Una dintre cele mai triste experienţe ale zilelor noastre o
trăim în clipele în care, într-o convorbire cu cineva, faţă-către-faţă, ori prin
telefon, partenerul de discuţie elimină dialogul din ecuaţia comunicării.
Consecinţa nefastă apare imediat: în locul unui dialog sănătos, plăcut şi tonic,
se instalează monologul agresiv, cinic şi brutal, nu doar agasant până la
disperare, ci adesea plictisitor "de moarte". Cu un apetit verbal uluitor,
interlocutorul, solipsist nu vrea să ţină seama de faptul că prin tiradele lui
fonice ofensează atât partenerul/partenerii de discuţie, cât şi limba în care-şi
rosteşte monologul, deoarece incontinenţa de vorbe devine automat gălăgie,
zgomot, bruiaj etc. Orice, numai vorbire şi con-vorbire nu.
James Black, predicator englez, observă cu multă dreptate acest fenomen:
"Cuvintele sunt delicate ca porţelanul. Cine le rosteşte la întâmplare nu va
reuşi să facă decât un zgomot neplăcut (unpleasant noise)" (The
mystery of preaching, London, 1924, p. 105). Dialogul şi
comunicarea sunt noţiuni "gemene", în sensul că nu pot fi despărţite
decât cu riscul distrugerii amândurora. Cu toate că sunt distincte din punct de
vedere semantic, doar împreună au sens deplin. După cum la doi fraţi gemeni,
deşi cu personalitate distinctă, miile de simţăminte comune şi neţărmurita
dragoste fraternă le evidenţiază reciproc calităţile, la fel şi în cazul acestor
două noţiuni: au etimologii şi valenţe diferite, dar numai în relaţie strânsă şi
directă capătă valoare individuală.
Dialogul firesc - schimb alternativ şi rezonabil de replici
Partenerii de dialog trebuie să cultive cu grijă un
comportament manierat, în aşa fel încât fiecare să arate că-i respectă celuilalt
statutul de participant la discuţie. Sensul etimologic însuşi sugerează acest
aspect: gr. â prin, între; â cuvânt, vorbire. Aşadar, vorbire
între…/ con-vorbire. Nu "vorbire de unul singur"! Drept urmare, dialogul
reuşit este cel care favorizează, şi nu cel ce de-favorizează
comunicarea. Iar pentru reuşită, dialogul trebuie să se bazeze pe câteva reguli
şi principii elementare, cum ar fi: între participanţi să existe interes
reciproc sincer (vorbitorul trebuie să se orienteze spre interlocutor,
manifestând intenţia/dorinţa de a comunica, iar ascultătorul să fie receptiv la
ceea ce spune vorbitorul); amândoi să aibă un minim de elemente comune ale
universului comunicaţional, afinităţi, experienţe împărtăşite etc. În acelaşi
timp, amândoi trebuie să fie "flexibili", să-şi inhibe la timp replica proprie
sau reacţiile afective, atât timp cât vorbeşte interlocutorul, şi mai ales
să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă, în raport cu scopul
curent al conversaţiei. (Detalii privind regulile şi principiile
dialogului, la Andra Vasilescu, "Dialogul", în Valeria Guţu Romalo [coord.]
Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, vol. II, Bucureşti,
2005.)
Comunicarea - împărţire şi împărtăşire comună
La temelia formării verbului latin communico, -are stă
adjectivul munis, -e, al cărui înţeles este "cel care îşi face datoria,
îndatoritor, serviabil", în contrast cu adj. immunis, care înseamnă
"scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii" (bunăoară,
immunis militia â scutit de serviciul militar). În acelaşi context, avem
românescul "imun" â "exceptat de la contractarea unei boli";
communis indică, în schimb, înţelesul "care îşi împarte
sarcinile cu altcineva", iar mai târziu, în epoca clasică, "ce aparţine
mai multora, sau tuturora" (ca, de pildă, în sintagma "teritoriu comun").
Communicare a însemnat la început punerea în comun a unor
lucruri, indiferent de ce natură, iar odată cu răspândirea creştinismului
s-a conturat şi sensul sacramental, euharistic, împărtăşirea
credincioşilor, în cadrul Liturghiei. Până astăzi, în vocabularul românesc
avem, astfel, cuvântul cuminecare, antonimul excomunicare
desemnând "interdicţia de a primi împărtăşania", echivalentă cu excluderea din
comunitate... (Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Edit.
Orizonturi, Bucureşti, 2007, pp. 24-25; cap. "Dificultăţile unei definiţii").
Dialog şi comunicare la masa comuniunii
Din moment ce communico, de unde provine
românescul a comunica, înseamnă a împărţi, a împărtăşi, a avea ceva în
comun, înţelegem acum că o bună comunicare între oameni presupune ca
timpul dialogului să fie împărţit frăţeşte, dând voie interlocutorului să
şi vorbească, nu silit doar să asculte. Numai aşa se poate împărtăşi
fiecare, din gândurile, experienţa şi simţămintele celuilalt.
Duhovniceşte văzând lucrurile, aceasta se poate realiza numai
dacă fiecare dintre partenerii angajaţi în dialog au o bună comunicare cu ei
înşişi, dar şi preocuparea de a dobândi o tot mai bună comunicare cu
Dumnezeul Treimic - Izvor şi Model absolut al comunicării şi comuniunii
desăvârşite. După o remarcă surprinzător de originală, omul însuşi este "un
dialog intim" (Blaise Pascal). Se înţelege, astfel, că de calitatea dialogului
cu sinele depinde reuşita dialogului cu semenii, fiind vizată aici, implicit,
starea morală a sufletului. Acest aspect îl scoate în evidenţă şi părintele
Stăniloae, când afirmă: "Comuniunea deplină se realizează numai între persoanele
care sunt şi se fac transparente ca subiecte pure" (subl. n., Teologia
Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic, vol. I, Bucureşti, 1978, p. 300).
"Subiecte pure", cu dublu înţeles: ca persoane/personalităţi distincte, dar şi
ca fiinţe morale, create după chipul lui Dumnezeu, Treime de Subiecte,
desăvârşit pure.
Concluziile se desprind de la sine: dialogul cultivă
comunicarea, monologul o distruge. În acelaşi timp, cei ce dialoghează armonios
cu sinele şi cu Dumnezeu la fel vor dialoga şi cu semenii, depăşind întotdeauna,
cu înţelepciune, tact şi bun-simţ, inerentele neînţelegeri şi divergenţe de
moment, încât, la încheierea convorbirii, fiecare să poată exclama: ce dialog
sănătos şi tonic am avut! Ce comunicare plăcută!
Sursa: www.ziarullumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial