Cuvântul al treilea (III): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia

Bucureşti, 2004Ce înseamnă: „după asemănarea”, şi pentru ce,

spunând Dumnezeu
să stăpânim noi peste fiare, nu
stăpânim; şi că acest fapt dovedeşte
multă purtare de grijă din partea Lui

1. Precum nu au nici un folos cei care seamănă atunci când seminţele sunt aruncate afară de cale, nici cel care cuvântă nu câştigă nimic când cuvântul nu ajunge la cugetul ascultătorilor, ci sunetul, răspândindu-se degeaba în văzduh prin glas, lasă fără folos pe cel care aude. N-am spus acestea în zadar, ci ca să nu rămâneţi lipiţi doar de noimele cele mai simple, ci să cutezaţi a vă apropia şi de cele mai adânci: că dacă nu vom scufunda în adâncul Scripturilor acum, când mădularele ne sunt uşoare spre a înota, ochiul mai pătrunzător (nefiind încă stingherit de şuvoiul viclean al dezmierdării), iar duhul mai tare14, ca să nu se înăbuşe, când o să ne mai scufundăm? Când o să fie dezmierdare, şi ospăţ, şi beţie, şi masă plină de îmbuibare? Dar atunci nu va fi lesne nici să ne mişcăm, aşa de mult împovărează sufletul sarcina grea a dezmierdării. Nu vedeţi că şi cei care vor să afle mărgăritare nu află cele căutate şezând sus, pe ţărm, şi numărând valurile, ci scufundându-se până în adânc – şi asta cu toate că-i mare osteneala căutării, mare primejdia aflării, şi după aflare nici un câştig – fiindcă ce mare lucru aduce în viaţa noastră aflarea de mărgăritare? Măcar de nu ar fi adus marile rele pe care le-a adus că ceea ce întoarce pe dos viaţa noastră şi răstoarnă toate cu susul în jos e nebunia după avuţii şi totuşi, pescuitorii de mărgăritare îşi pun în joc şi sufletul, şi trupul pentru hrana vremelnică şi îndrăznesc să înfrunte valurile; iar în cercetarea Scripturii nu e primejdie, nu este osteneală atât de încordată, ci puţină şi uşoară, şi aceasta pentru păzirea celor aflate, fiindcă cele aflate cu uşurinţă par celor mulţi de dispreţuit, în marea Scripturilor nu-i tulburare a valurilor, ci e mai liniştită ca orişice liman; nu e nevoie să ne scufundăm în sânurile cele întunecate ale adâncului, ci în ea e lumină multă, mai strălucitoare chiar decât razele de soare, linişte multă, departe-i orice tulburare, şi din cele aflate – atât câştig cât nici nu este cu putinţă a înfăţişa prin cuvânt.

Să nu ne dăm bătuţi, dar, ci să ne apucăm de cercetarea înţelesurilor Scripturii. Aţi auzit că după chipul lui Dumnezeu l-a făcut Dumnezeu pe om; şi ce înseamnă „după~chipul” am spus: că nu arată aceeaşi fire la om ca la Dumnezeu, ci asemănarea de stăpânire; iar după asemănare înseamnă bunătatea şi blândeţea, şi asemănarea după putinţă cu Dumnezeu în privinţa virtuţii, precum spune Hristos: Fiţi asemenea Tatălui Meu Care este în ceruri – fiindcă precum pe întinderea pământului unele vietăţi sunt mai dobitoceşti15, altele mai sălbatice, aşa şi pe întinsul sufletului nostru unele cugetări sunt mai dobitoceşti, altele mai sălbatice. Deci, se cuvine să le stăpânim şi să le biruim, şi să dăm cugetării stăpânirea asupra lor. „Dar cum poate birui cineva sălbăticia gândului?”, zic unii. Ce spui tu, omule? Îi biruim pe lei şi sufletele lor le îmblânzim, şi te mai îndoieşti că sălbăticia gândului poate fi preschimbată în blândeţe? Ş iasta cu toate că leul are în fire sălbăticia, iar blândeţea e împotriva firii lui; în vreme ce cu tine e dimpotrivă, bunătatea fiindu-ţi în fire, iar sălbăticia – împotriva firii.

Deci, cel ce scoate ceea ce este după fire din sufletul fiarei şi pune acolo ceea ce este împotriva firii ei, oare nu va putea păstra în sufletul său ceea ce-i este după fire ? Oare câtă nepăsare n-ar dovedi nefăcând aceasta? Dealtfel, cu sufletul leilor mai e şi altă greutate: fiindcă sufletul fiarei este lipsit de cugetare. Ci totuşi, aţi văzut adesea duşi prin piaţă lei mai blânzi ca oile, şi mulţi din cei aflaţi în prăvălii deseori aruncau bani stăpânului, ca plată pentru meşteşugul şi înţelepciunea cu care a îmblânzit fiara. Iar în sufletul tău este şi cugetare, şi frică de Dumnezeu, şi mult ajutor din toate părţile. Deci, nu îmi veni mie cu dezvinovăţiri şi îndreptăţiri: căci este cu putinţă, dacă vrei, să fii blând şi cuminte. „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele” (Fac. l, 26).

2. Aici lovesc în noi elinii şi spun că Scriptura minte, fiindcă nu noi stăpânim pe fiare, ci ele ne stăpânesc pe noi, pricinuindu-ne multă luptă supărătoare. Lucrul acesta nu e defel adevărat: fiindcă e de ajuns şi vederea unui om să pună o fiară pe fugă – atâta frică le pricinuim. Iar dacă ne şi ne vătăma din teamă, ori silite de foame, ori încolţite chiar de noi şi nevoite să se apere, asta nu poate fi dovadă de stăpânire deplină: că nici dacă vreunul dintre noi, văzând că năvălesc tâlhari asupra sa, ar sări la arme şi s-ar apăra, nu se poate spune că arată prin aceasta vreo stăpânire, ci multă grijă de scăparea sa; dar nu prin asta voi răsturna părerea lor, ci pe un alt temei, pe care vă e şi vouă de folos să-l auziţi. Ne temem şi avem frică de fiare, şi am căzut din stăpânirea asupra lor – nu zic ba, sunt de aceeaşi părere; însă aceasta nu arată mincinoasă legea lui Dumnezeu: fiindcă la început nu stăteau aşa lucrurile, ci fiarele aveau frică şi cutremur de om ca de un stăpân, şi se plecau în faţa lui – iar după ce am căzut din îndrăznirea către Dumnezeu şi din cinste, din pricina aceasta am ajuns să avem frică noi de ele.

De unde se vede acest lucru? Dumnezeu a adus fiarele la Adam să vadă ce nume le va pune: şi n-a fugit Adam, ca unul care se temea, ci le-a pus nume tuturor ca unor robi supuşi. Acesta este simbol al stăpânirii: de asta şi Dumnezeu, vrând să-i arate şi prin aceasta care e preţul stăpânirii pe care i-o dăruise, l-a pus să dea nume fiarelor, şi numele puse le-au rămas – fiindcă Scriptura spune: „Tot ce a numit Adam, acesta e numele lor” (Fac. 2, 19).

