100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/22

Care este doctrina Bisericii catolice, ortodoxe și a

Bisericilor protestante în privința tematicii sacramentelor?

Biserica Catolică învață că sacramentele sunt semne ale acțiunii lui Isus Cristos. A fost El însuși cel care le-a instituit, fără să se limiteze la semnul însuși, dar stabilindu-i și legătura cu un determinat semn al harului său. Biserica învață că Isus Cristos ea adorat definește și acordă harurile lui prin mijlocul semnelor sacramentale în momentul administrării. Este vorba, deci, de acte ale Bisericii și nu ale unei persoane private. Biserica, administrând sacramentele, îndeplinește misiunea primită de la Isus de a merge la toate neamurile, învățând și botezând. Din acest motiv, Biserica crede cu adevărat și face astfel ca și alții să creadă că sacramentele instituite de Isus Cristos, sunt semne eficace ale harului său. Acestea sunt alcătuite din cuvinte precise și acțiuni având semnificație simbolică, cu care creează o unică entitate. Cuvintele rostite definesc gesturile: astfel, pâinea frântă este trupul Domnului, spălarea mâinilor este o purificare spirituală, ungerea este o întărire a vigorii.

Sacramentele sunt semne ale întâlnirii omului cu Cristos în comunitatea ecleziastică. Biserica Catolică învață că sacramentele acordă harul ex opere operato, adică, în virtutea actului sacramental însuși. Acest lucru înseamnă că eficacitatea sacramentului derivă din înseși acțiunea lui Isus Cristos, din puterea răscumpărătoare a morții și învierii Lui: deci, nu este rezultatul sfințeniei ministrului care administrează sacramentul, nici a meritelor celui care îl primește. Tocmai în acest fel trebuie înțeleasă definiția tehnică ex opere operato: nu în virtutea ministrului, ci în virtutea Mântuitorului. Evident, implicarea personală a celui care primește sacramentul (ex opere operantis) este la fel de importantă din două motive: 1) subliniază caracterul eclezial al fiecărui sacrament (sacramentele sunt acte ale Bisericii); 2) întărește fecunditatea sacramentului primit. Ca loc de întâlnire dintre Dumnezeu și om, sacramentul necesită o angajare reciprocă: totuși, angajarea omului nu poate condiționa angajarea lui Dumnezeu.

Biserica Catolică mai învață că Isus Cristos însuși, om adevărat și Dumnezeu adevărat, este sacramentul izvorâtor. Într-adevăr, în El, în modul cel mai complet și perfect s-a realizat misterul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Biserica, în schimb, este sacramentul originar, primul, în care toate celelalte își află locul natural.

Biserica Catolică recunoaște șapte sacramente, șapte semne eficace de har și de identitate comunitară. Acestea sunt: botezul, euharistia, mirul, pocăința, maslul, preoția, căsătoria.

După Biserica Ortodoxă, sacramentul este o acțiune divină în care, cu ajutorul unui semn vizibil, este acordat credinciosului harul invizibil al Duhului Sfânt. Semnul exterior al sacramentului sunt rugăciunile, forma administrării, și materia sacramentului, în vreme ce materia internă, invizibilă, este harul Duhului Sfânt. Sacramentele sunt administrate în Biserică/biserică și de Biserică, și sunt necesare pentru toți membri ei în vederea mântuirii.

Și în Biserica Ortodoxă sunt recunoscute șapte sacramente: botezul, mirul, euharistia, pocăința, preoția, căsătoria și maslul. Cu toate acestea, teologii ortodocși nu cred că acest număr ar avea un caracter definitiv. Atât în momentul definirii lor, în secolul al XIII-lea, cât și mai târziu, s-a vorbit și de două, șase, sau chiar zece sacramente. Unii recunosc ca sacrament și consacrarea monahală, binecuvântarea bisericilor și a icoanelor, marea binecuvântare a apei în timpul Epifaniei, și chiar înmormântările. Și în aceste circumstanțe este acordat harul Duhului Sfânt.

Ortodocșii nu acceptă afirmația pentru care acțiunea Duhului Sfânt este validă ex opere operato. Ei învață că, pentru a obține harul, este necesar ca omul să se apropie de de sacrament cu demnitate și cu credință, pentru că harul nu acționează forțat. Dumnezeu dăruiește harul, dar omul este liber să-l primească sau să-l refuze. În opera răscumpărătoare trebuie să se creeze o profundă sinergie: colaborarea dintre Dumnezeu și om.

După învățătura Bisericii luterane sau a Bisericilor reformate sacramentele, ca și Cuvântul lui Dumnezeu, sunt instrumente ale harului lui Dumnezeu. Sacramentul este un rit sacru (un act divin), instituit de însuși Isus Cristos, în care harul invizibil al lui Dumnezeu este acordat sub forma unor semne vizibile. Luther susținea că sacramentul este cuvânt vizibil al lui Dumnezeu: așa cum prin proclamare Cuvântul ajunge la ureche, tot la fel, prin administrarea sacramentelor, Cuvântul se face vizibil ochiului. La început se acceptau trei sacramente (cf. Apologia Confesiunii Augustane): „Sunt adevărate sacramente botezul, cina Domnului și dezlegarea, care este sacramentul reconcilierii”). Totuși, deoarece penitenza rezultă lipsită de un semn vizibil și, deci, de una din cele trei caracteristici sacramentale, ea a fost unită succesiv cu sfânta împărtășanie. Aceste două sacramente (botezul și sfânta împărtășanie, numită și „cină”) sunt recunoscute în Biserica luterană și în cele reformate, nu numai ca semne exterioare, prin care se recunosc adevărații creștini, ci și ca acțiuni ale voinței harului divin față de umanitate. Sacramentul nu acționează ex opere operato, adică prin simpla administrare, ci grație credinței celui care primește sacramentul, pentru că fără credință nu există mântuire. În consecință, pentru ca sacramentul să fie eficace, trebuie să fie primit cu credință, adică cu deplină încredere în promisiunile lui Dumnezeu în el conținute.