Cine urăște sângele lui Cristos, urăște sângele omului

Cine urăște sângele lui Cristos, urăște sângele omului, și îl varsă cu o ușurință teribilă. Regimurile fără Dumnezeu sunt cele în care omul este cel mai chinuit. Ori acționează cele șapte sacramente, ori acționează plutonul de execuție. pentru fiecare Răstignit care este luat jos de pe pereți, o spânzurătoare se ridică. De abia se elimină legea divină, începe războiul. Regimurile atee din timpurile noastre au apărut și se mențin cu ajutorul crimelor pe care le fac: distrug mii de suflete și adună cadavre cu sutele de mii. Sunt implantate în sânge și ținute în viață de schelete și de fantasme. Aparțin Morții, pentru că vin din Păcat. 

Persecuția anticatolică apare continuu acolo unde mai mult este vestită și trăită.  

Codul Bunelor Maniere: Top 40 de reguli de bază

Codul bunelor maniere nu a apărut ca o

invenție a unui om excentric sau ca niște reguli impuse de aristocrația vremurilor (cum mulți oameni ar crede), el a apărut ca un răspuns firesc, natural, la probleme cotidiene ale societății.

Bazele sale își au originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi agora, teatrul sau forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor. Sunt reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate.

Iată 40 dintre cele mai importante reguli:

1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.
2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.
3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.
4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.
5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.
6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.
7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.
8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!
9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.
10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.
11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.
12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.
13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.
14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.
15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.
16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.
17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!
18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.
19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.
20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.
21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.
22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.
23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!
24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea
25. Ambalajul unui dar este foarte important.
26. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.
27. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.
28. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”
29. Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”
30. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.
31. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!
32. Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
33. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.
34. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.
35. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.
36. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.
37. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.
38. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.
39. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.
40. „O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. (Z.U.)

Ghidați de către rațiune

Discuțiile în jurul libertății de exprimare și a libertății în general s-au multiplicat după masacrul de la Paris. S-a scris, au avut loc manifestări, s-a luat poziție pentru a o apăra. Cele două milioane de cetățeni care s-au revărsat pe străzile Parisului arată cât de mult stă tuturor la inimă libertatea și cât de execrabilă este acțiunea celor care au încercat să o înece în sânge. Este însă necesar să fie reexaminat conceptul însuși de libertate, pentru a evita care prin apărarea ei să nu se treacă și ca fiind bune unele false concepte, ce par să o respecte, dar de fapt o distrug.

Dumnezeu nu este liber, omul da

Pentru a înțelege libertatea se poate pleca de la această mare și minunată constatare: Dumnezeu, în sine însuși nu este liber. De ce? Deoarece este perfect, par „perfect” înseamnă „făcut în mod total”, adică o ființă căreia nu-i lipsește nimic. Nimic nu se mai poate adăuga plinătății lui, motiv pentru care nu mai poate dori nimic în afară de ceea ce deja este. Iar acolo unde nu există dorință, nu există nici libertate.

Lângă această mare afirmație trebuie imediat să adăugăm o alta: omul, în schimb, este liber. De ce? Deoarece – și aceasta poate să mire pe mulți – nu este perfect. Cei din vechime spuneau că libertatea este perfecțiunea imperfectului, adică a celui care are o atare perfecțiune ce-l pune deasupra tuturor celorlalte ființe, dar este încă neîmplinit, adică încă nu a ajuns la plinătatea ființei sale, motiv pentru care în fiecare zi pleacă la drum pentru a obține ceea ce îi lipsește pentru a obține această plinătate, adică fericirea.

Concluzie: cel care este perfect, nu este liber, pentru că are tot ceea ce face plină viața, în vreme ce este liber cel care este încă imperfect, pentru că nu are încă tot ceea ce poate avea. Din acest motiv, libertatea nu este o valoare absolută, ci o calitate a acțiunii, funcțională dezvoltării unei ființe care se bucură de o mare excelență, dar care nu este încă perfectă, și obține perfecțiunea ei nu în mod determinist, ca animalul care acționează instinctual, dar având puterea de a putea alege finalitatea ei și mijloacele pentru a ajunge acolo.

Omul este totdeauna un „deja și nu încă”, adică există, dar în existența lui poartă o permanentă insatisfacție care-l face să caute ceea ce încă îi lipsește, la toate nivelele: fizic, psiho-afectiv, spiritual, cultural, existențial. Libertatea se naște dintr-o natură incompletă cate tinde spre plinătatea ei, având puterea de a decide ceea ce o realizează pe deplin, alegând mijloacele pentru a ajunge la această realizare a ei.

Din această primă concluzie putem să deducem o alta: adevărata libertate este cea care este funcțională creșterii și dezvoltării persoanei. Din acest motiv, nu este corect să se afirme că libertatea este posibilitatea de a alege între bine și rău, ci posibilitatea de a alege, între multe bunuri, ceea ce mai bine permite omului să fie mai deplin om pentru sine și pentru alții. Senatorul Calderoli, atunci când a spus că ministrul Kienge îi amintește de un orangutan, nu și-a exercitat dreptul lui la libertate (de exprimare), dar a abuzat de aceasta pentru a ofensa, adică pentru a sărăci raporturile umane. Din acest motiv s-a cerut să fie trimis în fața justiției.

Dar cine stabilește care este folosirea corectă sau incorectă a libertății?

Ghidul omului este rațiunea, nu libertatea

Revoluția franceză s-a născut având în față programul: libertate, egalitate, fraternitate. De atunci a început să se dezvolte aproape un cult față de libertate. Nu mai suntem supuși, dar cetățeni; nu mai există dogme, ci libertate de gândire; nu legi pentru a domina și aservi, dar legi pentru a face ordine și dreptate. Dar imediat s-au luat act că în acest program lipsea substantivul cel mai important: raționalitate. Fără raționalitate nu poate exista nici libertate, nici egalitate, nici solidaritate. Dacă nu este prezentă rațiunea, care dictează fiecăreia dintre aceste atitudini modalitatea și măsura, totul se prăbușește. Libertatea poate deveni libertinaj, aroganță, violență. Egalitatea poate deveni conformism, mortificarea diversității, aplatizare, egalitarism. Solidaritatea poate deveni buonism, cameratism, lipsă de respect, anularea tuturor într-un denumitor comun. Este rațiunea cea care salvează omul din pericolul de a cădea în teroare și în ghilotină, sau în mocirla unui conformism care anulează bogăția diversității și, mai ales, cea care spune omului care este sensul vieții lui, cum trebuie să trăiască și ce alegeri trebuie să facă pentru a fi om. Dacă vrem să folosim o imagine, putem spune că cel care conduce și dirijează întreaga noastră viață nu este libertatea, ci rațiunea.

Omul este o ființă care raționează

De unde această insistență asupra importanței rațiunii? De ce în aceste vremuri din urmă a fost exaltată libertatea ca fiind prerogativa ce caracterizează omul și îl deosebește de orice altă ființă. S-a spus că omul este om pentru că este liber, și este om până când va fi liber. Dacă i se ia libertatea, omul își pierde demnitatea și originalitatea lui. „Libertatea caut, care este atât de scumpă, și pentru care mulți renunță chiar la viață”, spunea Dante Alighieri. Iar această afirmație este adevărată. Dar nu mai este adevărată dacă se predică că libertatea este o valoare absolută și, de aceea, trebuie totdeauna să fie respectată, libertate cu orice preț, libertate la 360 de grade. De fapt, după aceste proclamații răsunătoare ne dăm imediat seama că acest fel de libertate nu este umană, ci dezumanizează.

Dacă viața mea se petrece după dictonul: „fac ce vreau pentru că sunt liber și nimeni nu-mi poate pune limite libertății mele”, atunci nu se înțelege de ce să se interzică celui mai puternic să-l calce în picioare pe cel sărac, celui supărat să-l ucidă pe cel care l-a supărat, și altora de a avea idei și atitudini diferite de ale mele. Dacă cineva dorește să oprime, să ucidă, să-și impună voința sa asupra altora și nu există limite de pus libertății sale, în numele a ce i se poate interzice să se comporte așa? Se va spune: în numele faptului că drepturile sale încetează acolo unde încep cele ale celorlalți. Nu este adevărat, pentru că, dacă libertatea este un drept absolut, nimic nu o poate împiedica să se exprime în plinătatea ei, nici măcar drepturile celorlalți.

Principiul fundamental al conviețuirii umane nu este „fac ceea ce vreau”, ci „fac ceea ce este rațional să fac”, ceea ce înseamnă că libertatea omului este o libertate ghidată și ordinată de către rațiune și-și menține marea ei demnitate atunci când acceptă să fie reglementată de către rațiune.

