sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Teologia ortodoxă a lui Vladimir Lossky: Viziune ortodoxă asupra scolasticismului

Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat de care teolog modern se simte cel mai apropiat, el a răspuns fără ezitare: Vladimir Lossky. Poate că această alegere pare una forţată, atunci când ne gândim la figura unui Florovsky sau Zizioulas, care domină în momentul de faţă Ortodoxia academică.

Cu toate acestea, alegerea părintelui Stăniloae are un temei puternic în faptul că Lossky a fost poate primul ortodox care a încercat să ofere o viziune de ansamblu nu doar asupra dogmaticii aspectelor ortodoxe, ci şi asupra spiritualităţii răsăritene. Ne vom concentra în cele ce urmează asupra unei teme importante: viziunea ortodoxă asupra scolasticismului.
 
 
A existat un scolasticism răsăritean?
 
 
Principala critică adusă teologiei apusene de către teologii ortodocşi constă în general în aspectul scolastic al acesteia. Prin scolastic, se înţelege de regulă o calitate extrem de raţionalistă a analizei teologice îndreptate asupra oricărui aspect al vieţii bisericeşti. Ceea ce se cunoaşte destul de puţin, însă, este faptul că, din punct de vedere occidental, primul scolastic al istoriei - sau unul dintre primii - este... Sfântul Ioan Damaschin! (a se vedea recenzia mea la cartea părintelui Andrew Louth, Sfântul Ioan Damaschinul - tradiţie şi originalitate în teologia bizantină, traducere de pr. prof. Ioan Ică sn. şi diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, 584 pp., publicată în ST, nr.4/2010, pp. 177-186, în special pp. 184-185). Desigur, din punct de vedere ortodox, această părere este dificil de susţinut, dar totodată greu de contracarat. Sfântul Ioan Damaschin pare să fi oferit, cel puţin din punctul de vedere al aranjării temelor din operele sale într-un mod logic şi al utilizării ample a moştenirii filozofice (să nu uităm că are o lucrare aproape unică în teologia patristică, intitulată "Capitole filozofice", publicată în traducerea amintită la pp. 443-523) în cadrul analizei sale teologice, un model care a fost utilizat cu mult aplomb de autori scolastici din Occident. Cel puţin suntem siguri că Toma dâAquino îl considera drept unul dintre maeştrii săi "spirituali". Pe de altă parte, avem o serie de lucrări care amintesc de un anumit scolasticism şi în Răsărit, deşi nu în forma pe care o întâlnim în Apus. Ce mai putem spune însă de secolele XVI-XIX, sau chiar şi de începutul secolului XX, până la denunţarea categorică a "captivităţii babilonice" a gândirii ortodoxe de către părintele Georges Florovsky? Putem spune doar că scolasticismul a avut şi el "utilitatea" sa în cadrul Ortodoxiei. Într-o lume lipsită de seminarii şi universităţi pregătite, unde tinerii ar fi putut să analizeze scrierile Părinţilor într-un duh ortodox, Ortodoxia a fost nevoită să apeleze la sursele scolastice din Apus. Nu mai este nevoie să detaliem acum cât de mult a fost afectată gândirea ortodoxă de utilizarea necorespunzătoare a izvoarelor apusene. A dat naştere însă acest fenomen unui scolasticism ortodox?
 
 
Opinia lui Vladimir Lossky
 
 
În lucrarea sa monumentală dedicată teologiei mistice a Bisericii Răsăritene, Vladimir Lossky este ferm convins că un asemenea scolasticism nu poate fi identificat în istoria Bisericii Ortodoxe. El precizează următoarele: "Teologia Bisericii Ortodoxe, fiind profund soteriologică în caracterul său, nu a intrat niciodată în alianţă cu filozofia spre a realiza o sinteză doctrinară. În ciuda bogăţiei sale, gândirea religioasă răsăriteană nu a avut niciodată parte de un scolasticism. Deşi această teologie conţine anumite elemente de gnoseologie creştină, aşa cum sunt cele din scrierile Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Maxim (Mărturisitorul) sau în Capitolele naturale şi teologice ale Sfântului Grigorie Palama, speculaţia sa este dominată de ideea centrală a unirii cu Dumnezeu şi nu dobândeşte niciodată caracterul unui sistem. Neavând preferinţe religioase, Biserica utilizează întotdeauna în mod liber (rezultatele) filozofiei şi ale ştiinţelor pentru scopuri apologetice, dar ea nu a avut niciodată nevoie să apere aceste adevăruri relative şi schimbătoare, aşa cum a apărat adevărul neschimbabil al dogmelor ei. De aceea, teoriile cosmologice vechi sau moderne nu pot afecta în nici un fel adevărul mult mai profund care este revelat de către Biserică: "Adevărul Scripturii este mult mai profund decât capacităţile înţelegerii noastre", aşa cum spune (mitropolitul) Filaret al Moscovei" (The Mystical Theology of the Eastern Church, James Clarke & Co., Cambridge, 2005, pp. 104-105). Poziţia lui Vladimir Lossky este una care, deşi din punct de vedere istoric este doar parţial corectă, din punct de vedere teologic nu are absolut nici o problemă. Într-adevăr, teologia ortodoxă nu a avut nevoie de Platon, Aristotel sau Epicur pentru a realiza sinteza doctrinară. Dogmele Bisericii nu s-au născut prin încreştinarea filozofiei antice, cu mici modificări, aşa cum susţinea spre exemplu la finalul secolului al XIX-lea Adolf von Harnack. O a doua observaţie interesantă a lui Lossky constă în aceea că ideile filozofice creştine sunt dominate de centralitatea îndumnezeirii exprimată în operele în care apar. În perioada actuală, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu este considerat doar un Părinte al Biserici, ci şi un... filozof! Unul destul de bun, de vreme ce, din punctul de vedere al unor cercetători, în perioada modernă nici un teolog nu se apropie prea mult de creativitatea unui Heidegger, spre exemplu. De asemenea, a treia idee importantă exprimată de Lossky este că Biserica nu a apărat niciodată cu tărie adevărurile trecătoare ale filozofiei şi ştiinţelor. Este adevărat că Sfinţii Părinţi le-au utilizat în operele lor, fie pentru a face diverse analogii, sau pentru a explica unele versete scripturistice dificile (cum sunt cele din referatul creaţiei din Geneză, care au fost explicate de Sfântul Vasile cel Mare în propriul Hexameron într-o modalitate care îngloba cele mai actuale informaţii ştiinţifice şi filozofice din perioada în care a trăit), dar aceste acţiuni nu au condus la înveşnicirea unor aspecte ştiinţifice schimbătoare.
 
 
Şi totuşi, există un scolasticism răsăritean?
 
 
Din punct de vedere teologic, această întrebare nu prea îşi are rostul, deoarece, chiar şi în cazul unui răspuns pozitiv, acest eventual curent scolastic nu a avut nici pe departe influenţa pe care a avut-o în Apus. Însă trebuie să afirmăm că cercetarea şi predarea teologică ortodoxă au avut parte de momente în care raţionalismul a pus stăpânire asupra lor şi în Răsărit. Ortodoxia nu a avut un Toma dâAquino, dar au existat suficienţi oameni care au apreciat modul său de analiză teologică (să privim spre exemplu numai intelectualii bizantini din secolul al XIV-lea, care îl apreciau profund, cum ar fi spre exemplu fraţii Kydones). Însă această manieră scolastică de a efectua o teologie strict raţională a fost demontată adesea de argumente puternice ale Sfinţilor Părinţi (a se vedea disputele dintre Simeon Noul Teolog şi Ştefan de Nicomidia sau discuţiile dintre Grigorie Palama şi N. Gregoras). Ortodoxia s-a păstrat departe de un sistem scolastic, dar a fost nevoită să adopte modul de gândire scolastic pentru câteva secole, când singurele surse de gândire veneau exclusiv din Apus. Cu toate acestea, sistemul scolastic nu a apărut în Ortodoxie nici în aceste condiţii, dar, din nefericire, gândirea de tip scolastic s-a păstrat şi încă mai este promovată de unii teologi convinşi că lumina vine doar de la Apus (nu de la Răsărit, cum spune expresia latină "ex Oriente lux"). De fapt, dacă Ortodoxia are nevoie să renunţe la ceva, atunci singurul aspect de care ea trebuie să se ferească pe viitor este gândirea scolastică. Sistemul nu a existat niciodată...

Autor: A. Agachi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial