Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru... Timpul aşteptării e pe sfârşite.
Timpul petrecut în întuneric, în incertitudine, în ameninţarea eternităţii morţii, rece ca un pistol la ceafă, şi-a epuizat esenţa destructivă. Lumina S-a pogorât şi a preschimbat într-o clipă noaptea în zori de zi, eternitatea pieirii în eternitatea fericirii, incertitudinea în exaltare, aşteptarea în împlinire. Lumina S-a pogorât şi i-a redat lumii demnitatea, darul pierdut prosteşte şi în zadar regretat atâta timp. Lumina S-a pogorât şi a vindecat toată boala în care putrezea fiinţa umană, în antecamera iadului din ea însăşi. Lumina S-a pogorât şi a lăsat din nou drumul de la animalitate înspre îndumnezeire deschis şi liber, pentru ca oricine să poată păşi pe el cu speranţa răsplatei - bucuria deplină a regăsirii patriei care-l aşteaptă încă dinainte de a se naşte.
Aşadar, puţin a mai rămas până când minunea va împlini, şi acest an, aşteptarea strămoşilor şi-a atâtor drepţi, ştiuţi şi neştiuţi. Încă puţin, şi va răsuna, în miez de noapte, în tăcerea înfricoşătoare a tainei pe care mintea nu poate decât s-o cinstească tot prin tăcere, ţâşnind din imensitatea universului şi din pulberea îngheţată a stelelor, un strigăt straniu şi de neînţeles. Izbindu-se de urechi surde şi inimi moarte, răsună mai curând a litanie de jale decât a imn de triumf.
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”
Un cântec rostit în şoaptă, care încremeneşte pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări, lăsând în urma lui pustiul acestei lumi încă şi mai înspăimântător.
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
Dar ce inimi Îl mai aşteaptă astăzi, ca să-Ţi înalţe slavă? Cui îi mai pasă cu adevărat de venirea Lui din înălţimile slavei cereşti, în mijlocul celor pe care i-a creat să fie ai Săi şi numai ai Săi?
E drept, lumea în care Domnul Se va naşte peste puţin timp nu se proclamă “atee”, ba chiar tună şi fulgeră împotriva “ateilor” şi nu scapă nici un prilej de a face paradă cu “credincioşia” ei trâmbiţată de 90% din cetăţeni. În forfota kitschului jenant al “muzicii pop”, a magazinelor pline de cumpărători extaziaţi, a reclamelor scabroase, a maculaturilor de scandal, a show-urilor Tv care fac orice persoană decentă să se ruşineze că aparţine speciei umane, cuvântul “Crăciun” e pe buzele tuturor. Nu există reclamă, magazin, “talk-show” sau “pop-show” de două parale în care acest cuvânt să nu fie rostit până la exasperare. “Crăciunul” pare a fi centrul tuturor preocupărilor, esenţa tuturor trăncănelilor, target-ul tuturor vânzărilor, stimulentul tuturor veniturilor şi profiturilor.
Dar... peste minciuna neobrăzată a lumii “credincioase” s-a lăsat demult negura. Dumnezeu este izgonit. Nimeni n-are nevoie ca prezenţa Lui să-i obstrucţioneze “distracţiile”.
Şi “banchetul” îşi dezlănţuie zgomotul, străvechiul asasin al oricărei păci, în cavalcada halucinantă a marşului spre neant al sufletelor moarte.
Doar îngerii şi câţiva păstori neştiuţi rămân să-I cânte slavă Pruncului divin adăpostit în iesle.
“Şi pe pământ pace...”
“între oameni bunăvoire...”
Doamne, dacă astăzi Te-am chema sau Ţi-am deschide uşa să intri în coliba sufletelor noastre, să Te adăposteşti în ea, ca-n ieslea de odinioară, de gerul pe care păcatele şi ipocrizia îl aştern neîncetat în lume, cu ce gânduri ne-ai întinde mâna?
Tu, Care cunoşti această colibă mai bine decât am putea-o noi cunoaşte după osteneala a nu ştiu câte vieţi, spune, ce găseşti înăuntru?
Tu, Care n-ai avut pe pământ vreun loc unde să-Ţi pleci capul, ce odihnă Îţi afli în locul care poartă pecetea Duhului Tău, în sufletul pe care Tu l-ai creat şi la uşa căruia baţi atât de discret?
Acum, când urâţenia lumii Te alungă, iar oamenii Te-au uitat, acum, când nu mai ai loc printre sclavii idolilor deveniţi tirani ai conştiinţelor, vei mai găsi, Doamne, vreo ultimă colibă cu lampa aprinsă şi puţin foc în sobă, unde să nu Te simţi un străin sau oaspete nepoftit şi unde să nu-Ţi fie frig? Vei mai găsi o iesle în care răsuflarea unui strop de căldură şi sinceritate să fie singurul dar pe care omenirea poate să Ţi-l ofere, drept recunoştinţă pentru atâta iubire?
Acum, că Te pregăteşti să cobori din nou printre noi, cum să Te primim, Doamne, în colibe părăginite,
prăfuite şi îngheţate, unde de-atâta timp nu se mai zăreşte vreo lumină la fereastră?
Şi în ce iesle Îţi vei mai afla adăpost, când nici la curtea răstignitorilor de altădată nu Te-ai simţit mai singur şi mai străin ca-n lumea care astăzi mai şi pretinde că Te cinsteşte?
Şi totuşi, vino, Doamne...
Chiar dacă-i atât de şubredă şi falsă credinţa pe care o mai găseşti pe pământ.
Chiar dacă în coliba mea e ger, chiar dacă orbecăim prin întuneric, chiar dacă în sobă focul nu s-a mai aprins demult. Vino, şi cu simpla Ta prezenţă spulberă bezna şi adu în dar lumina, aprinde focul în inimă şi fă din coliba asta sumbră şi de nimic palat în care să locuieşti şi să fii stăpân doar Tu.
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”
Cântecul s-a stins deja pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări. Au tăcut îngerii, au tăcut şi păstorii.
Lumea îşi continuă aceeaşi viaţă searbădă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar Domnul va veni din nou în iesle şi în acest an. Şi va veni până la sfârşitul veacurilor.
Pentru cei care L-au preamărit şi încă Îl preamăresc, pentru cei care încă Îl mai caută, pentru cei care Îl mint, pentru cei care L-au uitat.
Şi poate din iubirea Lui fără margini vor înflori iar, cândva, cântări de slavă în inimi secătuite.
Autor: S.M.
