TRAIAN DORZ: ALTE POEZII

BLÂNDUL PĂSTOR

Odata L-am vazut trecand

cu turma pe Pastorul bland

mergea cu dansa la izvor

blandul Pastor, blandul Pastor.

Pe-o oaie ce cazuse jos

a ridicat-o El duios

si-a dus-o-n brate iubitor

blandul Pastor, blandul Pastor.

P-o alta care la pamant

zacea cu piciorusul frant

El o lega mangaietor

blandul Pastor, blandul Pastor.

El le-a iubit cu dor nespus

si viata pentru oi Si-a pus

si pentru mantuirea lor

blandul Pastor, blandul pastor.

- Dar mai tarziu L-am intalnit

cu spini era impodobit

intr-o multime de popor

blandul Pastor, blandul Pastor.

Cand l-am vazut, L-am intrebat

cine-s cei ce L-au scuipat

- A suspinat sfasietor

blandul Pastor, blandul Pastor.

Si mi-a raspuns indurerat: -

scei ce M-au incununat

sunt oile ce le-am fost lor

blandul Pastor, blandul Pastor.

Toti cei ce ma batjocoresc

si cei ce Crucea-Mi pregatesc

sunt cei la care iubitor

Le-am fost Pastor, le-am fost Pastor.

Tacu... si ochii Lui senini

de lacrimi limpezi erau plini

plangea de mila oilor

blandul Pastor, blandul Pastor.

Si-atuncea „oile”- au venit

pe Cruce sus L-au rastignit

El se ruga spre mila lor

Blandul Pastor, blandul Pastor.

Atâta sfântă curăţie

Atâta sfântă curăţie mă îmbrăca în strai de crin,

atunci când am văzut întâie

lumina cerului senin,

atunci când am văzut întâie

lumina cerului senin!

...Dar, mai târziu, viaţa toată prin greşuri multe m-a purtat,

iar haina albă şi curată

mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat,

iar haina albă şi curată

mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat.

Când, în genunchi, gândesc cu jale la anii dragi de oarecând,

curg lacrimile mele vale

şi inima mi-o frâng gemând,

curg lacrimile mele vale

şi inima mi-o frâng gemând.

O, Dumnezeul meu, ai milă, apleacă-mă sub Crucea Ta,

cu pocăinţa cea umilă

şi plânsul pentru viaţa mea;

cu pocăinţa cea umilă

şi plânsul pentru viaţa mea!

Căci plânsul pocăinţei poate grăbi dumnezeiescul har,

ce spală orişice păcate

şi îndulceşte-orice amar,

ce spală orişice păcate

şi îndulceşte-orice amar.

Şi fă, apoi, urmându-Ţi Ţie, să fiu un credincios umil

şi dă-mi iar sfânta curăţie

din vremea când eram copil...

şi dă-mi iar sfânta curăţie

din vremea când eram copil!

Doamne, ce sărac e-acela

Doamne, ce sărac e-acela

care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând.


Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos.


Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină
şi se roagă în zadar.


Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi-i zgârcit
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit.


Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui.


Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios
căci râzând calcă-n picioare
harul său de la Hristos.

Nimeni n-o sã poatã spune

Nimeni n-o sã poatã spune

cã el n-a putut sã vinã

cã el n-a ştiut Cuvântul

şi el n-a putut sã-l ţinã

— cãci la fel de cãlduros

ne-a chemat pe toţi Hristos.

Nimeni n-are sã se poatã

dezvinovãţi pe sine

cã el n-a avut prilejul

a iubi şi-a face bine

— cãci la fel de luminos

ne-a vorbit la toţi Hristos.

Nimeni n-are sã-ndrãzneascã

a grãi cã-n neputinţã

a fost viaţa pãmânteascã

a trãi-o prin credinţã

— cãci la fel de generos

ne-a dat har la toţi Hristos.

