Fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită?

Domnule profesor, voiam să vă pun o

întrebare. După părerea dumneavoastră, fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită? Știu că este o întrebare stupidă și cred că știu, mai mult sau mai puțin, care este răspunsul dumneavoastră, dar am nevoie să-l aud.

Dragă Beatrice, m-am gândit mult la tine în această lună, pentru că am încercat să mă încăpățânez să mă conving că iubirea poate fi și „meritată”. De fapt, nu este nici un secret că bunătatea, generozitatea, fidelitatea... atrag răspunsuri iubitoare față de noi!

Mi-au venit în minte și o mulțime de exemple care confirmă că iubirea nu este exclusă din legea dinamicii lui Newton, care afirmă: „fiecărei acțiuni îi corepunde o reacție egală sau contrară”. În fond, învățăm să facem o acțiune în loc de o alta sau să alegem bine cuvintele înainte de a le pronunța, tocmai pentru că știm că fiecare opțiune ne va conduce spre un destin diferit. Încă de mici înțelegem că, pentru a fi iubiți și a primi atenție, trebuie să facem ceva. A fi ascultători, a surâde educați, a lua o notă mare la școală, a da din pachețelul nostru și colegului nostru de bancă, a mulțumi cu bunătate... toate acestea fac să cucerim multă pozitivitate în jurul nostru.

Dar... eh, știu, acum intervine un frumos „dar”!

Dar câtă angajare (plătită deseori cu sensuri de vină) necesită, pentru a reuși să ne simțim că merităm iubirea?

Și odată câștigat acest merit, la câtă pică trebuie să renunțăm pentru a ne elibera de deziluzia iubirii necorespunse?

Și astfel a trebuit să mă întorc în urma pașilor mei și să recunosc că iubirea nu se merită. Ea este gratis. Punct și gata.

Mai mult: cu cât este mai gratuită, cu atât este iubire mai autentică.

Acum da, pot să respir liniștit!

În sfârșit, mă pot relaxa, pentru că pot spera că sunt iubită de soțul meu, în ciuda umorului meu mereu schimbător; iubită de prietenele mele în ciuda tăcerilor mele prelungite; iubită de familia mea în ciuda...

Eeehhh, cât de lungă ar fi lista acelor „în ciuda”!

 Dacă iubirea este un dar nemeritat, putem să deschidem ochii bine, ca și copii, atunci când văd marea pentru prima oară și să spunem acel „ooohhh!!!”, care șterge orice obișnuință.

Dacă iubirea este un dar nemeritat, pot să iau pachetul fără a plăti nimic poștașului, pentru că soarele, și astăzi, va răsări pentru mine, dăruindu-mi ceasuri și minute de folosit așa cum cred eu mai bine.

Iar dacă eu primesc gratis, pot și să dau gratis.

„Gratis ați primit, gratis să dați” (Mt 10, 8), spune Isus.

Dragă Beatrice, știu bine că între creaturile umane această gratuitate nu este practicată foarte mult, dar oare aceasta trebuie să ne facă să renunțăm și noi?

A iubi înseamnă a vindeca!

A vindeca de frică, de resentimente, de gelozii, de sensurile de vină, de narcisism, de invidie, de pretenția de a avea totdeauna dreptate, de teama de a fi îndatorați...

A iubi înseamnă a face să circule iertări care redau libertatea din vechile sclavii spirituale.

Sensul ultim al vieții este tocmai acesta: a ne vindeca în fiecare zi câte puțin, pentru a reuși să murim ceva mai sănătoși.

Atât de sănătoși încât să reușim să admirăm fără invidie, să urmăm pe alții fără să-i imităm, să lăudăm fără să lingușim, să conducem fără să manipulăm.

Această vindecare progresivă se cheamă fericire, sfințenie, pace interioară, bucurie... toate daruri care nu se cumpără, nu se merită, dar se primesc de la viață.

Desigur, uneori este greu să acceptăm contradicțiile și defectele celui care ne stă alături. Exact cum, pentru cel ce ne stă alături, îi este greu să accepte contradicțiile și defectele noastre. Dar toate acestea nu au nici o legătură cu meritul/

Este efortul de a trăi.

Este consecința faptului că suntem cenușă.

Când începe Postul Mare, creștinii fac un gest simbolic foarte profund: se pun în rând în fața episcopului (care reprezintă întreaga Biserică), iar acesta pune fiecăruia pe creștet puțină cenușă.

Este un gest care nu ne evită: ești cenușă.

Ești fragil.

Nu-ți ascunde acest adevăr, așa cum fac oamenii-struți. Recunoaște-l. Fii sincer.

Ai vrea să iubești, dar nu reușești.

Ai dori să fi iubit, dar nu recunoști acest lucru.

Puțină cenușă ne spune cine suntem.

Creaturi fragile care au vise enorme în inimă.

Și ce va rămâne din cenușa care suntem?

„Toate trec, numai iubirea rămâne. La sfârșitul vieții numai două întrebări vom auzi, punctuale și implacabile: ai iubit?... am fost iubit? Acest lucru l-a spus Chiara Ammirante. Îți amintești, anul trecut, când a fost oaspetele spectacolului nostru? Îți amintești când ne-a povestit viața ei?

Ce va rămâne din această zi pe care o trăim acum?

Bună ziua spusă în grabă mamei noastre?

Zâmbetul dat vânzătoarei unde am fost?

Ironiile făcute cu o altă prietenă despre o altă persoană?

Răbdarea pe care am avut-o, ascultând plângerile vecinei?

Telefonul pe care n-i l-am dat, în ciuda oboselii, pentru a ne ura noapte bună?

Care din acest lucruri văr deveni cenuță și care vor rămâne pentru totdeauna?

În fiecare minut facem această alegere: ori să iubim așa cum numai noi știm s-o facem în acea zi, ori să ardem în păcat atâtea ocazii de iubire.

A păcătui înseamnă a greși ținta, a pierde.

A iubi înseamnă a vindeca și a ne vindeca, a învinge.

Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne vindecăm și vindecăm.

Îi mai repet odată: obiectivul nostru este a muri cât mai sănătoși posibil!

Pentru a ne vindeca există un MEDIC care lucrează gratis și cunoaște bine toate numele pacienților săi. Dumnezeu face tocmai acest lucru: ne învață că putem iubi gratis și îndepărtează de la noi orice sens de vină care ne poate face să ne simțim „greșiți”.

Este El cel care transformă fiecare clipă devenită cenușă din viața noastră într-o sfântă părticică plină de iubire divină!

Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, pentru că ne-am rugat, pentru că am făcut pocăințe, pentru că... El ne iubește gratis. Cu cât înțelegem mai mult acest lucru cu atât vom fi mai fericiți și mai liniștiți.

Este o iubire care ne spune: „Mergi înainte! Ești pe cale să te vindeci, iar eu îți sunt alături. Pentru mine ești persoana cea mai frumoasă din lume!... ok, recunosc, sunt de partea ta!”.

P.S. Dragă Beatrice, nu era o întrebare stupidă! M-ai făcut să mă gândesc o lună întreagă înainte să-ți răspund!!! Nu voiam să-ți dau răspunsuri știute dinainte! Iubirea primită este forța noastră interioară. Fără iubire nu vom reuși să mergem niciodată înainte. De când ne naștem și până la ultima respirație, vom avea totdeauna nevoie de energia pozitivă a iubirii pentru a trăi. O merităm? Nu. Avem nevoie de iubire pentru a trăi. Așa cum nu merităm oxigenul care ne înconjoară, la fel nu merităm iubirea. Există, și ne înconjoară. Și cu cât este mai pură, cu atât ne vom simți mai bine.

Sursa:  https://www.facebook.com/intemirifugio

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Istoria culorilor în Liturghie. De ce le-a apărat Biserica întotdeauna în fața tendințelor „protestante”?

