Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fără costuri. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă, şi posibilităţile de folosire şi de irosire.
Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găseşte o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă şi de care, tocmai de aceea, nu-şi doreşte să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu.
Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului. Harul face totul de la sine, de aceea, toate pot să rămână ca înainte. „O, ce-n zadar mi-s faptele.“ Lumea rămâne lume, iar noi rămânem păcătoşi „şi-n cea mai bună viaţă“. Aşadar, creştinul n-are decât să trăiască precum lumea, să se conformeze chipului ei în toate lucrurile şi să nu se încumete să trăiască – precum ereticii de entuziaşti– o altfel de viaţă, sub har, decât cea trăită cândva sub stăpânirea păcatului! Nu cumva să se revolte împotriva harului, să profaneze harul măreţ şi ieftin, să instituie o nouă religie a slovei, încercând să trăiască o viaţă de ascultare a poruncilor lui Isus Hristos! Lumea a fost justificată prin har, de aceea, creştinul –ca să-l ia în serios şi ca să nu se împotrivească acestui har de neînlocuit – poate să trăiască precum restul lumii! Cu siguranţă că şi-ar dori să facă ceva ieşit din comun, iar a nu face nimic înseamnă, fără îndoială, cea mai grea renunţare, fiind nevoit să trăiască în mod lumesc. Însă trebuie să ajungă la această renunţare, să practice lepădarea de sine, nu cumva să se deosebească de lume, prin viaţa lui. Într-atât trebuie să lase harul să fie cu adevărat har, încât să nu zdruncine credinţa lumii în acest har ieftin. Creştinul n-are decât să se consoleze în starea lui lumească, în această renunţare imperativă,asumată de dragul lumii –ba nu,de dragul harului – şi să se simtă sigur (securus) că posedă harul, care face totul de la sine. Aşadar, creştinul să nu accepte ucenicia, ci să-şi găsească mângâierea în har! Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu justificarea păcătosului gata de căinţă, care se lasă de păcat şi se întoarce; harul ieftin nu înseamnă acea iertare de păcate care ne desparte de păcat. Harul ieftin este cel de care dispunem noi înşine.
Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără pocăinţă, înseamnă botez fără disciplină bisericească, euharistie fără mărturisirea păcatelor, absolvirea de păcat fără spovedanie. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Isus Hristos cel întrupat şi viu. Harul costisitor este comoara ascunsă în ţarină, de dragul căreia omul merge şi vinde bucuros tot ce are; este mărgăritarul de mare preţ, pentru care negustorul renunţă la toate bunurile sale; este suveranitatea lui Isus Hristos, de dragul căreia omul îşi scoate ochiul care îl face să cadă în păcat; este chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.
Harul costisitor este Evanghelia pe care trebuie să o căutăm necurmat, darul pe care trebuie să-l cerem, uşa la care trebuie să batem. Este costisitor, pentru că ne cheamă la ucenicie, este har, pentru că ne cheamă la ucenicie în şcoala lui Isus Hristos. Este costisitor, pentru că îl costă pe om viaţa, este har, pentru că abia aşa îi dăruieşte viaţa. Este costisitor, pentru că osândeşte păcatul, este har, pentru că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate, este costisitor, fiindcă a fost scump pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viaţa Fiului Său – „voi aţi fost răscumpăraţi cu un preţ“– şi fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Înainte de toate este har, fiindcă Dumnezeu n-a considerat viaţa Fiului Său un preţ prea mare pentru viaţa noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul costisitor este întruparea lui Dumnezeu.
Harul costisitor este har ca odor sfânt al lui Dumnezeu, care trebuie păzit de lume şi care nu trebuie aruncat câinilor. Este Cuvântul viu, Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl rosteşte El Însuşi, după buna Lui plăcere. Ne iese în întâmpinare ca o chemare mărinimoasă la ucenicie în şcoala lui Isus, vine sub forma unui cuvânt de iertare pentru duhul zdrobit şi pentru inima mâhnită. Este costisitor, pentru că îl sileşte pe om să ia jugul uceniciei, urmându-L pe Isus Hristos, este har, pentru că Isus spune: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.“ De două ori îi este adresată lui Petru chemarea: Urmează-Mă! A fost primul şi ultimul cuvânt pe care i l-a adresat Isus ucenicului (Marcu 1:17; Ioan 21:22). Întreaga lui viaţă stă între aceste două chemări. Prima dată, la chemarea lui Isus, lângă lacul Ghenezaret, Petru îşi părăseşte mrejele şi meseria şi Îl urmează pe cuvânt. Ultima dată, Cel Înviat îl întâlneşte la vechea lui îndeletnicire, tot lângă Ghenezaret, şi încă o dată îi spune: Urmează-Mă! Între aceste două chemări se cuprinde întreaga viaţă de ucenicie în şcoala lui Hristos. La mijloc s-a aflat mărturisirea că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Lui Petru îi este descoperit de trei ori unul şi acelaşi lucru, la început, la sfârşit şi în Cezareea lui Filip, şi anume, că Hristos este Domnul şi Dumnezeul lui. Este acelaşi har al lui Hristos, care îl cheamă: Urmează-Mă! şi care i se revelează în mărturisirea despre Fiul lui Dumnezeu. În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru un singur har, descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era harul lui Hristos Însuşi, făcându-l pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, producând în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, chemându-l pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi iertându-i, astfel, toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.
Odată cu răspândirea creştinismului şi cu secularizarea crescândă a Bisericii, cunoaşterea harului costisitor s-a pierdut treptat. Lumea a fost încreştinată, harul a devenit bunul obştesc al unei lumi creştine. A început să poată fi obţinut pe nimic. Totuşi Biserica Romei a păstrat un crâmpei al acestei cunoaşteri. A fost crucial faptul că monahismul nu s-a rupt de Biserică şi că Biserica a avut înţelepciunea de a accepta monahismul. Aici, la marginea Bisericii, a fost locul unde s-a menţinut cunoaşterea faptului că harul este costisitor şi că presupune ucenicia. Pentru Hristos, oamenii au renunţat la tot ce au avut şi au încercat să se conformeze poruncilor lui Isus, printr-un exerciţiu de zi cu zi. Prin urmare viaţa monahală a devenit un protest viu împotriva secularizării creştinismului, a devalorizării harului. Deşi Biserica a tolerat acest protest şi nu a îngăduit să se ajungă la o ruptură, l-a relativizat, ba încă a şi tras foloase de pe urma lui, prin justificarea propriei vieţi seculare. Din acest moment, viaţa monahală a devenit o performanţă individuală, la care imensa majoritate a laicilor nu putea fi constrânsă. Faptul că poruncile lui Isus au ajuns să fie socotite valabile doar pentru un anumit grup de elită s-a dovedit dezastruos, ducând la diferenţierea între un standard maxim şi unul minim al ascultării creştine. În acest fel, ori de câte ori era criticată pentru secularizarea ei, Biserica invoca posibilitatea trăirii unei vieţi monahale în interiorul Bisericii, justificând apoi, comparativ, cealaltă posibilitate, a unei vieţi mai uşoare. Aşa se face că apelul la înţelegerea iniţială a harului costisitor, în forma în care ar fi trebuit să se păstreze în Biserica Romei prin monahism, a ajuns, în mod paradoxal, să constituie tocmai justificarea finală a secularizării Bisericii. Chiar şi aşa, greşeala fatală a monahismului nu a constat în faptul că a mers pe calea harului care presupune o ucenicie radicală – cu toate neînţelegerile lui despre conţinutul voii lui Isus –ci în faptul că s-a îndepărtat considerabil de creştinismul autentic, permiţând ca drumul lui să devină realizarea specială şi opţională a câtorva indivizi şi pretinzând, prin aceasta, merite deosebite în dreptul său.
