Deşi uşor defectuos în exprimarea lingvistică a mesajului său,
iată un îndemn liturgic la maximă trezvie euharistică, ce te situează în
parametrii spirituali ai unei introspecţii ultimative. În rânduiala Sfintei
Liturghii, el răsună după cutremurătorul moment al prefacerii Darurilor şi
imediat după rostirea publică, angajantă, a Rugăciunii Domneşti. Această
atenţionare trimite la un ultim act de conversie morală. Dacă până atunci ai
încercat să prevezi miracolul încorporării tale mistice la Trupul Domnului,
rătăcind, poate, printre străduinţele la care te cheamă discursul liturgic, acum
te afli în faţa momentului esenţial. Sfintele Taine ţi se oferă, iar tu trebuie
să-ţi scrutezi penitenţial şi purificator fiinţa pentru a te învrednici să le
primeşti. Unirea sacramentală cu Hristos este acum imediată, pe punctul de a se
împlini.
În acest context, este bine de ştiut că expresia respectivă
constituie o reminiscenţă liturgică a formulei apostolice: "De este cineva sfânt
să vie (să se apropie), iar de nu este, să se pocăiască!" (Didahia celor 12
Apostoli X, 6). Cu alte cuvinte, "cele sfinte sunt numai pentru cei sfinţi",
adică sunt destinate celor care s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtăşire.
În acelaşi timp, cei care acum, reanalizându-şi cugetul pentru ultima oară,
descoperă că n-au făcut totul pentru a dobândi "haina de nuntă" (Mt. 22, 12), nu
s-au "cercetat" pe ei înşişi (I Cor. 11, 28) spre pocăinţă şi îndreptare sunt,
iată, îndemnaţi să o facă.
Termenul "sfinţi" este întrebuinţat cu sensul comun pe care îl
avea în Biserica primară, desemnând pe toţi credincioşii care nu s-au despărţit
de Hristos prin păcate de moarte. La acest moment din ritual sfintele erau
înălţate şi puse astfel sub privirile tuturor credincioşilor prezenţi, cu scopul
de a-i determina la o meditaţie şi mai intensă asupra vredniciei lor pentru
cuminecare. Rugăciunea rostită de preot în taină, dar şi imnul cu care se
răspunde acestor cuvinte, "Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui
Dumnezeu-Tatăl. Amin", vin să completeze ideea că singurul sfânt în sens absolut
este Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul întrupat pentru izbăvirea umanităţii şi spre
mărirea Tatălui ceresc. Numai prin milostivirea Sa ne învrednicim şi noi a primi
"cereştile şi nemuritoarele Taine" ale mântuirii.
Aşadar, avem în faţa conştiinţelor noastre o afirmaţie cu
conţinut teologic şi moral de supremă însemnătate pentru viaţa creştină.
Sfinţenia desăvârşită a lui Hristos ni se împărtăşeşte, dar nu indiferent de
măsura "sfinţirii" la care suntem chemaţi prin asceză personală. Pe cât de adânc
este îndemnul de a nu ne prezenta oricum în faţa Sfintei Euharistii, pe atât de
eronat este refuzul prelungit, adesea permanentizat, al împărtăşirii cu Trupul
şi Sângele Mântuitorului, din motive de nevrednicie. Creştinul care nu trăieşte
plenar, euharistic Dumnezeiasca Liturghie, ci doar asistă spectatorial, stimulat
exclusiv de un vag criteriu estetic, ratează comuniunea reală şi mântuitoare cu
Iisus Hristos. E doar pe jumătate creştin, chiar dacă, poate, frecventează
slujbele Bisericii. "Sfintele" se dau, într-adevăr, "sfinţilor", ca dar divin,
dar această incomensurabilă dovadă a iubirii lui Dumnezeu nu trebuie să ne facă
autosuficienţi şi nepăsători spiritual, dar nici să ne descurajeze, lăsându-ne
"prea multă vreme departe de Împărtăşire" (din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri,
Rugăciunea a doua).
Autor: M. D. Ciobotă
Sursa: www.ziarullumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial