De la moarte la înviere. Reflecție la înmormântări

De fiecare dată când se stinge o viață umană, se împlinește ceea

ce evanghelistul Marcu scrie cu privire la moartea lui Isus Cristos: s-a făcut întuneric pe pământ. Moartea rămâne un mister de nepătruns, în care nu intră lumina rațiunii noastre. Când ne găsim să celebrăm înmormântări de tineri sau de persoane decedate pe neașteptate sau în circumstanțe tragice, întunericul se dublează. Ne simțim învățuiți de întuneric. Nu vedem altceva decât obscuritate. Se reprezintă evenimentul de pe Golgota, unde un om având puțin mai mult de treizeci de ani murea, după o groaznică agonie. Dacă contemplăm Răstignitul, dacă pătrundem în suferința Lui, înțelegem strigătul lui Isus. Strigătul Lui este strigătul nostru, iar strigătul nostru coincide cu strigătul lui: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Povestirea morții lui Cristos trezește în noi o profundă emoție și o intensă pietate. Ultimul gest, ultimul efort al Nazariteanului este o specie de strigăt nearticulat. Nu mai există cuvinte. Este numai durere. Apare numai ca drama unui muritor.

Unde se afla Dumnezeu în timp ce se consuma nedreapta moarte a lui Isus? De ce nu a răspuns la invocația lansată de Isus de pe cruce? Nu degeaba vălul Templului s-a sfâșiat la moartea Fiului lui Dumnezeu. Locurile și riturile obișnuite ale religiei nu mai sunt de ajuns. Nu mai folosesc cuvintele sau gesturile răsuflate, banalizate, lipsite de semnificație. Este nevoie de ceva nou. Trebuie ca cineva să coboare în moartea noastră și să accepte să locuiască acolo, pentru ca nimeni să nu se poată simți singur și abandonat în ceasul fatal. Vălul Templului s-a sfârșit: moartea este banca de probă definitivă, unde omul îl așteaptă pe Dumnezeu. Tocmai în fața morții, discursuri de ocazie pline de o vagă religiozitate se frâng și-și descoperă întreaga lor fragilitate, ca și vălul Templului. Privirea omului în fața morții pătrunde în locul cel mai sacru al pământului, sfânta sfintelor. Nu mai există nimic care să pară că protejează transcendența lui Dumnezeu. Atunci când omul moare, atunci când un tânăr moare, privirea noastră vrea să ajungă până în capăt, fără cortine sau văluri care să pretindă să ascundă răspunsurile pe care le căutăm.

Din acest motiv nu putem să îndepărtăm ochii de Răstignit atunci când celebrăm o înmormântare. A face acest lucru înseamnă a deforma sensul morții, al oricărei morți. Înseamnă a ne găsi în fața lui Dumnezeu și, uneori, împotriva Lui. Moartea în fața vieții, timpul care trece și consumă în fața Veșnicului care nu trece și nu se consumă. Cum ar putea acest Dumnezeu să intereseze speranța noastră sau să trezească credința în noi? Atunci când, în schimb, strigătul nostru, oricât de provocator și puternic ar fi, este strigătul însuși al Fiului Tatălui, atunci devine rugăciune. În acel moment noi rămânem în interiorul misterului, nu înainte sau împotrivă, ci înlăuntrul abisului lui Dumnezeu. Toate întrebările noastre răsună în cea a lui Cristos, care le strânge la sine, ca într-un sân, ca într-o cavitate care le amplifică fără a permite să se risipească în exterior. Dacă strigătul nostru este strigătul lui Isus, nu mai avem să ne temem de nimic.

Într-adevăr, Tatăl a dat răspuns acelui strigăt. Textul evanghelic sugerează acest lucru punând o continuare la moartea lui Isus. Sâmbăta trece. Sosește Paștele. Prea deseori pentru noi moartea este ultimul cuvânt, ultima zi, ultimul apus. Textul lui Marcu, în schimb, ne conduce dincolo. Sâmbăta înmormântării va trece. Noi acum suntem în interiorul acestei sâmbete și în interiorul aceleiași sâmbete se află și răposații noștri. Așteptăm împreună sosirea unui soare fără apus. Așteptăm în certitudinea credinței care rezistă și în fața tăcerii care nu are cuvinte. Ultimele pe care le auzim pronunțate în fragmentul femeilor reflectă mai precis o necesitate și o dorință care se manifestă ca imposibile de pus în act: „Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?”. Între noi și cei care au trecut pragul morții este pusă o barieră. Nu ne este dat nouă să o eliminăm. Este un lucru care depășește puterile noastre. Tocmai aici putem însă să-l întâlnim pe Dumnezeul care nu l-a abandonat pe Fiul său Isus, și care nu ne va abandona nici pe noi.

Textul lui Marcu lasă cititorului să intuiască, cu ajutorul cuvintelor mesagerului ceresc, cum a fost posibil ca piatra să fie găsită îndepărtată din fața mormântului. Actul decisiv, actul pe care nici o putere umană nu poate să-l producă, adică ștergerea membranei care ne separă de moarte și de răposații noștri, a fost deja împlinit. În timpul acelei nopți, noaptea cea mai importantă a întregii istorii, piatra a fost îndepărtată. Și pietrele care sigilează mormintele dragilor noștri, într-o zi, vor fi rostogolite, exact ca și piatra mormântului în care a fost depus Isus Cristos. Acum ne revine nouă să trăim din această speranță, transformând zilele noastre și căutându-l pe Domnul „în Galilea”. Acolo, „în Galilea” îl vom vedea. Adică: Cel Înviat nu se arată lângă mormânt, nu satisface dorința noastră imediată și emotivă de a vedea și a atinge repede ceva. Suntem așteptați în interiorul cotidianității noastre. Suntem așteptați în pământul ferialității.

Acest lucru înseamnă, într-adevăr, a-l întâlni pe Cristos în Galilea. Dacă înmormântarea și celebrarea ei rămâne un episod izolat în care căutăm să retrăim vagi amintiri ale unui trecut creștin de acum pălit, atunci, pentru noi, mormântul încă mai este închis. Nu pentru că Isus nu l-a deschis deja cu puterea învierii lui, ci mai degrabă pentru că noi încă mai trăim în umbra morții, ca și cum Paștele nu ar fi avut loc niciodată.

Celebrarea înmormântărilor nu poate fi un nou început numai pentru cel pe care l-am însoțit până în pragul morții. A trăi moartea, pentru noi creștinii, înseamnă a-L întâlni pe cel care ne așteaptă în Galilea și ne solicită și nouă un nou început, o nouă speranță, o nouă credință.

Autor: C. Arletti

VP, 4 (2013), pp. 66-67.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian                

Divort. Rahela si Itic

Rahela ii zice lui Itic:

-Ma Itic, m-am gindit bine si am hotarat sa divortez!
-Cum asa, mai Rahela, dupa 40 de ani de casatorie? Dar ce-ti veni?
-Pai tu-ti dai seama, mai Itic, ca in 40 de ani tu nu mi-ai cumparat niciodata nimic?
-Pai nu mi-ai spus niciodata ca ai avea ceva de vanzare!

Ce s-a ales de lumea asta, domnule!

Ce s-a ales de lumea asta, domnule! Stateam

duminica in biserica la slujba si o doamna de langa mine scoate o tigara, o aprinde si incepe sa fumeze… Sa-mi scape berea din mana, nu alta!

Copilul si batranica.

Pe o banca, in parc, un copil manca intr-o disperare

dintr-o cutie de bomboane. O batranica il vede si ii spune:

- Nu trebuie sa mananci atatea bomboane, te poti imbolnavi!
- Dar dumneavoastra stiti cat a trait bunicul meu? 105 ani!
- Si manca atat de multe bomboane?
- Nu, DAR ISI VEDEA DE TREABA LUI!!!

Cum să te adresezi puşcăriaşilor

Un păstor a fost invitat să vorbească puşcăriaşilor de la

închisoarea din localitate.  Inima lui era plină şi de bucurie, dar şi de emoţie!  Nu a mai vorbit niciodată unui asemenea public!  Aşa că, ajuns în faţa deţinuţilor, păstorul nostru se îndreptă spre podium şi  începu vorbirea astfel:

- Bună dimineaţa!  Dragii mei, mă bucur nespus de mult să văd că sunteţi aici!

Spre scoala duminicala

Intr-o duminica, o fetita, frumos imbracata, se grabea

sa ajunga la Scoala duminicala si se tot ruga:

 “Doamne ajuta-ma sa nu intarzii la grupa, Doamne ajuta-ma sa nu intarzii la grupa”.

La un moment dat se impiedica si cade. Se ridica, isi scutura rochita de praf si zice:

“Doamne, iti multumesc ca ma ajuti sa nu intarzii la grupa dar te rog nu ma impinge asa de tare.”

Ştii că eşti mai bătrân când….

- Te miri de ce dintr-o dată toţi încep să mormăie şi tu nu mai

înţelegi ce spun!
- În sfârşit, găseşti ceva ce ai căutat intens, dar acum nu-ţi mai aminteşti DE CE ai căutat lucrul respectiv!
- Nu mai termini nici o conversaţie, deoarece nu-ţi mai aminteşti despre ce vorbeai.
- Un cortegiu funerar se opreşte să te întrebe dacă ai nevoie  de „ia-mă nene!”
- Nu mai poţi respira în timp ce cobori scările.
- Copiii tăi încep să arate ca oameni de vârstă medie.
- Te apleci să-ţi legi şireturile, şi-n timp ce eşti îndoit de spate, te întrebi ce altceva mai poţi face în poziţia aceea.
- Când te dai jos din pat dimineaţa, auzi clar scârţâituri, pocnituri, şi gemete, şi eşti absolut sigur că nu patul emite zgomotele acestea!

Groparul si mortul

In timp ce sapa o groapa in cimitir, un gropar este interpelat de un

mort care -iesit din groapa- vine la el si incearca sa-l sperie, facindu-i ‘Ooooouuuu!… Uuuuuoooooouuu!…’ Groparul il priveste o clipa si apoi isi vede de treaba lui. Mortul incearca iar: ‘Ooooouuuu!… Uuuuuoooooouuu!…’. Groparul il mai priveste o clipa si iar se intoarce la treba lui… Vazand ca nu reuseste sa-l sperie, mortul da sa sara gardul, spre a ajunge la cineva din strada, pe care sa-l poata speria linistit! Atunci, groparul ii trage o lopata in cap, spunandu-i: – Radem, glumim, ne distram, dar nu parasim incinta!…

Vasile și pastorul…pe patul de moarte.

Vasile se afla în spital, pe patul de moarte, așa că

familia a trimis după pastorul său.În timp ce pastorul stătea lângă patul de suferință, starea lui Vasile se înrăutăți și cu ultimile puteri ceru ceva pe care să scrie. Pastorul, plin de dragoste i-a înmânat un pix și o bucată de hârtie, pe care, cu greu apucase să scrie ceva. La câteva secunde muri.

Pastorul a gândit că cel mai bun lucru este să nu privească la ceea ce scrisese, așa că a băgat bucata de hârtie în buzunarul de la haină. Câteva zile mai târziu, la înmormântare, pastorul ținea predica principală. În timp ce predica a realizat că poartă aceași haina pe care o purta când Vasile plecase în cele veșnice.

„Stiți”, a spus el, „Vasile mi-a înmânat un mesaj chiar înainte să moară. Nu l-am citit, dar cunoscându-l, sunt sigur că sunt cuvinte de mângâiere pentru noi toți.”

A deschis bilețelul și a început să citească cu voce tare, „Pastore, stai pe tubul meu de oxigen!!!”

Oamenii vorbesc…

O anumită biserică avea în cor un individ care nu ştia să cânte. Mai mulţi oameni i-au recomandat de nenumărate ori că ar putea foarte bine să slujească în alte domenii, însă el a continuat să vină la fiecare repetiţie şi să cânte în cor. Dirijorul devenise disperat şi în final a mers cu problema sa la păstor. “Trebuie să-l scoţi pe omul acela din cor”, a spus el. “Dacă nu-l vei scoate îmi voi da demisia. Membrii corului vor renunţa şi ei. Te rog fă ceva.”

Aşa că păstorul a mers la omul respectiv şi i-a sugerat…”Poate că ai vrea să te retragi din acest cor.”

“De ce ar trebui să mă retrag din cor?”, a întrebat el.

“Ei bine, cinci sau şase persoane mi-au spus că vocea ta este jalnică.”

“Asta e nimica toată”, spuse omul râzand zgomotos. “Mie mi-au spus cincizeci de persoane că predicarea ta este jalnică!”.