100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/12

Ce anume a introdus nou în dialogul ecumenic Conciliul al II-lea din Vatican?

Putem spune de la început, fără a intra ulterior în detalii, că aportul Conciliului al II-lea din Vatican la mișcarea ecumenică a fost mare. Conciliul a elaborat nu numai bazele teologice pentru dialogul ecumenic, dar a și făcut-o populară și a încurajat credincioșii să se insereze activ în procesul de unificare al Bisericilor.

Primirea la discuțiile conciliare a unor observatori necatolici, mulți din ei eminenți teologi, a influențat în manieră semnificativă asupra caracterului documentelor finale. Evident, observatorii necatolici nu au avut posibilitatea să participe activ la elaborarea documentelor conciliare. Cu toate acestea, prezența lor i-a făcut conștienți pe Părinții conciliari de actualitatea chestiunii ecumenice. Încă, observatorii au avut posibilitatea să se întâlnească săptămânal cu responsabilii Secretariatului pentru unirea creștinilor, căreia îi erau supuse pentru discuție proiectele decretelor finale. Rezultatele acestor conversații erau succesiv transmise oportunelor comisii conciliare, care căutau să țină în considerație sugestiile observatorilor necatolici. 

Începutul Conciliului

În ciuda faptului că prima sesiune s-a încheiat fără evidente rezulttae, Conciliul s-a regăsit în centrul intereselor întregii lumi. Ioan al XXIII-lea a devenit un papă universal iubit și respectat. Apelurile și enciclicile lui (a publicat opt în total), s-au bucurat de o amplă recunoaștere. Dintre ele, au avut o mare rezonanță: Ad Petri cathedram, din data de 02 iulie 1959, care anunța convocarea Conciliului ecumenic; Mater et magistra, din data de 15 mai 1961, care trata despre schimbările sociale contemporane în lumina doctrinei creștine și, în sfârșit, cea mai cunoscută, Pacem in terris din data de 11 aprilie 1963, care trata despre pacea între popoare fondată pe adevăr, pe dreptate și pe iubire. Și în timpul bolii a fost înconjurat de simpatie și bunăvoință. Moartea lui, care a avut loc la începutul lunii iunie 1963, a avut răsunet în toată lumea, nu numai în cea catolică. Președintele Statelor Unite, J. Kennedy a dat o declarație în care, printre altele, a spus: „A fost ales ca ghid al catolicismului mondial, dar preocuparea lui pentru sufletele oamenilor depășea orice graniță și diviziune geografică”. Pentru prima dată în istorie, drapelul arhiepiscopului de Canterbury, capul Bisericii anglicane, a fost coborât în bernă, ca omagiu adus capului unei alte Biserici, iar rectorul Institutului Islamic din Alexandria, șeicul Ibrahim Bemmoui, a trimis o telegramă cu următorul conținut: „Ioan al XXIII-lea aparține celor mai eminente personaje care s-au implicat în cauza păcii și a prieteniei dintre popoare”.

Puțini au fost papii care au primit din partea lumii o atare unanimă recunoștință și puțini au fost a căror acțiune a câștigat o evaluare atât de pozitivă, cum ar fi convocarea Conciliului din partea lui Ioan al XXIII-lea. Pontificatul Papei Roncalli a durat numai 4 ani și 7 luni, dar a fost un pontificat excepționalmente prolific. 

Comportamentul lui Ioan al XXIII-lea a obținut încrederea reprezentanților celorlalte Biserici și comunități ecleziale. I-a convins dorința unei mai ample implicări a Bisericii Catolice în dialogul ecumenic. Atunci când, în luna august a anului 1963, la Rochester (USA) s-a adunat comitetul central al Consiliului ecumenic al Bisericilor (CEC), autorii lui au declarat:

Există motive să se spere că noua climă va face posibil începutul unui autetic dialog ecumenic între Biserica Catolică Romană și celelalte Biserici, în care se vor putea examina, în spirit de iubire și umilință, fundamentele diferențelor dogmatice .

Succesorul lui Ioan al XXIII-lea pe scaunul lui Petru, Papa Paul al VI-lea (1963-1978), a fost „nu numai un continuator al deschiderii ecumenice al predecesorului său, dar a patronat ratificarea conciliară a acestei deschideri și s-a angajat pentru ca programul ecumenic conciliar să se poată traduce în termeni concreți. În cazul conciliului și al dezvoltării ecumenice catolice, Ioan al XXIII-lea a fost inițiatorul acestui proces, în vreme ce Paul al VI-lea a dus la împlinire opera și a devenit arhitectul construcției”, scrie Prof. S. Nagy. Atunci când, în ziua de 21 iunie 1963, cardinalii au ales pe noul pontif, arhiepiscopul de Milano, Card. Giovanni Battista Montini, ședințele conciliare au fost suspendate. Se încheia prima sesiune, iar pentru a doua trebuiau să se aștepte câteva luni. Încă înainte de redeschiderea Conciliului, în ziua de 20 septembrie, Papa Paul al VI-lea a trimis patriarhului Constantinopolului, Atenagora I, o scrisoare scrisă de mâna lui, în care își exprima voința de a face tot ceea ce îi era posibil pentru a reface unitatea dintre creștini. În data de 29 septembrie 1963, inaugurând a doua sesiune a Conciliului al II-lea din Vatican, pontiful a subliniat că tema centrală a discuțiilor va fi ecleziologia . Acest lucru era strâns legat de întregul program al Conciliului, care a decis să trateze despre problema reînnoirii liturgice, de activitatea misionară a Bisericii, de mișcarea ecumenică și de multe alte argumente, foarte dependente de autoritatea centrală a Bisericii. Într-adevăr, erau  motive de natură ecleziale cele care obstacolau până atunci înțelegerea în dialogul ecumenic; de aceea, rezolvarea sau clarificarea lor făceau să apară speranța unei mai mari transparente și de deschidere în acest sens. 

Deja în timpul alocuțiunii inaugurale pe care Papa Paul al VI-lea a ținut-o la începutul celei de-a doua sesiuni a Conciliului, a fost anunțată publicarea primei enciclici: „Să fie această alocuțiune ca și preludiu nu numai la acest Conciliu, dar și pentru pontificatul nostru. Cuvântul viu să înlocuiască Scrisoarea enciclică pe care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, odată trecute aceste zile, sperăm să v-o adresăm” . 

Enciclica Ecclesiam suam a văzut lumina zilei în data de 02 august 1964, între a doua și a treia sesiune a Conciliului. Era un document programatic și a influențat foarte mult asupra succesivelor discuții conciliare. Papa, analizând situația actuală a Bisericii Catolice, făcea observația că „a se cufunda în umanitate” aparținea esenței ei și, deci, nu fuga de dificilele chestiuni ce îi erau puse de contemporaneitate, ci tentativa de a le rezolva cu ajutorul dialogului cu celelalte persoane: într-adevăr, cu toții erau responsabili față de destinele lumii și ale omului. De aceea, papa credea că dialogul era un element necesar, cu ajutorul căruia se exprima ființa misionară și apostolică a Bisericii. În același timp, Papa Paul al VI-lea indica patru nivele e dialog:

- dialogul cu întreaga umanitate: vestea cea bună nu suportă particularismul;

- dialogul cu toți cei care dau laudă lui Dumnezeu, sub orice formă;

- dialogul ecumenic cu creștinii-frați separați;

- dialogul intern la Bisericii Catolice înseși, rodul Duhului Sfânt, cel care își făcuse simțită prezența în timpul lucrărilor Conciliului al II-lea din Vatican.

Exprimându-se asupra temei ecumenismului cu ceilalți creștini, papa scria: 

Și iată cercul, cel mai apropiat de noi, lumea care face referință la Cristos. În acest câmp, dialogul, care a luat denumirea de ecumenic, este deja deschis; în unele sectoare se află deja în fază de inițială și pozitivă dezvoltare. Multe s-ar putea spune asupra acestei teme atât de complexe și atât de delicate, dar discursul nostru nu se termină aici. El se limitează acum numai la puține lucruri, și acestea nu sunt noi. Cu bucurie facem nostru principiul: punem în evidență înainte de toate ceea ce avem în comun, înainte să evidențiem ceea ce ne desparte. Aceasta este o temă bună și fecundă pentru dialogul nostru. Suntem dispuși să o continuăm cu cordialitate. Vom spune și mai mult: asupra multor puncte diferențiale, privitoare la tradiție, la spiritualitate, la legile canonice, la cult, noi suntem dispuși să studiem cum să secondăm legitimele dorințe ale fraților creștini, și acum separați de noi. Nu se poate dori altceva decât să-i îmbrățișăm în perfectă uniune de credință și de caritate. Dar trebuie să spunem că nu stă în puterile noastre să renunțăm la integritatea credinței și la exigențele carității.

Marile pelerinaje

Dialogul cu „frații separați” trebuia să fie, după părerea episcopului Romei, un element cheie în realizarea misiunii pontifului în lume. Acesta constituia provocarea fundamentală a creștinismului contemporan, fără de care ar fi fost imposibilă reforma Bisericii. Pentru roadele concrete ale acestui dialog trebuia, totouși, să se mai aștepte mult timp. Iată unele roade:

⇒ În zilele de 05-06 ianuarie 1964, Papa Paul al VI-lea a întreprins o vizită în Țara Sfântă, iar la Ierusalim s-a întâlnit cu patriarhul Constantinopolului, Atenagora. Simbol al depășirii reciprocei ostilități și al prejudecăților istorice a fost sărutul păcii pe care și l-au schimbat cei doi demnitari. În timpul acestei prime întâlniri a fost citit capitolul al VII-lea din evanghelia după Ioan, în care este conținută rugăciunea marelui preot Isus pentru unitatea discipolilor săi. S-a mai recitat și rugăciunea Tatăl nostru, în latină și în greacă.

⇒ Actul succesiv de apropiere dintre Biserica ortodoxă și cea catolică a coincis cu închiderea lucrărilor conciliare, în ziua de 08 decembrie 1965. În acea zi, la Vatican și la Constantinopol contemporan, a fost anunțată revocarea excomunicării din anul 1054. Decizia a fost luată pentru Patriarhatul Constantinopolului de patriarhul Atenagora împreună cu sinodul său (7 voturi pentru și 2 împotrivă), pentru că excomunicarea Card. Umberto din anul 1054 nu privea ortodoxia întreagă, ci numai acel patriarhat. În declarația comună, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora își exprimau durerea față de acel eveniment, o ștergeau din memoria Bisericii și puneau în ungherele uitării excomunicările emise cu acea ocazie, a căror memorie constituise până atunci un obstacol în calea reaproprierii și reconcilierii. Evident, atât Paul al VI-lea cât și Atenagora erau pe deplin conștienți că numai „actul de justiție și de reciprocă iertare nu ar fi fost de ajuns pentru a pune capăt divergențelor, noi și vechi, care încă se vor fi verificat între Biserica Catolică Romană și Biserica ortodoxă, și că vor fi fost învinse, cu acțiunea Duhului Sfânt, cu ajutorul purificării inimilor, repudierea erorilor comise în trecut, și grație decisei voințe de a ajunge la înțelegerea și la comuna expresie a credinței apostolice și ale exigențelor sale”. Acest gest a înregistrat un amplu consens și a constituit un mare pas pe calea spre unitate. 

⇒ Reapropieri asemănătoare, chiar dacă nu atât de spectaculoase, s-au verificat cu inițiativele promovate de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor. În data de 15 aprilie 1964, câteva luni înainte de aprobarea decretului despre ecumenism, s-au întâlnit la Milano reprezentanții Secretariatului pentru unirea creștinilor și al Consiliului ecumenic al Bisericilor. Obiectul întâlnirii era încercarea de a găsi un acord asupra formei pe care ar fi trebuit să o asume raporturile dintre Biserica Catolică și CEC, și alte chestiuni, ca de exempli prozelitismul, căsătoriile mixte, practica repetării botezului și libertatea religioasă. Un alt punct al discuțiilor privea chestiunea dacă Biserica Catolică și CEC, în utilizarea termenului ecumenism înțelegeau același lucru. 

Între timp, sesiunile Conciliului continuau, iar în data de 21 noiembrie 1964, spre sfârșitul celei de-a treia sesiuni, au fost aprobate multe texte importante pentru mișcarea ecumenică: Constituția dogmatică asupra Bisericii, Lumen Gentium, Decretul asupra ecumenismului, Unitatis redintegratio, și Decretul asupra Bisericilor orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum. În general, documentele citate reprezintă ideea că una, sfântă, catolică și apostolică Biserică a lui Cristos se realizează în Biserica Catolică, condusă de succesorul lui Petru și de episcopii rămași în comuniune cu acesta, „deși în afara organismului său – citim în Lumen Gentium – se găsesc destule elemente de sfinșenie și de adevăr care, în calitate de daruri propri ale Bisericii lui Cristos, împing spre unitatea catolică” (nr. 8).