Odată trăia un om „evlavios”. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi tu odată la mine?
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări . În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-l primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin ferestra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
–Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?
Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.
Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-l aşteptăm.”
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.
Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
–Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici…
–Nici gând! E locul, pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala” îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
–Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
–De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat…
duminică, 7 noiembrie 2010
Soricelul amenintat…
Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
-Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
-Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă.
-Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
-Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
-Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane; vieţile noastre se întreţes, şi acest lucru nu este întâmplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten adevărat!
-Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
-Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă.
-Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
-Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
-Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane; vieţile noastre se întreţes, şi acest lucru nu este întâmplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten adevărat!
Trezit de Inger din rutina si plictiseala…
Sunt obosit de atâta muncă și de văzut aceeași oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă și nevasta-mi servește același fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat să stau liniștit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că ea vrea mereu să se joace cu mine; nu mă înțelege că sunt obosit. Și tatăl meu mă deranjează câteodată, soția mea la fel, … și între nevastă, fiică, tată, încep să înnebunesc. Vreau liniște. Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniștesc și parcă uit de toți și toate.
Dintr-o dată apăru un înger înveșmântat în lumină!
-„Pace ție! Pentru tine am venit!”
Cine ești cum ai intrat?
-„M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ți ascult plângerile și …..ai dreptate! A venit timpul să te „odihnești” .
-Asta nu este posibil, asta înseamnă că trebuie să mor….
-„Așa este vei muri. Nu ai să mai întâlnești mereu aceeași oameni, nici nu mai trebuie să-ți suporți nevasta veșnic nemulțumită, nici pe micuța ta fiică, nici să asculți sfaturile tatălui tău”.
-Dar ce se va întâmpla cu totul, cu serviciul meu….?
-„Nu-ți face probleme, la firma unde lucrezi tu, au găsit deja pe altcineva; și bineînțeles este fericit pentru că nu avea servici”.
-Și soția mea și copilul meu?
-„Soția ta va întâlni un bărbat bun, care o va respecta și admira pentru calitățile sale, și are răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproșeze nimic. Și-n plus, va avea grijă de fiica ta, o va iubi mult ca și cum ar fi a lui; și oricât de obosit ar veni de la serviciu, are răbdare să se joace cu ea și vor fi foarte fericiți”.
-Nu! Nu pot să mor!
-„Îmi pare rău dar decizia a fost luată”.
-Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune„Te iubesc” soției mele și nici nu imi mai pot îmbrățișa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă…
-„Dar, nu asta doreai?…ODIHNĂ. Acum te poți odihni etern, dormi pentru veșnicie.”
-Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule…!
-„Ce ai iubitule? Ai un coșmar?” – îmi șopti soția mea, trezindu-mă.
-Nu….nu a fost un coșmar, a fost încă o șansă.
Ai grijă de familia ta.
Dintr-o dată apăru un înger înveșmântat în lumină!
-„Pace ție! Pentru tine am venit!”
Cine ești cum ai intrat?
-„M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ți ascult plângerile și …..ai dreptate! A venit timpul să te „odihnești” .
-Asta nu este posibil, asta înseamnă că trebuie să mor….
-„Așa este vei muri. Nu ai să mai întâlnești mereu aceeași oameni, nici nu mai trebuie să-ți suporți nevasta veșnic nemulțumită, nici pe micuța ta fiică, nici să asculți sfaturile tatălui tău”.
-Dar ce se va întâmpla cu totul, cu serviciul meu….?
-„Nu-ți face probleme, la firma unde lucrezi tu, au găsit deja pe altcineva; și bineînțeles este fericit pentru că nu avea servici”.
-Și soția mea și copilul meu?
-„Soția ta va întâlni un bărbat bun, care o va respecta și admira pentru calitățile sale, și are răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproșeze nimic. Și-n plus, va avea grijă de fiica ta, o va iubi mult ca și cum ar fi a lui; și oricât de obosit ar veni de la serviciu, are răbdare să se joace cu ea și vor fi foarte fericiți”.
-Nu! Nu pot să mor!
-„Îmi pare rău dar decizia a fost luată”.
-Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune„Te iubesc” soției mele și nici nu imi mai pot îmbrățișa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă…
-„Dar, nu asta doreai?…ODIHNĂ. Acum te poți odihni etern, dormi pentru veșnicie.”
-Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule…!
-„Ce ai iubitule? Ai un coșmar?” – îmi șopti soția mea, trezindu-mă.
-Nu….nu a fost un coșmar, a fost încă o șansă.
Ai grijă de familia ta.
Un copil ca painea calda…pilda
În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
-Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
-Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
-Ia-ți banii, fetițo! Nu e nici o greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, viața îți va aduce bogății.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
-Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
-Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
-Ia-ți banii, fetițo! Nu e nici o greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, viața îți va aduce bogății.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Scrisoare pastorală: Familia, legământ de iubire, leagănul vieţii şi sanctuarul iubirii
Către toţi preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii diecezei noastre
Conciliul Vatican II, în constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, care vorbeşte despre realităţile vieţii contemporane şi despre situaţia în care se află societatea şi Biserica, schiţează încă din primele rânduri tabloul pozitiv, dar şi preocupant al vieţii în care trăim: "Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos, şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (GS 1).
Acelaşi document, după ce vorbeşte despre demnitatea omului şi despre activitatea umană în lume, se opreşte cu viu interes asupra câtorva probleme mai urgente ale societăţii şi ale vieţii.
Dintre acestea pe primul loc este aşezată demnitatea căsătoriei şi a familiei, precum şi promovarea ei.
Este firesc să scoată în evidenţă acest lucru, întrucât de instituţia divină a familiei şi a căsătoriei depinde bunul mers al întregii societăţi şi viitorul omenirii: "Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale", afirmă documentul conciliar (GS 47).
Aceste gânduri răsună puternic şi în sufletele creştinilor din Dieceza de Iaşi.
Avem atâtea bucurii şi atâta speranţă în cadrul poporului credincios, speranţă deschisă prin momentul eliberării de sub tirania dictaturii comuniste, atâtea lucruri noi şi îmbucurătoare, avem spaţiu de lucru în atâtea domenii şi direcţii, avem libertate, ca un dar atât de mult aşteptat, dar avem şi atâtea tulburări, atâta tristeţe şi angoasă, care s-au năpustit asupra Bisericii din România şi, desigur, şi asupra Bisericii noastre locale.
Aşadar, dintre toate încercările şi preocupările, care privesc viaţa spirituală a poporului nostru credincios, dincolo de confuzia care s-a abătut asupra tuturor categoriilor de persoane, dincolo de neliniştile tranziţiei şi a pericolului unei noi forme de sărăcie, dincolo de marea de probleme ce a invadat ţara şi dieceza noastră, durerea durerilor şi problema problemelor este familia şi căsătoria.
Rememorând tradiţia noastră şi moştenirea lăsată de înaintaşi, făcând un bilanţ serios asupra numărului naşterilor şi a botezurilor, privind la Bisericile noastre în care rar se mai văd bărbaţii tineri şi mamele de altă dată, care veneau cu copiii la cateheze şi la biserică, analizând fenomenul devastator al emigrării, al separărilor de familie şi de părinţi, văzând atâţia tineri care au luat calea pribegiei pentru a găsi un loc mai bun şi un mijloc de câştig pentru viaţă, constatând lacrimile bunicilor, precum şi ale gospodinelor şi mamelor rămase singure, dar mai ales auzind strigătul tulburător al copiilor şi văzând lacrimile multora dintre cei rămaşi pe drumuri, ne întrebăm:
Ce se întâmplă? Unde mergem? Până când? Ce se va întâmpla cu ţara noastră, cu Biserica noastră şi ce este de făcut?!
Toate acestea ne obligă la o analiză profundă şi la o mobilizare generală.
În ultimii ani, în programul nostru pastoral, ne-am îndreptat spre cuvântul divin, spre Sfânta Scriptură şi, mai recent, spre viaţa preoţilor şi misiunea lor, cu rezultate mulţumitoare şi mângâietoare.
A sosit timpul să ne oprim şi să ne îndreptăm spre instituţia sacră a familiei, spre sacramentul sfânt al căsătoriei şi spre toţi părinţii şi copiii Bisericii noastre.
Aşadar, reluând o dorinţă exprimată în mai multe rânduri, în cadrul întâlnirilor noastre din Consiliul Prezbiteral şi din Consiliul Pastoral Diecezan, şi primind încurajarea tuturor preoţilor şi surorilor din viaţa consacrată, precum şi a structurilor noastre academice, asociative şi caritative, anunţăm că viitorul nostru timp şi program pastoral îl dedicăm Familiei şi Căsătoriei.
În Consiliul Prezbiteral, ce s-a desfăşurat în această toamnă, la 18 octombrie, ca şi în Consiliul Pastoral din 25 octombrie, am avut ca principală discuţie tema familiei şi a căsătoriei, cu proiectele care privesc toată Biserica noastră şi toate structurile diecezane.
Oficiul pentru Pastoraţia Laicilor şi a Familiilor şi Oficiul pentru Cateheză vor prelua rezultatul discuţiilor din cele două consilii şi vor propune şi coordona tot materialul recerut şi necesar pentru un asemenea program.
Aşezând toate iniţiativele noastre sub ocrotirea Maicii Domnului, regina familiilor, dispunem ca un delegat special al nostru, în colaborare cu rectorul sanctuarului din Cacica, să pregătească acest eveniment unic în dieceză prin vizita icoanei Maicii Domnului de la Cacica în bisericile şi comunităţile noastre.
Pe parcursul acestui timp destinat familiei şi căsătoriei, vom exprima încrederea şi speranţa noastră, prin rugăciuni speciale, cateheze, conferinţe, simpozioane ce le vom îndrepta spre Domnul prin Maica Sfântă şi le vom pregăti şi susţine în programul nostru pastoral.
Constatând împreună cu sfântul Conciliu şi cu marii noştri papi, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea şi cu actualul Sfânt Părinte prin ce momente trece Biserica şi lumea, prin ce greutăţi se aventurează familia şi căsătoria, gândul nostru ne determină să ne mobilizăm pentru a găsi drumul cel mai bun pentru a păstra şi a transmite generaţiilor viitoare tezaurul credinţei şi valoarea cea mai de preţ, după demnitatea omului: familia gândită şi voită de Dumnezeu pentru viitorul omenirii.
Ne doare când vedem că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire. Ea este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă şi de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării. Pe lângă aceasta (şi acest lucru se verifică mai ales la noi), condiţiile economice, socio-psihologice şi politice de astăzi provoacă şi în familie (şi mai ales în familie) perturbări deloc neglijabile. Toate acestea neliniştesc conştiinţele.
Dar, în acelaşi timp (şi aceasta trebuie să ne încurajeze), tăria şi soliditatea instituţiei matrimoniale şi familiale se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societăţii de astăzi, în ciuda dificultăţilor ce izbucnesc de aici, fac să apară, foarte adesea şi în diferite feluri, adevărata natură a acestei instituţii (cf. GS 47).
Cu această speranţă în suflete exprimată de Conciliu şi cu încrederea în planul lui Dumnezeu, care rămâne veşnic valabil, cu speranţa că Maica Sfântă, ocrotitoarea noastră, va rămâne mereu alături de familiile noastre, vrem "să înaintăm în larg", cum ne cheamă Sinodul nostru diecezan, şi să oferim acestei instituţii divine cea mai mare preţuire, consideraţie şi sprijin, în anul pastoral dedicat familiei şi căsătoriei creştine.
Cu dorinţe de binecuvântare şi de preţuire pentru familiile diecezei noastre şi pentru tot poporul creştin.
Har şi pace de la Domnul nostru Isus Cristos şi ocrotire prin mijlocirea Maicii Domnului, patroana diecezei noastre.
Iaşi, 25 octombrie 2010
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
Conciliul Vatican II, în constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, care vorbeşte despre realităţile vieţii contemporane şi despre situaţia în care se află societatea şi Biserica, schiţează încă din primele rânduri tabloul pozitiv, dar şi preocupant al vieţii în care trăim: "Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos, şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (GS 1).
Acelaşi document, după ce vorbeşte despre demnitatea omului şi despre activitatea umană în lume, se opreşte cu viu interes asupra câtorva probleme mai urgente ale societăţii şi ale vieţii.