Acesta e un semn că primul nu avea frică de fiare mai înainte de cădere, iar al doilea, mai limpede ca primul, este împreună-vorbirea şarpelui cu femeia, că dacă oamenii s-ar fi temut de fiare, n-ar fi rămas pe loc femeia văzând şarpele, ci s-ar fi pus pe fugă; n-ar fi primit sfatul lui, nu ar fi stat de vorbă cu atâta lipsă de frică, ci îndată s-ar fi speriat şi ar fi fugit. Dar iată, stă de vorbă şi nu se teme – că încă nu fiinţa teama aceasta; dar după ce a intrat în om păcatul, semnele cinstirii de care se bucura i-au fost luate; şi precum între slugi cele care au trecere la stăpân sunt temute de restul slugilor, iar cele văzute cu ochi răi se tem şi de slugile celelalte, aşa s-a întâmplat şi cu omul: căci până ce avea îndrăzneală către Dumnezeu, era temut de fiare; iar după ce s-a făcut vinovat înaintea Stăpânului a ajuns să se teamă şi de cei mai de pe urmă dintre cei împreună-robi cu dânsul.

Iar dacă nu-i aceasta pricina, arată-mi că mai înainte de păcat fiarele ar fi fost temute omului dar nu ai cum. Iar dacă după păcat a intrat frica, şi aceasta e din purtarea de grijă a Stăpânului: că dacă porunca dată de Dumnezeu fiind clătinată şi stricată, cinstea dată lui de Dumnezeu ar fi rămas aceeaşi, omul nu s-ar fi ridicat lesne: că atunci când oamenii se bucură de aceeaşi cinste fie că ascultă, fie că nu ascultă, se învaţă mai degrabă la viclenie şi nu se depărtează lesne de răutate. Că dacă acum, sub spaime şi pedepse şi munci nu rabdă să se înţelepţească, cum ar fi fost dacă n-ar fi păţit nimic pentru păcatele lor grozave? încât este învederat că „Dumnezeu ne-a scos din stăpânire pentru grija ce ne-o poartă” Tu vezi-mi şi de aici iubirea Lui de oameni cea negrăită: fiindcă Adam a stricat toată porunca şi a călcat legea – iar Dumnezeu nu a desfiinţat toată cinstea lui, nici nu l-a scos cu totul din stăpânire; ci a lăsat ca afară de stăpânirea lui să fie doar acele vietăţi ce nu îi folosesc prea mult spre nevoile vieţii; iar pe celelalte, cele de trebuinţă şi de folos, care slujesc mult viaţa noastră, le-a lăsat roabe nouă. Ne-a lăsat cirezile de boi ca să tragem plugul, ca să brăzdăm pământul, ca să aruncăm seminţe în brazdă; ne-a lăsat felurile de dobitoace de povară, ca să ne ajute la cărat; ne-a lăsat turmele de oi, ca să avem veşminte; şi alte feluri de vietăţi ne-a lăsat, aducătoare de alte foloase: căci după ce, pedepsindu-l pe om, a zis: „Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Fac. 3, 19), ca sudoarea, şi chinul, şi osteneala să nu fie cu neputinţă de îndurat, a uşurat greutatea şi povara sudorii prin mulţimea necuvântătoarelor ce ne ajută în această osteneală şi în acest chin. Şi precum un stăpân iubitor de oameni şi grijuliu, după ce şi-a biciuit sluga, pune să fie doftoricită, aşa şi Dumnezeu, punând pedeapsă asupra noastră, voieşte să o uşureze în tot chipul, osândindu-ne la sudori şi osteneli, dar pe de altă parte gătindu-ne multe feluri de necuvântătoare spre ajutorarea ostenelii noastre.

Pentru toate acestea să îi dăm mulţumită: că şi faptul că ne-a dat cinstea, şi că ne-a luat-o iarăşi, şi că nu ne-a luat-o cu totul, şi că a pus asupra noastră teama de fiare, şi toate câte le-a făcut cu noi sunt, dacă stai să cercetezi, pline de multă înţelepciune, de multă purtare de grijă, de multă iubire de oameni: de care fie ca toţi să ne bucurăm mereu spre slava lui Dumnezeu, Celui Ce a lucrat acestea. A Lui e slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al doilea (II): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

În care se arată pentru ce în privinţa soarelui, şi lunii, şi cerului, şi

celorlalte a zis Dumnezeu: „să fie”,
iar în privinţa omului: „să facem”;
şi ce înseamnă: „după chipul”

1. Oare vă amintiţi de locurile grele din Scriptură pe care vi le-am înfăţişat ieri? Că la atâta nebunie şi îndrăzneală m-aţi împins încât deja am cutezat a face tâlcuiri la locurile grele din Scriptură. De fapt, asta nu e nici nebunie, nici cutezanţă: că nu întru puterea mea îndrăznind, ci întru totul bizuindu-mă pe rugăciunile întâi-stătătorilor şi ale voastre m-am dezbrăcat ca să intru în arenă – iar rugăciunea Bisericii atâta-i de puternică, că şi mai mut decât pietrele să fi fost mi-ar fi făcut limba mai uşoară ca orice aripă precum zefirul, căzând în pânzele corăbiei, o face să ţâşnească înainte mai iute ca săgeata, aşa şi rugăciunea Bisericii, căzând în limba celui ce vorbeşte, face cuvântul a ţâşni mai uşor ca zefirul.

Întru aceasta îndrăznind intru şi eu în luptă în fiecare zi: că dacă în întrecerile lumeşti, având cineva dintre toţi privitorii adunaţi doar zece-douăzeci de sprijinitori, cu osârdie coboară în arenă, cu atât mai mult voi face asta cu îndrăznire eu, de vreme ce am nu numai zece-douăzeci de sprijinitori, ci toţi privitorii îmi sunt fraţi si părinţi. Şi dacă te gândeşti, în întrecerile lumeşti luptătorul n-are ce mare folos să tragă de la privitor decât că acela îl încurajează prin strigăte şi se minunează de isprăvile lui şi se ceartă, aşezat sus, cu cei de altă părere – iar să coboare în arenă şi să-i întindă mâna şi să îl tragă de picior pe potrivnicul lui sau altceva de felul acesta să facă, nu e îngăduit: că cei ce au întocmit dintru început rânduiala acestor lupte, împrejmuind locul cu pari ascuţiţi şi funii, stăvilesc astfel nebunia privitorilor. Şi ce e de mirare dacă privitorului nu i se îngăduie să coboare în luptă, de vreme ce şi antrenorul e aşezat afară de arenă, având poruncă să îşi ajute elevul de departe, prin sfaturi, iar de apropiat nu i se îngăduie nicicum să se apropie? Aici însă nu e aşa: ci şi învăţătorului, şi privitorului li se dă voie să coboare la mine si să stea aproape cu sufletul şi să mă întărească prin rugăciuni.

Hai, dar, să purced la luptă întocmai la fel ca acei atleţi: că şi aceia, prinzându-se de mijloc, se aruncă unul pe celălalt cu putere, încât din pricina strâmtimii locului zboară în mulţimea cea adunată împrejur, iar după ce încleştarea lor se desface se întorc iarăşi la locul hotărnicit pentru întrecere, dar se înhaţă nu din picioare, ci potrivit aşezării în care erau când s-au desfăcut12. Deci, întrucât şi pe mine strâmtimea locului – puţinătatea timpului – m-a silit să închei data trecută cuvântul, haide să ne întoarcem la locul întrecerii, reînnodând firul încleştării de la cele citite ieri.

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Primul lucru ce se cuvine tâlcuit aici este de ce atunci când a luat fiinţă cerul nu se spune nicăieri: Să facem, ci: „Să fie cer, Să fie lumină”, si tot aşa pentru fiecare din părţile zidirii; iar aici nu este folosită decât spusa: Să facem, care arată o sfătuire cu cineva de aceeaşi cinste. Deci, cine este cel ce urma să fie făcut şi care se bucură de atâta cinste ? Omul, vieţuitoarea cea mare şi minunată şi mai scumpă înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea, pentru care sunt cerul şi pământul şi marea şi tot restul trupului13 zidirii; omul, de a cărui mântuire Dumnezeu S-a îndrăgostit până-ntr-atât că nici pe Cel Unul-Născut nu L-a cruţat pentru el: că nu a contenit, toate făcându-le şi lucrându-le, până ce, înălţându-l, nu l-a aşezat de-a dreapta Sa. Şi strigă Pavel zicând: „Şi împreună cu Dânsul ne-a sculat şi ne-a aşezat de-a dreapta Sa întru cele cereşti întru Hristos Iisus” (Ef. 2,6).

Sfătuirea este nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să Se sfătuiască – să nu fie! – ci pentru a se arăta prin felul vorbirii cinstea ce ni s-a dat. „Şi de ce”, întreabă unii, „dacă e mai de preţ decât toată lumea, a fost adus la fiinţă în urma lumii?” Tocmai de asta, că este mai de preţ decât toată lumea: că precum, având împăratul a merge într-o cetate oarecare, căpeteniile de oaste şi dregătorii şi păzitorii şi robii toţi merg înainte ca, pregătind locuinţa împărătească şi toată slujirea cea de trebuinţă, să primească pe împărat cu multă cinste: întocmai la fel şi aici. Înaintea omului, ca înaintea unui împărat, a mers soarele, a mers cerul, a mers lumina, toate s-au făcut şi s-au împodobit: şi apoi a fost adus el, cu multă cinste. „Să facem om după chipul”. Să audă iudeul. Către cine grăieşte Dumnezeu: „Să facem om” ? Moisi a scris asta – Moisi, pe care spun, minţind, că îl cred. Şi ca să te încredinţezi că mint si nu cred, ascultă cum îi mustră Hristos şi zice: „De aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi Mie” (In. 5, 46). Acum la ei sunt cărţile, iar la noi comoara cărţilor; la ei sunt slovele, iar la noi sunt şi slovele, şi înţelesurile. Către cine, spune-mi, a zis: „Să facem om” ? „Către un înger sau către un arhanghel”, zice iudeul. Precum robii vrednici de bice care sunt traşi la socoteală de stăpân şi, neavând nici o îndreptăţire adevărată de răspuns, toarnă tot ce le trăsneşte prin cap, aşa şi voi grăiţi: „Către înger şi arhanghel a zis”. Care înger? Care arhanghel? Că nu este al îngerilor să zidească, nici al arhanghelilor să cugete acestea. Dar pentru ce, atunci, când a făcut cerul n-a poruncit îngerului şi arhanghelului, ci însuşi l-a adus la fiinţă, iar atunci când a adus la fiinţă vieţuitoarea mai de cinste decât cerul şi decât toată lumea – omul – îi ia pe robi ca părtaşi ai facerii ?

2. Nu este aşa, nu: că îngerilor li se cuvine a sta de faţă, nu a zidi; arhanghelilor se cuvine să slujească, nu să ia parte la cugetul şi sfatul Dumnezeirii. Ascultă ce zice Isaia despre puterile serafimilor, care sunt mai presus decât arhanghelii: „Văzut-am pe Domnul pe scaun înalt şi preaînălţat… şi serafimi stăteau împrejurul Lui, şase aripi la unul şi şase aripi la altul: şi cu două îşi acopereau feţele” – adică îşi acopereau vederile pentru că nu puteau îndura strălucirea care pornea din tronul Lui. Ce spui? Serafimii stăteau împrejurul Lui cu atâta minunare şi mirare, şi asta văzând un pogorământ al lui Dumnezeu, iar nişte îngeri sunt părtaşi şi la cugetul, şi la sfătuirea Lui ? Dar ce noimă ar avea aceasta?

Şi atunci, cine este cel către care spune: „Să facem om”? Sfetnicul minunat, stăpânitor, Dumnezeul Cel Tare, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vină: Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Deci, către Acesta zice: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” – că nu a zis: după chipul Meu şi al Tău, sau: al Tău şi al Nostru, ci: după chipul Nostru, arătând prin aceasta că este vorba de acelaşi chip şi de aceeaşi asemănare: iar Dumnezeu şi îngerii nu au acelaşi chip, nici aceeaşi asemănare. Căci cum ar putea Stăpânul şi slujitorii să aibă acelaşi chip şi aceeaşi asemănare ? Aşadar, oricum o luăm se fac de ruşine spusele voastre. Şi aici, de altfel, se are în vedere chipul stăpânirii, precum ne arată urmarea stihului – căci zicând: după chipul şi asemănarea, adaugă: „şi să stăpânească peştii mării”; iar stăpânirea lui Dumnezeu nu este una cu stăpânirea îngerilor: întrucât cum ar putea avea aceeaşi stăpânire robii şi Stăpânul, slujitorii şi Cel Care porunceşte ?

Însă mai sunt şi alţii care lovesc în noi, zicând că Dumnezeu are chip la fel cu al nostru, gândindu-şi spusele în chip rău: că nu se vorbeşte aici de chipul firii, ci de chipul stăpânirii, precum vom arăta din urmarea stihului. Iar ca să te încredinţezi că Dumnezeiescul n-are chip omenesc, ascultă ce grăieşte Pavel: „Că bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, chipul şi slava lui Dumnezeu fiind – iar femeia slava bărbatului este. Pentru aceea, zice, datoare este să aibă învelitoare pe cap” (l Cor. 11, 7, 10). Dacă ar fi numit aici chip lipsa deosebirii dintre înfăţişarea lui şi cea a lui Dumnezeu, omul se cheamă chip al lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar avea înfăţişare omenească. Deci, potrivit acelora nu trebuia să fie numit chip numai bărbatul, ci şi femeia: fiindcă bărbatul şi femeia au aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi asemănare. Deci, pentru ce bărbatul e numit chip al lui Dumnezeu, iar femeia nu?

Pentru că nu e vorba de chipul înfăţişării, ci de chipul cel după stăpânire – care este doar a bărbatului, dar nu şi a femeii: fiindcă bărbatul nimănui nu este supus, iar femeia este sub bărbat, cum spune Dumnezeu: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Ca atare, bărbatul este chip al lui Dnmnezeu fiindcă nu are pe nimeni mai presus, precum Dumnezeu nu are pe nimeni mai presus, căci stăpâneşte peste toţi; iar femeia este slava bărbatului fiindcă este supusă lui. Si iarăşi zice altundeva: „Nu trebuie să socotim că Dumnezeu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei, sau ciopliturii meşteşugului şi gândului omului” (Fapte 17, 29).

Iată ce vrea să spună: „Dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfăţişările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să îşi închipuie cum este Dumnezeu”. Deci, cum ar putea Dumnezeu să aibă înfăţişare omenească, de vreme ce Pavel spune că nici nu e vreun cuget în stare să-şi închipuie fiinţa lui Dumnezeu? Fiindcă înfăţişarea noastră cu toţii ne-o putem lesne închipui cu gândul.

Iar aş fi vrut să adaug învăţătură despre milostenie, dar vremea nu-mi îngăduie; aşadar, voi tăcea – însă nu înainte de a vă îndemna să păziţi neştirbit ceea ce am spus şi să purtaţi multă grijă de petrecerea cea dreaptă, ca să nu fie în deşert ceea ce am vorbit aici: căci chiar de vom păzi dogmele cele drepte, lipsind îmbunătăţirea, cea din fapte. Vom cădea cu totul din viaţa veşnică – martor fiind Domnul, Care zice: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Să facem, deci, voia lui Dumnezeu cu toată râvna şi osârdia, ca să putem intra în ceruri şi să ne împărtăşim de bunătăţile puse deoparte acolo pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu – de care bunătăţi fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh se cuvine slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IOAN GURĂ DE AUR - Cuvântul întâi (I)

Rostit la începutul Patruzecimii

despre locul: „La început a făcut Dumnezeu

cerurile şi pământul”; şi despre post şi milostenie

1. Dulce e primăvara pentru corăbieri, dulce-i şi pentru lucrătorii de pământ; însă nici pentru unii, nici pentru ceilalţi nu e aşa de dulce primăvara cum e de dulce pentru cei ce vor să filosofeze vremea postului, primăvara cea duhovnicească a sufletelor, adevăratul senin al gândurilor; lucrătorilor de pământ le este dulce primăvara fiindcă văd atunci pământul încununat cu flori şi odraslele de verdeţuri întinse peste el pretutindeni ca o haină pestriţă; corăbierilor le este dulce primăvara fiindcă pot pluti fără de primejdie pe spinarea mării, talazurile fiind potolite, iar delfinii jucându-se cu multă seninătate şi deseori sărind chiar pe lângă corabie; iar nouă ne e dulce primăvara postului fiindcă obişnuieşte a domoli talazuri nu de ape, ci de pofte dobitoceşti, şi ne pune cunună nu din flori, ci de haruri duhovniceşti – că zice Scriptura: „Cunună a harurilor vei lua pe creştetul tău” (Pilde l, 9). Rândunica, venind, nu goneşte iarna precum goneşte postul, venind, iarna patimilor cugetului nostru. Nu se mai luptă sufletul cu trupul, nici nu se mai răscoală robul împotriva stăpânului, ci tot acest război al trupului se curmă. Deci, întrucât multă este la noi pacea, multă şi seninătatea, haide să trag şi eu la apă barca învăţăturii, din liman în liman purtându-vă auzurile cuminţi; hai să cutez a mă apropia de înţelesurile mai subţiri, filosofând despre cer şi pământ şi mare şi despre restul zidirii, fiindcă despre acestea ni s-a citit astăzi.

„Dar ce ne priveşte pe noi”, vor zice unii, „cuvântul despre Facere?” Ne priveşte, iubiţilor: că dacă este adevărat că „din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteală se cunoaşte Făcătorul lor” (Int. Sol. 13,5), cu cât vom cerceta mai mult mărimea şi frumuseţea făpturilor, cu atât ne vom apropia mai mult de Făcător. Este foarte bine a şti ce e făptura şi ce e Făcătorul, ce este lucrul şi ce e Făcătorul: că de ar fi ştiut să le despartă bine pe acestea vrăjmaşii adevărului, n-ar fi încurcat toate, răsturnând jos cele de sus – nu că ar fi coborât stelele şi cu cerul şi ar fi ridicat pământul, ci că ei, coborând pe împăratul cerurilor de pe tronurile împărăteşti L-au pus în rândul făpturii, cinstind făptura cu întâietăţile Dumnezeirii. De-ar fi ştiut maniheii să filosofeze bine despre zidire, n-ar fi cinstit-o pe aceasta, care este adusă din nefiinţă, stricăcioasă, schimbătoare, cu întâietăţile nenasterii. Dacă ar fi ştiut elinii să filosofeze bine despre făptură, nu s-ar fi rătăcit de la adevăr, n-ar fi cinstit făptura şi nu s-ar fi închinat ei în locul Făcătorului. Bun este cerul, însă a fost făcut ca să te închini Făcătorului; strălucitor e soarele, dar ca să îl slujeşti pe Cel Ce l-a lucrat; iar dacă vei rămâne la minunea zidirii şi te vei opri la frumuseţea lucrurilor, lumina ta s-a făcut întuneric, sau mai bine zis, te-ai folosit de lumină spre a te întunerici.

Văzut-ai cât de bine este a şti cele privitoare la Facere? Deci, nu dispreţui câştigul, ci ia aminte bine la cele zise: că nu vom vorbi numai despre cer, şi pământ, şi mare, ci şi despre naşterea noastră, şi despre obârşia morţii, şi a vieţii noastre chinuite, şi a necazurilor şi grijilor. Că pentru acestea şi pentru multe altele alcătuind Dumnezeu carte de îndreptăţire, a trimis cartea aceasta la noi: că nici nu se dă în lături Dumnezeu a Se îndreptăţi în faţa oamenilor, ci strigă prin prorocul, grăind: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Is. l, 18). Nu doar că se îndreptăţeşte şi primeşte a Se judeca, ci ne şi învaţă cum să scăpăm de osândă – că nu degeaba a zis: Veniţi să ne judecăm, ci a tras la judecată după ce mai întâi a arătat ce trebuie zis şi ce trebuie făcut. Auzi, dar, ce grăieşte prorocul mai înainte: Spălaţi-vă, curăţi-ţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre… învăţa-ţi-vă a face bine, judecaţi orfanului şi faceţi dreptate văduvei (Is. l, 16-17) – şi după aceea zice: Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. „Nu voiesc”, zice, „să vă iau goi şi pustii de îndreptăţiri, ci vă chem să daţi socoteală după ce v-am întrarmat cu dezvinovăţiri: că vreau să Mă judec cu voi nu pentru a vă osândi, ci spre a vă cruţa”. Aşa grăieşte şi în altă parte: Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te în-dreptezi (Is. 43, 26). Ai pârâş amarnic şi neîmpăcat: apucă mai înainte şi fă-l neputincios, astupă gura cea neruşinată.

2. La început, Dumnezeu vorbea El însuşi cu oamenii, pe cât le este oamenilor în putinţă să-L audă. Aşa a venit la Adam; aşa l-a certat pe Cain; aşa a grăit cu Noe; aşa S-a făcut oaspete lui Avraam. Iar după ce s-a plecat spre răutate firea noastră şi ca într-o ţară depărtată s-a înstrăinat, atunci le-a trimis cărţi ca unora plecaţi departe, înnoind ca printr-o epistolă prietenia cea veche către noi. şi cărţile acestea le-a trimis Dumnezeu, iar de adus le-a adus Moisi. Ce grăiesc, dar, aceste cărţi ? „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Pentru ce nu ni se vorbeşte despre îngeri, şi nici despre arhangheli? Că dacă din zidiri Se întrevede Ziditorul, cu atât mai mult din aceştia Se vădeşte. Frumos e cerul, dar nu la fel ca un înger; luminos este soarele, dar nu aşa ca un arhanghel. Pentru ce, dar, lăsând calea cea mai înaltă, ne duce pe cea mai umilă? Pentru aceea că le vorbeşte iudeilor, care aveau mai dobitocească aşezarea lăuntrică, iubeau cele simţite şi de-abia se întorceau din Egipt, unde oamenii se închinau crocodililor, şi câinilor, şi maimuţelor – şi nu era cu putinţă să fie ei călăuziţi la Ziditorul pe calea mai înaltă: că e aceasta cale mai înaltă, însă e şi mai aspră, mai povârnită şi mai prăpăstioasă pentru oamenii mai neputincioşi. Aşadar, pe aceştia îi duce pe calea mai lesnicioasă – a cerului, şi a pământului, şi a mării, şi a întregii zidiri văzute. Iar ca să te încredinţezi că aceasta a fost pricina – piticia lor cea duhovnicească – ascultă cum le grăieşte Prorocul şi despre acele puteri de sus: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cei de sus. Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui: că El a zis, şi s-au făcut; El a poruncit, şi s-au zidit” (Ps. 148,1; 2; 5). Şi ce e de minune că în Scriptura Legământului celui Vechi este acest fel de învăţătură, dacă el e şi în Scriptura Legământului celui Nou, când venise vremea învăţăturilor mai înalte, dar Pavel, vorbind cu atenienii, a urmat calea pe care a mers Moisi dând învăţătură iudeilor? Că nici el nu le-a zis de îngeri şi arhangheli, ci despre cer şi pământ şi mare, grăind unele ca acestea: „Dumnezeu, Cel Care a făcut lumea şi toate cele din ea, Acesta, Domn al cerului şi al pământului fiind, nu locuieşte în temple făcute de mână”, însă când cuvânta către filipeni nu pe această cale i-a călăuzit, ci îi ridică la felul mai înalt de cuvântare, grăind astfel: Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, fie scaune, fie începătorii, fie stăpâniri: toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au făcut (Col. I, 16). Tot astfel şi Ioan, având ucenici mai desăvârşiţi, a pomenit de toată zidirea dimpreună – că nu a zis: Cerul şi marea şi pământul, ci: „Toate printr-însul s-au făcut, şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3) -„fie făptură văzută”, zice, „fie nevăzută”. Ştiţi cum se petrec lucrurile în privinţa învăţăturii: un dascăl, luând copilul de la mama lui, îl învaţă buchile, iar altul, luându-l în primire de la cel dintâi, îl călăuzeşte la învăţăturile mai înalte. Aşa şi cu Moise pe de o parte , Pavel şi Ioan pe de alta: că Moise, primind firea noastră cu totul neştiutoare (fiind de-abia înţărcată), a învăţat-o buchile cunoştinţei de Dumnezeu; iar Ioan şi cu Pavel, ca de la un învăţător luându-i în primire pe oameni de la Moise, la învăţăturile mai înalte îi ridică, amintind pe scurt pe cele dinainte.

Văzut-ai înrudire între cele două Legăminte? Văzut-ai împreună-glăsuire a învăţăturilor? Ai auzit şi despre facerea celor simţite în Vechiul, şi despre facerea celor gândite pe David grăind: Că El a zis, şi s-au făcut? şi iarăşi, în Noul, după ce a vorbit de puterile cele nevăzute, a zis Apostolul şi de zidirea cea simţită, întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Spusa aceasta este scurtă şi simplă, o singură propoziţie: dar poate doborî toate turnurile potrivnicilor. Şi ia aminte. Vine maniheul şi zice: „Materia este nenăscută″ – tuspune-i: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi ai surpat îndată toată trufia lui. „Dar nu crede în cuvântul Scripturii”, o să-mi spui. Păi pe acest temei pune-1 pe fugă şi alungă-l ca pe un nebun: că cel ce nu_crede ceea ce descoperă Dumnezeu, ci învinuieşte adevărul de minciună, dă foarte limpede semn de nebunie prin necredinţă. „Dar cum se poate face ceva din nefiinţă ?”, întreabă el. Tu spune-mi: cum se poate face ceva pornind de la cele ce sunt ? Că pământul a fost făcut din nefiinţă eu cred, iar tu nu crezi; că din pământ a fost făcut omul, asta amândoi o mărturisim.

Arată-mi, dar, cum s-a petrecut ceea ce recunoaştem amândoi şi este mai lesnicios de arătat: cum s-a făcut din pământ firea cărnii – că din pământ se face nămol, şi cărămidă, şi oală, şi ulcior; iar carne făcută din pământ nimeni nu a văzut vreodată. Cum s-a făcut, deci, firea cărnii? Cum a fost plăsmuit osul? Cum au fost plăsmuiţi nervii? Cum au fost plăsmuite venele? Cum au fost plăsmuite arterele? Cum au fost plăsmuite membranele, şi grăsimea, şi muşchii, şi pielea, şi unghiile, şi perii, şi atâta felurime de firi doar din pământ? Ci n-ai putea să spui. Cum, deci, nu este lucru nelalocul lui ca neştiind ceea ce e mai limpede şi mai uşor de înţeles să iscodeşti ceea ce e mai anevoios şi mai încurcat?