Libertatea cuvântului și a exprimării

Astăzi se dezbate mai ales problema libertății cuvântului și a exprimării. Se afirmă că omul este liber să exprime ceea ce gândește și că nimeni nu-l poate împiedica să spună și să scrie ceea ce el crede cu adevărat că este adevărat și drept. Dar și în acest caz intră în joc rațiunea, care avertizează că trebuie să se facă o distincție – pe care puțini o fac – între cuvintele care exprimă ceea ce omul gândește și cuvintele care-l mișcă pe om să facă ceea ce el a gândit. Sunt liber să spun: gândesc că această străduță plină de copaci este urâtă și, de aceea, trebuie să se taie copacii; dar nu sunt liber să spun: să ne organizăm pentru a tăia copacii. Între cuvintele care se limitează să spună și cuvintele care incită să se facă un lucru este prezentă vasta mare a confruntării democratice. Trebuie să se țină cont de lege, de oportunitate, de părerea și sensibilitatea celorlalți.

Într-un cuvânt: libertatea de gândire este valabilă atâta vreme cât gândirea exprimă cuvinte și concepte/noțiuni; dar nu poate fi invocată atunci când exprimă concepte operative, săltând faza confruntării. Dacă se saltă această fază nu se mai exercită libertatea, dar se cade în aroganță și în violență. În filozofie s-ar spune că se trece pe nedrept de la concepte care au o origine pur intențională (ființa gândită), la concepte orientate să modifice ființa reală. Din acest motiv, nu se poate pune pe același plan gândirea/judecata asupra copacilor cu încurajarea ca aceștia să fie tăiați.

Același lucru este valabil pentru Tav. Eu sunt liber să gândesc și să demonstrez că Tav-ul este o acțiune inutilă și dăunătoare, dar nu pot invita persoanele să o saboteze, invocând dreptul la libertatea cuvântului, deoarece invitația la sabotaj nu este numai o expresie a gândirii mele, ci și o invitație la acțiune, unde este necesar să se țină cont de legi și de tot ceea ce se naște din trăirea în mod democratic. Dacă apoi pretind să folosesc libertatea mea și pentru a lansa proclamații de acțiune (aux armes citoyens), trebuie să-mi asum responsabilitatea acestora și să plătesc în persoana consecințele ei.

Concluzie

Concluzia este simplă: regula întregii acțiuni a omului nu este libertatea, ci rațiunea. Este rațiunea cea care-mi spune motivele, când și în ce fel trebuie să-mi folosesc libertatea. Iar atunci când este vorba de libertatea gândului, a cuvântului și a expresiei mă avertizează că termenul „gândire” nu este univoc, adică nu indică o unică realitate; este „analogic”, adică indică mai multe tipuri de gândire. Și este totdeauna rațiunea ce care îmi spune că, dacă pot invoca dreptul să folosesc cuvinte care exprimă ceea ce gândesc, nu mai pot invoca același drept atunci când folosesc cuvinte care invită la acțiune. Libertatea privește gândirea gânditoare, nu gândirea care acționează. Iar dacă o extind la gândirea care acționează, trebuie să-mi asum responsabilitatea și să-i plătesc consecințele.

Până când nu punem rațiunea în vârful centrului întregii vieți a omului, atât în viața lui privată cât și în cea asociată, ne expunem pericolului de a lăsa spațiu unor energii oarbe care nu știm la ce vor duce. Iar acest lucru este valabil și pentru libertate.

Autor: Giordano Muraro

Traducător: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: revista Vita pastorale, 3 (2015), 31-32.        

        

Puțin umorism: 15 feluri de predici de evitat

di Antonio Rivero, L.C.

Cât este de dificil să se pronunța o predică bună! Care este modalitatea cea mai bună de a o face? Pare mai degrabă clar ceea ce NU trebuie să se facă. Iată câteva exemple: 

Predica improvizație: este cea pe care preotul o pregătește în timp ce-ți îmbracă alba, cingulul, stola și ornatul pentru Sf. Liturghie.

Predica livrescă: predica care miroase a carte și a catedră; predica academică, de marmură, dar căreia îi lipsește inima și cunoașterea celor care o ascultă.

Predica arheologică: predica în care predicatorul vrea totdeauna să intre în detalii secundare asupra fariseilor, a eseneenilor, a drahmei, a orei a șasea, a fântânii... Nu explică mesajul lui Dumnezeu, dar mai degrabă curiozități periferice. 

Predica romantică care vrea să smulgă lacrimi și zâmbete din partea celor care ascultă, în baza exclamațiilor, a interacțiunii, a răgetelor, a limbajului paternalist cu adjective duioase, diminutive sau augmentative.

Predica demagogică care, cu mii de cuvinte goale vrea să atragă publicul, dar care trădează atât mesajul evanghelic cât și destinatarul, mărind sau micșorând, desfigurând sau denaturând învățătura lui Cristos.

Predica literară: mai mult decât o predică sacră este un exercițiu literar și poetic.

Predica antologică: predica devine o oportunitate pentru a aminti și a scoate afară toate frazele, sentințele, textele, poeziile, definițiile pe care predicatorul le-a învățat pe de rost, sau pe care le avea în propria arhivă.

Predica moluscă: nevertebrată, moale, gelatină alunecoasă, fără argumentări, fără conținut, fără temă. Nu termină bine un argument și începe imediat un altul. 

Predica beton: numai idei fără nici o legătură cu viața credincioșilor. Predica trebuie să ajungă, pentru a o spune așa, în bucătăria femeii casnice, la locul de muncă al bunului tată de familie, pe masa de studiu al studentului... Predica beton nu va ajunge niciodată în aceste locuri. 

Predica spaghetă: se sucește și se răsucește în jurul aceluiași argument, plictisind ascultătorii și făcându-i să caște. 

Predica curs: tratează multe tematici, fără să concretizeze nici una.

Predica repetare a evangheliei: nu este capabil să scoată un mesaj din acea evanghelie pentru cel care ascultă, și singurul lucru pe care-l face este să repete ceea ce a fost proclamat deja. Este posibil ca predicatorul să fie incapabil de a crea o predică plină de parfum, cu ajutorul unei singure idei bine exprimate? Vă rog, ascultătorul nu este stupid!

Predica tehnică: a folosi tot timpul un limbaj teologic pe care lumea nu-l înțelege (metanoia, kenosis, anaforă, parusie, epifanic, isteric, pneumatic, mistagogic, escatologic, transubstanțiere…). Predica nu este o lecție de teologie, ci o conversație cordială cu ascultătorii și enoriașii.

Predica piață: predicatorul folosește tot timpul jargonul mojicesc și vulgar. În acest fel se minimizează Cuvântul lui Dumnezeu, demnitatea profetului și a credincioșilor pe care Sf. Paul îi numește „sfinți în Domnul”. Predicatorul nu trebuie niciodată să coboare în golănie, pentru că vorbește în numele lui Cristos și a Bisericii. 

Predica pilotului rău: predicatorul nu știe nici să decoleze, nici să aterizeze, și face ocoluri peste ocoluri, fără aă termine niciodată. „Și pentru a termina”... și se ridică din nou în nori. „Și pentru a termina”... și urcă din nou. Încheie și gata, te rog. 

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sources: ZENIT

Scrisoare către un fiu

Dragul meu fiu,

Dacă într-o zi mă vei vedea bătrân, dacă mă vei vedea murdărindu-mă atunci când mănânc, dacă mă vei vedea că nu reușesc să mă îmbrac... fii răbdător, amintește-ți timpul pe care l-am petrecut pentru a te învăța pe tine toate aceste lucruri. Dacă atunci când vorbesc cu tine voi repeta totdeauna aceleași lucruri, nu mă întrerupe... ascultă-mă. Atunci când erai un țânc trebuia să-ți povestesc în fiecare seară aceeași istorie, până când adormeai. Când nu voi vrea să mă spăl, nu mă certa și nu mă face să mă rușinez... amintește-ți de câte ori trebuia să alerg după tine, inventând scuze, pentru că nu voiai să te speli. Atunci când vei vedea ignoranța mea față de noile tehnologii, acordă-mi timpul necesar și nu mă privi ironic. Am avut multă răbdare să te învăț alfabetul. Atunci când nu voi reuși să-mi mai amintesc ceea ce spuneam, dă-mi timpul necesar să-mi amintesc din nou. Și dacă nu reușesc, nu te enerva: lucrul cel mai important nu este ceea ce spun, ci nevoia mea să fiu cu tine și să te am acolo să mă asculți. Atunci când picioarele mele obosite nu mă vor ajuta să țin pasul cu tine, nu mă trata ca și cum aș fi o greutate, dar vino spre mine cu mâinile tale viguroase, în același fel cum am făcut eu cu tine, atunci când învățai să mergi. Atunci când spun că aș dori să mor, nu te supăra, într-o zi vei înțelege ce mă face să vorbesc așa. Încearcă să înțelegi că la vârsta mea uneori se supraviețuiește, nu se trăiește. Într-o bună zi vei descoperi că, în ciuda greșelilor mele, am dorit totdeauna ceea ce este mai bun pentru tine, că am încercat să-ți netezesc drumul. Acordă-mi un pic din timpul tău, dă-mi puțin din răbdarea ta, oferă-mi un umăr pe care să-mi sprijin  capul, așa cum am făcut și eu pentru tine când erai mic. Ajută-mă să merg, ajută-mă să-mi sfârșesc zilele în iubire și răbdare. În schimb îți voi da un zâmbet și imensa iubire pe care am avut-o întotdeauna față de tine. Te iubesc, fiul meu.

Tatăl tău