Joaca de-a creștinismul

Abraham, părintele credinței

Kierkegaard a așezat figura lui Abraham în centrul stadiului credinței, deoarece, prin excelență el este prototipul ei. Kierkegaard s-a oprit îndelung să comenteze acea dramatică pagina din cartea Genezei, capitolul XXII, unde se narează sacrificarea lui Isaac. Abraham este complet singur, fără posibilitatea de a împărtăși cuiva dificila hotărâre pe care se pregătea să o pună în practică. Dacă cineva ar afla ceea ce el vrea să facă, Abraham ar fi obiect de ceartă și de condamnare. Nimeni și niciodată nu va putea să-l justifice: nici societatea, nici prietenii, nici măcar soția lui, Sara. Acțiunea sacrificială pe care Abraham, în credință, se pregătește să-l pună în practică, este o absurditate, deoarece merge împotriva oricărei logici, împotriva oricărui principiu religios și împotriva oricărei norme morale. Este lucru plin de oprobriu și absurd! Etica ne învață că tatăl și mama trebuie să-și iubească proprii copii, și trebuie să-și de-a viața pentru ei. Dacă Abraham ar fi murit pentru a-l salva pe Isaac, ar fi fost aplaudat de toți oamenii. Oricine ar fi înțeles sacrificiul lui, iar Abraham ar fi devenit un erou etic, adică un sfânt. Câte mame au murit în momentul în care dădeau naștere unui copil: eu sau el. Este mai bine ca eu să mor, dar copilul meu să trăiască. Sfinții pe care noi îi recunoaștem ca atare sunt cei ce mor și se sacrifică pentru alții. În fond, sfinții sunt bărbați și femei de înțeles la nivel etic. Sunt sfinți pentru că au trăit bine, după principiile religiei și ale moralei. În mod paradoxal, ar putea fi chiar oameni fără credință. În fond, nu este chiar așa de greu să fim sfinți. În schimb, Abraham este complet în afara acestor scheme. El trăiește credința într-un mod atât de mare și de absolut încât nu are nevoie de justificări la nivel moral, nu caută compromisuri care să-l salveze pe plan religios. Abraham este adevăratul om de credință, deoarece trece dincolo de morală și de religie. Mai mult, prin credință, el poate face exact contrariul a ceea ce prescrie morala și religia. Din acest motiv este definit de către Kierkegaard erou al credinței, singur, total singur în fața lui Dumnezeu. Aici se observă enorma diferență care-l separă pe Kierkegaard de Hegel. Kierkegaard exaltă individul în identitatea și în solitudinea lui în fața lui Dumnezeu. Hegel, în schimb, nu are nici o considerație pentru individ: acesta este un simplu fragment fără identitate, rătăcit în absolut.

Pentru a înțelege distanța dintre morală și credință, Kierkegaard, în opera Exercițiul creștinismului, a analizat un episod narat de toate evangheliile sinoptice. Un oarecare merge la Isus și-l întreabă: „Învățătorule, ce trebuie să fac bun pentru a avea viața veșnică?” Răspunsul este scontat: este suficient să observi legea. Dacă vrei să fi sfânt, trăiește după porunci, conform normelor moralei și religiei. Dar tânărul replică: „Am observat totdeauna aceste lucruri; ce-mi mai lipsește?” Dacă vrei să fi perfect, adică dacă vrei să anticipi aici pe pământ viața veșnică, dacă vrei să trăiești liber de boala mortală, care este disperarea, trebuie să renunți la tot ceea ce ai. Numai atunci vei fi liber și vei fi perfect: „Mergi, vinde tot ce ai, dă-l săracilor și vei avea un tezaur în ceruri; apoi vino și urmează-mă”. Trebuie numai să te încrezi. Așa este cu credința! Într-o pagină a Jurnalului său, comentând această pagină, Kierkegaard a scris: „Observă cazul tânărului bogat (Mt 19, 16 ss.): ce anume cere Isus de la el în primul rând? Cere un atare act, prin care, cu ajutorul acestuia, el va fi complet aruncat în brațele infinitului. Iată de ce anume avem nevoie: trebuie să ieși în largul mării, acolo unde apa are o adâncime de 70 000 de coți: aceasta este situația. Acum este vorba de a avea credință sau de a dispera”.

A ne elibera de toate, a ne arunca în brațele infinitului, a ieși în largul mării: este lucrul cel mai greu care i se poate cere unui om. Cum va putea să se justifice în fața soției, a copiilor, a prietenilor, a societății? Este mai ușoară viața morală decât viața de credință! Este mai ușor să fim oameni religioși decât oameni de credință, deoarece religia, ca și morala, reintră oricum în parametrii logicii și a raționalității. Numai credința dă omului acea detașare și acea libertate față de cazuistică, pe care religia și morala nu o pot da.

De fapt, rădăcina înseși a termenilor lege (lego) și religie (relegare) trimite la legătură, la obligație, la constrângere. Numai credința permite omului să se detașeze de lege și de religie, și să obțină o stare de libertate. De mai multe ori Sf. Paul, facând referință la figura exemplară a lui Abraham, a tratat tema raportului antitetic dintre operele legii și darul credinței: „A fost așa că Abraham a avut credință în Dumnezeu, iar aceasta i-a fost creditată ca dreptate. Știți, așadar, că fii lui Abraham sunt cei care vin din credință. Iar Scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va fi îndreptățit pe păgâni prin credință, i-a dat de mai înainte lui Abraham această veste bună: în tine vor fi binecuvântate toate neamurile. În consecință, cei care au credință sunt binecuvântați împreună cu Abraham care a crezut. Cei care, în schimb, fac apel la operele legii, se află sub blestem, deoarece este scris: Blestemat oricine nu rămâne fidel față de toate cele scrise în cartea legii, pentru a le practica. Și pentru ca nimeni să nu se poată justifica în fața lui Dumnezeu pentru lege, rezultă din faptul că cel drept va trăi în virtutea credinței. (...). Astfel legea este pentru noi ca un pedagog care ne-a condus la Cristos, pentru ca să fim jusitificați prin credință. Dar abia a ajuns la noi credința, noi nu mai suntem sub un pedagog” (Gal, 3, 6-11.24.25).

Traducere: Pr. Patrascu Damian

L. Cortesi, L’inutilità di Dio, Tau Editrice,  pp. 149-152.       

Nu eu, Doamne, Eva

Un bărbat merge la medic și-i spune că i se pare că

soția lui nu mai aude. Medicul îi spune să meargă acasă și să facă niște probe, după care să revină să-i comunice rezultatul. Merge omul acasă, se pune vreo trei metri în spatele soției și o întreabă:
- draga mea, ce vom mânca la cină în seara asta?
- Nimic (aude el)
Se apropie la doi metri și o întreabă din nou:
- draga mea, ce vom mânca la cină în seara asta?
- Nimic (aude el din nou)
Se pune chiar în spatele ei, și o întreabă din nou:
- draga mea, ce vom mânca la cină în seara asta?
La care ea, se întoarce spre el și, contrariată, îi spune:
- Friptură de pui, dragul meu. Este a treia oară că-ți repet! 

Despre Sfinții tineri și tinerețea sfinților, pentru noi toți

Tinerețea, un timp pentru sfințenie

213. Convinși fiind că „sfințenia este chipul cel mai frumos al Bisericii” (GE 9), înainte să fie propusă tinerilor, suntem chemați cu toții să o trăim ca martori, devenind astfel o comunitate „simpatică”, așa cum narează de mai multe ori Faptele Apostolilor. Numai plecând de la această coerență devine important să însoțim tinerii pe căile sfințeniei. Dacă Sf. Ambroziu afirma că „fiecare vârstă este matură pentru sfințenie” (De virginitate, 40), fără îndoială aici este inclusă și tinerețea! În sfințenia a numeroși tineri, Biserica recunoaște harul lui Dumnezeu care previne și însoțește istoria fiecăruia, valența educativă a Sacramentelor Euharistiei și a Reconcilierii, fecunditatea itinerariilor împărtășite în credință și în dragoste, puterea profetică a acestor „campioni” care deseori au sigilat cu sângele identitatea lor de discipoli și misionari ai Evangheliei. Dacă este adevărat, așa cum au afirmat tinerii în timpul reuniunii presinodale, că mărturia autentică este limbajul cel mai cerut, viața tinerilor sfinți și cuvântul adevărat al Bisericii, și invitația să întreprindă o viață sfântă este apelul cel mai necesar pentru tinerii de astăzi. Un autentic dinamism spiritual și o fecundă pedagogie a sfințeniei nu amăgesc aspirațiile profunde ale tinerilor: nevoia lor de viață, de iubire, de expansiune, de bucurie, de libertate, de viitor și de îndurare și reconciliere. Pentru multe Conferințe Episcopale rămâne o mare provocare a propune sfințenia ca orizont de sens accesibil tuturor tinerilor, și realizabil în viața de fiecare zi.  

Tineri sfinți și tinerețea sfinților

214. Isus invită pe fiecare discipol al său la dăruirea totală a vieții, fără calcule și interese umane. Sfinții primesc această invitație exigentă și se pun cu umilă docilitate în urmarea lui Cristos răstignit și înviat. Biserica contemplă în cer sfințenia unei constelații tot mai numeroase și luminoasă de copii, adolescenți și tineri sfinți și fericiți care, încă din timpul primelor comunități creștine ajung până la noi. Invocându-i ca protectori, îi indică tinerilor ca referințe pentru existența lor. Diferite Conferințe Episcopale cer să se valorifice sfințenia tinerească pentru educație, iar tinerii înșiși recunosc a fi „mai receptivi în fața unei «narative a vieții» decât în fața unei predici teologice abstracte”. Deoarece se vede că tinerii afirmă că „viețile sfinților pentru noi sunt încă relevante”, devine important ca aceștia să fie prezentați în mod potrivit vârstei și condiției lor de viață.

Un loc cu totul deosebit revine Mamei Domnului, care a trăit mai înainte ca ucenică a iubitului ei Fiu, și este model de sfințenie pentru fiecare credincios. În capacitatea ei de a păstra și medita în propria inimă Cuvântul (cf. Lc 19, 51), Maria este pentru întreaga Biserică mamă și maestră a discernământului.

Merită să amintim că, împreună cu „Sfinții tineri”, există și necesitatea de a prezenta tinerilor și „tinerețea sfinților”. Într-adevăr, toți Sfinții au trecut prin vârsta tinereții, și ar fi util tinerilor de astăzi să li se arate în cel fel Sfinții au trăit timpul tinereții lor. S-ar putea observa astfel multe situații de tinerețe care nu au fost simple, nici ușoare, însă unde Domnul este prezent și în mod misterios activ. A arăta că harul Lui este în acțiune prin itinerariile sinuoase ale unei răbdătoare construcții a unei sfințenii care se maturizează în timp, prin căi neprevăzute, poate ajuta tinerii, nici unul exclus, să cultive speranța unei sfințenii în totdeauna posibile.

Instrumentum Laboris la Sinodul Episcopilor, nn. 213-214.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Unde locuiește Dumnezeu? Dumnezeu locuiește la picioarele omului

(In 13,1-15)

Într-o zi, în timpul unui rebus teologic, una din studentele mele m-a lăsat fără

cuvinte când, comentând evanghelia spălării picioarelor, aceasta a scris aceste cuvinte emoționante: „Aici Isus a răspuns la întrebarea primilor ucenici care-l întrebaseră: «Învățătorule, unde locuiești?». Dumnezeu locuiește la picioarele omului. Cine și-ar fi putut imagina un asemenea răspuns? Cel PreÎnalt coboară. Putem să-l căutăm în înălțimi, dar nu locuiește acolo, deoarece Dumnezeu în Cristos a arătat că măreția lui se exprimă în a se face mic, sublimitatea lui se manifestă în coborârea lui, iar plinătatea și gloria lui se manifestă în nimicirea lui, în dezgolirea lui, pentru a ne umple de sine. Să ne oprim în adorație tăcută în fața acestei revelații. Focul a coborât în săracele noastre ruguri. (Robert Cheibac)

Libertatea de eroare a celor aleși

de ENZO BIANCHI

În ultima vreme cuvântul “discernământ” este foarte prezent pe buzele catolicilor, mai ales după alegerea papei Francisc, care și-a manifestat imediat convingerea că discernământul este unul din operațiile cele mai urgente de făcut în Biserică, până la a o indica ca temă a apropiatului sinod al episcopilor (“Tinerii, credința și discernământul vocațional”, octombrie 2018).

