De vorbă cu sfîntul Grigorie Palama, în Parcul Tineretului

Seara tîrziu, după slujba de priveghere a sfîntului Grigorie Palama, m-am dus în Parcul Tineretului, deşi se apropia de miezul nopţii. În timp ce hoinăream solitar pe aleile cromatizate de frunze declorofilizate de toamnă, încă îmi mai răsunau cîntările sfîntului, psalmodiate cu atîta măiestrie de corul Nectarie Protopsaltul. Mă gîndeam cîtă genialitate au avut imnografii Bisericii cînd au compus imnele liturgice sub formă de adresare directă faţă de sfinţi, ca un dialog viu cu ei, cei vii. De vorbă cu ei, despre ei! „Luminătorule al Ortodoxiei“, „propovăduitorule al harului“, „apărătorule cel nebiruit al teologilor“ sînt adresări directe către sfîntul Grigorie Palama, dovadă că imnele închinate lui sînt în primul rînd o cale de comuniune cu el. M-am aşezat pe o bancă, sub un arţar falnic şi, fredonînd încontinuu cîntările sfîntului, am aţipit parcă pentru o clipă. În această stare semionirică, în vis nu ştiu, în nevis, nu ştiu, mi-a apărut chiar cel pe care îl cîntam, marele teolog, cu care am intrat într-un dialog despre teologie, pe care vi-l redau aici în stenogramă.

Eu: Sfinte Grigorie, în biografia ta, se spune că, dacă nu ar fi izbucnit controversa isihastă din secolul al XIV-lea, ai fi petrecut o viaţă în tăcere şi isihie, fără să te cunoască lumea. Să înţelegem că această erezie a fost motivul pentru care te-ai apucat de teologie?

Palama: A fost motivul pentru care m-am apucat să public teologie, pentru că de teologie mă ocupam mereu. În chilia mea, clipele de rugăciune le îmbinam cu un studiu fervent atît al Sfinţilor Părinţi, cît şi al filozofilor antici. Citeam Aristotel destul de des, chiar şi texte ale sfîntului Augustin, traduse din latină în greacă de Maximos Planoudes. Părinţii greci îmi erau hrană zilnică. Sutele de citate ale Părinţilor din operele mele sînt rezultatul studiului, nu veneau Părinţii respectivi să mi le dicteze sau, mai bine zis, mi le dictau după ce le învăţam! Însă, scopul meu nu era teologia, ci îndumnezeirea, stare de asemănare cu cel care m-a creat. Nu am dorit niciodată să scriu atîta teologie, dar necunoscute sînt căile Domnului, cum zice Scriptura.

Eu: Sfinte, în timpul tău teologia trecea printr-o mare criză. Şi astăzi este la fel. Care erau cauzele atunci şi care crezi că sînt acum?

Palama: În mare, aceleaşi. Teologia, a vorbi despre Dumnezeu – conform Sfîntului Grigorie de Nyssa – este un munte greu de urcat, căruia chiar şi cel ce foarte întărit (literal prea-leu) abia îi atinge poalele. Şi aceasta pentru că obiectul studiului teologiei este Dumnezeu, care, ca unul ce este necreat, este absolut, iar cuprinderea lui de către noi şi mai mult exprimarea lui de către noi, ca una ce este creată, are limite. De aceea, Părinţii cei luminaţi ai Bisericii au stabilit în sinoadele lor oros-urile.

Eu: În acest înţeles teologic, cuvîntul oros („limită“, „hotar“) este greu de tradus în româneşte şi, de fapt, în orice limbă. Traducerea lui prin „definiţie“ trădează înţelesul lui şi este în total contrast cu învăţătura Părinţilor.

Palama: Dacă noi voiam să spunem „definiţie“ spuneam orismos, nu oros. Oros-ul exprimă limita puterii omeneşti de cuprindere şi exprimare a adevărului dumnezeiesc, adică pînă la această limită poate merge gîndirea omenească, atîta am putut cuprinde şi exprima din adevărul dumnezeiesc. Oros-ul nu limitează gîndirea teologică, ci arată că aceasta este limitată. Or, greşeala unor teologi de atunci şi a unora de astăzi este că încearcă să explice exhaustiv, cu mintea omenească, cea creată, pe Dumnezeu cel necreat.

Eu: Pare însă o limitare a gîndirii teologice, o barieră peste care nu trebuie să treci. Nu putem determina cu precizie unde se află această limită. De exemplu, după mintea mea iscoditoare, învăţătura ta despre distincţia fiinţă/energii în Dumnezeu ar putea fi considerată o depăşire a oros-ului, de vreme ce nici un sinod, pînă în anul 1351, nu a consfinţit-o.

Palama

: Aşa este, pentru că pînă la mine nu a fost prezentată niciodată în mod sistematic, deşi este o învăţătură vie a Bisericii, exprimată în Scriptură şi în operele Părinţilor, începînd de la capadocieni pînă în zilele de astăzi. Eu nu am spart orosul, ci l-am plinit. Oros-ul, repet, nu impune o barieră a procesului teologhisirii, ci doar conştiinţa că acest proces este limitat.

Eu: Revenind la subiect, aş vrea să te întreb dacă nu există oare anumite particularităţi ale crizei teologice de astăzi?

Palama: Ba da, astăzi voi, teologii, vorbiţi atît de mult despre Dumnezeu, încît El nu mai are loc de voi să mai spună nimic! Vrea să mai spună şi El ceva şi nu-l mai lăsaţi! La voi parcă s-a încheiat cunoaşterea. Ştiţi tot! Or, pe Dumnezeu nu vom reuşi să-l cunoaştem total nici măcar în Împărăţia Cerurilor, unde vom înainta epectatic în cunoaşterea Lui din slavă în slavă, aşa cum ne spune iarăşi episcopul Nyssei. Această atitudine teologică greşită are la bază confuzia dintre teologie şi Dumnezeu, dintre teologie şi teoptie, vederea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să fie indestructibil legate, dar totdeauna se disting.

Eu: „A vorbi ceva despre Dumnezeu şi a petrece cu El nu este totuna“ sau „teologia diferă de teoptie, aşa cum diferă cunoaşterea unui lucru de dobîndirea lui“ sînt două citate de-ale tale elocvente. Însă, această distincţie atît de clară nu a existat pînă la tine, de exemplu capadocienii, Evagrie, Părinţii neptici identificau teologia cu teoptia şi este clar că pentru ei cuvîntul teologie reprezenta altceva, şi aici te înţeleg. Ce te-a făcut totuşi să faci această distincţie oarecum insolită, aş spune, pentru învăţătura Bisericii?

Palama: După cum ştii, eu am trăit într-o perioadă a scolasticismului, care năzuia să-l cuprindă pe Dumnezeu cu raţiunea lui. Adică să explice to pos-ul (cum-ul) lui Dumnezeu. Avînd în faţă teologi de teapa asta – cum ar fi Varlaam, Achindin – am procedat la această deosebire, dar am subliniat, în acelaşi timp, că izvorul teologiei este teoptia. Vorbirea despre Dumnezeu se poate face şi fără să vorbeşti cu El, dar atunci cînd vorbeşti cu El se face to theologein asphalos („a teologhisi în mod sigur, fără alunecare“). Trebuie să distingem teologia ştiinţifică de cea harică, dar niciodată nu trebuie să le despărţim. Dacă se întîmplă asta, atunci acea teologie mai devreme sau mai tîrziu se va reduce la o filozofie. Teologul care nu se roagă la cel despre care vorbeşte şi-a făcut din teologie un idol, o preocupare în sine.

Eu: Totuşi, sfinte, făcînd o retrospectivă a referinţelor teologilor despre filozofie de dinaintea ta şi referindu-mă la cele mai critice, cum ar fi cele ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, aş spune că cele mai caustice sînt ale tale. Cum se explică acestea, de vreme ce tu însuţi, ca şi cei mai sus-numiţi, erai foarte instruit în cele ale filozofiei şi te-ai folosit ca şi ei din plin de această filozofie? Ce te-a determinat să ajungi pînă acolo ca într-un text să confunzi, în mod intenţionat, cuvîntul daimonion cu daimon, deşi filozofii antici înţelegeau prin daimonion fie o entitate între Dumnezeu şi om, fie duhul inspiraţiei lor, prin sufletul însuşi şi, bineînţeles, nu exista o diferenţă între cele două cuvinte?

Palama: Filozofia este un lucru bun, este o mare ştiinţă, cea mai mare dintre ştiinţele lumii. Nu am avut nimic cu filozofia în sine, care se ocupă de cele create, ci cu filozofia adversarilor mei, care o foloseau pentru a le explica pe cele necreate. Ea încetase a mai fi numai un ajutor în terminologia teologică şi intrase în cadrul problemelor teologice. Astfel, aristotelismul era o autoritate în teologie, iar revelaţia era un obiect ştiinţific care se măsoară, analizează şi descrie precum orice alt obiect ştiinţific al realităţii fizice şi istorice. Varlaam şi acoliţii lui chiar puneau semnul de egalitate între filozofie şi teologia revelată şi, mai mult, îi considerau pe filozofii antici „văzători de Dumnezeu“. Învăţătura mea a fost aceasta: în momentul în care filozofia încearcă să-şi depăşească cadrele obiectului muncii ei, adică cele fiinde (ton onton) şi încearcă să analizeze realităţile de dincolo de cele fiinde, adică realitatea celui ce este cu adevărat (o ontos On), atunci devine demonică şi trebuie recuzată.

Eu: Sfinte Grigorie, te rog, un ultim cuvînt, adresat nouă, teologilor de astăzi.

Palama: O să reproduc ceea ce am spus acum patru sute de ani: laud pe cel care a spus că mai înainte de toate cunoştinţa adevărului este smerenia.

Într-un tîrziu, m-am trezit din acest vis haric. La început am crezut că am fost în rai, dar o frunză lată, care căzuse pe capul meu şi se agăţase în cîrcei, în timpul incubaţiei mele onirice, mi-a amintit că rămăsesem aici. M-am ridicat de pe bancă în poziţie liturgică şi am rostit: Minunat eşti, Doamne, întru sfinţii tăi!

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Marcu Evghenicul (2010). Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original.

Sursa: www.dilemaveche.ro