PILDA FIULUI RISIPITOR ÎN INTERPRETAREA Pr. TEOFIL PÂRÂIANU

Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãtãm mai putin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii, un om care s-a depãrtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: si-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu stim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte cã are un tatã! A stiut despre tatãl sãu cã este asa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.

Fiul risipitor a plecat de la fata tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A primit-o si a risipit-o!

Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata tatãlui sãu si pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: "Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu - cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce as putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula si mã voi duce la tatãl meu si voi zice: «Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argatii tãi» (Luca 15, 18-19)".

Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum stia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã astepte. Ar fi putut foarte bine sã astepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor stiintific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã niste concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, si inima de tatã nu l-a lãsat sã astepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie "cã alergând a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat". Este foarte important sã tinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând, ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui si l-a sãrutat.

Era primul semn cã îl astepta pe fiul sãu. Nu astepta pe un strãin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a asteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãtisat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Si fiul a început sã zicã: "Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu". Mai mult nu a zis! El si-a propus sã mai zicã ceva: "Fã-mã ca pe unul din argatii tãi", dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.

Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în asteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renuntat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãtisat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: "Aduceti degrabã haina lui cea dintâi si-l îmbrãcati!". Nu a zis: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si-l îmbrãcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreti sã-i arãtati cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtati, atunci îmbrãcati-l!". "Aduceti încãltãminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încãltãminte si lãsati-l sã se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti vitelul cel îngrãsat si-l înjunghiati si mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl si-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.

Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce si sã se veseleascã, a sosit acasã si celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situatiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a iesit sã stea de vorbã cu el si atunci fiul si-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu stia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: "Iatã de atâtia ani îti slujesc, si niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis "acest frate al meu") care si-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri românesti este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrãsat!"

Tatãl, tot cu inimã de tatã si fatã de cel care era rãzvrãtit, a zis: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim si sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis "fiul meu", desi era si fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!"

Cred cã ne putem da toti seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înteleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã fatã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.

Mântuitorul nostru ne-a învãtat rugãciunea "Tatãl nostru", care ne-a pus în evidentã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: "Si care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste, sarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?" dupã care trage o concluzie: "Dacã voi, rãi fiind - dacã voi, în situatia de tatã, rãi, fatã de Dumnezeu care este bun - stiti sã dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).

Noi stim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori fatã de lucrul acesta. Nu avem în consideratie lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer si cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranta binelui.

Am mai spus si prin alte pãrti cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în întelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun si iubitor de oameni, milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã si îndurãri si iubire de oameni. Asa-L prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne asteaptã, care ne primeste, care aleargã spre noi. Asa-L întelegem noi pe Dumnezeu - Tatãl nostru.

Si totusi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credintã în fata lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în fata lui Dumnezeu, ci stãm ca niste oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor si ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinteazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã si noi vrem sã fim primiti si dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.

Dacã am avea aceastã credintã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseste. Dacã am avea aceastã încredintare, am avea siguranta cã Dumnezeu ne primeste. Sigur cã trebuie sã ne facem si noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spatialã, în întelesul cã te duci într-o tarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã - prin nepãsare. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã - stând acolo unde esti, dar fãcând niste lucruri rele. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã fãrã sã te misti de unde esti - ducând o viatã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.

Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeste. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei: "Si ne învredniceste pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, si a zice: Tatãl nostru...". Ne dãm seama cã nu trãim o viatã în care sã avem raporturi de fii fatã de Tatãl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu - Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie sã facem noi - ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.

Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm si noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, si atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeste în fata Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viata noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însusi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.

Este bine sã ne cercetãm pe noi însine în aceastã privintã: Cum suntem noi fatã de oamenii din jurul nostru? Avem inimã de tatã? Vrem sã avem inimã de tatã? Avem inimã de frate adevãrat? Vrem sã avem inimã de frate adevãrat? Avem inimã de prieten? Vrem sã avem inimã de prieten? Dacã da, înseamnã cã am învãtat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatãl primitor, amin!