De aceea nemurirea

va da celor drepţi cununa

cãci ei au voit sfinţirea

şi-au iubit cãrarea bunã

— cinste celui credincios

ce dã tot, pentru Hristos.



ÎL CUNOAȘTEȚI PE AUTORUL CÂNTECULUI: Preaiubitul meu e Domnul?

După ani și ani de pușcărie, iată un om înțelept ce frumos poate glăsuiască:


Preaiubitul meu e Unul
fără seamăn pe pământ
Glasul Lui e armonia
Cântec este-al Lui Cuvânt.


Orice loc pe unde trece
de miresme-alese-i plin
câmpu-i mai frumos pe-acolo
cerul este mai senin.


Dulcea Lui înfăţişare
Este-ntreagă farmec sfânt
mii de primăveri vin parcă
toate-o dată pe pământ.


Preaiubitul meu e Unul
Nimenea asemeni nu-i
- cât aţi da de L-aţi cunoaşte
ca să fiţi şi voi ai Lui!

Pentru a citi despre viața poetului Traian Dorz: http://agonia.ro/index.php/author/4249/Traian_Dorz#bio

Catolicii vor să-l sanctifice pe Vladimir Ghika, "Prinţul săracilor"

Născut ortodox, dar convertit la catolicism, Monseniorul s-a stins, la vârsta de 80 de ani, în închisoarea din Jilava. Reprezentanţii Bisericii Catolice au demarat procedurile de beatificare a acestuia.

În apropiere de Statuia Aviatorilor din Bucureşti, în vecinătatea Spitalului Parhon, se află micuţa Piaţă Monseniorul Vladimir Ghika. Străjuită de Biserica Sacre Coeur şi nod al stăzilor cu nume de mari capitale, piaţeta stă mărturie a recunoaşterii valorii descendentului Ghiculeştilor, pe care, acum, Biserica Catolică se străduieşte să îl ridice la rang de Fericit şi, apoi, Sfânt.

Un proces care ar putea dura un an sau 300 de ani

Demersul Bisericii Catolice de a-l beatifica pe Vladimir Ghika nu este unul recent. Reprezentanţii acesteia au adunat, de-a lungul anilor, mărturii ale persoanelor care l-au cunoscut, dar şi documente care să ateste meritele de bun creştin, dar mai ales martir ale acestuia.

"Sunt sigur astăzi de monseniorul Ghika ca martir", este mărturia Înaltpreasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti, exprimată în cadrul colocviului "Vladimir Ghika - Dosar de existenţă", care a avut loc la Institutul Cultural Român.

Etapele unui astfel de proces pot să dureze de la cinci ani până la 300 de ani, aşa cum ne-a explicat părintele Iacob Ieronim, purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Poate trece un an sau, la fel de bine, pot trece 5 ani, 10 ani, 100 de ani ori mai mult.

Pe urmele Sfântului Pavel

"Este un martir, dar nu am puterea să declar aceasta. Trebuie ca Roma să declare martiriul Monseniorului Ghika. Procesul canonic este în curs", ne-a spus Înaltpreasfinţitul Ioan Robu. Născut la Constantinopol, în ziua de Crăciun a anului 1873, şi botezat ortodox, Vladimir Ghika şi-a croit existenţa prin protestantism către catolicism.

"Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun", spunea, la un mo ment dat, monseniorul, căruia Papa Pius al X-lea i-a respins cererea de a îmbrăca haina preoţească, sfătuindu-l să se dedice, o vreme, apostolatului ca laic.

A urmat sfatul înaltului prelat şi a devenit în primul rând un sprijin pentru cei nevoiaşi. În perioada petrecută la Salonic a învăţat semnificaţia carităţii, după care a parcurs itinerariul Sfântului Pavel, modelul tuturor pelerinilor din Evanghelie. Într-o epocă în care călătoriile erau foarte dificile şi obositoare, Vladimir Ghika a mers de la Sidney la Tokyo, de la Dublin la Buenos Aires, apoi la Manila, Budapesta, Bruxelles, Varşovia, Copenhaga, în misiune în India şi China, pentru a duce mai departe cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai această activitate de apostolat îl recomandă pe descendentul Ghiculeştilor pentru titlul de Fericit, este de părere Biserica Catolică.

S-a dedicat îngrijirii bolnavilor de holeră din Zimnicea

Monseniorul Ghika, ”Prinţul săracilor”, a pus bazele întâiului dispensar gratuit, Bethleem Maria, la Bucureşti şi s-a dedicat îngrijirii bolnavilor de holeră de la Zimnicea. În perioada Primului Război Mondial, s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma şi de răniţii de război.

Convertit la catolicism cu 20 de ani înainte de a deveni preot, în ciuda opoziţiei mamei sale, monseniorul mărturisea că adevărata viaţă a început pentru el abia la vârsta de 50 de ani, când a îmbrăcat haina preoţească. A fost hirotonit la Paris, în octombrie 1923, de către Cardinalul Dubois, şi a fost singurul care a primit de la Vatican dezlegare să susţină slujbe atât în rit catolic, cât şi ortodox.

De-a lungul vieţii a insistat să oficieze Sfânta Liturghie, pentru că era convins de eficacitatea ei. A rămas în Franţa până în vara anului 1939, când s-a întors în România, pentru a-l căuta pe fratele său diplomat, Dimitrie. Aici a înfruntat atât ocupaţia nazistă, cât şi, ulterior, pe cea sovietică, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Arestat de comunişti în noiembrie 1952, a fost judecat de un tribunal al PCR un an mai târziu, care a decis arestarea lui. Mărturiile colegilor de celulă vorbesc încă odată despre prinţul care devenise pentru ei un fel de alchimist - îşi însuşea cu blândeţe spaima deţinuţilor, pe care o transforma în bucurie.

"Despre ce vreţi să vă vorbesc?", îi întreba el pe cei care îi erau părtaşi la suferinţă. Şi, în fiecare seară, ca o bunică, îi purta în Ţara Sfântă, în Australia sau Japonia. Monseniorul Ghica a murit în închisoare, din cauza torturilor şi a epuizării fizice, în mai 1954, la vârsta de 80 de ani.

LA BISERICA FRANCEZĂ

Povestea de la Sacre Coeur

În afară de mărturiile emoţionante despre un om de o probitate ireproşabilă, au rămas dovezile fizice – Biserica Sacre Coeur, lazaretul de la Zimnicea, dar şi rugăciunea citită în toate lăcaşele de cult catolice pentru obţinerea beatificării Monseniorului.

"Priveşte cu bunăvoinţă la poporul roman, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika - suflet nobil atât din naştere, cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului său".

Biserica Sacre Coeur a fost redeschisă în 1991

Sacre Coeur, micuţa aşezare catolică, pe care cei familiarizaţi o mai numesc şi Biserica Franceză, a fost înfiinţată de Monseniorul Vladimir Ghika în 1930, lângă Sanatoriul Saint Vincent de Paul, unde, din 1906, activau surorile Congregaţiei "Fiicele Carităţii Sfântului Vincenţiu de Paul", aduse în ţară chiar de acesta.

Aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă cu toate proprietăţile bisericeşti, din 3 noiembrie 1948 au fost trecute în proprietatea Statului Român toate clădirile împreună cu terenul aferent, în afară de biserică, cu o suprafaţă de 468 mp, şi casa parohială, având 393 mp, care au rămas proprietăţi franceze. În clădirile naţionalizate, astăzi funcţionează Spitalul Endocrinologic "C.I. Parhon".

La cererea Arhiepiscopiei Romano Catolice de Bucureşti şi a credincioşilor din parohie, adresată Ambasadei Franceze, biserica a fost redeschisă în mai 1991, celebrându-se numai duminica două Sf. Liturghii, în limba română şi în limba franceză. La 1 decembrie 1991, a fost reînfiinţată parohia Sacré Coeur.

MĂRTURIE

Neagu Djuvara povesteşte că a fost cununat, într-o biserică greco-catolică din Paris, de Vladimir Ghika.

Relaţia cu Monseniorul Vladimir Ghika a avut pentru istoricul Neagu Djuvara o pecete definitivă asupra existenţei sale. "Mărturisesc că, în lunga mea viaţă, nu am întâlnit o persoană care să îmi facă o impresie mai profundă ca Monseniorul Ghika".

Logodit de tânăr, la 20 de ani, cu o colegă de facultate, franţuzoaică dintr-o familie catolică, Djuvara s-a lovit de severitatea Bisericii care nu a acceptat existenţa unei cununii duble, catolice şi ortodoxe. Soluţia a venit de la mama istoricului, rudă îndepărtată a prinţului Vladimir Ghika - bunica acesteia era sora lui Ion Ghica - care a mers să se sfătuiască cu părintele Vladimir.

Pentru că acesta primise permisiune de la Papă să poată sluji în ambele ritualuri, cei doi tineri s-au căsătorit într-o bisericuţă rusească, dar greco-catolică, de la Paris. Monseniorul a telegrafiat la Bucureşti ca să fie trimis un agheasmatar şi a săvârşit slujba de cununie pe româneşte, "împăcând şi capra, şi varza, aparent, făcând o slujbă românească acceptată şi de Papa", îşi aminteşte Neagu Djuvara.

O legătură pe viaţă

"De atunci l-am întâlnit foarte des pe Monseniorul Ghika şi trebuie să spun că era un om cu totul extraordinar. Mai întâi studiile pe care le făcuse - să nu uităm că el a fost preot abia la maturitate - absolvise mai multe facultăţi, era doctor în medicină şi un om cu o inteligenţă extraordinară şi, ceea ce era de asemenea ciudat, era acea stranie combinaţie care se regăsea la el între mândria de neam - faptul că era descendent al unei familii cu renume, Ghika, ceea ce nu-l lăsa indiferent", mai spune istoricul.

Şi povesteşte că Monseniorul a petrecut luni bune la Viena pentru a copia din arhivele de acolo ce se petrecuse cu strămoşul său Grigoraşcu Vodă Ghika, pe vremea când acesta i-a trădat pe turci ca să meargă la austrieci şi a stat ani buni la Viena, sperând că va începe războiul dintre austrieci şi turci.

"Vladimir Ghika avea acea dragoste puternică faţă de trecutul familiei, dar şi o simplitate profundă. Era ca un sărac care se devota oamenilor celor mai simpli. Era un om de o complexitate absolut extraordinară şi faptul că eu l-am cunoscut pe urmă la Bucureşti, în anii ’38-’40, în preajma dezastrului (al Doilea Război Mondial - n.r.), în multe din mărturisirile lui şi în discuţiile purtate încerca să mă convingă ca nu cumva să mă las ispitit de spiritism. Încă o dată vă spun că eu cred că trebuie recunoscută de papalitate sfinţenia lui pentru că nu am cunoscut în viaţa mea pe cineva care să poată fi comparat, prin complexitate şi puritate, cu monseniorul Vladimir Ghika", este mărturia lui Neagu Djuvara în favoarea beatificării prinţului-părinte.

Dosarul biografiei exemplare a Monseniorului Vladimir Ghika, "cărturar, prinţ, preot şi martir“ este în curs de elaborare pentru a fi înaintat Sfântului Scaun şi cuprinde dovezi care susţin cauza beatificării Sale.

Sursa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/catolicii-vor-sa-l-sanctifice-pe-vladimir-ghika-printul-saracilor-907640.html

PILDA FIULUI RISIPITOR ÎN INTERPRETAREA Pr. TEOFIL PÂRÂIANU

Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãtãm mai putin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii, un om care s-a depãrtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: si-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu stim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte cã are un tatã! A stiut despre tatãl sãu cã este asa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.

Fiul risipitor a plecat de la fata tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A primit-o si a risipit-o!

Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata tatãlui sãu si pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: "Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu - cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce as putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula si mã voi duce la tatãl meu si voi zice: «Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argatii tãi» (Luca 15, 18-19)".

Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum stia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã astepte. Ar fi putut foarte bine sã astepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor stiintific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã niste concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, si inima de tatã nu l-a lãsat sã astepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie "cã alergând a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat". Este foarte important sã tinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând, ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui si l-a sãrutat.

Era primul semn cã îl astepta pe fiul sãu. Nu astepta pe un strãin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a asteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãtisat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Si fiul a început sã zicã: "Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu". Mai mult nu a zis! El si-a propus sã mai zicã ceva: "Fã-mã ca pe unul din argatii tãi", dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.

Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în asteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renuntat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãtisat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: "Aduceti degrabã haina lui cea dintâi si-l îmbrãcati!". Nu a zis: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si-l îmbrãcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreti sã-i arãtati cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtati, atunci îmbrãcati-l!". "Aduceti încãltãminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încãltãminte si lãsati-l sã se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti vitelul cel îngrãsat si-l înjunghiati si mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl si-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.

Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce si sã se veseleascã, a sosit acasã si celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situatiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a iesit sã stea de vorbã cu el si atunci fiul si-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu stia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: "Iatã de atâtia ani îti slujesc, si niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis "acest frate al meu") care si-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri românesti este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrãsat!"

Tatãl, tot cu inimã de tatã si fatã de cel care era rãzvrãtit, a zis: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim si sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis "fiul meu", desi era si fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!"

Cred cã ne putem da toti seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înteleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã fatã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.

Mântuitorul nostru ne-a învãtat rugãciunea "Tatãl nostru", care ne-a pus în evidentã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: "Si care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste, sarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?" dupã care trage o concluzie: "Dacã voi, rãi fiind - dacã voi, în situatia de tatã, rãi, fatã de Dumnezeu care este bun - stiti sã dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).

Noi stim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori fatã de lucrul acesta. Nu avem în consideratie lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer si cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranta binelui.

Am mai spus si prin alte pãrti cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în întelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun si iubitor de oameni, milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã si îndurãri si iubire de oameni. Asa-L prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne asteaptã, care ne primeste, care aleargã spre noi. Asa-L întelegem noi pe Dumnezeu - Tatãl nostru.

Si totusi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credintã în fata lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în fata lui Dumnezeu, ci stãm ca niste oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor si ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinteazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã si noi vrem sã fim primiti si dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.

Dacã am avea aceastã credintã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseste. Dacã am avea aceastã încredintare, am avea siguranta cã Dumnezeu ne primeste. Sigur cã trebuie sã ne facem si noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spatialã, în întelesul cã te duci într-o tarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã - prin nepãsare. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã - stând acolo unde esti, dar fãcând niste lucruri rele. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã fãrã sã te misti de unde esti - ducând o viatã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.

Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeste. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei: "Si ne învredniceste pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, si a zice: Tatãl nostru...". Ne dãm seama cã nu trãim o viatã în care sã avem raporturi de fii fatã de Tatãl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu - Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie sã facem noi - ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.

Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm si noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, si atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeste în fata Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viata noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însusi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.

Este bine sã ne cercetãm pe noi însine în aceastã privintã: Cum suntem noi fatã de oamenii din jurul nostru? Avem inimã de tatã? Vrem sã avem inimã de tatã? Avem inimã de frate adevãrat? Vrem sã avem inimã de frate adevãrat? Avem inimã de prieten? Vrem sã avem inimã de prieten? Dacã da, înseamnã cã am învãtat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatãl primitor, amin!

CUM DAR SĂ FILOSOFĂM DESPRE DUMNEZEU: Sf. GRIGORE DIN NAZIANZ sau TEOLOGUL (II)

Când dar sã filosofãm despre Dumnezeu?

Sã filosofãm atunci când ne dã rãgaz lutul si tulburarea din afarã si când noastrã cãlãuzitoare nu ne este rãvãsitã de închipuiri obositoare si rãtãcitoare, ca de exemplu atunci când amestecîm litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul plãcut al mirurilor cu nãmolul stãtut. Cãci, într-adevãr, se cade mai întâi sã avem rãgaz si apoi sã cunoastem pe Dumnezeu si nu numai când avem vreme prielnicã sã judecãm (Ps. 74, 2) dreptatea Teologiei.

Cui cui se cade sã filosofeze despre Dumnezeu?

Se cade sã filosofeze despre Dumnezeu celor care considerã lucrul acesta cu seriozitate si care nu pãlãvrãgesc cu plãcere si despre el, ca despre oricare altul: despre alergãri de cai si dupã spectacole si dupã cântece si dupã îmbuibarea pântecului si a celor de sub pântece si pentru care este o parte de plãcere si flecãreala în astfel de lucruri si eleganta si subtilitatea contrazicerilor.

Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor las Dumnezeu si în ce mãsurã?

Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu mintea si în mãsura în care poate sã ajungã la ele firea sau puterea ascultãtorului, ca nu cumva, dupã cum vocile si mâncãrile peste mãsurã vatãmã auzul sau corpurile, sau, de vrei dupã cum poverile peste putere vatãmã pe cei ce merg sub ele, sau dupã cum ploile nãpraznice vatãmã pãmântul, tot asa si acestia, apãsati si îngeuiati de povara argumentelor (Evr. 5, 12), ca sã zic asa, sã nu fie vãtãmati si în puterea lor de întelegere de mai înainte.

(Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea întâi despre Dumnezeu, III, în: Cuvântãri teologice, trad. din lb. gr. de Pr. Gh. Tilea si Nicolae Barbu, Ed. Herald, Bucuresti, f.a., pp.70-72)

CUM SĂ FILOSOFĂM DESPRE DUMNEZEU: Sf. GRIGORE DE NAZIANZ sau TEOLOGUL (I)

Nu apartine tuturor, vouã celorlalti, sã filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se câstigã ieftin si a celor ce se târãsc pe jos. Voi mai adãuga cã nu se poate face aceasta totdeauna, nici în fata tuturor, nici în toate, ci uneori si în fata unora si într-o anumitã mãsurã. Nu apartine tuturor, ci celor ce s-au exercitat si au fost învãtati în contemplatie si, înainte de aceasta, celor ce au fost curãtiti în suflet si în trup, sau cel putin se curãtesc într-o anumitã mãsurã. Cãci celui necurãtit nu-i este asiguratã atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui. Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul si tulburarea din afarã si când partea conducãtoare din noi nu se amestecã si nu se lasã întipãritã de chipuri urâte, ca de niste litere strâmbe, întipãrite în cele frumoase, sau ca buna mireasmã amestecatã cu cea neplãcutã. Cãci trebuie sã se ocupe cineva în adevãr cu cunoasterea lui Dumnezeu, ca, atunci când avem prilej, sã si judecãm (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei. Înaintea cui? Înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios si care nu flecãresc cu plãcere ca despre altceva, ca despre cursele de cai si despre teatre si cântece si despre cele ale pântecelui si despre cele de sub pântece – care vãd si în aceasta un motiv de desfãtare. ca si în cele contrare acestora, când li se spun.

Despre ce trebuie deci sã se filosofeze si în ce mãsurã? Despre cele ce ne sunt apropiate si în mãsura în care ascultãtorul este deprins sã înteleagã si are puterea spre aceasta, ca sã nu-i vatãme ca niste glasuri coplesitoare auzul, sau ca niste mâncãri prea multe trupurile, sau, de voiesti, ca niste poveri mai presus de putere pe cei ce le sunt supusi, sa ca niste furtuni prea tari care sã vatãme pãmântul. Asa ca si acestia, ca sã zic asa, apãsati si împovãrati de niste cuvinte prea tari, sã nu fie pãgubiti în puterea lor dinainte.

(Sfântul Grigorie Teologul, Întâia cuvântare teologicã (Cuvântul 27), 3, în: Cele cinci cuvântãri teologice al celui întru sfinti Pãrintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad. din lb. gr., introd. si note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stãniloae, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, pp.12-13)

Cuvânt pentru cei ce nãzuiesc sã facã teologie: Sf. Nicodim Aghioritul

Dat fiind faptul că peste câteva zile va începe un nou an academic teologic, vă propun spre reflecție aceste rânduri minunate ale sfântului Nicodim Aghioritul.  

Dacã, prin urmare, si tu, iubite, doresti sã dobândesti harisma aceasta, se cuvine sã cunosti si sã pãstrezi urmãtoarele opt lucruri:

1. Trebuie sã respecti poruncile lui Dumnezeu si prin întâmpinarea lor sã ajungi la contemplare, precum te sfãtuieste Grigorie Teologul, zicând: "Vrei sã devii teolog vreodatã, si vrednic de contemplarea lui Dumnezeu? Pãzeste poruncile, mergi prin viatã cu sãvârsirea faptelor bune; cãci prin fapte ajungi la contemplatie; de la trup nevoieste-te cãtre suflet".

2. Trebuie sã-ti stãpânesti trupul si patimile trupului si sã-ti curãtesti simturile trupului si ale sufletului; cãci înainte de a te curãti pe tine însuti nu poti avea sigurantã pe tine, nici rãspundere pentru sufletele altora, nici sã teologhisesti.

Sau dacã n-ai ajuns la curãtire deplinã, ci abia te curãtesti, nici atunci nu se cuvine sã teologhisesti.

3. Se cuvine sã stii cã teologia este de douã feluri, un fel precede si un altul urmeazã. Pe de o parte teologia care precede este grãitoare despre existenta lui Dumnezeu; pe de altã parte cea care urmeazã este aceea care, prin creatie si purtarea de grijã a fãpturilor, dovedeste cã existã Dumnezeu care a creat toate si le poartã de grijã.

4. Trebuie sã te ocupi cu citirea si studierea Vechiului si mai ales a Noului Testament; cãci Sfânta Scripturã se numeste si teologie în foarte multe locuri de cãtre Dionisie Areopagitul, iar Sfintii Apostoli sunt numiti de el teologi prin excelentã. Sã te ocupi cu studierea teologiei dogmatice, mai ales a Sfântului Ioan Damaschin si Panoplia dogmaticã a lui Atanasie, si sã citesti învãtãturile teologice ale Sfintilor Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Maxim Mãrturisitorul, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama, Iosif Vrienios si ceilalti.

5. Trebuie sã cunosti ceea ce recomandã Iosif Vrienios: "Cel care teologhiseste, înainte de toate sã stãpâneascã cu exactitate atributele persoanelor treimice; adicã ce înseamnã cã Dumnezeu este Unul si ce înseamnã Trei; ce înseamnã Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt, ce înseamnã Dumnezeire, esentã (ousia) si fire (phisis) si ce înseamnã persoana, ce sunt atributele, ipostasul si deofiintimea, ce înseamnã enipostasul si celelalte.

6. Trebuie sã cunosti regula pe care o recomandã acelasi Vrienios cititorilor cãrtilor de teologie, zicând: "Cei care citesc pe teologi, înainte de toate trebuie sã se gândeascã cã toate cele ce s-au spus despre Sfânta Treime, s-au spus ca despre o fiintã si trei ipostasuri, si deci, când vorbim despre activitatea Sfintei Treimi trebuie sã nu gresim atribuind ceea ce este propriu numai Fiintei Divine, fiecãruia din cele trei ipostasuri separat, si nici cele spuse numai pentru fiecare din cele trei ipostasuri sã le socotim comune Fiintei Divine".

7. Dacã îti place sã teologhisesti, urmeazã ceea ce te învatã Purtãtorul-de-Dumnezeu si Teologul Maxim, zicând: "Dorind sã teologhisesti sã nu cauti ratiunile referitoare la Dumnezeirea însãsi, adicã ratiunile despre Fiinta cea mai presus de întelegere, cãci nu poate sã gãseascã aceasta mintea omeneascã, nici mintea altcuiva afarã de Dumnezeu, ci sã cauti ratiunile despre El cât se poate, adicã energiile lui Dumnezeu precum sunt: vesnicia, nemãrginirea, bunãtatea, întelepciunea, puterea Sa creatoare si purtãtoare de grijã a toate, cãci dintre oameni acela este mai mare teolog care descoperã aceste ratiuni, cât se poate" (A doua sutã de capete despre dragoste, 27).

8. Punctul opt si ultim: roagã-te Duhului Sfânt, frate, ca sã-ti dãruiascã si tie darul teologhisirii; sau mai bine zis al contemplãrii – cãci ai vãzut mai sus cã teologia se dã în Duhul Sfânt. Pentru cã, sã stii, cel care e miscat de darul Sfântului Duh în inima sa, acela este cu adevãrat teolog, teolog neclintit si plin de sigurantã. Iar cel ce nu este miscat de Duhul Sfânt în inima sa, acela cât teologhiseste toate sunt cuvinte care vin din afarã prin auz, si nu dintr-o inimã miscatã de Duhul Sfânt. În aceastã privintã a si spus Kalist Katafighiotul, teologul cel cu mintea înaltã: "Cel care este miscat de Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este înstrãinat de teologhisire; ci, dintr-o datã, devine teolog si teologhiseste întotdeauna. Iar fãrã darul ceresc pomenit mai sus si fãrã lucrarea vie a Duhului Sfânt în mijlocul inimii sale, din pãcate toate câte cu mintea vede sunt imaginatie a mintii si toate câte teologhiseste sunt cuvinte aruncate în vânt, cãci acela este miscat prin auz si cuvintele lui vin dinafarã. De aici vine înselarea gândurilor si a teologiei însãsi – ceea ce este si mai rãu" (Filocalia greacã, cap. 34, p.1135). Dacã deci teologhisesti miscat fiind de Duhul Sfânt, atunci laudã si cinste aduci lui Dumnezeu, dupã cum se spune în psalm: "Aduceti Domnului laudã si cinste" (Ps. 28) – pe care interpretându-l Marele Vasile zice: "Tot cel care teologhiseste fãrã eroare, neîndepãrtându-se de întelegerea corectã a învãtãturilor despre Tatãl si despre dumnezeirea Fiului Unul-Nãscut si despre Sfântul Duh, acela aduce Domnului slavã si cinste".

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Scarã Nouã, Tesalonic, 1976, pp.332-335)

RADU GYR: Vecinul care-a murit

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.


Sta zugravit cu vapsele sarace - sfant pe sindrila -
cand lacatu'n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.


Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si'ntr-o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.


Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios...

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.


Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: - Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.


-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr-o dunga.
M-asteapta afar' un landou.
Deasupra temnitei m-am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.


Nu, nu m-au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea'n celula mi l-am lucrat.


Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.


Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta'n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.

RADU GYR: ISUS ÎN CELULĂ

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.


Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.


Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.


S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.


Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.


Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...


Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi...


Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns...


- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Luptați pentru a intra pe poarta cea strâmtă

Maica Teodora spunea: Luptați pentru a intra pe poarta cea strâmtă (Mt 7, 13). Este ca pentru copaci: dacă nu trec prin iarnă și ploi, nu pot să aducă roade. La fel și pentru noi: timpul prezent este iarna. Numai trecând prin multe suferințe și ispite putem să devenim moștenitorii împărăției cerurilor (Iac 2, 5).