Dintre acestea pe primul loc este aşezată demnitatea căsătoriei şi a familiei, precum şi promovarea ei.
Este firesc să scoată în evidenţă acest lucru, întrucât de instituţia divină a familiei şi a căsătoriei depinde bunul mers al întregii societăţi şi viitorul omenirii: "Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale", afirmă documentul conciliar (GS 47).
Aceste gânduri răsună puternic şi în sufletele creştinilor din Dieceza de Iaşi.
Avem atâtea bucurii şi atâta speranţă în cadrul poporului credincios, speranţă deschisă prin momentul eliberării de sub tirania dictaturii comuniste, atâtea lucruri noi şi îmbucurătoare, avem spaţiu de lucru în atâtea domenii şi direcţii, avem libertate, ca un dar atât de mult aşteptat, dar avem şi atâtea tulburări, atâta tristeţe şi angoasă, care s-au năpustit asupra Bisericii din România şi, desigur, şi asupra Bisericii noastre locale.
Aşadar, dintre toate încercările şi preocupările, care privesc viaţa spirituală a poporului nostru credincios, dincolo de confuzia care s-a abătut asupra tuturor categoriilor de persoane, dincolo de neliniştile tranziţiei şi a pericolului unei noi forme de sărăcie, dincolo de marea de probleme ce a invadat ţara şi dieceza noastră, durerea durerilor şi problema problemelor este familia şi căsătoria.
Rememorând tradiţia noastră şi moştenirea lăsată de înaintaşi, făcând un bilanţ serios asupra numărului naşterilor şi a botezurilor, privind la Bisericile noastre în care rar se mai văd bărbaţii tineri şi mamele de altă dată, care veneau cu copiii la cateheze şi la biserică, analizând fenomenul devastator al emigrării, al separărilor de familie şi de părinţi, văzând atâţia tineri care au luat calea pribegiei pentru a găsi un loc mai bun şi un mijloc de câştig pentru viaţă, constatând lacrimile bunicilor, precum şi ale gospodinelor şi mamelor rămase singure, dar mai ales auzind strigătul tulburător al copiilor şi văzând lacrimile multora dintre cei rămaşi pe drumuri, ne întrebăm:
Ce se întâmplă? Unde mergem? Până când? Ce se va întâmpla cu ţara noastră, cu Biserica noastră şi ce este de făcut?!
Toate acestea ne obligă la o analiză profundă şi la o mobilizare generală.
În ultimii ani, în programul nostru pastoral, ne-am îndreptat spre cuvântul divin, spre Sfânta Scriptură şi, mai recent, spre viaţa preoţilor şi misiunea lor, cu rezultate mulţumitoare şi mângâietoare.
A sosit timpul să ne oprim şi să ne îndreptăm spre instituţia sacră a familiei, spre sacramentul sfânt al căsătoriei şi spre toţi părinţii şi copiii Bisericii noastre.
Aşadar, reluând o dorinţă exprimată în mai multe rânduri, în cadrul întâlnirilor noastre din Consiliul Prezbiteral şi din Consiliul Pastoral Diecezan, şi primind încurajarea tuturor preoţilor şi surorilor din viaţa consacrată, precum şi a structurilor noastre academice, asociative şi caritative, anunţăm că viitorul nostru timp şi program pastoral îl dedicăm Familiei şi Căsătoriei.
În Consiliul Prezbiteral, ce s-a desfăşurat în această toamnă, la 18 octombrie, ca şi în Consiliul Pastoral din 25 octombrie, am avut ca principală discuţie tema familiei şi a căsătoriei, cu proiectele care privesc toată Biserica noastră şi toate structurile diecezane.
Oficiul pentru Pastoraţia Laicilor şi a Familiilor şi Oficiul pentru Cateheză vor prelua rezultatul discuţiilor din cele două consilii şi vor propune şi coordona tot materialul recerut şi necesar pentru un asemenea program.
Aşezând toate iniţiativele noastre sub ocrotirea Maicii Domnului, regina familiilor, dispunem ca un delegat special al nostru, în colaborare cu rectorul sanctuarului din Cacica, să pregătească acest eveniment unic în dieceză prin vizita icoanei Maicii Domnului de la Cacica în bisericile şi comunităţile noastre.
Pe parcursul acestui timp destinat familiei şi căsătoriei, vom exprima încrederea şi speranţa noastră, prin rugăciuni speciale, cateheze, conferinţe, simpozioane ce le vom îndrepta spre Domnul prin Maica Sfântă şi le vom pregăti şi susţine în programul nostru pastoral.
Constatând împreună cu sfântul Conciliu şi cu marii noştri papi, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea şi cu actualul Sfânt Părinte prin ce momente trece Biserica şi lumea, prin ce greutăţi se aventurează familia şi căsătoria, gândul nostru ne determină să ne mobilizăm pentru a găsi drumul cel mai bun pentru a păstra şi a transmite generaţiilor viitoare tezaurul credinţei şi valoarea cea mai de preţ, după demnitatea omului: familia gândită şi voită de Dumnezeu pentru viitorul omenirii.
Ne doare când vedem că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire. Ea este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă şi de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării. Pe lângă aceasta (şi acest lucru se verifică mai ales la noi), condiţiile economice, socio-psihologice şi politice de astăzi provoacă şi în familie (şi mai ales în familie) perturbări deloc neglijabile. Toate acestea neliniştesc conştiinţele.
Dar, în acelaşi timp (şi aceasta trebuie să ne încurajeze), tăria şi soliditatea instituţiei matrimoniale şi familiale se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societăţii de astăzi, în ciuda dificultăţilor ce izbucnesc de aici, fac să apară, foarte adesea şi în diferite feluri, adevărata natură a acestei instituţii (cf. GS 47).
Cu această speranţă în suflete exprimată de Conciliu şi cu încrederea în planul lui Dumnezeu, care rămâne veşnic valabil, cu speranţa că Maica Sfântă, ocrotitoarea noastră, va rămâne mereu alături de familiile noastre, vrem "să înaintăm în larg", cum ne cheamă Sinodul nostru diecezan, şi să oferim acestei instituţii divine cea mai mare preţuire, consideraţie şi sprijin, în anul pastoral dedicat familiei şi căsătoriei creştine.
Cu dorinţe de binecuvântare şi de preţuire pentru familiile diecezei noastre şi pentru tot poporul creştin.
Har şi pace de la Domnul nostru Isus Cristos şi ocrotire prin mijlocirea Maicii Domnului, patroana diecezei noastre.
Iaşi, 25 octombrie 2010
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
Mereu „mâine” (Sonet)
Lope de Vega (1562 – 1635), dramaturg şi poet spaniol
Ce vrei de la mine şi ce dor Te poartă
în reci nopţi de iarnă, când toate dorm duse,
iar Tu, lângă uşă şi singur, Isuse,
mai baţi în tăcere la inima-mi moartă?
Căci nimeni nu iese! Vezi bine, cu jale
cum eu, împietritul, cu-a mea nepăsare,
strivesc fără milă şi calc în picioare
suava garoafă a dragostei Tale.
În cuget, un înger degeaba-mi şopteşte:
”Deschide fereastra, căci El te aşteaptă!
Ştii, inimă rece, doar El te iubeşte!
Şi vrea să-ţi ofere cereasca Lui pâine
El, Domnul, Stăpânul, al tuturor Tată!”
Răspunsu-mi e însă doar “mâine”, tot “mâine”...
Traducere: Munteanu Sorina
Ce vrei de la mine şi ce dor Te poartă
în reci nopţi de iarnă, când toate dorm duse,
iar Tu, lângă uşă şi singur, Isuse,
mai baţi în tăcere la inima-mi moartă?
Căci nimeni nu iese! Vezi bine, cu jale
cum eu, împietritul, cu-a mea nepăsare,
strivesc fără milă şi calc în picioare
suava garoafă a dragostei Tale.
În cuget, un înger degeaba-mi şopteşte:
”Deschide fereastra, căci El te aşteaptă!
Ştii, inimă rece, doar El te iubeşte!
Şi vrea să-ţi ofere cereasca Lui pâine
El, Domnul, Stăpânul, al tuturor Tată!”
Răspunsu-mi e însă doar “mâine”, tot “mâine”...