Știm bine că Liturghia este o parte integrantă a Tradiției

catolice. Ea nu este o invenție a omului, deoarece a fost instituită de către Isus Cristos în Taina Euharistică și perfecționată de către El însuși în timpul celor patruzeci de zile de după Înviere, așa cum Tradiția ne învață. Totuși, este interesant să ne întrebăm, după 2000 de ani de creștinism, asupra istoriei evoluției unei părți simbolice foarte importantă a Liturghiei, care este culoarea.
    
În prezent, culorile îngăduite pentru celebrări, cel puțin în ritul roman, sunt opt: violet, alb, auriu, verde, roșu, albastru, roz, negru. Fiecare dintre acestea are un înțeles specific. Dar cum s-a ajuns la aceste culori? De la început creștinii au folosit aceste tonuri sau a existat o evoluție?
    
De fapt, în riturile cele mai vechi (de exemplu, ritul din Ierusalim), veșmântul purtat în timpul slujbelor de duminică era pur și simplu o tunică, rareori din lână, de nuanță albă, care amintea chintesența cristologică de puritate, inocență, haina albă a Mielului Divin. O culoare care amintea albul, dar, de fapt, nu era, deoarece tehnicile de albire ale țesuturilor erau lente și costisitoare, astfel încât, de fapt, aveau diferite nuanțe de gri.
    
Din secolul al VII-lea, au început să se răspândească diferite culori, și împreună cu ele, unele linii liturgice, care nu au obținut nici un efect, decât la nivel local. Culorile principale au devenit trei, care reprezintă culorile clasice folosite încă din antichitate: roșu, alb și negru. Din aceste culori erau folosite anumite nuanțe, în funcție de sărbătoarea care se amintea. Așa s-a ajuns la trei nuanțe de roșu, două de alb și două de negru, diferențiindu-se una de cealaltă prin intensitate și luminozitate, însumând în total șapte culori diferite. La cele trei nuanțe de roșu a început să se adauge auriul, care de fapt era mai mult un galben, apoi verde, violet și chiar gri. Adesea, semnificația culorilor, deși existau unele orientări generale și mai puțin clare, erau subiectul de interpretare al celebranților. Din acest motiv erau unii preoți care celebrau Paștele cu veșminte albe, alții cu veșmite roșii sau chiar verzi.
    
Din secolul al VIII-lea, a început o discuție între teologi și episcopi cu privire la necesitatea utilizării culorilor în timpul Liturghiilor. Au existat două curente de gândire, reprezentate de călugării de la Cluny și de cistercieni. Primii susțineau natura luminoasă a culorii și, prin urmare, superioară materiei, care urma să fie folosită în mod absolut în timpul oficiilor divine. Cei din urmă au sprijinit natura materială a luminii și, prin urmare, incomodă de utilizat în timpul Liturghiilor, unde se exaltă o natură în mod radical opusă, acea natură spirituală a lui Dumnezeu. Așa numita cromofobie (frica de culori), deși combătută de către papi și episcopi încă din jurul anilor 1000, a supraviețuit de-a lungul Evului Mediu, influențându-i și pe exponenții Reformei protestante, care negau orice utilizare de imagini și culori, considerându-le pură vanitate.
    
Odată cu secolul al XII-lea, s-a încercat să se dea o uniformitate culorilor în riturile Bisericii. Liturgiștii epocii erau unanimi în atribuirea de înțelesuri specifice celor trei culori principale. Roșul era culoarea Patimii, a martiriului și a Spiritului Sfânt; albul era culoarea pascală, în timp ce negrul era culoarea abstinenței, penitenței și doliului. Violetul era considerat un înlocuitor al negrului în anumite cazuri. Culorile gri și galben erau considerate înlocuitori ai albului. Din acest motiv violetul a început să înlocuiască negrul în timpul Adventului. Cardinalul Lothar de Segni (devenit Papa Inocențiu al III-lea), a scris între 1194 și 1195 un tratat intitulat „De sacro sancti altari mysterio”, în care vorbește și despre culorile liturgice. Ajuns pe scaunul apostolului Petru, Inocențiu al III-lea a preluat textul cu intenția de a standardiza culorile liturgice în toate eparhiile, chiar și în cele mai îndepărtate de Roma și cu rituri diferite de cel roman. Până la Conciliul din Trento, în acest tratat se găsește semnificația definitivă a culorilor liturgice și trimiteri precise a calendarului liturgic, pentru a evita interpretările neclare ale celebranților: roșu, culoarea Patimii, a martiriului și a Spiritului Sfânt, se utilizează doar în sărbătorile Apostolilor, ale martirilor, ale Sfintei Cruci și de Rusalii; alb, culoarea Pascală prin excelentă, se utilizează în sărbătorile îngerilor, ale fecioarelor, ale mărturisitorilor, în Joia Mare, de Paști, Crăciun, Bobotează, Înălțarea Domnului și de sărbătoarea Tuturor Sfinților. Negrul, doliu și penitență, urma să fie folosit pentru morți, în Advent și în Postul Mare. În celelalte zile, se utiliza doar culoarea verde, deoarece - scrie Inocențiu al III-lea în tratat - este vorba despre o culoare între roșu, negru și alb. Violetul poate înlocui uneori negrul, iar galbenul poate înlocui, în cazuri particulare, doar verdele.

Este interesant de notat faptul că violetul, la momentul respectiv, nu a fost așa cum îl știm astăzi. Era vorba mai degrabă de un albastru foarte închis, cu tendințe mai mult spre indigo. Multe veșminte vechi, care nouă ne par a fi albastru închis, erau considerate violet de către medievali. Albastrul era complet înlăturat din Liturghie, fiind considerat o culoare barbară, și prin urmare de origine păgână. În ciuda acestei concepții, încă din secolul al IX-lea, în special în Franța carolingiană, a început să se răspândească în biserici albastrul, ca și culoare simbol al cerului, în ceea ce privește frescele și vitraliile. Sfinții erau reprezentați cu veșminte albastre, pentru a simboliza prezența lor în Paradis. Nu existau veșminte de culoare albastră de utilizat în liturgie.
    
Pentru introducerea albastrului în liturgie, ca și culoare de utilizat în sărbători mariane, trebuie să acceptăm secolele XIII-XIV. Această culoare a fost introdusă pentru prima dată în Spania, în ritul mozarambic. Treptat, această culoare liturgică s-a răspândit și în celelalte părți ale Europei, dar culoarea permanentă pentru săbătorile mariane a rămas tot albul. De exemplu, în ritul roman, care a suferit influențe semnificative din ritul galican, culoarea albastră nu va fi inclusă oficial în rândul culorilor liturgice.
    
În perioada barocă (secolul al XVII-lea), au fost introduse noi culori liturgice: auriu și roz. Prima, deja în vogă ca și substitut al albului și al verdelui, a fost utilizat mult în ritul roman pentru sărbătorile mariane, în locul albastrului spaniol și al albului roman precedent. De asemenea, multe statui ale Fecioarei, având veșmântul albastru, au fost revopsite în culoarea aurului. S-a stabilit că auriul, simbol al măreției lui Dumnezeu, ar putea înlocui orice culoare, cu excepția violetului și a negrului, culori de penitență. Culoarea roz, noutate absolută, a fost introdusă doar pentru duminicile „gaudete” (a treia din Advent), și „laetare” (a treia din Postul Mare), ca o combinație între violet (folosită în Advent și Postul Mare) și alb (întrucât aceste două duminici amintesc bucuriile Nașterii și Învierii).

Sursa: www.e-communio.ro  

Traducere: Liviu Ursu

Vizitați-vă părinții, cât mai sunt în viață

După 21 de ani de căsătorie, soția m-a luat

deoparte pentru a-mi spune ceva important. Voia să petrec ceva timp cu o altă femeie, să o duc la restaurant și apoi la cinematograf. Soția mi-a spus:

- Te iubesc, dar știu că și acea femeie te iubește, iar eu vreau ca tu să petreci câteva ceasuri cu dânsa.

Această femeie era mama mea. Trăia singură de 19 ani, după ce tatăl meu murise și, din cauza serviciului și a celor trei copii ai mei o vizitam numai ocazional.