3. Vrei să te trec la alt lucru şi mai uşor, care se întâmplă în fiecare zi? Dar nici pe acesta nu mi-l vei putea lămuri. Mâncăm pâine în fiecare zi. Cum, spune-mi, se preschimbă firea pâinii în sânge şi flegmă şi fiere şi în celelalte umori din noi? Că pâinea este îndesată şi tare, iar sângele moale şi curgător; şi pâinea este albă ori de culoarea grâului, iar sângele este roşu şi negru. Şi celelalte însuşiri ale lor dacă le cercetează cineva, mare deosebire află între pâine şi sânge. Spune-mi, deci, cum are loc această preschimbare, răspunde-mi. Ci nu poţi. Păi neputând să-mi lămureşti prefacerea hranei de fiecare zi, îmi ceri socoteală de facerea lumii de către Dumnezeu ? şi cum să nu ţină asta de nebunia cea mai mare ? Dacă e Dumnezeu ca noi, atunci cere-mi să îţi lămuresc chipul Facerii – sau nici aşa: că multe lucruri se fac prin meşteşug omenesc şi nu se poate spune în ce chip se fac. De pildă: cum se face aurul din minereu? Cum se preface nisipul în limpezimea sticlei ? şi se pot da multe alte pilde de lucruri care se fac prin meşteşug omenesc, dar în ce chip – nu ştim. Totuşi, dacă e Dumnezeu ca noi, cere-mi să-ţi lămuresc chipul Facerii: iar dacă este nemăsurat şi fără de asemănare mai presus decât noi, cum să nu fie lucru cât se poate de nebunesc ca, mărturisind nemărginite, şi dumnezeieşti, şi nepătrunse atât înţelepciunea cât şi puterea Lui, să-I cerem socoteală pentru fiecare din cele făcute ca pentru un meşteşug oarecare omenesc?

Dar lăsând gândurile, să ne întoarcem pe piatra cea neclintită: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneşti – că gândurile muritorilor sunt cu frică, şi cu gresală cugetele lor (Înţ. Sol. 9, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca să încredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat, şi să spui: Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”. Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin, oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi să cunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cum-ă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare utere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea din Dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o „păzeşti nestricată.

„Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul.” „Cum adică? La început cerul, şi apoi pământul? ntâi acoperişul, şi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-i supus vreunei trebuinţe a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meşteşug: fiindcă voia lui Dumnezeu e făcător şi meşteşugar şi al firii şi al meşteşugului, şi al tuturor celor ce sunt.

„Iar pământul era nevăzut şi netocmit.” „De ce pe cer ni-l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârşit, iar despre pământ ne spune cum l-a meşterit Dumnezeu treptat?” Ca aflând puterea lui din cele săvârşite cu stihia mai de soi să te încredinţezi că şi pe pământ putea să-1 aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârşit: dar pentru tine şi pentru mântuirea ta nu a făcut aşa. „Cum pentru mine şi pentru mântuirea mea?” Masă şi patrie şi hrănitoare şi maică de obşte a tuturor este pământul, şi cetate, şi mormânt de obşte: fiindcă din el îşi au obârşia şi trupurile noastre, şi hrana noastră, şi locuim pe el, şi traiul pe el ni-l ducem, şi după moarte într-însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumva datorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânţi de el peste măsură şi mulţimea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în păgânătate, ţi-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip şi netocmit, încât văzându-i neputinţa să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă şi a pus în el toată puterea de care am vorbit – ca să-L slăveşti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu Doar prin dogme drepte ci şi prin petrecere aleasă – fiindcă Scriptura spune: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16).

4. Voiam să vă vorbesc despre milostenie, dar mi se pare de prisos să vă învăţ prin cuvânt, de vreme ce sade acum în mijloc cel ce poate să vă dea învăţătură prin fapte, părintele şi dascălul nostru cel de obşte, care casa lui părintească întotdeauna şi-a deschis-o celor din toate părţile alungaţi pentru adevăr, şi îi primeşte, şi-i îngrijeşte cu îngrijire de tot felul, ca şi cum casa ar fi primit-o de la înaintaşi ca s-o închine îngrijirii străinilor; aşa încât nu ştiu dacă se cuvenea casei lui a se numi a lui, sau mai degrabă a străinilor; iar mai vârtos socot că este cu adevărat a lui fiindcă e a străinilor: fiindcă şi bunurile noastre sunt ale noastre mai ales atunci când le vom agonisi pe ele nu nouă înşine, ci săracilor, şi cum anume, o să vă spun îndată.

Dacă îşi pune cineva banii la păstrare în dreapta săracului, nu îl primejduieşte părătorul, nu vede ochiul cel pizmaş, nu-i şterpeleşte hoţul, nu-i fură spărgătorul, nu fuge cu ei sluga – căci vistieria asta nu poate fi prădată; iar de îngropi banii acasă, îi supui primejdiei din partea hoţului, şi spărgătorului, şi pizmaşului şi părătorului, şi slugii, şi tuturor vătămărilor. De multe ori au scăpat, îndărătul a mii de uşi şi de zăvoare, de primejdiile cele dinafară, dar n-au scăpat de înşişi paznicii lor, ci aceştia, luându-i, au fugit cu ei. Vezi că suntem mai stăpâni ai avuţiilor tocmai atunci când le depunem în banca sărâcimii? La ei, averile stau mai bine nu doar din pricina pazei, ci şi fiindcă acolo e temei de câştig şi venit mai mare: că dacă împrumuţi unui om, iei dobândă unu la sută; dar mult lui Dumnezeu prin sărac, vei primi nu a suta parte, ci de o sută de ori mai mult. Dacă vei semăna o ţarină roditoare, vei culege înzecit, deva fi un an bun; iar de vei semăna în cer, după ce că se va înmulţi însutit semănătura ta, vei primi şi viaţă veşnică şi neîmbătrânitoare şi fără moarte. Şi aici multă e osteneala celor ce seamănă, în timp ce dincolo semănătorilor le răsare roadă fără ca ei să fi folosit plug şi boi şi lucrători şi fără nici o altă osteneală, şi ei nu au vreodată a se teme de secetă, nici de ploi, nici de rugina grâului, nici de grindină, nici de năvala lăcustelor, nici de viituri, nici de vreo altă năpastă oarecare – ci seminţele semănate dincolo rămân mai presus de orice vătămare. Aşadar, de vreme ce semănătorii culeg fără nici o osteneală, nici primejdie, nici temere, nici neizbândă, şi încă însutit mai mult decât au semănat, şi le odrăslesc lor atâtea bunătăţi câte ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9), cum să nu fie o uşurătate fără seamăn a lăsa ceea ce e mai mult pentru a alerga după mai puţin şi a arunca ceea ce este sigur pentru a urmări ceea ce este nestatornic şi plin de primejdii şi cu sorţi mari de neizbândă? Că ce iertare vom avea făcând aceasta, ce dezvinovăţire? Bineînţeles, vom căuta să ne îndreptăţim arătându-ne sărăcia: însă nu suntem mai săraci ca văduva care, având doar doi bănuţi, i-a aruncat şi pe aceştia în vistieria templului. Să râvnim, deci, bogăţia aceleia, să urmăm mărinimiei alegerii ei, ca să ne şi învrednicim de bunătăţile puse deoparte pentru dânsa – de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din Ioan Gură de Aur, Cele dintâi omilii la Facere

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Sf. Augustin şi valoarea nemuritoare a cuvântului

În cartea sa, „Viaţa mea în Hristos“, Sfântul Ioan de Kronstadt, unul dintre sfinţii binecunoscuţi ai Rusiei prebolşevice, spunea admirabil: „Omul nu moare nicicând la nivelul cuvântului; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi după moarte… Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morţii, de multă vreme duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori, pe buzele multor oameni. Câtă vitalitate cuprinde în sine cuvântul, fie acesta şi omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu, el trăieşte din veac în veac şi rămâne mereu viu şi lucrător…“. Unul dintre marii slujitori ai cuvântului în Biserica primului mileniu creştin a fost Sf.Augustin. Despre cuvintele nemuritoare pe care episcopul Hiponei, celebrul predicator african, le-a lăsat posterităţii şi modul în care el se raporta la credincioşii pe care îi păstorea, în rândurile care urmează.