Traducere: Munteanu Sorina
Fântâna (sau cântecul sufletului care arde de nerăbdare să-l cunoască pe Dumnezeu prin credință)
(Sfântul Ioan al Crucii)
Cât de bine ştiu izvorul acela
care curge în adâncul nopţii.
Fântâna eternă e ascunsă.
Dar cât de bine ştiu unde curg apele ei,
deşi noaptea-i adâncă.
Nu ştiu unde-şi are începutul.
Şi totuşi, toate îşi au în ea începutul,
deşi-i noapte adâncă.
Ştiu că nu-i nimic atât de minunat
ca această fântână
şi că din ea se adapă cerul şi pământul,
deşi noaptea-i adâncă.
Nimeni nu poate coborî în fântână
şi nimeni nu-i poate afla capătul,
deşi noaptea-i adâncă.
Limpezimea ei nu cunoaşte întuneric,
izvor făcându-se a toată strălucirea,
deşi-i adânc de noapte.
Torentul apelor ei
se revarsă peste oameni, ceruri şi bezne,
în adâncul nopţii.
Atotputernic e izvorul care ţâşneşte
din această fântână
când adâncă-i noaptea.
Fântâna eternă stă ascunsă
în pâinea care tuturor ne dă viaţă,
deşi adâncă-i noaptea.
Ea cheamă toată suflarea omenească
să se adape din izvorul ei,
deşi în întuneric,
căci de nepătruns e noaptea.
O, fântână vie, pe care-o doresc –
în pâinea vieţii îi văd flacăra nestinsă,
deşi adâncă-i noaptea.
Comentariu:
„Fântâna” de care vorbeşte Sf. Ioan al Crucii nu este nici pe departe o metaforă poetică, ci doar o transpunere în limbaj poetic a unei experienţe mistice.
Se vorbeşte despre o „apă vie” care devine, pentru cine bea din ea, cauză a unei vieţi noi, în spirit şi în adevăr. În poemul de faţă, fântâna este de fapt Duhul Sfânt. Şi de ce este ea descoperită mereu „în adâncul nopţii”? Noaptea – noaptea neagră a sufletului – este crucială în limbajul mistic specific Sfântului Ioan al Crucii. Ea poate simboliza dezorientarea inevitabilă de la început, când conştiinţa, desprinsă în prealabil de lucrurile materiale, trăieşte, febrilă, aşteptarea Divinului. Noaptea este, astfel, un prag spiritual, deşertul sufletesc în mijlocul căruia este descoperită Fântâna – Duhul Sfânt Care se pogoară „în pâinea vieţii”, adică în Sacramentul Euharistiei, transformând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Cristos.
Traducere: Munteanu Sorina
Cât de bine ştiu izvorul acela
care curge în adâncul nopţii.
Fântâna eternă e ascunsă.
Dar cât de bine ştiu unde curg apele ei,
deşi noaptea-i adâncă.
Nu ştiu unde-şi are începutul.
Şi totuşi, toate îşi au în ea începutul,
deşi-i noapte adâncă.
Ştiu că nu-i nimic atât de minunat
ca această fântână
şi că din ea se adapă cerul şi pământul,
deşi noaptea-i adâncă.
Nimeni nu poate coborî în fântână
şi nimeni nu-i poate afla capătul,
deşi noaptea-i adâncă.
Limpezimea ei nu cunoaşte întuneric,
izvor făcându-se a toată strălucirea,
deşi-i adânc de noapte.
Torentul apelor ei
se revarsă peste oameni, ceruri şi bezne,
în adâncul nopţii.
Atotputernic e izvorul care ţâşneşte
din această fântână
când adâncă-i noaptea.
Fântâna eternă stă ascunsă
în pâinea care tuturor ne dă viaţă,
deşi adâncă-i noaptea.
Ea cheamă toată suflarea omenească
să se adape din izvorul ei,
deşi în întuneric,
căci de nepătruns e noaptea.
O, fântână vie, pe care-o doresc –
în pâinea vieţii îi văd flacăra nestinsă,
deşi adâncă-i noaptea.
Comentariu:
„Fântâna” de care vorbeşte Sf. Ioan al Crucii nu este nici pe departe o metaforă poetică, ci doar o transpunere în limbaj poetic a unei experienţe mistice.