Dar operațiunea discernământului a fost totdeauna prezentă în viața Bisericii,

plecând de la discernământul asupra persoanelor în vederea asumării unui minister sau a unei slujiri în comunitatea creștină. Tocmai asupra acestui discernământ asupra persoanelor aș vrea să mă opresc, pentru a-i prezenta toate dificultățile, pentru a delinia cum poate avea loc, dar fără a ascunde faptul că, uneori, rezultatele pot fi în contradicție cu intenția discernământului. În discernământul asupra persoanelor nimeni nu este infailibil: se poate greși, și se poate face un discernământ care, lăsând intactă libertatea persoanelor, se demonstrează a fi catastrofal.

În această privință este bine să amintim Evanghelia: Isus a chemat la sine, în urmarea lui, oameni care au răspuns în mod liber și pozitiv, abandonând totul – familie și meserie – pentru a-l urma. Deja în această acțiune, dincolo de stilizarea narațiunilor evanghelice, putem observa că Isus a făcut un discernământ, deoarece ne este chiar mărturisit că unul ar fi vrut să-L urmeze, dar el l-a împiedicat, trimițându-l înapoi.

Mai târziu, după o lungă împărtășire a vieții și a învățăturii dăruite, Isus trebuie să aleagă din acel grup pe cei doisprezece reprezentanți ai celor douăsprezece triburi ale lui Israel, poporul lui Dumnezeu ales și binecuvântat: Isus petrece noaptea în rugăciune, reflectând în fața Tatălui, sub călăuzirea Duhului Sfânt, tovarășul lui inseparabil, pentru a discerne pe cine trebuia să aleagă și să orânduiască în acel grup ca “apostoli”. Iar dimineața “a chemat la sine pe cei pe care i-a voit” și “a constituit doisprezece, ca să fie cu el, și pentru a-i trimite să predice” (Mc 3, 13-14). Discernământ cu ajutorul etapelor: a cunoaște – a vedea (a chema pe nume), a reflecta și a se ruga în fața lui Dumnezeu, a decide și a face alegerea.

Dar evangheliile ne dau mărturie că tocmai între cei doisprezece există un discipol care-l va trăda pe Isus, favorizând capturarea și, deci, patima și moartea: Iuda Iscarioteanul, pus pe ultimul loc în listă de către evangheliști, și totuși, un om chemat, ales și iubit de Isus! Cum a fost posibil? Pe de o parte alegerea are loc oricum plecând de la persoane reale și nu de la profiluri ideale: se alege între cei care există! Pe de altă parte, rezultatul negativ al alegerii este posibil deoarece discernământul alegerii nu anulează libertatea celui ales, care poate apuca drumul de-vocației, al revoltei, al negării întregii istorii împărtășite cu Isus. Aceasta este enigma răului, acțiunea satanei într-un discipol al lui Isus: imposibilă de explicat, de înțeles, de justificat…

Acest eveniment al vieții lui Isus ar trebui meditat mai mult, nu numai în rezultatul lui final. Deseori în Biserică, papa sau un episcop aleg colaboratori, numesc episcopi auxiliari care, apoi, prin stilul și acțiunea lor nu numai că se arată a fi inadecvați față de ministerul încredințat lor, dar și în adevărată contradicție cu cel care i-a ales. În discursul ținut Curiei în ziua de 21 decembrie a anului trecut, Francisc a vorbit de “trădători ai încrederii” pusă în ei. Trădători care sfârșesc prin a aduce diviziuni, nedumerire și scandal în Biserică, și astfel întunecă intenția celui care a privit spre ei, sperând de la ei un ajutor, și găsind în schimb piedici, rebeliuni și contestări.

De acum bătrân, trăind prietenia și confidența unor episcopi, printre care Michele Pellegrino și Carlo Maria Martini, pot mărturisi că acesta este un risc permanent în Biserică. Discernământul asupra persoanelor se poate revela uneori un faliment și o deraiere de la intențiile care stăteau la baza alegerii. Dar este drept să fie astfel, așa cum ne învață istoria celor Doisprezece, deoarece libertatea lăsată de Domnul fiecăruia, scapă chiar și unui discernământ cu autoritate.            

Pubblicato su: Jesus

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Vreau să fiu un smartphon

Seara, după cină, o profesoară începe să corecteze temele

făcute de elevii ei. Soțul ei e în aceeași cameră, are telefonul în față și joacă ,,Candy Crush Saga”. După ce a terminat de citit ultima temă femeia a început să plângă.

Soțul ei a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea a explicat: Ieri am dat o temă elevilor mei de clasa I, tema era ca ei să scrie ceva pe acest subiect: Dorința mea. Ultima m-a făcut să plâng. Ascultă ce a scris:

„Dorința mea este să devin un smartphone. Părinții mei își iubesc telefoanele mobile foarte mult. Le pasă atât de mult de ele încât uneori uită să mă mai iubească pe mine.

Când tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp și pentru mine.

Dacă părinților le sună mobilul, aceștia aud imediat și fug să răspundă. Dacă eu plâng se joacă în continuare pe telefon, pe mine nu mă aude nimeni.

Se joacă tot felul de jocuri pe telefon, dar cu mine nu vor să se joace niciodată, nu mă ascultă niciodată, nici măcar atunci când le spun ceva important. Așa că, da, dorința mea este să devin un smartphone.”

După ce a citit cu voce tare tema, soțul a întrebat: Cine a scris asta?

Profesoara s-a uitat la el și i-a răspuns: Fiul nostru.

Pildă pentru Postul Mare- arta kintsugi

Arta prețioasă a cicatricelor

sau

Ceașca spartă și refăcută

după tehnica kintsugi

Se povestește că o prințesă din Japonia avea o ceașcă foarte frumoasă,

pe care o primise in dar de la mama ei, care la rândul ei o primise de la bunica ei. Ținea foarte mult la ea, și numai de sărbători o scotea din vitrina păzită cu strășnicie, își pregătea ceaiul și, cu mare atenție, o vărsa in ceașcă. După ce termina tot ritualul, o spăla cu atenție și o ștergea cu o cârpă de bumbac fin, așezând-o din nou la loc și încuind vitrina.

Toate acestea până într-o dimineață, când, fiind ziua ei de naștere, vru să-și pregătească un ceai. Se mișca cu mare atenție, dar, nu se știe cum, atinse ceașca, iar aceasta căzu și se sparse. Disperată, prințesa începu să plângă in hohote. Privea ceașca făcută praf, numai cioburi peste tot. Intră soțul ei și încercă să o calmeze, dar fără succes. Fugi imediat și-i cumpără o altă ceașcă, asemănătoare cu cea spartă. Prințesa nu voia să se atingă de aceasta, pentru că o voia pe cea dintâi.

Merse in grădină si se plimba, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Se puse pe o bancă și se gândea cum să facă, ca să repare  ceașca ei, moștenită din generații. Trecu pe acolo un bătrânel și îl opri. Ii povesti cele întâmplate, iar acesta, senin, ii spuse să aducă numaidecât ceașca, pentru că el cunoaște o tehnică, numită kintsugi, cu care va reuși să refacă ceașca, astfel ca ea să poată fi folosită mai departe. Alergă prințesa in casă. Înveli cioburile ceștii într-o stofă scumpă și i-o duse bătrânului. Acesta plecă acasă și, după câteva zile, bătu la poarta castelului, ținând in brațe un coșuleț in care așezase ceașca reparată. Fu anunțată prințesa și, cu strângere de inimă alergă spre poarta castelului, vrând să vadă ce reușise să facă meșterul.

Mare-i fu mirarea când scoase din coș stofa in care era învelită ceașca. Privea și se mira. Ceașca ei iubită, lipită cu fire de aur, arăta mult mai bine acum, decât cum era înainte.

Spărgându-se, ceramica primise o nouă viață, datorită cicatricelor.

Morala:

Arta de a îmbrățișa dauna, de a nu ne rușina de rănile pricinuite de păcat, este delicata lecție sugerată de această veche artă japoneză kintsugi.

Creștinul, păcătuind, sparge prețiosul vas de lut care este trupul și sufletul lui. Însă nu trebuie să se rușineze, și să stea să plângă fără încetare. Prin spovadă, Cristos picură din lemnul crucii lui seva dătătoare de viață peste cioburile omului, peste rănile bolnavului, astfel că, acel vas devine și mai frumos și mai prețios decât era înainte. 

Pr. Pătrașcu Damian (povestioară alcătuită după o tradiție japoneză)