Ce este mai prețios în viață?

Odată, un călugăr, în timp ce călătorea, a găsit o piatră prețioasă și a pus-o în geanta lui. Într-una din zile, întâlnind un călător își deschise geanta pentru a-i da ceva hrană acestuia, dar călătorul văzu piatra prețioasă și i- ceru. Fără să stea pe gânduri, călugărul îi dădu imediat piatra. Călătorul plecă plin de bucurie pentru neașteptatul dar al pietrei prețioase, care i-ar fi garantat bunăstarea și siguranța pentru tot restul vieții lui.

Dar după câteva zile plecă în căutarea călugărului și găsindu-l, îi restitui piatra, spunându-i: acum dă-mi ceva mult mai prețios decât această piatră, ceva care să nu aibă egal ca preț cu piatra prețioasă. Dă-mi ceea ce te-a făcut capabil să-mi dăruiești piatra”.

Ziduri

Într-un deșert aspru și stâncos trăiau doi sihaștrii.

Găsiseră două grote care se aflau una în fața celeilalte.

După ani de rugăciune și de lungi mortificări, unul din sihaștrii ajunsese la convingerea că devenise perfect.

Celălalt era un om la fel de pios, dar și bun și indulgent. Se oprea să discute cu puținii pelerini, îi mângâia și îi primea în chilia lui pe cei care se pierduseră prin deșert, sau pe cei care fugeau de situațiile dificile prin care treceau.

„Toate acestea înseamnă timp sustras meditației și rugăciunii”, gândea primul sihastru. Și nu era de acord cu frecventele, dar micile lipsuri ale celuilalt.

Pentru a-l face să înțeleagă clar cât de departe se afla de sfințenie, decise să așeze câte o piatră la intrarea în propria grotă de fiecare dată când celălalt comitea o greșeală.

După câteva luni, în fața grotei lui se înălțase un zid de pietre cenușii, care-l sufocau. Iar el zidit în interiorul grotei.

Morala: uneori, în jurul inimii noastre construim ziduri, cu micile pietre de fiecare zi ale resentimentelor, ale răzbunărilor, ale tăcerilor, ale problemelor nerezolvate, etc.

Sarcina noastră cea mai importantă este să împiedicăm ca să se formeze ziduri în jurul inimilor noastre. Și mai ales să căutăm să nu devenim „o piatră în plus în zidurile altora”.

Viața...

Un copil împreună cu tatăl său se plimbau în

munți...

Dintr-odată, copilul se împiedică, căzu și lovindu-se foarte tare, urlă: „Ahhhhhhhhhhh!!!”

Spre marea lui mirare, copilul auzi o voce dinspre munți, care repeta: „Ahhhhhhhhhh!!!”

Plin de curiozitate, acesta întrebă: „Cine ești tu?”

Și primi răspunsul: „Cine ești tu?”

Copilul urlă din nou: „Eu te aud! Cine ești?”

Iar vocea răspunse: „Eu te aud! Cine ești?”

Plin de nervi de acel răspuns, copilul urlă din nou: „Încăpățânatule!”

Și primi răspunsul: „Încăpățânatule!”

Atunci copilul privi spre tatăl său și-l întrebă: „Tată, ce se întâmplă?”

Surăzând, tatăl îi răspunse: „Fiule, fii atent”

Imediat tatăl strigă: „Tu ești un campion!”

Vocea răspunse: „Tu ești un campion!”

Copilul era surprins, dar nu reușea să înțeleagă.

Atunci tatăl îi explică: „Lumea numește acest fenomen ECOU, dar, în realitate, este VIAȚĂ.

Viața este ca un ecou, îți restituie ceea ce tu spui sau faci.

Viața nu este altceva decât reflexul acțiunilor noastre.

Dacă tu dorești să fie mai multă iubire în lume, trebuie să creezi mai multă iubire în inima ta;

Dacă vrei ca lumea să te respecte, trebuie ca tu să-i respecți mai înainte pe ceilalți.

Acest principiu este valabil în orice situație, în orice aspect al vieții; Viața îți restituie ceea ce tu i-ai dat ei.

Viața noastră nu este o mulțime de coincidențe, dar este oglinda ființei noastre.