Se vorbeşte despre o „apă vie” care devine, pentru cine bea din ea, cauză a unei vieţi noi, în spirit şi în adevăr. În poemul de faţă, fântâna este de fapt Duhul Sfânt. Şi de ce este ea descoperită mereu „în adâncul nopţii”? Noaptea – noaptea neagră a sufletului – este crucială în limbajul mistic specific Sfântului Ioan al Crucii. Ea poate simboliza dezorientarea inevitabilă de la început, când conştiinţa, desprinsă în prealabil de lucrurile materiale, trăieşte, febrilă, aşteptarea Divinului. Noaptea este, astfel, un prag spiritual, deşertul sufletesc în mijlocul căruia este descoperită Fântâna – Duhul Sfânt Care se pogoară „în pâinea vieţii”, adică în Sacramentul Euharistiei, transformând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Cristos.
Traducere: Munteanu Sorina
Laus Trinitati... Antifon pentru Sfânta Treime
(Hildegard von Bingen)
Laudă să se înalţe Treimii!
Dumnezeu e muzică, Dumnezeu e Bunătate
care hrăneşte toate făpturile.
Domnul este cântecul oştirilor de îngeri
şi frumuseţea mai presus de minte
a tainelor rămase nedesluşite pentru oameni.
Domnul,Viaţa noastră, este Izvorul întregii vieţi.
Traducere: Munteanu Sorina
Laudă să se înalţe Treimii!
Dumnezeu e muzică, Dumnezeu e Bunătate
care hrăneşte toate făpturile.
Domnul este cântecul oştirilor de îngeri
şi frumuseţea mai presus de minte
a tainelor rămase nedesluşite pentru oameni.
Domnul,Viaţa noastră, este Izvorul întregii vieţi.
Traducere: Munteanu Sorina
O, mlădiţă pururi verde... (O, nibilissima viriditas...). Responsoriu pentru Sf. Fecioară Maria
(Hildegard von Bingen)
O, mlădiţă pururi verde
cu rădăcinile în soare,
străluceşti pe cerul fără nori
unde cugetul muritorilor nu poate ajunge,
învăluită în îmbrăţişarea harurilor divine.
Tu, purpură a zorilor de zi,
care arzi ca flacăra soarelui.
Aleluia!
Lumina S-a revărsat din trupul tău preacurat,
trandafir pururi neofilit de dincolo de moarte.
Pomul lumii a dat în floare.
Cele două tărâmuri (pământul şi cerul)
au devenit una.
Traducere: Munteanu Sorina
O, mlădiţă pururi verde
cu rădăcinile în soare,
străluceşti pe cerul fără nori
unde cugetul muritorilor nu poate ajunge,
învăluită în îmbrăţişarea harurilor divine.
Tu, purpură a zorilor de zi,
care arzi ca flacăra soarelui.
Aleluia!
Lumina S-a revărsat din trupul tău preacurat,
trandafir pururi neofilit de dincolo de moarte.
Pomul lumii a dat în floare.
Cele două tărâmuri (pământul şi cerul)
au devenit una.
Traducere: Munteanu Sorina
O, bărbaţi vrednici de laudă...O, spectabilis viri...)
Hildegard von Bingen
(1098 - 1179), mistică, erudită călugăriţă şi stareţă benedictină, autoare de poeme şi cântări spirituale şi liturgiceO, bărbaţi vrednici de laudă!
Voi aţi văzut cu ochii spiritului,
dincolo de umbre, dincolo de vălul de întuneric.
Cu putere aţi vestit tuturor
Viaţa revărsată în lume
din ramura care a dat în floare
când lumina desăvârşită a prins rădăcini înlăuntrul ei.
Sfinţilor din timpuri străvechi!Voi aţi proorocit
mântuirea sufletelor azvârlite în exil
în ţinuturile morţii.
Şi, asemeni roţilor unei mori,
v-aţi învârtit în apele minunii,
când aţi vorbit de muntele cel de taină,
piatră de temelie a cerurilor,
care aduce linişte valurilor mării.
O nestinsă făclie a vegheat în mijlocul vostru,
arătând pururi către munte.
Traducere: Munteanu Sorina
Abonați-vă la:
Postări (Atom)