Astfel, în acea seară am făcut ceea ce-mi ceruse soția mea. Am invitat-o pe mama mea la restaurant, și apoi la un film.
- Ce se întâmplă?, m-a întrebat mama mea? Ești sigur că te simți bine?

- M-am gândit că ar fi o idee bună să petrec câteva ceasuri cu tine, am răspuns, numai eu cu tine...

Mama mea, la telefon, a rămas în tăcere pentru un moment, apoi a spus:

- Într-adevăr, mi-ar place foarte mult să ies cu tine...

Apoi, vinerea următoare, după ce am terminat de muncit, am mers să o iau de acasă. Eram puțin nervos..., trecuse mult timp... Fusese la coafor și se îmbrăcase cu aceeași haină pe care o pusese la ultima aniversare a căsătoriei ei. Zâmbetul ei, radiind de fericire, o făcea să pară un îngeraș.

- Am spus prietenelor mele că în seara asta voi ieși cu fiul meu și au rămas toate cu gura deschisă, mi-a spus în timp ce se urca în mașină. Nu văd ceasul să le povestesc lor cum mi-am petrecut această seară cu tine!

Astfel, am mers la un restaurant, nu prea elegant, dar destul și intim și confortabil. Mama m-a luat de braț, ca și cum ar fi fost prima doamnă. Ne-am așezat și a trebuit să-i citesc meniul, din moment ce ochii ei nu mai reușeau să citească scrisul acela cu caractere foarte mic. De abia citisem felurile de mâncare și, rotindu-mi ochii, am văzut că ea mă privea cu ochii plini de nostalgie.

- Când erai mic, îți citeam eu meniul!, îmi spuse cu simplitate

- Atunci este timpul ca tu să te odihnești puțin, iar eu să-ți întorc înapoi binele făcut, i-am spus eu.

Am cinat și am vorbit. Nimic extraordinar; am vorbit de noutățile din viețile noastre. După vreo două ceasuri ne-am dat seama că atât de mult vorbisem, încât uitasem de film. Dar, în realitate, nu ne păruse rău că pierdusem filmul. Am plecat, iar când am ajuns acasă, mi-a spus că ar vrea să mai iasă cu mine, dar dacă i-aș fi promis că de data asta ar fi vrut dânsa să mă invite. Am acceptat imediat!

- Cum a mers întâlnirea ta?, m-a întrebat soția când am ajuns acasă!

- A mers mai bine decât mi-aș fi închipuit; a mers excelent!

...........

Din păcate nu am reușit să fac să mă las invitat de mama la restaurant. După câteva zile mama mea a murit în urma unor probleme cardiace. Toate s-au întâmplat atât de repede încât nimeni nu a mai putut face nimic pentru ea...

Au trecut câteva zile și am primit de la restaurantul la care fusesem cu mama, într-un plic, un bon. Pe spatele acestuia scria: Am plătit această masă anticipat, pentru că nu eram sigură dacă voi putea fi prezentă, dar..., în orice caz, am plătit deja pentru două persoane, pentru tine și pentru soția ta. Tu nu știi cât de mult a însemnat pentru mine seara aceea  petrecută cu tine. Te iubesc, fiul meu! Semnat: Mama.

În acea seară am înțeles importanța de a spune: te iubesc!, și importanța de a petrece timpul cu familia și persoanele dragi. Într-adevăr, nimic nu este mai important decât această iubire...

Fiecare creștin este un cuvânt al lui Dumnezeu, iar Biblia este o scrisoare pe care el o scrie special pentru fiecare om în parte

Un păgân râdea de creștini pentru că citesc și pun în practică numai o carte. Dar, un sfânt episcop care-l auzise pălăvrăgind, îi povesti următoarele: „Odată, un învățător l-a întâlnit pe Isus Cristos: Doamne – i-a spus acesta – eu știu bine că tu ai fost Mesia, și ceea ce tu ai spus este plin de înțelepciune. Dar cum se poate ca o singură carte să fie de ajuns până-n veșnicie pentru toată lumea? Îi răspunse Isus: Este adevărat ceea ce tu spui. Dar tu nu știi că poporul meu rescrie cu viața lui această carte în fiecare zi