În preajma Reformei, când Dumnezeu, prin slujitorul său, Martin Luther, a restaurat Evanghelia harului pur şi costisitor, l-a trecut pe acesta prin mănăstire. Luther a fost călugăr; a lăsat totul şi a dorit să-L urmeze pe Hristos într-o ascultare deplină. A renunţat la lume şi s-a dedicat lucrării creştine. A învăţat ascultarea de Hristos şi de Biserica Sa, conştient fiind că numai cel care ascultă poate să şi creadă. Intrarea în mănăstire l-a costat dedicarea totală a vieţii.A eşuat tocmai în încercarea de a ajunge la Dumnezeu pe calea eforturilor proprii. Însă Dumnezeu i-a arătat, prin Scriptură, că ucenicia nu este performanţa meritorie a câtorva, ci porunca lui Dumnezeu pentru toţi creştinii. Lucrarea smerită a uceniciei a devenit, în monahism, o realizare meritorie a sfinţilor. Lepădarea de sine a ucenicului s-a dovedit a fi suprema autoafirmare spirituală a celor evlavioşi. Prin urmare, lumea a pătruns în însăşi inima vieţii monahale şi a început să lucreze din nou, în cel mai periculos mod cu putinţă. Fuga monahului de viaţa lumească s-a dovedit a fi cea mai subtilă formă de iubire a lumii. Când această ultimă posibilitate de a duce o viaţă evlavioasă a eşuat, Luther a apucat harul. În prăbuşirea vieţii monahale el a văzut mâna salvatoare a lui Dumnezeu, întinsă prin Isus Hristos. A apucat-o strâns, încredinţat că „în zadar mi-s faptele, şi-n cea mai bună viaţă“. Harul care i s-a oferit a fost unul costisitor şi i-a zdruncinat întreaga existenţă. Încă o dată, a trebuit să părăsească mrejele şi să meargă după Isus. Întâia oară, când a ales să meargă la mănăstire, a renunţat la toate, mai puţin la sine însuşi, la eul său evlavios. Acum însă i-a fost luat până şi acesta. El a acceptat chemarea la ucenicie nu în baza vreunui merit personal, ci a harului lui Dumnezeu. Nu i s-a spus: „Negreşit, ai păcătuit, însă acum totul este iertat. Rămâi mai departe aşa cum eşti şi consolează-te cu iertarea primită!“ Luther a trebuit să părăsească mănăstirea şi să revină în lume, nu pentru că lumea în sine era bună şi sfântă, ci pentru că mănăstirea nu era cu nimic diferită de lume.
Întoarcerea lui Luther din mănăstire în lume a fost cel mai puternic asalt pe care l-a suferit lumea, din zilele creştinismului timpuriu. Refuzul arătat lumii prin călugărire a fost joacă de copil, în comparaţie cu refuzul de care lumea a avut parte prin revenirea lui în ea. De această dată, asaltul a fost frontal. Ucenicia trebuia trăită acum în lume. Performanţele obţinute, până acum, în circumstanţele şi în înlesnirile deosebite ale vieţii monahale au devenit datoria fiecărui creştin.Ascultarea deplină de poruncile lui Isus trebuia dovedită în trăirea şi în activităţile de zi cu zi. Astfel, conflictul dintre viaţa creştinului şi viaţa lumii s-a acutizat în mod neaşteptat. Creştinul a acceptat confruntarea cu lumea, iar lupta care s-a dat a fost corp la corp.
Nimic n-ar fi mai dezastruos decât să credem în mod eronat că Luther, prin redescoperirea Evangheliei harului pur, i-a scutit pe oameni de a mai asculta poruncile lui Isus în lume; descoperirea Reformei ar fi, în acest caz, sfinţirea şi justificarea lumii prin harul care aduce nemijlocit iertarea. Dimpotrivă, pentru Luther, vocaţia seculară a creştinului îşi găseşte justificarea numai atunci când în ea se manifestă, cu maximă tărie, protestul său faţă de lume.Vocaţia seculară a creştinului poate primi noua recunoaştere adusă de Evanghelie doar în măsura în care acesta o practică, urmându-L pe Hristos. Nu justificarea păcatului, ci justificarea păcătosului a fost cea care l-a determinat pe Luther să părăsească mănăstirea şi să se întoarcă în lume. Lui Luther i-a fost dăruit harul costisitor. Har, pentru că a fost o ploaie peste un pământ pârjolit, mângâiere în vreme de necaz, eliberare din robia unui mod de viaţă autoimpus, iertarea tuturor păcatelor. Costisitor, pentru că nu l-a scutit de fapte, ci a intensificat nespus de mult chemarea la ucenicie. Era har, pentru că a costat atât de mult şi a costat atât de mult tocmai fiindcă era har. Acesta a fost secretul Evangheliei Reformei – justificarea păcătosului.
Cu toate acestea, din episodul Reformei, în final n-a învins descoperirea lui Luther cu privire la harul pur şi costisitor, ci vigilentul instinct religios al omului pentru locul unde harul se poate obţine pe nimic.A fost nevoie doar de o schimbare subtilă, aproape imperceptibilă, de accent, şi s-a ajuns la o situaţie cât se poate de periculoasă şi de distrugătoare. Luther susţinuse că omul nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, oricât de evlavioase ar fi faptele şi căile lui, pentru că, în final, se caută pe sine însuşi. Aflat în strâmtorare, Luther a primit, prin credinţă, harul iertării gratuite şi necondiţionate a tuturor păcatelor. Din această experienţă a învăţat că harul l-a costat întreaga lui viaţă şi că trebuie să plătească zi de zi acest preţ; că harul nu l-a scutit de ucenicie, ci l-a atras şi mai mult către ea. Când Luther vorbea despre har, făcea referire şi la viaţa lui, care numai prin har a fost supusă ascultării depline de Hristos. Nu putea să vorbească în alt chip despre har. Luther a spus că numai harul lucrează, iar discipolii lui au reprodus în mod fidel această concepţie, cu o singură deosebire: foarte curând, au omis şi n-au mai adus în discuţie ucenicia, care, pentru Luther, se înţelegea de la sine. Într-adevăr, Luther nu avea nevoie să menţioneze acest aspect, deoarece întotdeauna a vorbit ca unul pentru care harul a însemnat cea mai exigentă ucenicie în şcoala lui Isus. Doctrina discipolilor era inatacabilă, în comparaţie cu cea a lui Luther; şi totuşi ea a însemnat sfârşitul şi ruinarea Reformei, ca revelare a harului costisitor al lui Dumnezeu pe pământ. Justificarea păcătosului în lume a devenit justificarea păcatului şi a lumii. Harul costisitor a devenit un har ieftin, fără ucenicie.
Când Luther a spus că faptele sunt în zadar, şi-n cea mai bună viaţă, şi că n-au nicio valoare înaintea lui Dumnezeu, că „doar harul şi îndurarea aduc iertarea de păcate“, vorbea ca unul care se ştia chemat la ucenicie, la renunţare totală, până în acel moment şi, iarăşi, din acel moment. Pentru Luther, cunoaşterea harului a însemnat despărţirea radicală şi definitivă de păcatul din viaţa sa, dar niciodată justificarea lui. Primirea iertării a însemnat renunţarea definitivă şi radicală la o viaţă determinată de propria voinţă; cunoaşterea harului a reprezentat, de fapt, luarea în serios a chemării la ucenicie.
(Fragment din Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei, Editura Peregrin, Cluj-Napoca, 2009, traducere de Ligia Taloş ; editor coordonator: Emanuel Conţac; editare şi corectură: Adela Duca Referent ştiinţific: Emanuel Conţac )
Sursa:
http://www.oglindanet.ro/
