Puțin umorism: 15 feluri de predici de evitat

di Antonio Rivero, L.C.

Cât este de dificil să se pronunța o predică bună! Care este modalitatea cea mai bună de a o face? Pare mai degrabă clar ceea ce NU trebuie să se facă. Iată câteva exemple: 

Predica improvizație: este cea pe care preotul o pregătește în timp ce-ți îmbracă alba, cingulul, stola și ornatul pentru Sf. Liturghie.

Predica livrescă: predica care miroase a carte și a catedră; predica academică, de marmură, dar căreia îi lipsește inima și cunoașterea celor care o ascultă.

Predica arheologică: predica în care predicatorul vrea totdeauna să intre în detalii secundare asupra fariseilor, a eseneenilor, a drahmei, a orei a șasea, a fântânii... Nu explică mesajul lui Dumnezeu, dar mai degrabă curiozități periferice. 

Predica romantică care vrea să smulgă lacrimi și zâmbete din partea celor care ascultă, în baza exclamațiilor, a interacțiunii, a răgetelor, a limbajului paternalist cu adjective duioase, diminutive sau augmentative.

Predica demagogică care, cu mii de cuvinte goale vrea să atragă publicul, dar care trădează atât mesajul evanghelic cât și destinatarul, mărind sau micșorând, desfigurând sau denaturând învățătura lui Cristos.

Predica literară: mai mult decât o predică sacră este un exercițiu literar și poetic.

Predica antologică: predica devine o oportunitate pentru a aminti și a scoate afară toate frazele, sentințele, textele, poeziile, definițiile pe care predicatorul le-a învățat pe de rost, sau pe care le avea în propria arhivă.

Predica moluscă: nevertebrată, moale, gelatină alunecoasă, fără argumentări, fără conținut, fără temă. Nu termină bine un argument și începe imediat un altul. 

Predica beton: numai idei fără nici o legătură cu viața credincioșilor. Predica trebuie să ajungă, pentru a o spune așa, în bucătăria femeii casnice, la locul de muncă al bunului tată de familie, pe masa de studiu al studentului... Predica beton nu va ajunge niciodată în aceste locuri. 

Predica spaghetă: se sucește și se răsucește în jurul aceluiași argument, plictisind ascultătorii și făcându-i să caște. 

Predica curs: tratează multe tematici, fără să concretizeze nici una.

Predica repetare a evangheliei: nu este capabil să scoată un mesaj din acea evanghelie pentru cel care ascultă, și singurul lucru pe care-l face este să repete ceea ce a fost proclamat deja. Este posibil ca predicatorul să fie incapabil de a crea o predică plină de parfum, cu ajutorul unei singure idei bine exprimate? Vă rog, ascultătorul nu este stupid!

Predica tehnică: a folosi tot timpul un limbaj teologic pe care lumea nu-l înțelege (metanoia, kenosis, anaforă, parusie, epifanic, isteric, pneumatic, mistagogic, escatologic, transubstanțiere…). Predica nu este o lecție de teologie, ci o conversație cordială cu ascultătorii și enoriașii.

Predica piață: predicatorul folosește tot timpul jargonul mojicesc și vulgar. În acest fel se minimizează Cuvântul lui Dumnezeu, demnitatea profetului și a credincioșilor pe care Sf. Paul îi numește „sfinți în Domnul”. Predicatorul nu trebuie niciodată să coboare în golănie, pentru că vorbește în numele lui Cristos și a Bisericii. 

Predica pilotului rău: predicatorul nu știe nici să decoleze, nici să aterizeze, și face ocoluri peste ocoluri, fără aă termine niciodată. „Și pentru a termina”... și se ridică din nou în nori. „Și pentru a termina”... și urcă din nou. Încheie și gata, te rog. 

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sources: ZENIT

Scrisoare către un fiu

Dragul meu fiu,

Dacă într-o zi mă vei vedea bătrân, dacă mă vei vedea murdărindu-mă atunci când mănânc, dacă mă vei vedea că nu reușesc să mă îmbrac... fii răbdător, amintește-ți timpul pe care l-am petrecut pentru a te învăța pe tine toate aceste lucruri. Dacă atunci când vorbesc cu tine voi repeta totdeauna aceleași lucruri, nu mă întrerupe... ascultă-mă. Atunci când erai un țânc trebuia să-ți povestesc în fiecare seară aceeași istorie, până când adormeai. Când nu voi vrea să mă spăl, nu mă certa și nu mă face să mă rușinez... amintește-ți de câte ori trebuia să alerg după tine, inventând scuze, pentru că nu voiai să te speli. Atunci când vei vedea ignoranța mea față de noile tehnologii, acordă-mi timpul necesar și nu mă privi ironic. Am avut multă răbdare să te învăț alfabetul. Atunci când nu voi reuși să-mi mai amintesc ceea ce spuneam, dă-mi timpul necesar să-mi amintesc din nou. Și dacă nu reușesc, nu te enerva: lucrul cel mai important nu este ceea ce spun, ci nevoia mea să fiu cu tine și să te am acolo să mă asculți. Atunci când picioarele mele obosite nu mă vor ajuta să țin pasul cu tine, nu mă trata ca și cum aș fi o greutate, dar vino spre mine cu mâinile tale viguroase, în același fel cum am făcut eu cu tine, atunci când învățai să mergi. Atunci când spun că aș dori să mor, nu te supăra, într-o zi vei înțelege ce mă face să vorbesc așa. Încearcă să înțelegi că la vârsta mea uneori se supraviețuiește, nu se trăiește. Într-o bună zi vei descoperi că, în ciuda greșelilor mele, am dorit totdeauna ceea ce este mai bun pentru tine, că am încercat să-ți netezesc drumul. Acordă-mi un pic din timpul tău, dă-mi puțin din răbdarea ta, oferă-mi un umăr pe care să-mi sprijin  capul, așa cum am făcut și eu pentru tine când erai mic. Ajută-mă să merg, ajută-mă să-mi sfârșesc zilele în iubire și răbdare. În schimb îți voi da un zâmbet și imensa iubire pe care am avut-o întotdeauna față de tine. Te iubesc, fiul meu.

Tatăl tău  

Degeaba tăiem crengile păcatului din afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor crește din nou

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlăstar?
-Da, părinte!
-Smulge-l!
Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
-Du-te si mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.
-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.”Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou.” (Sf.Grigorie Dialogul)

Valoarea timpului la Sfântul Ioan Gură de Aur

Să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să

facem binele, astfel încât şi de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim şi de cereasca Împărăţie să ne învrednicim“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre pocăinţă).

Oricare dintre noi, în fiecare zi, are de înfruntat teri­bi­­la problemă a tim­pului; constatăm astfel că ba trece prea repede şi nu avem vre­me să facem ceea ce ne pro­pu­nem, ba atunci când ar trebui să aşteptăm un pic ne pierdem fără excepţie răbdarea în fa­ţa întârzierii. Aşadar, nici scur­gerea rapidă nu ne mul­ţu­meş­te, nici zăbava nu ne li­niş­teş­te, ci dimpotrivă suntem traşi din ambele părţi, ca în­tr-un vertij, spre aşa-numitul stres cotidian. Şi iată cum timpul, care pentru unii se mă­soa­ră nu în ceasuri, ci în bani, de­vi­ne, prin însuşi definitoriul său caracter trecător, un vrăj­maş de temut şi mai cu seamă de neînţeles pentru omul con­tem­­poran. Totuşi, Biserica are un anume fel de a privi şi de a va­loriza timpul care, după cum se ştie, este una dintre dimensi­u­nile lumii fenomenale, gândi­tă însă, prin însuşi actul cre­a­ţiei, într-un raport cu veşnicia şi implicit cu Ziditorul univer­su­­lui. Aşadar, abordarea ecle­si­a­­lă se raportează înainte de toa­te la vrednicia aparte a tim­pu­­lui, văzută în Creştinism ca timp al mântuirii, iar din a­ceas­tă perspectivă el ar trebui să fie pus în valoare pe deplin, în fiecare moment începând de a­cum. Aceasta, întrucât, aşa cum oricine poate observa, timpul este ireversibil şi finit. Vă­dit este că timpul vieţii e scurt, nu trebuie să ne batem foarte mult capul cu cercetarea şi cu fi­losofarea asupra sa, întrucât A­postolul Pavel ne spune foarte lim­pede „că vremea s-a scurtat de acum“ (1 Corinteni 7, 9).

Prin urmare, pierderea fără rost a timpului este o mare pa­gu­bă şi un mare păcat, potrivit Sfân­tului Ioan Gură de Aur, ca­­re nu se sfieşte să-i apostro­fe­­ze pe cei ce-l irosesc, sensi­bi­li­­zându-ne prin zugrăvirea unui crâmpei de viaţă pe cât de sim­plu, pe atât de convingător, prin faptul că reuşeşte să oglin­deas­­că în câteva cuvinte în­trea­ga viaţă a omului:

„Aşa cum păţesc slugile cele le­neşe care, ducându-se în pia­ţă să târguiască, lasă însă la o par­te scopul pentru care au fost tri­mise de stăpânul lor, a­li­pin­du-se de cei ce stau degeaba a­co­lo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dum­nezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, fru­museţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoa­re cu nimic, după cum şi slu­gi­le, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile u­nora dintre cerşetori, iar mai a­poi, venind acasă târziu, pri­mesc lovituri de la stăpânii lor. Mul­te încă uită să se mai în­toar­că acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios“ (Omilia 3 la Romani).

De asemenea, în viaţa omului timpul este legat indisolubil de moarte; fiind prin fire finit, în­că din primele momente ale e­xistenţei, nisipul scurs din clep­sidră arată deodată cu creş­terea omului şi apropierea ine­vitabilă de moarte, în calita­te de ultimă staţie a existenţei noas­tre terestre. Dar, deşi timpul acestei vieţi este finit şi li­mi­­tat, el are un caracter unic, şi tocmai într-aceasta constă ne­preţuita sa valoare; ceea ce se poate dobândi în răstimpul vie­ţii nu poate fi dobândit re­tro­activ şi nici după scurgerea lui, dincolo:

„După moarte nu mai exis­tă timp de pocăinţă şi în iad su­fletul care s-a omorât prin pă­cate nu mai poate reveni la via­ţa cea du­pă Dumnezeu“ (Des­pre Preo­ţie).

În concluzie, îndemnul e­sen­ţi­al al Sfântului Ioan Hri­sos­tom, ca şi al tuturor Părinţilor Bi­sericii de altfel, este acela de a fi totdeauna cu luare aminte; via­ţa este presărată cu multe ne­cunoscute, piedici, boli, răz­boaie etc., care pot scurta timpul mântuirii şi este posibil să trea­că mult timp şi să nu izbutim în nici un fel mântuirea, de a­ce­ea cât avem vreme să ne în­toar­cem la Dumnezeu şi să nu că­utăm în acest timp ceea ce nu-i este propriu, adică odihnă şi desfătare. De asemenea, timpul terestru nu a fost conceput să posede o anume valoare în si­ne, ci să se afle totdeauna în re­laţie cu veşnicia, care este de fapt sensul final al timpului şi al tuturor faptelor de sub timp:

„Acesta este timp de po­că­in­ţă, în vreme ce acela al ju­de­că­ţii; acesta este timpul nevo­in­­ţe­lor, în vreme ce acela al cu­nu­ni­lor; acesta este timpul os­te­ne­lii, în vreme ce acela al odihnei, a­cesta este timpul sudorilor, în vre­me ce acela al răsplăţilor… A­şa­dar, să-L ru­găm pe Domnul cât mai avem timp; să facem bi­ne­le, astfel încât şi de viitoarea ghee­nă ne­muritoare să ne iz­bă­­vim şi de cereasca Împărăţie să ne în­vrednicim“ (Cuvânt despre pocăinţă).

Autor: Nicușor Deciu

Sursa: www.ziarullumina.ro