Rugăciunea, un fenomen universal
Rugăciunea este un fenomen universal. Ea se naşte din faptul că omul este o fiinţă profund religioasă (de la „religio-religare”); şi tocmai rugăciunea este cea care exprimă „relaţia” lui cu Dumnezeu de care este „legat” ca şi creatură. Etimologia însăşi a termenului (de la „os”, gură) exprimă vocaţia omului la dialog, la conversaţie, vrea să exprime acel „Tu” care îl pune în legătură cu Creatorul său. Pentru unii Dumnezeu este încă „Dumnezeul necunoscut”, pentru alţii este unul care a fost revelat de vreun profet. Despre toţi se poate spune în vreun fel ceea ce spunea Sf. Paul la Atena: „În El trăim, ne mişcăm şi existăm” (Fap 17, 28). Dumnezeu este deci prezenţă şi viaţă.
Omul, tocmai datorită statutului său de creatură (care spune în mod necesar relaţia cu Creatorul), este chemat şi destinat să stabilească un raport conştient cu Dumnezeu, adică la rugăciune. Este simptomatic că documentul conciliar Gaudium et spes, la nr. 19, tocmai în capitolul în care vorbeşte despre ateism, a afirmat foarte clar: „Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de a naşterea sa omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său”.
Această solemnă enunţare a realităţii rugăciunii ca dimensiune creaturală ne ajută să parcurgem mai uşor tema noastră.
1. O respiraţie universală în rugăciune
Cu toate aparenţele, în lumea noastră rugăciunea este un fenomen de vaste proporţii, o specie de palpitaţie universală a inimii umane, o oxigenare de transcendenţă şi de spiritualitate pentru întreaga familie umană. Este suficient să ne deschidem spre fenomenul marilor religii pentru a percepe amploarea universală a căutării lui Dumnezeu cu ajutorul acelei activităţi caracteristice pe care o numim rugăciune şi care acoperă ample spaţii ale planetei noastre.
Dacă am vrea să însemnăm pe o hartă geografică a lumii noastre care sunt spaţiile mai dense de unde se roagă mai multă lume, primatul ar merge fără îndoială spre Asia. Din Orientul apropiat cu conflictele sale de război, la moscheile ţărilor arabe, din India în Tibet, de la mănăstirile budiste din Thailanda până la grădinile monastice din Japonia, se extinde un mare zid care ajunge până la cer: este zidul celor care se roagă, oameni pelerini în această lume care călătoresc respirând o misterioasă formulă de rugăciune, transmisă de textele sacre ale religiilor lor. Aceşti oameni de rugăciune sunt şi asceţi rafinaţi, cum sunt călugării din Tibet, sau oameni simplii cu o religiozitate aproape primitivă, cum sunt atâţi arabi care îl invocă pe Allah cu o credinţă aproape biologică, implorând îndurarea sa. Oameni au rugăciunii sunt şi evreii care se adună în sinagogi sau lângă zidul plângerii în cetatea sfântă a Ierusalimului, cu kippà pe cap, în semn de respect faţă de lege, şi talith-ul alb pe spate, ca semn sacru pentru rugăciunea Dumnezeului alianţei.
Cu toţi aceşti oameni care se roagă, suntem uniţi prin fenomenul misterios şi universal al rugăciunii. Rugăciune care poartă cu sine o mare rezervă de înţelepciune, divină şi umană, cea a revelaţiei parţiale şi cea a reflecţiei spirituale; rugăciune care deschide spre transcendenţă şi interioritate; spre misterul infinit a lui Dumnezeu şi spre misterul omului, şi se avântă spre spaţii nesfârşite. Practica rugăciunii ajunge la culmi foarte înalte de religiozitate şi de contemplaţie în cei mai buni reprezentanţi ai acestor religii, care sunt misticii lor: misticii necreştini, la care admirăm înaltele experienţe ale prezenţei, ale bunătăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, aşa cum încearcă aceştia să cânte.
Vedem cum se roagă aceşti oameni, într-o sumară trecere în revistă a unor aspecte ale religiozităţii lor.
Se roagă evreul, care rătăceşte şi pelerin sau deja reîntors la pământul său de origine. Repetă formulele Psaltirii care constituie un microcosmos minunat de sentimente umane, deschis spre încrederea pe care-l inspiră Dumnezeul revelaţiei, Dumnezeul creaţiei şi al Paştelui şi al promisiunilor. Israel a fost totdeauna considerat ca „poporul care ştia să se roage”. Puterea lui nu era strategia războiului altor popoare vecine, nici înţelepciunea umană a grecilor. Era poporul care îl invoca în mod familial pe Dumnezeul său, apropiat şi viu, unic. De trei ori pe zi, ca în vremurile lui Isus, piosul israelit este chemat să recite profesiunea lui de credinţă, cea pe care au repetat-o atâţia evrei atunci când mergeau spre necunoscut în câmpurile de concentrare naziste. Sunt cuvintele: „Shema Israel… Adonai Elohenou, Adonai ehad…”: „Ascultă, Israele: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul…”. Şi astăzi, bunul evreu ştie să recite această rugăciune, chiar dacă a uitat altele sau de mai mult timp a pierdut contactul cu cultul sinagogii.
Se roagă musulmanul în timp ce îşi trece printre degete subbà-ul său, rozariul cu 100 de boabe care aminteşte cele 99 de nume sfinte ale lui Allah, la care el trebuie să adauge numele necunoscut, personal, nespus, nume pe care fiecare trebuie să-l descopere în propria-i rugăciune. Îl invocă pe Dumnezeu ca cel milostiv, cel bun, cel drept, cel atotputernic.
Se roagă credincioşii indu, care se cufundă într-o meditaţie profundă, în căutare, cu ajutorul unei foarte atente asceze a minţii, a inimii şi a trupului, cu yoga, adică cu uniunea, până la cele mai înalte sfere ale „samahdi”. Ajung la aceasta cu ajutorul invocaţiei numelui sacru şi misterios OM, sau cu ajutorul repetării unei fraze, sau mantra care concentrează. Izvorăsc atunci rugăciuni profunde, ca această exclamaţie a lui Rama Krishana:
„O, Dumnezeule, tu eşti Domnul iar eu sunt robul tău. Tu eşti mama iar eu sunt fiul tău. Tu eşti tatăl meu, mama mea, totul meu, iar eu sunt un mic fragment din tine…”.
Iată o frumoasă contemplaţie indu. Calea yoga, numit şi Astanga-Yoga sau Yoga celor opt stadii, ajunge până la momentul iluminării, pregătită de o lungă asceză a virtuţilor.
În mii de mănăstiri budiste, răspândite în întreaga Asie, se practică o disciplină spirituală rigidă, care, ca manifestare tipică, cunoaşte aşa numitele zen şi zazen. Lungi şedinţe de meditaţie vor să dezrădăcineze omul din situaţia sa, vor să-l înalţe deasupra lui, prin repetarea ritmică a unei koan, o sentinţă misterioasă, capabilă să elibereze şi să unifice omul, îndreptându-l spre satori, adică spre iluminarea interioară. Maeştrii zen învaţă, de exemplu, calea de parcurs în unsprezece trepte care conduc la unirea cu Absolutul: 1) contemplarea atributelor lui Dumnezeu; 2) să ne lăsăm răpiţi în imaginaţie de frumuseţea lui Dumnezeu; 3) a ne bucura pentru adorarea şi invocarea unui singur nume, numele lui Dumnezeu; 4) a ne fixa memoria continuu asupra lui Dumnezeu; 5) a ne considera slujitori, ba chiar robi ai lui Dumnezeu; 6) a începe să tratăm cu Dumnezeu ca şi cum ar fi vorba de un prieten; 7) a-l mângâia pe Dumnezeu, aşa cum o mamă îşi mângâie copilul; 8) să creştem şi să înflorim până devenim miresele lui Dumnezeu; 9) să ne abandonăm fără rezerve în mâinile sale; 10) să ne lăsăm absorbiţi de Dumnezeu; 11) să trăim numai în Dumnezeu, fără propriul nostru eu.
Este frumos să simţim aceste armonii care deschid inima către Dumnezeu şi ne fac să întrezărim, dincolo de opacitatea lumii noastre consumiste şi globalizate, această altă lume a tăcerii şi a celor care se roagă, fii ai lui Dumnezeu răspândiţi în lume.
În palatul de sticlă a Naţiunilor Unite din New York există în loc de rugăciune care se numeşte „meditation room”, un loc pentru tăcere şi reflecţie, unde şi omul politic să se poată reculege în rugăciune. Rugăciunea este o irezistibilă palpitaţie a inimii, care unifică în mărturisirea unicului autor al vieţii; rugăciunea se exprimă ca şi căutare a sensului deplin al existenţei umane. Din acest motiv nu este ciudat dacă apar din ce în ce mai multe grupuri, în care reprezentanţii diferitelor religii se adună împreună pentru a se ruga (Taize, Bose, Assisi, etc.), pentru a salvgarda valorile familiei sau pentru a lansa un strigăt de alarmă în faţa păcii lumii care este ameninţată. Amintim minunata Zi de rugăciune pentru pace de la Assisi , din octombrie 1986, organizată de Biserica Catolică şi prezidată de Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Oamenii de rugăciune, cu sensibilitate umană şi deschidere spre transcendenţă, formează acest imens „forum” a celor care se roagă, pentru a salvgarda valorile cele mai autentice ale umanităţii noastre.
2. Valoarea rugăciunii umane
Biserica păstrează un dialog fecund cu toate marile religii, apreciază valorile lor autentice de rugăciune şi de viaţă. Nu respinge nimic din ceea ce este autentic. Iar oamenii care se roagă se întâlnesc în misterioasele căi ale spiritului care brăzdează spaţiile invizibile. Cu ajutorul rugăciunii ne întâlnim în Duh, ne întâlnim în Dumnezeu. Şi acum, din ce în ce mai mult, aceste întâlniri devin vizibile, aşa cum s-a întâmplat la Assisi.
Frecvent, sunt misticii creştini cei mai buni ambasadori ai creştinismului şi ai Bisericii în aceste ambiente de spiritualitate şi de rugăciune. Bărbaţi şi femei cu o înaltă şi vibrantă spiritualitate reuşesc să închege dialogurile cele mai fecunde, în sintonie cu aceşti oameni dedicaţi contemplaţiei. Pentru a ne întâlni în profunzime cu aceşti fraţi ai noştri din alte religii, este necesar să ne înălţăm inimile, să ne privim în Dumnezeu pentru a ne comunica propria credinţă în El. Deseori, pentru a intra în aceste dialoguri fecunde ale Spiritului, este necesar să acceptăm un moment preliminar de rugăciune. Numai recurgând la lumina care vine din înălţimi, oamenii se pot înţelege, accepta, pot să dialogheze. Într-adevăr, rugăciunea nu este numai un simplu fenomen universal de pură, extrinsecă convergenţă, ci un fenomen care îi ajută pe oameni să se aşeze împreună în faţa lui Dumnezeu, în adevărul vieţii, în angajamentul de a face binele, în umilinţă profundă. Tocmai în rugăciunea tăcută în faţa lui Dumnezeu iese în evidenţă ceea ce este mai bun în noi înşine. Şi este din nou în faţa lui Dumnezeu că iese în evidenţă ceea ce este mai bun în posibila noastră comuniune de minte, inimă şi de acţiune cu alţi oameni, chiar dacă au alte religii.
Pentru creştinul care priveşte cu simpatie acest fenomen, rugăciunea în diferitele religii nu poate să nu aibă un sens salvific. Orice umană rugăciune autentică este asumată de Isus Cristos şi prezentată Tatălui în unicul Duh. Din acest motiv, a ne ruga în perspectiva unei mai largi comuniuni spirituale cu toţi cei care îşi deschid spiritul către Dumnezeu înseamnă a participa în palpitaţia inimii care oferă o vitalitate spirituală întregului neam omenesc.
Biserica apreciază acest fenomen universal al rugăciunii. Papa Paul al VI-lea, în Exortaţia Evangelii Nunutiandi, 53, vorbeşte de religiile care poartă cu ele ecoul mileniilor de căutare a lui Dumnezeu, posedă un patrimoniu impresionant de texte profund religioase şi au învăţat generaţii întregi să se roage. Aceste valori religioase sunt impregnate de acele care încă din antichitate s-au numit seminţele Cuvântului şi care pot fi considerate ca fiind prezenţa suflului care dă viaţă a Duhului revărsat în orice trup.
În Instrucţiunea generală despre liturgia orelor, atunci când se tratează despre rugăciunea umană pe care Cristos o asumă în mijlocirea sa umano-divină, se afirmă:
„Deoarece omul vine de la Dumnezeu, trebuie să recunoască şi să mărturisească această suveranitate a Creatorului său. Este ceea ce oamenii cu sentimente religioase, care au trăit în toate timpurile, au făcut efectiv cu rugăciunea. Rugăciunea adresată lui Dumnezeu trebuie însă legată de Cristos, Domnul tuturor timpurilor, unic Mijlocitor, şi singurul prin care avem acces la Dumnezeu. Cristos, într-adevăr, uneşte în sine toată umanitatea, astfel ca să stabilească un raport intim între rugăciunea sa şi rugăciunea întregului neam omenesc. În Cristos, şi numai în el, religia umană ajunge la valoarea sa mântuitoare şi la scopul său” (nr. 6).
Cristos, capul Bisericii şi al umanităţii, este capabil să asume orice rugăciune umană. Este strigătul de optimism al Bisericii. În El rugăciunile neamului omenesc nu se pierd; multele eforturi ascetice nu cad în gol. Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni face să ajungă până la Tatăl strigătul fraţilor săi. În fond, numai unicul Dumnezeu viu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, poate să asculte rugăciunile ce sunt îndreptate spre cer. Nu este greu să observăm în acest fenomen al rugăciunii acţiunea Duhului Sfânt; într-adevăr, deschiderea inimii umane spre Dumnezeu este rodul Duhului Sfânt. Dacă omul se roagă, cum nu am putea observa în această rugăciunea suspinul Duhului Sfânt? Deja scriitorul creştin Ambroziaster, urmat mai târziu de Sf. Toma de Acquino, îndrăznise să afirme că orice adevăr- omne verum – din orice parte ar proveni, vine totdeauna de la Duhul Sfânt (S. Theologiae, II-II, q. 109, art. 1, ad 1). Şi noi putem afirma că nu numai orice adevăr, dar şi orice expresie de bunătate şi de autentică frumuseţe – omne bonum et pulchrum - , vine de la Duhul Sfânt. În rugăciune vieţuiesc împreună adevărul căutării, bunătatea inimii, frumuseţea adoraţiei.
Mai mult încă, în orice rugăciunea umană sunt exprimate sentimentele umane cele mai profunde: bucuria, durerea, umilinţa, eşecurile, aşteptarea, speranţa, dragostea, viaţa, etc… Totul poate deveni expresie de laudă, de stupoare pentru minunile creaţiei. În alte momente rugăciunea este deschidere faţă de Dumnezeu în pocăinţă, în cererea de iertare, în disponibilitatea pentru oferirea propriei vieţi. Sau plângere, invocaţie, cerere pentru sine sau pentru alţii. Orice rugăciune umană presupune în fond două adevăruri fundamentale, şi în aceasta ne aflăm în comuniune cu toţi cei care se roagă: adevărul nimicniciei omului care se deschide spre Creatorul său exprimând misterul dependenţei sale faţă de El, şi adevărul măreţiei lui Dumnezeu, chiar dacă perceput şi incomplet mărturisit dacă cel care se roagă este lipsit de deplina revelaţie care ne este dată numai în Cristos.
Iată, deci, rugăciunea omului care se deschide în faţa lui Dumnezeu: o crăpătură a fenomenului rugăciunii în universalitatea şi în valorizarea teologică şi spirituală pe care o face Biserica. Dar creştinul trebuie să înţeleagă până la capăt care este caracterul său de creatură, care este realitatea şi dinamismul rugăciunii sale, devenită posibilă datorită revelaţiei şi al darului în Cristos a filiaţiei adoptive.
II. ACTUALITATEA RUGĂCIUNII ŞI AL MEDITAŢIEI PERSONALE
Asupra actualităţii rugăciunii şi a meditaţiei personale nu este necesar să ne oprim mult. Pare un fapt evident. După o puternică criză a rugăciunii în deceniile precedente, apare clară tendinţa spre reluarea meditaţiei şi a rugăciunii personale, chiar dacă uneori ni se pare atât de diletantistă.
Pare de acum terminată unda lungă a căutării de metode orientale, chiar dacă mai persistă acel amestec confuz care încet, încet invadează Europa şi care este numită dulcea evoluţie a New Age.
Creştinii încep să privească către grupurile de rugăciune de diferite feluri şi spre şcolile de rugăciune, ca faţă de o strategie pastorală. Tot mai numeroase sunt cererile care vin din diferite părţi şi deseori de la episcopi pentru a înfiinţa şcoli de rugăciune la nivel diecezan şi parohial. Chiar dacă, uneori, nu se ştie bine ce anume vrea cu atâtea şcoli, este clar că se tratează despre o căutare şi o iniţiativă bună şi promiţătoare.
În general, aceste şcoli nu se prezintă ca alternative metodelor orientale, dar ca o percepţie vagă a necesităţii de a personaliza credinţa şi a face mai directă relaţia cu Dumnezeu. Într-adevăr, şcolile de rugăciune sunt legate deseori de cateheza şi de evanghelizarea tinerilor sau a celor adulţi. Se vede că nu mai este suficient că am învăţat odată rugăciunile, dar că este nevoie să învăţăm să ne rugăm cu aceste rugăciuni şi, deci, este necesar să facem trecerea de la apologia rugăciunii la pedagogia concretă a exprimării acestei rugăciuni.
1. Noutatea situaţiei
În acest sens mi se pare că aş putea spune că există tendenţial o noutate în clima spirituală a Bisericii, atât în recuperarea interesului pentru rugăciunea personală, cât şi pentru o mai mare democratizare, chiar dacă cei care participă la şcoala de rugăciune, constituie încă o anumită elită.
Faptul apoi că pedagogia rugăciunii este percepută totdeauna mai mult ca o activitate care trebuie programată şi realizată cu grijă, reprezintă o anumită noutate în cadrul pastoraţiei.
Nouă este şi dimensiunea comunitară a rugăciunii personale, aproape la limita unei contradictio in terminis. În ce sens? Obişnuiţi cu o anumită diviziune între rugăciunea personală-individuală şi rugăciunea comunitară-liturgică, la care se putea adăuga şi rugăciunea devoţională populară, experienţa concretă a distrus această schemă rigidă.
Într-adevăr, în mod normal rugăciunea personală este învăţată astăzi şi practicată în cadrul grupurilor de rugăciune, şi are o dimensiune a sa comunitară, înainte aproape necunoscută, când creştinii erau poate prea geloşi de propria intimitate personală în rugăciune; ajunge să amintim ce se întâmplă astăzi într-o lectio divina făcută în comunitate sau într-o oricare altă împărtăşire a rugăciunii făcută în grup.
Trebuie să amintim imediat că unii autori (de ex. B. Rueda) a teoretizat oportunitatea de a nu închide raportul cu Dumnezeu în diada Eu-în faţa-lui-Dumnezeu (rugăciunea personală), şi Noi-Biserica-în faţa-lui-Dumnezeu, dar să o deschidem spre realizarea raportului cu Dumnezeu a unei comunităţi concrete care împreună împărtăşeşte cuvântul şi se adresează lui Dumnezeu cu forme mai spontane şi mai puţin formale decât cele învăţate în precedenţă de formulele rugăciunii liturgice. Avem deci o rugăciune comunitară care nu este liturgică şi o rugăciune personală care este în acelaşi timp comunitară.
2. Probleme şi perspective
Deasupra acestor iniţiale situaţii prezentate mai sus se deschid deja orizonturile a nu puţinor probleme şi perspective pe care tema noastră le recheamă şi pe care vom încerca să le propunem: statutul teologic şi pastoral al rugăciunii personale şi comunitare a Bisericii, raportul organic cu Sf. Scriptură şi liturgia (conţinuturi şi forme vii), cu viaţa şi implicarea creştinilor în lume, cu necesitatea unei pedagogii, ba chiar a unei mistagogii a rugăciunii, care să meargă mână în mână cu maturizarea vieţii creştine şi cu maturizarea credinţei, cu itinerarul de perfecţiune a vocaţiei universale la sfinţenie.
