duminică, 28 noiembrie 2010

IATĂ-MĂ LA LOURDES ACUM CÂTEVA ZILE!

Nu pot lăsa sub obroc vizita mea, timp de o săptămână la Lourdes, unde am participat la un Congres despre Dialogul dintre religii și dialogul cu ateii. Pe lângă participarea unor persoane (cele din fotografie) din diferite colțuri ale lumii, am avut ocazia de mai multe ori să merg pelerin la grota unde a apărut Maica Domnului și să mă rog. Deși nu este prima dată că merg în acest loc, vă pot spune cu sinceritate că este o experiență totdeauna unică. Credința crește, umanitatea se întărește, inima ți se lățește de fericire, iar Maica Domnului se vede clar că are o inimă de mamă.  Dacă aveți ocazia, nu ezitați să mergeți în acest loc binecuvântat de Domnul Dumnezeu și de Maica sa.

Sfantul Mucenic Hristofor - sfântul cu cap de câine

Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine


Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).
Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.
Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.
Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.
Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - , - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.
Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.
Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune , zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.
Memoria liturgică în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 9 mai

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

REFLECȚIE LA SOLEMNITATEA LUI CRISTOS-REGELE UNIVERSULUI (PANTOKRATOR)

Coloseni 1,12-20


Fraţilor, să aducem cu bucurie mulţumire lui Dumnezeu Tatăl care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor, care sunt în lumină. El ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit, prin care am fost răscumpăraţi, adică am primit iertarea păcatelor. Cristos este imaginea Dumnezeului celui nevăzut, primul născut între toate creaturile. Căci în el au fost create toate: cele din cer şi cele de pe pământ, fiinţele văzute şi cele nevăzute: tronurile, domniile, puterile şi stăpânirile; toate au fost create prin el şi pentru el. El este înainte de toate şi toate există prin el. El este capul trupului, adică al Bisericii; el este începutul, primul născut dintre cei morţi; el are întâietate în toate. Căci Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce.

Solemnitatea lui Isus Cristos Regele universului în afară de faptul că încheie Anul Liturgic în Biserica Catolică, adică prezintă regalitatea lui Cristos, recapitularea întregii creații în El, mai înseamnă și un alt lucru, valabil pentru fiecare om de bunăvoință. El este Regele inimilor, este Regele lumii din acest veac, este Regele nostru, al meu și al tău. Pentru noi trăitori în veacul președinților, imaginea regelui ni se pare desuetă, depășită și anacronică. Imaginea regelui ni se pare nelalocul ei, pentru că noi trăim în democrație, în timpuri de libertate. Imaginea regelui este respinsă pentru că în societatea noastră există mulți regi: regele fotbalului, regele manelelor, regele modei, regele țiganilor, regele necurăției (ca să nu-i spun direct pe nume, căci nu merită!), regele.... să pună fiecare ce vrea....
Regele Cristos este însă diferit. Acest Rege a venit  ca, mai înainte să facă ceva pentru noi, să fie cu noi, să locuiască cu noi, să plângă și să se bucure împreună cu noi. Și pentru ca Isus să fie recunoscut Regele meu, eu trebuie să-l cunosc, trebuie să fi experimentat prezența lui în viața mea în decursul acestui an liturgic. Mă explic cu o întâmplare. Acum mai bine de zece ani s-a căsătorit un frate de-al meu. Intrând în familia soției, nu reușea să-i spună socrului tată, așa cum se spune pe la noi prin Moldova. Mi-a mărturisit această dificultate, pentru că, adresându-i-se pe nume socrului, avusese o discuție cu soția, căreia i se părea că este lipsit de respect. Mi-a spus fratele meu (noi fiind orfani de tată de la o vârstă foarte fragedă): eu nu o să pot spune nimănui tată pentru că eu nu am trăit experiența de a avea un tată. Și chiar dacă i-aș spune cuiva așa, pentru mine termenul nu are nici o semnificație. A explicat acest lucru soției și toate au revenit la normal. Și mie, atunci când aud colegi, frați, etc, vorbind despre tatăl lor, mi se pare ceva lipsit de sens. Tatăl meu este unul singur: Dumnezeu. Regele meu este unul singur: Isus Cristos, aici pe pământ și, sper, dincolo în împărăția cerurilor. De aceea spun că, pentru ca cineva să-l poată numi și simți pe Cristos ca rege, trebuie să fi experimentat mai întâi regalitatea iubirii sale în inima lui. Mă întreb: în decursul acestui an, acum la sfârșitul anului liturgic, îi pot spune cu adevărat lui Isus: Doamne, tu ești regele meu! Da, îți pot spune, Doamne, cu toată inima și în gura mare să audă toți: Într-adevăr, Tu ai fost în decursul acestui an Regele meu, ai fost Tatăl meu, ai fost mângâietorul meu, ai călăuzit pașii mei spre Tine. Mulțumesc, Rege.  

REFLECȚIE LA PARABOLA SEMĂNĂTORULUI (Mt 13, 1-9)

Foarte interesantă această parabolă povestită de Isus unei mulțimi. Evanghelistul Matei ne spune că într-una din zile Isus a ieșit din casă și a mers pe malul mării. Aici multă lume s-a adunat în jurul lui. Mai mult ca sigur, această mulțime se afla deja pe plajă, probabil să facă baie sau să plece în larg ca să pescuiască.
Autorul principal al parabolei este semănătorul. Un semănător mult diferit de cei normali, adică de oameni, pentru că, dacă privim bine textul, el nu se pregătește bine de semănat, nu se preocupă ca toată sămânța să cadă în pământul cel bun, ci mai mult risipește, adică aruncă sămânța peste tot unde îi văd ochii: pe stradă, în pământul pietros, în cel plin cu spini și, în sfârșit și în pământul cel bun. Tocmai aici stă particularitatea acestui semănător care, ne dăm bine seama imediat, nu este nimeni altul decât Dumnezeu, iar sămânța pe care o aruncă este iubirea, necesitatea mântuirii pentru toți oamenii. Nimeni nu este exclus de la mântuire, cu toții suntem chemați la sfințenie, nu contează câtă sămânță a fost semănată în noi. Dumnezeu, cu alte cuvinte știe să risipească iubire, milostivire peste tot, în fiecare om, pentru că este creatura sa cea mai iubită. La fel face și în parabola numită odată cea a Fiului risipitor, și mai nou, în zilele noastre, cea a Tatălui risipitor. Pentru El nu contează deloc ce face omul în viața sa, cât corespunde darurilor pe care le primește, dacă știe să facă să rodească talanții pe care i-a primit. Scopul lui principal este să-i atragă pe toți la El. Tocmai aici se verifică acel dicton: măsura iubirii este a iubi fără măsură.

Dar ceea ce m-a surprins și mai mult este situația pământului bun în care cade sămânța. Cu toate că este același pământ, vedem că producția nu este aceeași. Oare de ce? Ce a făcut ca același teren să producă trei măsuri diferite de recoltă? Să fi fost trei parcele distante una de cealaltă și unele nu au primit soare și ploaie îndestulătoare? Să fi fost îngrijite, prășite unele mai rău decât altele? Probabil! Altfel nu se explică diferența mare de recoltă între ele. Sau oare și pământul bun poate deveni rău, la fel cum cel rău poate deveni bun. Aș opta mai ales pentru această variantă, și atunci situația parabolei se răstoarnă. Inițial, tot pământul a fost bun, adică toți oamenii din natură sunt buni. Este și cazul unei alte parabole a lui Isus în care fiul cel rău, inițial nu vrea să asculte de tatăl său, dar mai apoi se răzgândește în bine iar fiul cel bun care inițial dă răspuns afirmativ invitației tatălui de a merge la câmp, dar mai apoi se răzgândește și nu mai vrea să meargă. Sămânța divină a căzut în toți la fel, dar numai pe parcurs acest teren își schimbă calitatea, datorită păcatelor, și astfel nu mai permite ca această sămânță să de-a rodul maxim, cel de o sută. Chiar și așa, cred că important este ca sămânța să fie lăsată să rodească, nu contează cât, important este să încercăm din răsputeri să fim rodnici, chiar și 30, așa cum spune parabola.

vineri, 19 noiembrie 2010

Lăcomia și moartea

Povestea ne spune că: banul corupe, oamenii sunt lacomi, adesea ne autoamăgim, răul este în noi.
Un eremit a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:

–Am văzut moartea!

Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:

–Moşule, unde este moartea?

Eremitul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:

–Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Nu este o povară, este fratele meu

Povestea vorbeşte de: simţul datoriei, compasiune şi iubire, iubirea de aproape, generozitate

Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul. Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei. I-am spus:
–Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
–Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.

Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:,,Nu este povară, este fratele meu!"

Rugăciunea: răspunsul la o întâlnire

Crăiasă alegându-te/Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de întărire/Şi zid de mântuire/Privirea-ţi adorată,/Asupră-ne coboară,/O, Maică Preacurată/Şi pururi Fecioară, Marie! (M. Eminescu, Răsai asupra mea).

A ne ruga înseamnă a „trăi la vocativ”: a ne simţi chemaţi şi a chema. Semnifică a intra în relaţie vitală cu Dumnezeu. Cartea lui Iob ne deschide strada pentru a trăi acest moment al rugăciunii. „Iob lasă la o parte discursurile teologice şi în loc să vorbească despre Dumnezeu, îi vorbeşte lui Dumnezeu”. În această atitudine spirituală a lui Iob... se înţelege ce anume este rugăciunea: nu este un o vorbire, un discurs despre Dumnezeu, făcând recurs la literatura teologică, la tehnicile psihologice, dar să i se „vorbească lui Dumnezeu”. Este o aventură periculoasă, pentru că Dumnezeu ne ia în serios atunci când suntem într-o atitudine de ascultare sau de deschidere în faţa Lui” (R. FABRIS, La preghiera nella Bibbia, Borla, Roma 1985, p. 5). Îmi amintesc cum acum câțiva ani niște persoane de la Academia Română au cerut Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze pe Mihai Eminescu și pe Mihai Viteazul. Răspunsul dat de Preasfințitul Ioachim Băcăoanul, unul din responsabilii cu canonizările de sfinți din Biserica Ortodoxă a fost unul foarte frumos. A spus Preasfințitul: Biserica îi canonizează pe aceia care au vorbit cu Dumnezeu, nu pe aceia care au vorbit despre Dumnezeu.

Omul care se roagă găseşte adevărul său, își apare sieşi aşa cum este el, în goliciunea sa, în autenticitatea lui, fără ascunzişuri. „În acest moment începe o tăcere gravă... O mână de pământ în care nimic nu a răsărit atât a să poată fi cules, dar în care orice sămânţă aruncată apare pe neaşteptate realizabilă... O mână de pământ gol adunată în mâna lui Dumnezeu: iată ceea ce suntem. A ne simţi astfel, goi şi precari în veşnica şi iubitoarea mână a lui Dumnezeu: este acesta fundamentul rugăciunii” (A. M. BESNARD, La preghiera come rischio, Milano 1973, p. 19).

Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune devine autentică numai dacă aceasta are loc în terenul vieţii. Noi ştim astăzi că Dumnezeu nu trebuie căutat altundeva, deoarece el este prezent peste tot. Nu este vorba nici de a ne imagina chipul său pentru că el are chipul aproapelui nostru. Rugăciunea va lua aproape pe nesimţite încercarea neîncetată de a-L recunoaşte pe Dumnezeu acolo unde este El, de a-L descoperi chipul său autentic lăsând ca să i se suprapună toate chipurile cunoscute de noi.

A ne ruga înseamnă a vrea să se recunoască, pentru a ajunge în sfârşit să se cunoască. Din momentul în care Dumnezeu s-a manifestat şi a deschis o cale pentru ca omul să-L poată întâlni, omul i se poate adresa numai prin mijlocirea realităţii umane. Este viaţa, propria istorie personală, viaţa de toate zilele umplută de o grămadă de lucruri, întâlniri, aşteptări, speranţe, iluzii, terenul care primeşte întâlnirea sa. Din momentul în care Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat iar Dumnezeu a ales ca să comunice cu omul în Isus Cristos, tot ceea ce face parte din existenţă devine mijloc util şi necesar pentru a-L întâlni. Lumea omului devine marele sacrament al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Orice fugă din faţa istoriei ar face inutilă şi iluzorie rugăciunea. Cristos, modelul autenticului rugător, a indicat această cale. Rugăciunea devine conştiinţa şi „celebrarea” istoriei mântuite de intervenţia Dumnezeului creator, răscumpărător, care învăluie orice lucru cu Duhul său de iubire.

A educa la rugăciune

Istoria rugăciunii este strâns legată de istoria credinţei. În epoca noastră am asistat la o alternanţă de crize şi de renaşteri în privinţa argumentului nostru. Se pare că astăzi apare o nouă cerere religioasă legată de dorinţa unei „regenerări globale”, o necesitate de a recupera încredere în existenţa umană. O existenţă umană concretă care, chiar dacă nu realizează toate potenţialităţile sale, deschide spre perspectiva unei speranţe, de împlinire, de reuşire finală. Credinţa creştină află în Cristos cel înviat răspunsul care îl satisface pe omul care aşteaptă.

Educarea la rugăciune, ca şi educarea la credinţă, va trebui să se integreze şi să prindă rădăcini în ţesutul unei existenţe concrete. Orice fugă de cotidian ar comporta falimentul operei educative, deoarece nu ar respecta dubla fidelitate a partenerilor întâlnirii- Dumnezeu şi omul-, care se întâlnesc numai pe terenul umanului, chiar dacă răscumpărat de Dumnezeu. Dacă a educa înseamnă „a face omul autorul propriului bine” (A. ROSMINI), a promova formarea persoanei umane astfel ca ea să se realizeze pe sine însuşi după planul lui Dumnezeu, orice acţiune educativă va trebui să predispună o serie de intervenţii care să permită întâlnirea autentică cu Dumnezeul care totdeauna este disponibil în faţa omului.

Fără a examina modele de educaţie existente, vom sugera unele linii de educare în conformitate cu reflecţiile făcute mai înainte, indicând înainte de toate ceea ce nu semnifică educarea la rugăciune.

Propuneri educative insuficiente

Pentru a putea începe o intervenţia educativă este necesar să se vadă înainte de toate ideea pe care persoana/persoanele în cauză o au despre rugăciune. Pentru o mai mare claritate vom simplifica foarte mult (şi poate nu în modul cel mai fericit) poziţiile pe care le credem insuficiente.

a) În trecut (dar deseori şi astăzi) se tindea să se reducă educarea la rugăciune numai la o iniţiere la aceasta. Existau practici de rugăciune care se foloseau, şi la aceste practici erau iniţiaţi noile generaţii (aşa cum fac mamele cu copii lor). Era mai mult o abilitare la rugăciune.

b) Vom asista apoi la o spiritualitate a intervalelor, care îl vede pe Dumnezeul creator ca cel care are dreptul ca omul să-i de-a cult. Omul trăieşte într-un timp care i se prezintă efemer (trecător): lucrul cel mai important este Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dumnezeu şi omul sunt separaţi în două momente distincte. Atunci când ne rugăm îi dăm spaţiu lui Dumnezeu. La El se aleargă în momentele dificile şi i se mulţumeşte pentru ceea ce oferă. Activitatea de educare se prezintă ca o solicitare moralistă şi „utilitară”: rugăciunea devine funcţională acţiunii, siguranţei şi nu este în mod principal o întâlnire gratuită cu Dumnezeu. Dumnezeu riscă să fie considerat ca o umplutură la deficienţele umane.

c) Un alt tip de intervenţie educativă subliniază şi mai mult distanţa dintre Dumnezeu şi lumea în care trăieşte omul. În faţa dificultăţilor de a da o soluţie gravelor probleme pe care le trăieşte societatea şi omul de astăzi, mulţi se refugiază în zonele mai uşoare ale credinţei, în grupuri, în rugăciune. Propunerea, în sine însăşi bogată în credinţa în Dumnezeu, în valabile modalităţi expresive, riscă să se polueze dacă grupul devine un loc alternativ de mântuire şi izvor de resemnare în faţa crizelor culturale şi sociale. În dificultatea de a integra problemele şi credinţa se recurge la oazele de pace, acolo unde se primeşte gratificare şi resemnare iar sfera emoţională este exaltată. Pericolul este acela de a-L îndepărta pe Dumnezeu de evenimentele omului şi de problemele mai grave ale lumii de astăzi şi de a evita efortul şi oboseala de a căuta soluţii adecvate.

d) Pericolul opus se profilează pentru aceia care, convinşi că Dumnezeu se află prezent în istoria omului, tind să aşeze prezenţa sa numai în realitatea umană, făcându-l total imanent, până la a-L confunda cu această realitate. În acest moment rugăciunea se reduce la a gândi şi a reflecta asupra evenimentelor. Angajamentul în istorie este atât de absorbant încât rugăciunea nu este un dialog cu Dumnezeu, dar reflecţie, denunţare şi asumarea responsabilităţilor. Totul este numai rugăciune şi există riscul ca să fie uitat interlocutorul, acel Tu către care rugăciunea este adresată, şi să fie confundat cu problemele umane.

Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa de toate zilele

Dacă rugăciunea este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu care se întâlneşte în credinţă, educarea va avea scopul să pregătească terenul pentru ca subiectul să poată observa semnele prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa şi în lume. Dumnezeu se manifestă cum vrea El, trecând peste orice schemă stabilită de noi.

a) Este necesară autoeducarea şi educarea către o atitudine de ascultare, deschiderea spre noutate şi imprevizibilitatea vizitei lui Dumnezeu. A observa gratuitatea prezentă în persoane şi a fi disponibili de a depăşi mentalitatea comercială care dă valoare numai la ceea ce poate fi schimbat gratis.

b) Întruparea nu pune la o parte umanul pentru a face spaţiu divinului, dar face astfel ca umanul să fie ridicat spre divin, aşa cum a avut loc în mod exemplar şi unic în Cristos. Întruparea pune bazele unei educări care devine manifestare a Duhului celui Înviat care răscumpără orice lucru cu Paştele său, cu învierea sa. Rugăciunea devine astfel o atitudine de dialog în viaţa de toate zilele, în istoria care se trăieşte. Dumnezeu nu se găseşte numai în Biserică. Toată viaţa, chiar şi în aspectele cele mai profane, se transformă într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu.

c) Este necesară mistagogia experienţei (K. RAHNER), adică educarea pentru a trece de la superficial la profund, de la vizibil la experienţa misterului. Existenţa se întrepătrunde cu rugăciunea. Viaţa de toate zilele, cotidianul este deja pragul întâlnirii cu Dumnezeu. Rugăciunea începe în momentul în care se acceptă să se deschidă ochii şi inima lui Dumnezeu care comunică cu noi prin mijlocul evenimentelor şi a întâlnirilor, atunci când se lasă ca să încolţească în noi înşine cuvântul său, transformându-se până la punctul de a putea fi redată lui Dumnezeu îmbibat fiind de propria viaţă. Este necesar să se redescopere sacramentalitatea vieţii pentru a vedea întrânsa pe Dumnezeu care interpelează omul. Cotidianul e-vocă şi pro-vocă. Este vocaţia la ascultare şi la răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului. Nu numai, dar şi con-voacă, este un apel la întâlnirea cu El care nu ne poate lăsa indiferenţi, dar este totdeauna răscumpărare. Chiar şi precaritatea, limitele datorate fiinţei umane, dramele umanităţii, chiar dacă nu sunt voite de Creator, devin, prin puterea lui Dumnezeu ocazii de speranţă şi cuvinte ale sale. A se autoeduca şi a educa ca să se vadă în transparenţă cotidianul pentru a-L vedea pe Dumnezeu care vorbeşte, este marea obligaţie pe care creştinul şi-l asumă. „Sacramentul” săracului va fi un apel pe care Dumnezeu îl lansează pentru a ne da seama de nevoile sale şi pentru a invoca ajutor prin rugăciune.

d) Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, dacă este pregătită de ascultarea Cuvântului său în totalitate în mijlocul atâtor cuvinte pe care le pronunţă în viaţa omului, va deveni iluminant. Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care vorbeşte astăzi dă sens existenţei noastre.

e) Rugăciunea ca atitudine va trebuie să avanseze în mod natural în angajare. O rugăciune care ne-ar lăsa indiferenţi faţă de situaţia în care trăim şi faţă de situaţia deseori crudă a lumii nu ar fi autentică.

f) Chiar dacă nu trebuie confundată rugăciunea cu situaţiile grave, nu trebui uitată importanţa de a găsi un timp, un loc, modalităţi pentru a verbaliza explicit aşteptarea şi răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vizitează omul. Din acest motiv este important să fie educat omul ca să se exprime cu Dumnezeu ţinând cont de diferitele modalităţi de comunicare umană. Dacă omul trăieşte situaţii de suferinţă, păcat, stupoare, contemplaţie, rugăciunea sa va fi adaptată în mod mai adecvat situaţiilor diferite şi va găsi felul pentru a le exprima sub formă de rugăciune: invocare, cerere de iertare, laudă, mulţumire, mijlocire, etc. Întâlnirea cu comunităţi care se roagă şi cu oameni de rugăciune va fi stimulant din punct de vedere educativ, cu pactul ca să nu fie izolat, dar să fie inserat într-un itinerar care cuprinde un înainte şi un după. Foarte utile sunt şi şcolile de rugăciune care unesc experienţa concretă a rugăciunii cu reflecţia şi informaţia.

g) Până acum am vorbit despre rugăciunea omului, subliniind aspectul personal. Nu ar fi o raportare autentică cu Dumnezeu dacă rugăciunea nu ar găsi o complementaritate în celebrarea cu comunitatea. Aşa cum omul nu trăieşte izolat, tot la fel întâlnirea sa cu Dumnezeul vieţii şi al istoriei va trebuie să aibă momente culminante în care întâlnirea cu fraţii şi surorile va conduce la a deveni Biserică, trup al lui Cristos înviat care continuă misiunea sa în lumea care aşteaptă mântuirea. Comunitatea adunată devine vocea miresei care se adresează mirelui, anticipare a întâlnirii finale în mărire, atunci când rugăciunea va fi numai laudă bucuroasă în comuniune perfectă.

Învăţăm a ne ruga... rugându-ne

Rugăciunea, ca şi credinţa, îmbrăţişează întreaga existenţă. Deoarece în totalitatea existenţei noastre Dumnezeu ne propune întâlnirea cu El. viaţa noastră evoluează continuu, aducând cu ea totdeauna noi aşteptări, probleme, bucurii şi suferinţe. De aceea şi întâlnirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să se modifice continuu dacă vrea să fie autentică. Este necesară deci o educare continuă pentru a-L redescoperi continuu pe acel Dumnezeu care interpelează şi pentru a-i răspunde cu viaţa noastră invitaţiei sale. Nu este o sarcină uşoară. Necesită disponibilitate, atenţie, creativitate. Învăţăm a ne ruga... rugându-ne. Numai exerciţiul constant, uneori greoi, alteori steril, uneori luptă cu „absenţa” interlocutorului, educă la rugăciune.

Numai cel care este un om de rugăciune poate educa la rugăciune. Rugăciunea asiduă transformă încet încet viaţa credinciosului, deoarece îşi dă seama cu bucurie şi uimire în acelaşi timp că cel pe care-L caută, ca salvator, mântuitor al existenţei sale, este dintotdeauna prezent în viaţa lui.

Pildă: Un tănâr merse la un preot şi-i spuse că el găseşte rugăciunea rozariului foarte plictisitoare. De ce este nevoie – se întreba tânărul – să spunem de atâtea ori rugăciunea Născătoare de Dumnezeu. Nu ajunge oare odată. Sau Maica Domnului o fiind surdă!

Preotul l-a luat deoparte şi l-a întrebat: Dragul meu, tu ai iubit vreodată vreo fată? La care tânărul a răspuns: Da. Şi, a continuat preotul, când te-ai îndrăgostit de ea, i-ai spus:te iubesc! Da, răspunse tânărul. Dar după aceea, i-ai mai spus că o iubeşti? Da, în fiecare zi, răspunse tânărul; ba chiar de mai multe ori în aceiaşi zi. Ei bine, răspunse preotul. Aşa este şi cu rugăciunea Născătoare de Dumnezeu: noi, creştinii, îi spunem de zeci de mii de ori Maicii Domnului că o iubim.

Bibliografie

1) F. FLORIS, Dossier: Giovani e preghiera: un obiettivo ed una proposta educativa, în «Note de pastorale giovanile», martie 1982.
2) ID., Dossier: Giovani e preghiera: strategie e interventi educativi, în «Note de pastorale giovanile», iunie 1982.
3) PADRE GASPARE, Il cammino della preghiera, LDC, Torino: corso per imparare a pregare costituito da 50 conversazioni di 10-15 minuti ciascuna.

joi, 18 noiembrie 2010

RENĂSCUŢI PENTRU O SPERANŢĂ VIE (1 Pt 1, 3-12)