Spre bătrâneţe, Sf.Augustin medita cu detaşare, gândindu-se la slujba de propovăduire a cuvântului: „Trec predicatorii cuvântului Tău din această viaţă în cealaltă viaţă, dar Scriptura Ta se întinde deasupra popoarelor până la sfârşitul veacului“.

Atunci când predica, Sf.Augustin nu se prezenta separat de mulţimea celor care îl asculta, ci se considera a fi împreună cu ei un mădular al Bisericii lui Hristos. De aceea, cuvântul lui nu este doar unul adresat cu autoritate de către un episcop, ci este un mesaj transmis fraţilor întru credinţă. Etimologic, termenul „episcopos“ este un cuvânt grec care se traduce în latină prin „superintentor“(supraveghetor) sau „visitator“ (inspector). „Noi suntem episcopi, spune Augustin, dar împreună cu voi suntem creştini. Numele acesta, propriu nouă, vine de la funcţia noastră, iar numele nostru comun tuturora vine prin ungerea primită după Botez. Dacă ungerea sfântă ne este comună, şi lupta ne este de asemenea comună“. Formula de plural a pronumelui personal (noi) întâlnită mai sus ne face să credem că Augustin predica atunci în Catedrala episcopală din Cartagina, unde adeseori era invitat de episcopul locului, Aurelius, căruia îi făcea plăcere să-l asculte pe Augustin vorbind.

„Explicându-vă Sfintele Scripturi, este ca şi cum noi frângem pâinea pentru voi…“

Legătura păstorului cu credincioşii săi este relevată de Augustin mai departe: „Dacă noi nu avem în comun cu voi slujirea conducătoare în Biserici, noi suntem împreună cu voi membre ale trupului lui Hristos… Noi trăim aici cu voi şi pentru voi noi trăim, scopul nostru ca şi jurământul nostru este de a trăi împreună cu voi, fără sfârşit conform lui Hristos“. Viaţa creştină este încorporare în Hristos, renaştere în Dumnezeu prin cuvântul rostit de predicator. Slujitor la masa Părintelui ceresc, Augustin se hrăneşte asemenea tututor din aceeaşi pâine, nepăstrând pentru el nimic din ceea ce îi umple inima şi mintea, cuvântul lui Dumnezeu: „Explicându-vă Sfintele Scripturi, este ca şi cum noi frângem pâinea pentru voi… Ceea ce eu vă dau nu este de la mine. Ce mâncaţi voi, acelaşi lucru îl mănânc şi eu; ceea ce trăiţi voi, trăiesc şi eu. Noi avem masa noastră comună în cer, căci de acolo vine cuvântul lui Dumnezeu.“

Pentru episcopul Hiponei, cuvântul lui Dumnezeu rostit şi interpretat în cadrul Sfintei Liturghii are un caracter foarte concret, el hrăneşte sufletul şi întreaga fiinţă a credinciosului asemenea pâinii de care vorbeşte şi Rugăciunea Domnească: „Pâinea noastră, cea spre fiinţă…“

Citirea din Sfintele Scripturi, care ne hrănesc duhovniceşte, ne arată ceea ce noi trebuie să vă împărtăşim vouă, care aşteptaţi cu atenţie, şi că din ospăţul Stăpânului ai cărui slujitori suntem, vă oferim ceva pentru a potoli foamea şi setea voastră“.

Vorbind despre importanţa Scripturii în viaţa creştinilor, Sf.Augustin încearcă o interpretare alegorică prin care el aseamănă cerul (firmamentul) cu canonul Sfintei Scripturi. Cărţile sfinte reprezintă luminătorii care, stând pe cer, separă pe îngeri de oameni. Îngerii nu au nevoie, în urcuşul lor spiritual, de Scripturi, ei nu sunt sub autoritatea scrierilor sfinte, pentru că pot contempla direct frumuseţea dumnezeirii şi a înţelepciunii cereşti. Oamenii se află însă sub firmament, de vreme ce voinţa lui Dumnezeu se descoperă lor prin autoritatea Bibliei.

Episcopul african propune astfel o interpretare inedită a Genezei: cerul îl reprezintă Scriptura, iar luminătorii de pe cer sunt sensurile tainice ale ei sau într-o altă variantă cei ce predică cuvântul lui Dumnezeu, evangheliştii şi apostolii.

Iubirea creştină însetează mai mult după mântuirea aproapelui decât după gloria proprie

Forma predicilor lui Augustin demonstrează fără echivoc caracterul lor popular. El nu a vorbit atât pentru oamenii rafinaţi, cultivaţi, cât pentru poporul simplu. Nu voia să-şi facă o reputaţie prin elocinţa sa, nu avea nici un fel de vanitate când urca la amvon. În introducerea făcută la ediţia omiliilor lui Augustin, pregătită de Erasmus de Rotterdam, acesta din urmă scria: „Iubirea creştină caută mai degrabă folosul majorităţii credincioşilor de rând decât asentimentul sau aprobarea elitei; iubirea creştină însetează după mântuirea aproapelui decât după gloria proprie“.

Episcopul african a fost în timpul său unul din puţinele spirite cultivate care a presimţit că religia creştină în simplitatea ei va avea mai mare aderenţă la oamenii de rând decât la elitele societăţii antice. Astfel, Augustin, deşi posesorul unei tehnici oratorice deosebite, a ştiut să-şi adapteze discursul său la nivelul de receptare al publicului. Toţi cunoscătorii elocinţei antice, fără a-i excepta aici pe admiratoriii pasionaţi ai lui Augustin din secolul al XVII-lea, şi-au manifestat uimirea observând atât simplitatea şi stilul familiar al limbii folosite în predici, cât şi acel „laisser-aller“ al compoziţiei lor. Dovada succesului pe care episcopul hiponez îl avea în rândul ascultătorilor săi sunt aplauzele cu care era întrerupt deseori în cuvântările sale, aplauze care i-ar fi oferit posibilitatea de-a se mândri.

