MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: TIMPUL (III)

3) Enigma timpului. Problemei creației, în afara de marea problemă a răului, trebuie să i se adauge enigma timpului, pe care episcopul de Hipona a înțeles-o în profunzime, a studiat-o și a încercat să o explice atât din punct de vedere metafizic, cât și spiritual. Ajunge să amintim cartea a XI-a a Confesiunilor, unde considerațiile despre timp încep cu această întrebare și cu acest răspuns: „Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, știu; dacă aș vrea să-l explic celui care mă întreabă despre el, nu știu” .

Două adevăruri sunt certe: 1) nu există timp fără mutabilitate; 2) nu există timp fără ca sufletul uman care să-și amintească, să intuiască, să aștepte. Nu există timp fără mutabilitate, pentru că timpul aparține lucrurilor mutabile așa cum eternitatea aparține lucrurilor imutabile. „O corectă distincție între timp și veșnicie este aceasta: nu există timp fără o mobilă mutabilitate; în veșnicie, în schimb, nu există nici o mutabilitate” .

Deci, timpul începe odată cu creația. Așa cum nu există spații infinite, și acest lucru îl înțeleseseră neoplatonicienii, tot așa nu există, adaugă Augustin, un timp infinit. „Dacă spun (neoplatonicienii) că sunt goale gândurile oamenilor care-și imaginează spații infinite, neexistând nici un spațiu în afara lumii, la fel trebuie să li se răspundă acestora că sunt goale gândurile oamenilor care gândesc la timpuri trecute, atunci când Dumnezeu nu crease încă, neexistând nici un timp înainte de crearea lumii” .

Odată fiind spuse acestea, dacă pe de o parte s-a depășit o periculoasă imaginație așa cum este cea a timpului ciclic sau teoria veșnicei reîntoarceri, pe de altă parte, suntem încă departe de a înțelege natura timpului. Într-adevăr, timpul cuprinde trecutul, prezentul și viitorul; dar trecutul nu mai este, viitorul încă nu este, prezentul este trecerea dintre nu încă al viitorului și nu mai este al trecutului, aproape ca sfârșitul unuia și începutul celuilalt: „are ca și cauză a existenței sale acel nu trebuie să fie” . Deci, ce este timpul? Cum poate fi cunoscut? și, mai ales, cum poate fi măsurat?

Ar fi cu adevărat imposibil dacă nu ar fi toate prezente, deoarece „nu poate fi văzut ceea ce nu este” . Iar timpul este în întregime prezent, dar nu în lucruri, ci în sufletul omenesc. Nu în lucrurile în care, din cauza mișcării, nu există decât trecutul și viitorul – dacă cauți prezentul nu găsești nimic stabil -, dar în sufletul uman, acolo unde este prezentul trecutului cu amintirea, și prezentul viitorului cu așteptarea, prezentul prezentului cu intuiția. Timpul este „extensiunea sufletului”, care așteaptă, intuiește, își amintește, pentru care „obiectul așteptării făcut obiect al atenției trece în memorie”. Viitorul nu există, dar există așteptarea viitorului; trecutul nu există, dar există memoria trecutului; prezentul este lipsit de extensiune pentru că nu durează, dar durează atenția cu ajutorul căreia ceea ce va fi prezent se grăbește spre a fi absent. De aceea, „nu este loc timpul viitor, care nu există, dar viitorul îndelung este așteptarea îndelungă a viitorului; astfel, nu este lung trecutul care nu există, ci un îndelung trecut este amintirea îndelungă a trecutului” . Această interiorizare a timpului, pe care Augustin o îndeplinește și o explică, este o interiorizare care face gândirea lui extrem de modernă, chiar dacă nu se poate identifica cu cea a altor gânditori, Kant de exemplu. În acest fel timpul asumă un aspect în mod decis etico-religios. Pentru că este extensiune, timpul importă dispersia și multiplicitatea: trăim în multiplu și cu ajutorul multiplului. Viața înseși nu este decât un sunet între două mari tăceri, tăcerea viitorului care încă nu este și tăcerea trecutului care nu mai este . Pentru a fi cu adevărat, este necesar să transcendem timpul și să ne ancorăm în veșnicie cu ajutorul intenției și al atenției; în veșnicia unde nu există, ca în timp, a fost sau va fi, ci numai este. „Pentru ca și tu să fii, transcende timpul. Dar cine poate transcende timpul cu propriile forțe? Numai Cristos ne poate ridica în înălțimi” . „El s-a făcut temporal tocmai pentru a ne face veșnici” .

Cu aceasta intuiția filosofică se transformă în cristologie și găsește acel răspuns pe care altfel l-ar căuta degeaba. Dar asupra acestui argument vom reveni mai încolo.

Va urma