Petru, apostol al lui Isus Cristos, către cei care trăiesc ca străini în diaspora: în Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, pentru a asculta de Isus Cristos şi a fi stropiţi cu sângele lui, har vouă şi pace din belşug. Binecuvântat [să fie] Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie manifestată în timpul de pe urmă. Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o şi au cercetat-o profeţii care au profeţit despre harul pregătit pentru voi. Ei au cercetat când şi în ce vremuri avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, atunci când dădea mărturie de mai înainte despre suferinţele lui Cristos şi mărirea care avea să urmeze după ele. Acestora le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi au făcut ei acestea, care acum vă sunt vestite prin cei care v-au adus vestea cea bună prin Duhul Sfânt trimis din ceruri. Lucrurile acestea, chiar îngerii doresc să le privească.
Autorul începe după obiceiul formei epistolare antice, în care se obişnuia să se mulţumească divinităţii pentru starea de sănătate a celui care primeşte scrisoarea. Şi Paul începea la fel scrisorile sale (cf. 2 Cor 1, 3; Ef 1, 3-14). VT are şi el prezentă această formulă de binecuvântare (Gen 9, 26; Ps 67, 20). În vechea alianţă jertfa bine plăcută lui Dumnezeu era înainte de toate jertfa de laudă (ea precedă observarea poruncilor, oferirea de animale sau primiţia recoltelor, chiar şi rugăciunea de cerere). Şi Isus urmează această „prioritate” în viaţa sa, aşa cum ne spune episodul multiplicării pâinii (cf. Mc 6, 41): în acest context Isus se găseşte într-o situaţie în care ar fi instinctiv să se adreseze Tatălui înainte de toate pentru a cere (Părinte, aceştia m-au urmat, m-au ascultat, au pierdut o zi întreagă pentru mine, sunt fără hrană, dă-mi puterea de a înmulţi aceste pâini care sunt puţine pentru atâta lume). În schimb el pronunţă înainte de toate rugăciunea de binecuvântare. Viaţa creştinului începe cu o bine-cuvântare a lui Dumnezeu, cu rugăciunea de binecuvântare: opera lui Dumnezeu precedă tot timpul opera noastră şi, numai plecând de la opera lui Dumnezeu ia naştere un şir de daruri şi de gratuite care nu se mai sfârşeşte (verificăm şi contemplăm secvenţa verbelor în Mc 6, 41: după rugăciunea de binecuvântare pronunţată de Isus are loc frângerea pâinii şi împărţirea peştelui pentru ca toţi să poată mânca. Isus le dăruieşte discipolilor peştele care la rândul lor le oferă mulţimii. Dacă o operă, oricât de generoasă şi dezinteresată ar fi, îşi are începutul de la inteligenţa noastră, din puterile noastre, din voinţa noastră, din pasiunea noastră, din tinereţea noastră, din competenţa noastră, mai degrabă sau mai târziu va înceta să mai existe. Dacă însă începe cu bine-cuvântarea lui Dumnezeu care primul ne-a bine-cuvântat pe noi (Ef 1, 3), atunci este o sămânţă care va creşte tot mai mult, atunci ne vom îmbogăţi în faţa lui Dumnezeu; opera noastră devine o pregătire pentru o moştenire care nu se strică şi nu putrezeşte, o operă de iubire care nu va înceta niciodată să existe. Aş putea vinde toate bunurile mele, aş putea da trupul meu flăcărilor, dar dacă nu am dragoste nimic nu am (1 Cor 13, 3). Deseori, în slujirile pe care le-am întreprins sau în apostolatul căruia ne dedicăm ne simţim obosiţi, epuizaţi; câte iniţiative pastorale nu au fost începute şi apoi abandonate? Se întâmplă astfel numai datorită faptului că nu le-am proiectat bine? Numai pentru faptul că lumea nu a participat sau că este inconstantă? Numai pentru că lucrurile de făcut sunt multe şi noi suntem puţini? Câte opere au fost începute bine-cuvântându-l pe Dumnezeu? De cât timp nu mă opresc să-l bine-cuvântez pe Dumnezeu? Oare am cerut numai? I-am oferit numai lucruri de făcut? Bunurile, roadele nu vin din ceea ce fac eu, nu-şi au în mine originea lor, istoria lor nu a început cu mine, nu sunt chemat de Dumnezeu să fiu revoluţionarul asociaţiei, grupului, clasei mele, al parohiei mele, al Bisericii diecezane din care fac parte dar există o noutate care mă precedă şi care este înrădăcinată în „marea îndurare” a lui Dumnezeu, al cărui profet sunt eu (adevăratul discipol al Împărăţiei lui Dumnezeu ştie să scoată din tezaurul său lucruri vechi şi noi, spune Mt 13, 52. Sunt capabil să ascult tradiţia, istoria, ştiu să o re-vizitez ori de câte ori trebuie să încep ceva nou sau când vreau să înţeleg ceea ce până acum nu am înţeles? A bine-cuvânta înseamnă înainte de toate a ridica ochii spre cer – totdeauna, spune Mc 6, 41, a nu rămânea aplecaţi asupra persoanei proprii, asupra propriilor satisfacţii – Lc 12, 13-21 – sau asupra propriilor deziluzii, asupra propriilor falimente, a propriilor probleme, asupra păcatelor noastre, asupra proiectelor care nu s-au realizat în termenul stabilit, asupra problemelor timpului nostru. Documentul deja amintit al episcopilor italieni ne spune: „Proclamarea speranţei învierii are astăzi un particular semnificat pentru a da putere şi vigoare mărturiei. Într-un timp dominat de bunurile imediate şi aplecat pe fragment, creştinii nu se pot lăsa omologaţi de mentalitatea curentă, ci trebuie, în mod serios să se interogheze asupra puterii credinţei lor în Învierea lui Isus şi asupra speranţei pe care o poartă în inimile lor. A crede în cel Înviat înseamnă a spera că viaţa şi moartea, suferinţa şi chinurile, bolile şi catastrofele nu sunt ultimul cuvânt al istoriei, dar există o împlinire transcendentă pentru viaţa persoanelor şi pentru viitorul lumii”.

Acest text ne sugerează trei aspecte importante:

Nu vrea să spună: astăzi trebuie să plecăm de la zero pentru a comunica evanghelia într-o lume care se schimbă, pentru că presupune deja mărturia (experienţa părinţilor, a educatorilor, a preoţilor, etc.), dar ne amintesc că mărturia noastră actuală are nevoie să fie susţinută de Dumnezeu. Într-un alt document numit A comunica evanghelia într-o lume care se schimbă episcopii cereau ca să nu se mai adauge vieţii alte lucruri de făcut pe lângă cele care există deja, ci să se aducă în cuvânt de speranţă. Poate este lucrul cel mai urgent de care avem nevoie, dar este şi misiunea cea mai grea de realizat: „Nu este lucru uşor astăzi, speranţa. Nu ne ajută progresiva sa redimensionare: este umbrit dacă nu chiar dispărut total din cultura noastră orizontul escatologic, ideea că istoria are o direcţie, care este îndreptată spre o plinătate care trece dincolo de ea. Această eclipsă se observă uneori în înseşi asociaţiile bisericeşti, dacă este adevărat că greu se găseşte timp pentru a mai vorbi de realităţile ultime şi de viaţa cea veşnică. Există apoi tentaţia de a dilata timpul prezent, rupând spaţiu şi valoare din trecut, din tradiţie şi memorie. Uneori ne este teamă să ne oprim pentru a ne aminti, pentru a ne gândi la ceea ce am făcut şi trăit. Preferăm să facem multe lucruri şi să ne distrăm. Pierzând memoria trecutului nostru, a binefacerilor lui Dumnezeu din viaţa noastră, riscăm să ne pierdem identitatea noastră de oameni şi de creştini.

Mărturia noastră trebuie susţinută cu ascultarea, făcând memorie, gândind, proclamând speranţa învierii. Nu noi suntem începutul şi sfârşitul, alpha şi omega al acestei lumi ci este Cristos. Noi trebuie să vestim evanghelia sa şi nu a noastră. Trebuie să folosim raţiunea noastră iluminată de credinţă pentru a gândi cum astăzi este imposibil să întrupăm în lume exigenţa evanghelică, cum astăzi o existenţă devine mai frumoasă, mai bună, mai autentică şi mai dreaptă numai după ce a primit evanghelia în inima sa, cum astăzi este posibil să se trăiască în sfinţenie în orice situaţie de viaţă.

A proclama speranţa Învierii înseamnă a trece dincolo de imediat, chiar şi atunci când acest lucru poate deveni scandalos şi catastrofal. Deseori, în faţa catastrofelor şi a bolilor, rămânem blocaţi pentru că ne oprim la prezent; ne punem întrebări fără să trecem dincolo (adică spre viaţa veşnică şi spre înviere). A ne întreba este un act profund uman, dar motivul pentru care se întâmplă unele evenimente grave este şi va rămâne un mister pentru noi. Momentul întrebării devine astfel un moment de tăcere, de umilinţă, de ascultare şi de rugăciune. Rugăciunea ne invită să privim dincolo de orizontul nostru, în înălţimi.

Motivul binecuvântării şi aducerii de laudă lui Dumnezeu constă în faptul că El ne renaşte la credinţă. Autorul scrisorii, Petru reia imaginea naşterii. Naşterea este un nou început şi renaşterea este un alt început la fel de radical (Dumnezeu te face să reîncepi de la început, chemându-te, corectându-te, iertându-te… Mt 1, 16-20; Lc 19, 1-10). Această renaştere nu este ceva magic, nu este o transformare naturală a omului. Este cu siguranţă opera lui Dumnezeu, are loc cu ajutorul învierii lui Isus, dar cere totdeauna credinţă, liberă acceptare, perseverenţă în credinţă şi speranţă. Cu siguranţă, re-naşterea are un moment precis în timp, dar aceasta necesită o reconfirmare cotidiană. Şi pentru contextul precis, primii creştini vorbeau de re-naştere, mai ales pentru riturile de iniţiere. Astăzi, în jurul nostru, mai este nevoie de re-naştere? În Novo Millenio Ineunte, Papa Ioan Paul al II-lea amintea: „Nu este oare un "semn al timpurilor" faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate, care se exprimă şi printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Alte religii, astăzi frecvent prezente în ţările cu tradiţie creştină oferă propriile răspunsuri la această necesitate, şi o fac uneori în moduri atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui şi Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta la ce profunzime poate duce relaţia cu el. Marea tradiţie mistică a Bisericii, în Orient ca şi în Occident, poate spune mult despre acest subiect. Ea arată cum rugăciunea poate progresa, ca un veritabil şi propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experienţa vie a promisiunii lui Cristos: "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Este vorba despre un drum în totalitate susţinut de har, care cere mereu un puternic angajament spiritual şi cunoaşte chiar dureroase purificări ("noaptea neagră"), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de mistici ca "unire sponsală". Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii şi a sfintei Tereza de Avila? Da, preaiubiţi fraţi şi surori, comunităţile noastre creştine trebuie să devină "şcoli" autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, dar şi în a-i aduce mulţumire, laudă, adoraţie, contemplare, ascultare, afecţiune arzătoare, până la o adevărată "nebunie" a inimii. O rugăciune profundă care totuşi nu îndepărtează de la angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, se deschide şi la iubirea fraţilor, devenind capabilă de a construi istoria după planul lui Dumnezeu” (n. 33).

Creştinii sunt renăscuţi pentru o speranţă vie. Un prim aspect al acestei expresii indică că viaţa nou primită în dar nu este o posesie garantată, ci o speranţă în căutare continuă. Viaţa nouă este o promisiune, o speranţă, şi nu am ajuns încă să o posedăm pe deplin. De ce această speranţă este vie? Ea nu este o vagă speranţă, o dorinţă fără perspective, dar este garantată şi sigură. Avem o speranţă moartă atunci când ceea ce sperăm nu se realizează şi nu se va realiza niciodată. Certitudinea acestei speranţe se bazează pe învierea lui Isus Cristos, pentru că vrea să spună că Dumnezeu Tatăl nu l-a abandonat pe Fiul în ghearele morţii (Fap 2, 31 ss). În acest sens, certitudinea speranţei este certitudinea moştenirii. Fii au drept la moştenire şi cel care este renăscut de Dumnezeu devine fiu al lui Dumnezeu (Gal 4, 7). În VT moştenirea era Ţara Promisă al cărui proprietar era Dumnezeu. În iudaismul târziu şi în 1 Pt moştenirea este mântuirea, viaţa veşnică, este harul şi binecuvântarea. Bunurile pământeşti sunt coruptibile, trecătoare, pot fi sustrase prin violenţă sau prin nedreptate, pot fi pierdute. Moştenirea fiilor lui Dumnezeu este păstrată în ceruri de către Dumnezeu. Moştenirea nu este un viitor incert, nereal, iluzoriu, dar deja prezentă şi care trebuie dorită. Dacă speranţa este prezentă în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, atunci numele speranţei creştine este Crucificatul Înviat. A vedea, a întâlni şi a vesti pe cel Înviat este datoria fiecărui martor creştin.

O speranţă deci vie: vie pentru că El, cel Înviat, trăieşte în mine chiar şi în momentele cele mai dificile ale vieţii şi nu mă lasă niciodată să încetez a privi înainte şi să visez cu El un „mâine”, un viitor. O speranţă vie pentru că cel Înviat care trăieşte în mine mă uneşte cu moartea sa şi mă face să mor şi eu acolo unde este „drept” să mor pentru a mă uni, în sfârşit cu învierea sa şi să-mi dăruiască moştenirea care nu se strică şi nu mi-o poate lua nimeni.

CATEHETI ADULTI SI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (II)

Necesitatea de a avea
cateheţi laici


Pentru cateheză, ca şi pentru celelalte expresii ale misiunii profetice, este necesară prezenţa laicilor, pentru ca Biserica să crească cu ajutorul darului tuturor. Necesitatea de a avea cateheţi laici nu se naşte din dorinţa de a răspunde unor exigenţe pastorale urgente sau din lipsă de preoţi, ci dintr-o reflecţie pe care Biserica o face asupra sieşi, asupra propriei vieţi şi a misiunii sale. Cateheţii laici sunt necesari vieţii comunităţii, pentru că ea are nevoie de diferitele vocaţii, care să exprime voinţa de a răspunde fidel, în complexitatea misiunii profetice, necesităţii de speranţă în lumea de astăzi.

Necesitatea cateheţilor laici se observă şi mai clar dacă se consideră particularele probleme ale catehezei copiilor, tinerilor şi adulţilor din zilele noastre. Fiecare categorie are necesităţi proprii şi, în consecinţă, conţinutul şi metoda de catehizare trebuie adaptate astfel ca mesajul lui Cristos să ajungă direct în inima lor şi să-i conducă spre convertire. Catehetul nu poate fi rupt de contextul social, economic, cultural, politic şi religios în care trăieşte şi este chemat să-l vestească pe Cristos. Nu poate face abstracţie de mijloacele de comunicare în masă care au invadat lumea, dar trebuie să se folosească de ele cu toată inteligenţa. Cu toate acestea, munca de răspândire a mesajului lui Cristos pare, pentru mulţi şi deseori, o muncă sterilă, fără rezultate imediat şi, mai ales fără satisfacţii personale. Una din cauzele acestui eşec şi dezamăgire constă în faptul că, deseori, învăţătorul se consideră protagonistul principal al evanghelizării, în timp ce el este numai un simplu instrument în mâna lui Dumnezeu chemat şi trimis de Acesta să-l facă cunoscut oamenilor. Este necesar deci ca laicul catehet să conştientizeze izvorul vocaţiei sale.

Botezul reprezintă originea, fundamentul ministerului catehetului, ca de altfel a tuturor celorlalte ministere din Biserică. A recunoaşte acest dar şi responsabilitatea ce derivă din el pentru orice credincios, poate să ajute catehetul să stabilească corect propria obligaţie, făcând-o să izvorască dintr-un sens de profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de entuziasmul de a-i aparţine, de bucuria de a-i putea da mărturie. Decizia de a deveni catehet sau animator de cateheză nu se poate fonda pe motivaţii contingente, ocazionale, dar din conştiinţa că, înrădăcinat în Cristos, credinciosul realizează viaţa sa punând în practică planul lui Dumnezeu, dând răspuns la chemarea lui Isus care îl vrea, din fiu, colaborator la misiunea profetică prin acest minister.

Iarăşi, sacramentul botezului îl introduce pe creştin în familia fiilor lui Dumnezeu şi îl solicită, deci, să ia parte în mod activ la viaţa şi creşterea Bisericii, să se simtă înrădăcinat în ea, implicat să o iubească şi să o slujească în acea mică porţiune a Bisericii care este comunitatea/şcoala sa. Misiunea catehetică necesită, deci, disponibilitate şi calificare; catehetul dă mărturie lui Dumnezeu prin cuvânt, pentru că i-a dat mărturie cu viaţa. El nu poate să gândească că-şi poate exercita ministerul comunicând o doctrină, şi acest lucru şi mai puţin în mijlocul copiilor şi al tinerilor. El, împreună cu alţi adulţi, este chemat să facă un itinerar de credinţă în propria viaţă; este chemat mai ales să vestească că Domnul nostru este prezent în istoria oamenilor şi acţionează în mijlocul lor.

Cateheza pentru copii şi tineri este înainte de toate căutare înţeleaptă a acelui Dumnezeu care se manifestă în ţesutul evenimentelor umane; este datorie să înţeleagă că istoria mântuirii continuă şi astăzi şi că cel credincios trebuie să-şi antreneze ochii sufletului pentru a-i recunoaşte semnele. În limbajul catehezei trebuie deci să răsune viaţa cotidiană, cu necazurile şi contradicţiile sale, cu bucuriile şi dorinţele omului.

Spiritualitatea catehetului laic

Pentru creşterea credinţei laicilor adulţi este fundamentală prezenţa cateheţilor laici; numai cu ajutorul lor Cuvântul lui Dumnezeu poate să răsune în mod original laic, şi poate să poarte în sine truda de a-l recunoaşte pe Dumnezeu în familie, şcoli, fabrici, viaţa politică, etc; poate să reflecte efortul şi încercarea de a întrupa exigenţele evanghelice în interiorul situaţiilor vieţii laicale. Aceasta nu face superfluă prezenţa preotului sau a celui consacrat, în grupul care face cateheză; mai mult încă, o califică prin darul specific pe care fiecare îl poartă în sine.

Ministerul catehetului trebuie să se bazeze pe o intensă viaţă spirituală, caracterizată de vocaţia laicală, pentru că ceea ce califică şi mai mult acţiunea este obligaţia de a face din cateheză o transparenţă a unui eveniment care se trăieşte în viaţa de toate zilele. Catehetul este, deci, înainte de toate, un discipol al Domnului; poate avea titlul de a „învăţa” şi de a-i educa pe alţii la credinţă, numai în măsura în care magisteriul său se naşte dintr-o experienţă de discipolat pe lângă Unicul Învăţător, care zilnic ascultă în credinţă, în tăcere, în rugăciune, în contemplaţie. Este necesar deci, ca el să înveţe să trăiască ca şi Cristos şi împreună cu Cristos, pentru a indica altora, în mod vital, diferitele feluri ce pot configura o existenţă de fii ai lui Dumnezeu în complexitatea lumii de astăzi.

Într-un anumit sens, orice catehet ar trebui să poată spune ceea ce apostolul Paul repeta deseori comunităţilor fondate de el: „Faceţi-vă imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1 Cor 11, 1). Imitatori ai lui Cristos nu ca nişte oameni obosiţi care repetă necontenit, an de an, comportamente codificate şi tradiţii, dar ca interpreţi ai vieţii Lui şi a prezenţei sale în lume: pentru că, în mutatele condiţii istorice şi culturale se întrupează aceleaşi sentimente, aceleaşi atitudini, acelaşi stil de viaţă care a fost a lui Cristos, pentru ca credinţa în el să devină unicul criteriu de lectură a vieţii.

Acest lucru va fi posibil numai dacă catehetul este obişnuit să mediteze Cuvântul, dacă se lasă plăsmuit de acesta continuu în credinţă; dacă-l primeşte în ascultare; dacă-l face evident în caritate şi în roadele vieţii. O autentică spiritualitate a catehetului comportă centralitatea Cuvântului; ascultarea sa nu este aseptică, ruptă de viaţa de toate zilele, dar este profund înrădăcinat în el. Catehetul devine astfel un contemplativ în lume, care se face disponibil să-i ajute pe fraţii săi în întâlnirea lor cu Dumnezeu în cotidian. Astfel, şi la acest nivel de viaţă spirituală, are loc acea integrare dintre credinţă şi viaţă, integrare care nu se fondează nu atât pe principiul de coerenţă, ci îşi găseşte izvorul într-o profundă unitate existenţială care-şi are centrul şi axa sa în Cristos Isus, recunoscut, primit în ascultare, iubit şi mărturisit în orice situaţie a vieţii.

Note:
 
1) Cf. LG, nn. 7 şi 9.

2) RH, n. 19.
3) RdC, n. 12.
4) RdC, n. 183.
5) Cf. LG, 33.
6) Evangelii Nuntiandi, nr. 22.

CATEHEŢI ADULŢI ŞI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (I)

MINISTERIALITATEA LAICULUI CATEHET ÎN RELAŢIE CU MINISTERIALITATEA BISERICII

O cateheză, care l-a condus pe cel adult către o reală maturitate în credinţă, îl face pe acesta să-şi asume şi o responsabilitate precisă în sânul comunităţii creştine, nu din motive de funcţionalitate sau eficienţă, ci dintr-un profund motiv eclezial: el se simte parte integrantă a Bisericii, la a cărei creştere şi misiune trebuie să contribuie punând la dispoziţia ei darul său original.

Toţi sunt responsabili ai Cuvântului lui Dumnezeu

Una din imaginile cele mai bogate şi profunde pe care Conciliul a folosit-o pentru a exprima realitatea şi identitatea Bisericii este cea de trup al lui Cristos şi de popor al lui Dumnezeu , imagini care pun în evidenţă dimensiunea comunitară a credinţei şi exigenţa ca ea să fie exprimată prin primirea darului propriu pe care fiecare îl poartă în sine pentru folosul tuturor. Duhul Sfânt împarte daruri diferite şi multiple pentru dezvoltarea şi maturizarea comunităţii; este necesar ca fiecare, luând conştiinţă de propriul dar, să-l pună în slujba şi pentru utilitatea tuturor.

Din reflecţia Bisericii asupra Evanghelizării şi Ministerelor reiese un proiect de comunitate ca fiind o realitate organică, în interiorul căreia fiecare botezat are un rol precis pentru că a primit un dar. Misiunea de a anunţa mântuirea adusă de Cristos, poate fi realizată, în realitatea fiecărei comunităţi numai în măsura în care fiecare devine protagonist al vieţii ecleziale şi se obligă să armonizeze propriul dar şi propria slujire cu darul şi slujirile celorlalţi, într-o integrare care este comuniune, pentru că se adapă din iubirea cu care Dumnezeu iubeşte orice om şi cu care Cristos a oferit viaţa sa pentru ai săi. Se configurează astfel o Biserică ministerială, adică în slujba omului şi a lumii întregi, printr-o pluralitate de ministere ce vor să manifeste bogăţia obligaţiei sale de a fi Roabă/slujitoare asemenea lui Cristos.

Botezul, din moment ce introduce persoana într-o manieră vitală în marea familie a fiilor lui Dumnezeu, îl face părtaş şi de misiunea întregii Biserici. Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis (4 martie 1979) aminteşte această exigenţă: „este necesar ca (…) responsabilitatea Bisericii pentru adevărurile divine să fie totdeauna şi în diferite feluri, împărtăşită de către toţi” ; acest lucru înseamnă că „în Biserică, fiecare credincios este, în partea sa, responsabil al Cuvântului lui Dumnezeu” ; responsabilitatea sa, avându-şi rădăcinile în consacrarea baptismală, este confirmată de celelalte sacramente şi este exercitată în diferite feluri după vocaţia personală a fiecăruia şi situaţiile vieţii, („Cristos i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos până când vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Cristos. Ef 4, 11-13); dar, dincolo de aceste diversităţi, se observă egala responsabilitate din care motiv „fiecare creştin este, prin natura sa, un catehet: trebuie să ia conştiinţă de propria responsabilitate şi trebuie să fie îndemnat şi pregătit să o exercite” .

Unica profeţie a Bisericii are nevoie şi de vocaţia laicilor, chemaţi să facă prezentă puterea Evangheliei în viaţa de fiecare zi, în viaţa familiară şi socială; în structurile seculare, însoţind mărturia proprie cu profesarea explicită a credinţei care, astfel, devine prezent ca şi cuvânt de speranţă în acele realităţi unde Evanghelia nu ar putea ajunge decât numai prin prezenţa laicilor .

Vocaţia profetică a laicilor

Condiţia progresivei secularizări a societăţii şi a culturii noastre pune în evidenţă din ce în ce mai mult valoarea vocaţiei profetice şi apostolice a laicilor pentru vitalitatea Bisericii. Momentul actual face să rezulte urgent ca laicii să poarte întreaga lor experienţă temporară şi lumească în comunitatea creştină, în organismele sale, în momentele cruciale ale vieţii sale, pentru ca Biserica să poată fi tot mai mult sare şi lumină în societatea în care este chemată să trăiască.

Modalităţile prin care Biserica îşi exercită misiunea profetică sunt multiple: există modul tăcut al gesturilor, al mărturiei coerente a vieţii, dar mai ales predicarea vie a mesajului, vestirea explicită şi clară a Adevărului la care viaţa creştinului aderă în credinţă şi în alegerile existenţiale. „Predicarea” mesajului este un element fundamental în evanghelizare şi în formarea la viaţa de credinţă, pentru că tocmai prin această modalitate sunt proclamate „numele, învăţătura, viaţa şi promisiunile, Împărăţia, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu” .

A vorbi despre Dumnezeu, a proclama măreţele sale opere, a-i vesti misterul, rămâne un mijloc de neînlocuit pe care Biserica o are la dispoziţie pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea sa profetică, în certitudinea că nici o altă formă de comunicare şi de răspândire a mesajului lui Cristos nu va putea niciodată să înlocuiască predicarea vie şi directă a Cuvântului Domnului. Şi oricât „vorbirea” despre Domnul şi despre misterul său ar părea un efort inutil dacă cuvintele nu sunt însoţite de mărturia vieţii şi a faptelor, cu toate acestea existenţa poate rămâne un mister incomprehensibil, dacă nu este însoţită de cuvânt: misterul iubirii lui Dumnezeu este prea mare, prea „dincolo” de inteligenţa umană, pentru ca să fie înţeles fără cel care îl vesteşte, ca dar gratuit, gratuit dăruit şi inteligenţei omului cât şi întregii sale existenţe (vezi experienţa lui Moise şi a lui Isaia).

Inteligenţa fiecărui om se pleacă în faţa unui mister care o transcende, care o întrece şi care, de una singură, nu ar fi capabilă să o primească. Biserica îşi exercită astfel misiunea, nu atât explicând şi demonstrând adevărul despre Dumnezeu, cât mai degrabă vestind şi proclamând un mister pe care nu-l poate demonstra deoarece se află „dincolo de ea”; un mister de care este fascinată şi cucerită, pentru că este un mister de iubire, făcând ea însăşi experienţă despre această iubire, iubire care o conduce să-i cânte lauda.