Jocul de cuvinte, o citare recunoscută sau un artificiu oratoric aduceau potop de aplauze

Augustin era un orator abil, căruia temperamentul său de meridional îi asigura o mimică şi gesturi de înaltă ţinută, care nu aveau alt scop decât de a se face înţeles până în cele mai mici detalii. Din acest punct de vedere, auditoriul din Cartagina nu lăsa de dorit. Un predicator care căuta contactul cu publicul îl găsea imediat. Transcrierile notarilor sunt semnificative în această privinţă. Ele arată că mai multe predici au fost întrerupte de aplauze şi că în unele cazuri, un scurt dialog - înregistrat cu fidelitate - se stabilea între cel aflat la amvon şi ascultători. În zilele noastre, audienţa îşi manifestă asentimentul sau neconcordanţa faţă de ceea ce se rosteşte printr-un semn din cap sau o mişcare a buzelor. În antichitate se aplauda, fie pentru a da oratorului un semn că este urmărit în discusul său, fie că se recunoştea o citare sau era sesizat un joc de cuvinte. Un exemplu de joc de cuvinte: într-o predică unde se face amintire despre linşarea unui comandant militar tiranic, Fericitul Augustin zice: „Nu «militia», ci «malitia» îi face pe oamenii de arme incapabili de a fi buni conducători“. Să mai dăm un exemplu de comentariu genial. Ştim cu toţii că oamenii antichităţii erau fascinaţi de reprezentaţiile de circ, care făceau ca prezenţa şi interesul oamenilor să fie mai mare decât frecventarea bisericii. Într-una din cuvântările sale împotriva dansatorilor pe sârmă care îşi instalaseră cortul de circ în oraşul unde predica Augustin, tirada pe care o lansează împotriva artiştilor demonstrează umorul fin al oratorului african: „Gândiţi-vă acum la un om care merge pe sârmă. El a învăţat prin efort să meargă pe coardă şi, suspendat deasupra voastră, vă ţine cu inima la gură. Dar priviţi pe cineva care ne oferă şi mai mari spectacole. Cel care merge pe coardă, poate merge pe apă? Lăsaţi de-o parte spectacolul circului şi uităţi-vă la Apostolul Petru: acesta nu este un funambul (dansator pe sârmă), ci mai degrabă un mariambul“. Ne putem imagina aplauzele ascultătorilor şi impactul pe care aceste cuvinte le avea asupra creştinilor. În concluzie, stilul spontan, neelaborat, dar care avea ca suport o cultură oratorică solidă şi o experienţă pe care Augustin a acumulat-o în Biserică, ambele adaptate la viaţa credincioşilor africani, a rămas cheia succesului de predicator al episcopului de Hipona, succes care l-a făcut cunoscut chiar în Bizanţ. Deşi Hipona era un orăşel necunoscut în nordul Africii, cu un scaun episcopal neluat în seamă, lui Augustin i se trimite în 430 invitaţia imperială de a participa la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes. Însă prea târziu. Augustin va muri înainte ca trimisul împăratului să sosească pe coastele Africii. A fost şi acesta un semn al recunoaşterii valorii operei şi personalităţii sale de neegalat.

ASTĂZI ÎN ROMÂNIA ZIUA HOLOCAUSTULUI

Se povestește că acum câțiva ani, un rabin preda religie copiilor evrei dintr-o școală. Tocmai le vorbea despre episodul în care Avraam se pregătea să-l jertfească pe fiul său Isac, când unul din copiii l-a întrebat:
- Și dacă îngerul întârzia și Avraam îl jertfea pe Isac?
Rabinul îi răspunse copilului, sigur pe sine:
- Îngerul nu întârzie niciodată, dragă copile.
Terminând cursurile și plecând înspre casă, rabinul, reflectând la episodul din ziua aceea, exclamă: Și totuși, la Auschwitz îngerul lui Dumnezeu a întârziat de 6 milioane de ori!?................

România comemorează astăzi Ziua Holocaustului

Elie Wiessel povestește într-una din cărțile sale următorul episod: în lagărul în care era internat, într-o zi un deținut a furat ceva. Ca pedeapsă, toți deținuții din baraca respectivă au fost scoși afară și aliniați, cerându-li-se să recunoască care a fost făptașul. După ce hoțul a recunoscut, a fost spânzurat, la aceasta fiind obligați să participe toți deținuții, ca să învețe care sunt consecințele unei asemenea fapte. În timp ce acea persoană se zbătea în ștreang, s-a auzit o voce din mulțime care striga:
- Unde este Dumnezeu?
La care o altă voce i-a răspuns:
- Este acolo, atârnând în ștreang

Spre întărirea celor împovăraţi şi deznădăjduiţi

Povestit-a unul din părinţi: erau doi fraţi aproape de el, unul străin şi altul cunoscut. Şi cel străin era puţin mai lenevos, iar cel cunoscut foarte osârduitor. Şi s-a întâmplat de a murit mai înainte cel străin. Bătrânul, fiind văzător cu mintea, a văzut mulţime de îngeri cum povăţuiau sufletul celui străin. Şi dacă au ajuns la cer şi era aproape să intre, s-a făcut cercetare pentru dânsul şi a venit glas de sus zicând: „Vădit este că era puţin trândav, dar pentru înstrăinarea lui deschideţi-i!”. Apoi a adormit şi cel cunoscut, adică cel [care era din acel] loc şi în vremea morţii au venit toate rudeniile lui. Şi a văzut bătrânul că nu este nici un înger nicăieri şi s-a minunat. Atunci a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cum cel străin, fiind trândav, a dobândit astfel de slavă, iar osârduitorul acesta nu s-a învrednicit de nimic de acest fel?”. Şi i-a venit glas către el, zicând: „Osârduitorul, când era să moară, a deschis ochii săi şi şi-a văzut rudeniile plângând şi i s-a mângâiat sufletul. Dar cel străin, deşi era trândav, pe nimeni dintre ai săi n-a văzut şi, suspinând, a plâns, iar Dumnezeu l-a mângâiat pe el”.

Spre întărirea celor împovăraţi şi deznădăjduiţi

Într-o noapte, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a descoperit părintelui Serafim că două dintre ucenicele sale au murit. Uneia, care crescuse cu greu doi copii, fiind văduvă şi fără să fie ajutată, au venit îngerii să îi ia sufletul, cu toate că fusese o femeie cârtitoare şi cădea des în deznădejde. Cealaltă murise pe patul de boală lângă care se aflau soţul şi cei şase copii. Când a murit, nu au venit îngerii să îi ia sufletul. Cât trăise, ea Îi mulţumea tot timpul lui Dumnezeu pentru grija cu care o înconjura.
Părintele a întrebat: „Cum, Doamne, pe cea care cârtea au luat-o îngerii şi pe cealaltă nu?”
Domnul i-a răspuns: „Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea decât cealaltă. Dacă cea de-a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut prima, credinţa i s-ar fi zdruncinat. Când avea necazuri, imediat soţul ei era lângă ea şi o întărea. În timp ce văduva plângea, şi nu o mângâia nimeni”.

Metanie

de Radu Gyr

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velință
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
și crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și fă zâmbet înţelept.

Îndemn la luptă

de Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus ?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.