Atunci când văd interesul care există astăzi pentru planificarea şcolilor de rugăciune, rămân entuziast, dar nu pot face abstracţie de a nutri unele perplexităţi. Cel care ştie din experienţă proprie cât sunt de anevoioase căile rugăciunii şi ale vieţii, ştie la fel de bine că persoanelor creştin nu le este de ajuns să le propui numai primele elemente ale unei pedagogii a rugăciunii, ca şi cum le-ai deschide numai apetitul cu mierea experienţelor spirituale, dar că este necesar să-i ajuţi să intre în dinamismul răspunsului în Duhul Sfânt către o continuă şi răscolitoare interpelare a Tatălui. Şi aceasta nu se învaţă cu diletantismul. Dacă nu se cunosc şi nu ne pregătim pentru a înfrunta dificultăţile, imediat ce vor apărea ne vom simţii rătăciţi şi vom abandona repede ceea ce am început. Mai mult încă, există pericolul real ca fără această pedagogie a maturizării, actuala modă să treacă fără a lăsa nici o urmă în Biserică şi ca să se abandoneze imediat tentativele noastre de o recuperare a rugăciunii şi să se treacă la alte „mode” spirituale ale momentului.
De aceea este necesar să ne reîntoarcem la marii prieteni ai lui Dumnezeu din Biblie şi deci la dimensiunea revelaţie-rugăciune; este necesar să ne inspirăm la densitatea rugăciunii Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, model şi maestru, pe care Instrucţiunea generală despre liturgia orelor, la nr. 4 o descrie cu ajutorul a două trăsături calificate de maximă importanţă:
- „Activitatea sa de toate zilele era strâns unită cu rugăciunea, ba chiar aceasta deriva din aceea…”.
- „Până la sfârşitul vieţii sale, apropiindu-se deja Patima în Ultima Cină, în agonia crucii sale, Învăţătorul divin a demonstrat că rugăciunea însufleţea ministerul său mesianic şi exodul său pascal”.
Este vorba de două adnotări de maximă importanţă: raportul dintre rugăciune şi viaţă, relaţia dintre rugăciune şi ministerul pascal. Fiecare creştin trebuie să caute aceeaşi unitate în viaţa sa; mister pascal de moarte şi înviere cu care a fost însemnat în ziua botezului său.
În sfârşit rugăciunea, personală şi comunitară, aparţine acelei „perseverenţe” a Bisericii care, departe de a fi o atitudine moralistă, este o calitate constitutivă a sa. Ea actualizează şi exprimă caracterul cotidian al fidelităţii faţă de revelaţie, orice s-ar întâmpla, în fervidă aşteptare a împărăţiei.
Iată adevărata măsură şi adevăratele perspective ale rugăciunii creştine reconduse la raportul sau confruntarea personală cuvânt/istorie, la nedespărţita unitate rugăciune/mister pascal în Cristos şi în creştin, la a fi Biserică care perseverează în dinamismul existenţei umane.
Dar despre aceste perspective teologice, care rămân totuşi fundal al chestiunii, nu vor trata explicit, cum de altfel, nu se vorbeşte mult în pedagogia rugăciunii de astăzi. Aici ar trebui să se insiste, adică să se recupereze perspectivele Maeştrilor rugăciunii în Biserică, şi să se aprofundeze comprehensiunea convergenţei care există, în Duhul Sfânt, între experienţa liturgică şi experienţa spirituală, între contemplaţie şi liturgie, între itinerarul creştin al rugăciunii şi experienţa liturgică, între liturgie şi experienţa mistică.
III. VARIETATEA DE EXPRESII ACTUALE ALE RUGĂCIUNII
Chiar dacă există cărţi care învaţă cele „cincizeci de forme de rugăciune”, fascicole care propun „o sută de definiţii ale rugăciunii”, pliante care îşi propun să ne înveţe – spun ele – să ne rugăm în 10 minute, nu rezultă atât de uşor să facem o sinteză ale formelor actuale de rugăciune. Ne vom limita de aceea să oferim câteva mari tipologii, cu câteva păreri în privinţa lor, şi să completăm cu câteva informaţii panoramica care este oferită astăzi creştinului în căutarea unor forme sau tehnici de rugăciune.
Influenţa metodelor orientale
Din punct de vedere istoric putem spune că declinul metodelor de rugăciune mintală a marii tradiţii a spiritualităţi moderne post-tridentine, adunate de exemplu în cartea cardinalului Lercaro, Metode de rugăciune, coincide cu renaşterea unui interes pentru metodele orientale care îi are ca pionieri pe J. Déchanet, E. Lassale, I. Okumura, plecând de la experienţe concrete de integrare între rugăciunea creştină şi meditaţia orientală; cei care au teoretizat aceste metode sunt J. B. Lotz şi pedagogul K. Tillmann. Acesta din urmă apare în diferitele sale cărţi ca marele interpret al pedagogiei orientale a meditaţiei creştine, cu forme mixte de conţinut creştine şi tehnici orientale. Ne aflăm în anii 1970, ani însemnaţi de marea criză a rugăciunii.
Apare imediat opoziţia autoritară în faţa acestei tentative din partea lui H. U. von Balthasar care o numeşte trădare sau poziţia lui H. Caffarel care vede în aceste practici un pericol pentru credinţă şi pentru sănătatea mintală. Urmează o critică masivă din partea autorului francez D. Ange care adună mărturii şi critici în faimoasa carte cu titlul emblematic: Dai bordi del Ganges alle rive del Giordano.
În Italia avem câţiva pedagogi deschişi spre integrarea sau înculturarea în rugăciune a diferitor tehnici yoga şi zen. Printre aceştia amintim pe M. Ballester, iezuit şi A. Gentili, barnabit.
În realitate, din aceste tehnici aplicate rugăciunii creştine au fost împrumutate numai unele instanţe fundamentale care, nu ni se par chiar atât de periculoase; prezentăm aceste elemente esenţiale numai cu un scop metodologic: o mai mare atenţie acordată trupului care se află în rugăciune, purtând întreaga sensibilitate spre integrarea armonică, pacificarea, interiorizarea simţurilor; o anumită aplicare a tehnicilor concentrării psihologice în jurul cuvântului, imaginii, unui fapt al vieţii – şi cu un scop terapeutic –; o mai mare valorizare a tăcerii profunde şi depline ca expresie a acceptării şi răspunsului; o deschidere faţă de ghidul spiritual şi o redescoperire a rolului acestuia în viaţa de rugăciune.
Astfel, de exemplu, un guru italian, A. Gentili, enumără printre aporturile pe care yoga şi zen-ul le aduc rugăciunii creştine, predipoziţia psihico-fizico-spirituală, integrarea tuturor dimensiunilor ale persoanei, atenţia conştientă şi conştiinţa, tăcerea mintală, respiraţia ca experienţă de rugăciune profundă, inefabilitatea, vizualizarea transferarea rugăciunii în dinamicele vitale (puterea, înţelepciunea, buna dispoziţie, vindecarea, asceza, etc.).
Nu aş ştii să calific, nici să măsor câte din aceste metode sunt astăzi practicate dincolo de aşa numitele „cursuri de rugăciune profundă”, pentru care se face deseori propagandă în casele de exerciţii spirituale.
Căile interiorizării recuperate
Fără a fi prea binevoitori cu metodele orientale, dar solicitaţi de interesul faţă de unele ale rugăciunii şi a tăcerii, putem releva aici câteva metode de rugăciune şi de contemplaţie care, încă sub titlul de rugăciune profundă au încercat să reevalueze căutarea interiorităţii şi a tăcerii, sensibili faţă de un anumit refuz al complexităţii actelor de rugăciune, a meditaţiilor complexe, a exteriorităţii şi avansând în acelaşi timp spre formele propuse de unii maeştrii spirituali din vechime cum ar fi Ignaţiu din Loyola, Sf. Tereza a Pruncului Isus şi Ioan al Crucii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial