Anul Familiei: Fericit este omul ce are părinţi credincioşi

Reflecţie la sărbătoarea sfântului martir Gheorghe

Citind viaţa sfântului martir Gheorghe, am întâlnit expresia: "Viaţa acestui sfânt este ascunsă în legendă". Mi-a plăcut expresia, dar îmi permit să fac un mic comentariu: "Numai părinţii credincioşi fac din copiii lor, oameni de legendă". Dacă avem astăzi fericirea de a celebra un "sfânt de legendă", cum este sfântul martir Gheorghe, asta de datorează, după harul divin al lui Dumnezeu care a lucrat în viaţa lui, educaţiei profund creştine pe care a primit-o el de la credincioşii săi părinţi, Geronziu şi Policronia.

Pastorul american, de origine irlandeză, Bob Gass, născut în 1952, unul care s-a ocupat mult cu educaţia copiilor şi tinerilor, spunea într-un articol al său, citez: "Până la 5 ani, copilul învaţă 75% din tot ceea ce va şti în viaţă. Iar până la 18 ani mintea lui este ca un tipar. De aceea, fiecare părinte trebuie să se străduiască pentru a fi un bun model pentru fiecare copil al său, dar şi pentru fiecare copil care îi iese în cale".

Sfântul mare mucenic Gheorghe (275-303) s-a născut la Beirut, capitala Libanului de astăzi, dintr-o familie profund creştină. Mama sa Policronia era o creştină bună din Palestina, iar tatăl său Geronzio, tot un creştin bun, era un oficial al armatei romane, în Lydda,?ara Sfântă, dar născut în Cappadocia, o regiune din vestul Turciei de astăzi. Amândoi părinţii fiind creştini buni, l-au crescut şi educat cu multă grijă pe copilul lor Gheorghe, încă din fragedă pruncie, în religia creştină.

Deşi a rămas orfan de tată încă de 14 ani, iar mai târziu şi de mamă, educaţia şi exemplele bune primite de ei din fragedă pruncie, i-au fost suficiente pentru a face din el un erou al Bisericii de la început.

Părinţilor, sunteţi voi oare o binecuvântare pentru copiii voştri, asemenea părinţilor sfântului Gheorghe ? Naşteţi, creşteţi, educaţi şi daţi voi Bisericii, în copii dvs., nişte eroi ai credinţei?

Ajungând la vârsta majoratului, Gheorghe se hotărăşte să urmeze cariera militară a tatălui său. De aceea, înainte de a pleca de acasă, cunoscând cuvântul lui Isus care spune: "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, şi veţi dobândi o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia" (Lc 12,33), tânărul Gheorghe vinde tot ceea ce are, împarte săracilor şi apoi merge la Nicomedia, azi oraşul Izmir din Turcia, oraş imperial, oraş reşedinţă a împăratului Diocletian (244-311), unde este primit cu alese onoruri în garda imperială şi făcut tribun, adică comandant peste 1000 de ostaşi, în amintirea bunelor servicii ale tatălui său, Geronzio.

Dar tânărul tribun Gheorghe, înainte de a fi un ostaş al împăratului Diocleţian, el era un ostaş al Regelui Regilor, un ostaş al armatei lui Cristos. De aceea el a avut grijă ca prin tot ceea ce spune şi a înfăptuieşte, să aducă cât mai suflete la credinţa în Cristos. Şi nu pierdea nici o ocazie de a face această lucrare nobilă.

În Evanghelia după Ioan, ni se spune că unul dintre aspectele de bază ale vieţii creştine este productivitatea. Vechiul Israel a fost o viţă neroditoare, în ciuda tuturor îngrijirilor divinului Viticultor (cf. Ps 80,8-9; Is 5.2). Prin contrast, Isus se prezintă pe sine ca fiind viţa cea adevărată, care aduce rod prin mlădiţele sale, care sunt ucenicii săi (cf. In 15,1-11).

În esenţă, conform evangheliei, rodul îmbelşugat aşteptat de Dumnezeu de la noi, creştinii, este dragostea noastră faţă de el şi dragostea frăţească faţă de toţi oamenii de mântuit: "Aceasta este porunca mea, să vă iubiţi unii pe alţii" (In 15,12). În Evanghelia după Ioan, Isus ne repetă de trei ori de trei ori această poruncă, ca să n-o uităm niciodată (cf. In 13,34; In 15,12.17).

Vorbind despre sfântul Gheorghe, papa Gelaziu (492-496), cel care l-a canonizat în sec. V, spunea: "Sfântul Gheorghe este unul al cărui nume este în mod drept cinstit de oameni, însă eroicele sale fapte sunt cunoscute numai de Dumnezeu". Aceste cuvinte ne arată că sfântul Gheorghe a trăit la superlativ credinţa sa în Isus şi dragostea faţă de semeni.

Viaţa sfântului Gheorghe ar putea fi descrisă ca o viaţă cu mult rod, ca o viaţă duhovnicească din belşug (cf. In 15,11), căci el a fost o mlădiţă vie ce a rămas mereu unită cu viţa, Cristos. El a putut spune mereu cu psalmistul: "Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi" (Ps 16,5).

Suprema formă de dragoste faţă de Isus şi faţă de semeni este dedicarea vieţii pentru a purta Evanghelia şi mântuirea lui Cristos tuturor oamenilor care au nevoie de ea. De fapt, Isus, înainte de a se înălţa la cer, a lăsat poruncă tuturor ucenicilor săi să vestească lumii întregi evanghelia sa, mântuirea sa: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit" (cf. Mc 16,15-16).

Se spune că, odată fiind în călătorie, Gheorghe, călare pe un cal alb, a ajuns într-un ţinut unde oamenii se închinau unei vietăţi marine, probabil un crocodil de dimensiuni mai mari, pe care localnicii îl credeau zeu şi îi ofereau în fiecare zi câte o oiţă din turmele lor. După ce şi-au terminat de dat oile, un oracol păgân le-a spus că de acum înainte trebuie să-i ofere zeului lor, în fiecare zi, câte o fiinţă umană; iar prima fiinţă umană indicată de acest oracol, ca jertfă pentru zeul lor marin, a fost chiar fiica regelui acelui ţinut. Iconografia creştină îl prezintă pe Gheorghe scoţând tânăra prinţesă vie şi nevătămată din gura monstrului ucis. Gheorghe a ucis monstrul marin, cu uşurinţa cu care odinioară Daniel a ucis vietatea marină din Babilon.

Ca şi Isus (cf. 1In 3,8), Gheorghe, în acest caz, a luptat cu diavolul simbolizat prin acest monstru marin şi a salvat sfânta Biserică, simbolizată prin acea prinţesă. Călăreşte pe un cal alb, care simbolizează harul lui Dumnezeu cel poartă mereu în această luptă. Şi noi suntem chemaţi să luptăm zi de zi, "îmbrăcaţi cu armura lui Dumnezeu" (Ef 6,11.14-17) şi învingem balaurii demonici din viaţa noastră şi din a altora, balauri indicaţi de Isus că ar locui chiar în inimile noastre: "Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Mt 15,19-20).

Şi aşa cum la omorârea balaurului de către Daniel, regele Babilonului şi mulţi alţi păgâni au venit la credinţă (cf. Dan Bel şi Balaurul 25-28), tot astfel la omorârea zeului marin şi în urma predicii ţinute de către tânărul Gheorghe, regele acelui ţinut şi mulţi alţi păgâni au venit la credinţa în Isus. Sufletele câştigate pentru Cristos şi pentru Evanghelie erau toată bucuria tânărului tribun, Gheorghe. Oare care este bucuria noastră cea mai mare?

Aşa cum spuneam mai înainte, Gheorghe, înainte de a fi un ostaş al împăratului, a fost un ostaş credincios al lui Cristos. De aceea, atunci când, în anul 302, Diocletian a declanşat persecuţia împotriva creştinilor, după practica celorlalţi împăraţi păgâni, şi a emis un decret prin care orice soldat creştin trebuia să fie arestat şi obligat să aducă sacrificii zeilor păgâni, Gheorghe a fost primul care a protestat şi s-a opus pe faţă împăratului Diocleţian, deşi ştia urmările.

Se pare totuşi că Diocleţian îl simpatiza pe Gheorghe, datorită bunelor servicii ale tatălui său, Geronziu, şi i-a oferit clemenţă, cu condiţia ca tânărul şi viteazul tribun Gheorghe să renunţe la credinţa în Cristos şi să aducă jertfă zeilor romani. Ba mai mult, Diocletian i-ar fi oferit lui Gheorghe pământuri şi sclavi pentru a renunţa la Cristos, dar el a refuzat categoric. Când ai o comoară nesecată în ceruri, şi când Isus este singurul tău bine, nu te mai interesează trecătoarele comori pământeşti. El deja lăsase în urmă aceste comori trecătoare.

În anul 303, Diocleţian a început deja să-şi pună în aplicare decretul de prigoană împotriva creştinilor, emis cu un an în urmă, prin care creştinii erau obligaţi să aleagă între Cristos şi idoli, între viaţă şi moarte. La această alegere a fost pus şi tânărul tribun creştin, Gheorghe. Şi aşa cum era deviza creştinilor din primele veacuri, "mai degrabă moartea decât idolii", Gheorghe, alături de alţi tineri ostaşi creştini, a ales cu bucurie moartea pentru Cristos şi pentru Evanghelie.

Dus în templul lui Appolo, de către oamenii lui Diocleţian, pentru ca acolo să aducă jertfă zeilor, Gheorghe, în numele lui Cristos, l-a somat pe demonul ce locuia în zeul de piatră, să mărturisească adevărul că el nu este Dumnezeu şi că Dumnezeul cel adevărat este cel mărturisit de creştini. După această mărturisire, zeul s-a prăbuşit la pământ, sfărmându-se în multe bucăţi. Cu această ocazie o mulţime mare de păgâni s-au făcut creştini. Gheorghe nu pierdea nici o ocazie despre a vorbi şi de a lucra spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.

Dacă Isus cel drept, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, pentru a-i mântui pe oameni şi pentru a intra în slava sa, a trebuit să sufere şi să moară pe cruce (cf. Lc 24,26), atunci şi creştinii, pentru a se mântui şi pentru a intra în cer, trebuie să sufere şi să moară şi ei, căci Scriptura spune: "Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Iar a suferi împreună cu Isus este o mare onoare: "Vouă vi s-a dăruit pentru Cristos, nu numai să credeţi în el, ci să şi pătimiţi pentru el" (Fil 1,29).

Thomas de Kempis (1379-1471), autorul Imitaţiunii lui Cristos, spunea: "Dacă tu nu vrei să suferi nici un necaz, cum vrei atunci să fii prietenul lui Isus cel Răstignit?"

Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură a sărbătorii de astăzi, ne spune că noi purtăm lumina şi puterea cea mare a învierii lui Cristos, în vasele de lut ale trupurilor noastre (cf. 2Cor 4,7-15).

Metafora lui Paul cu vasele de lut ne duce cu gândul la un eveniment din vremea lui Ghedeon.

În capitolul 7 din Judecători, citim că Ghedeon a luat cu el numai 300 de luptători pentru a elibera ţara de invadatorii madianiţi. Fiecare bărbat avea o trâmbiţă, o torţă şi un ulcior de lut. Ei au pus torţele în ulcioare, astfel că lumina nu se vedea de la distanţă. Când au ajuns în mijlocul madianiţilor, ei au spart ulcioarele şi abia atunci a strălucit lumina biruitoare (cf. Jud 7,20-21).

De aceea, Dumnezeu, pentru a-şi arăta lumina şi puterea învierii sale, prin Gheorghe, a voit ca trupul de lut al Gheorghe să fie spart de călăii lui Diocleţian. Dus în templul lui Appolo, dus la locul de tortură, călăii i-au spart vasul trupului său, prin bice, vergi, piepteni de fier, cărbuni aprinşi şi groapă cu var.

Şi pentru că fundamentul vieţii creştine i-a fost bine pus de către credincioşii săi părinţi, Gheorghe, în toate aceste cazne, şi în toată această spargere a trupului său, n-a simţit decât o bucurie de nedescris. Mulţi păgâni, văzând cum sfântul Gheorghe a suportat feluritele şi lungile chinuri, cu tărie şi cu bucurie sufletească, au venit la credinţa în Isus.

Acum înţelegem mai uşor de ce Dumnezeu ne sparge şi nouă vasele de lut al trupurilor noastre, prin diferite suferinţe, şi de ce Paul spunea: "Când sunt slab, atunci sunt tare" (cf. 2Cor 12,9-10).

Se spune că acolo în închisoare, călăii i-ar fi cerut lui Gheorghe, în batjocură, ca să învie un deţinut mort care se afla îngropat acolo. După o scurtă rugăciune a lui Gheorghe, mortul s-a ridicat şi a stat în picioare, spre marea uimire a păgânilor. Era împlinirea promisiunii lui Isus pentru cei care vor crede în el, că şi ei vor face lucrările pe care le-a făcut el (cf. In 14,12). Cu această ocazie, însăşi împărăteasa Alexandra şi numeroşi alţi păgâni s-au făcut creştini, ceea ce le-a atras imediat condamnarea la moarte.

În final, sfântul Gheorghe, asemenea fraţilor macabei, din prima lectură (cf. 2Mac 7,1-14), şi-a oferit cu generozitate viaţa, plecându-şi capul sub sabia călăului, cu ferma credinţă că Isus îi va învia şi-i va da un trup de glorie la a doua sa venire.

Toate aceste amănunte din viaţa sfântului Gheorghe, care a fost bine crescut şi educat creştineşte de către evlavioşii săi părinţi, ne arată mare lui iubire faţă de Dumnezeu cel întreit şi unic, dar şi mare lui iubire faţă de oameni, pe care i-a iubit mult şi a căutat să-i aducă la credinţa mântuitoare, aşa cum ne-a spus Isus şi în evanghelia de astăzi (cf. In 15,9-17) De aceea, Biserica ni l-a propus astăzi pe sfântul Gheorghe, nu numai spre meditare şi edificare, ci şi spre imitare.

Cercetătorul american George Gill (n. 1918) spunea: "Când se naşte un om, cineva trebuie să suporte un dureros travaliu. Motivul pentru care astăzi sunt aşa de puţini cei născuţi din nou, este faptul că tot mai puţini creştinii sunt dispuşi să intre într-un astfel de travaliu spre salvarea lor".

Părinţii sfântului Gheorghe şi toţi părinţii buni creştini au făcut şi fac continuu acest travaliu şi această trudă. Dacă n-ar fi fost acest travaliu şi această trudă duhovnicească al părinţilor, noi nu l-am fi avut astăzi pe sfântul Gheorghe şi nici pe ceilalţi sfinţii.

Tu, frate creştin, care în această lume ai aceeaşi misiune de la Isus, ca Paul, ca Gheorghe şi ca toţi ucenicii lui Isus; tu care citeşti acum aceste rânduri, în sărbătoarea Sfântului Gheorghe, ce faci tu pentru ca lumea în mijlocul căreia trăieşti să vină la lumina credinţei, să se apropie mai mult de Dumnezeu, să se nască din nou şi să se mântuiască? Accepţi tu spargerea trupului tău spre ivirea luminii şi puterii lui Dumnezeu? Te oferi tu voluntar în muncă şi trudă duhovnicească, spre naşterea din nou a semenilor tăi? Lupţi tu cu armele dreptăţii lui Dumnezeu?

Să nu uităm, fraţi creştini, că a nu misiona înseamnă a demisiona din armata lui Isus şi din fericirea cerului. Să nu uităm că, dacă nu ne oferim voluntar pentru a munci şi a trudi la naşterea din nou a fraţilor noştri, nu o realizăm nici pe a noastră. De aceea, în aşa fel să ne trăim viaţa pământească, ca la sfârşit să merităm, asemenea sfântului Gheorghe, locurile ce ne-au fost pregătite în cer de către Isus (cf. In 14,2-3)

La mulţi ani tuturor care poartă numele binecuvântat al sfântului Gheorghe!

Cristos a înviat!

Autor: Pr. Ioan Lungu

Sursa: www.ercis.ro

Canoane apusene cu privire la Taina Sfântului Maslu: „Untdelemnul vindecă durerile, este lumină şi bucurie“

Am observat în materialele anterioare câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi din Apus cu privire la Taina Sfântului Maslu. În acest material vom continua istoricul nostru şi vom discuta câteva hotărâri sinodale importante oferite de Apusul creştin în această direcţie.

Sinoadele locale de la Chalon-sur-Saône (813) şi Pavia (850) au oferit fiecare câte un canon privitor la Taina Sfântului Maslu. De asemenea, ne vom îndrepta atenţia şi asupra unei mărturii scurte semnate de episcopul Victor al Antiohiei şi care este cuprinsă în comentariul său dedicat Evangheliei după Marcu.

Sinodul de la Chalon-sur-Saône (813)

Acest sinod a fost ţinut în perioada în care regatul francilor era condus de către Carol cel Mare. Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu sună astfel: "În acord cu învăţătura Sfântului Apostol Iacov, cu care consună şi predania Părinţilor, bolnavii trebuie unşi de preoţi cu untdelemnul binecuvântat de episcopi. (...) Un asemenea medicament, care vindecă atât boala sufletului, cât şi pe cea a trupului, nu trebuie subestimat." În mijlocul acestui citat apare pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov. În prima parte sunt reiterate aspectele principale ale dezvoltării slujbei liturgice a Sfântului Maslu. Cunoaştem din mărturiile papei Inocenţiu I, ale Sfântului Cezar de Arles sau Beda Venerabilul că în Apus a existat o lungă perioadă de timp în care săvârşirea slujbei a fost atribuită în comun episcopului şi preotului. Cu toate acestea, canonul specifică în mod clar că untdelemnul trebuie binecuvântat de episcop, în timp ce preotului îi revine sarcina de a efectua mirungerea persoanei bolnave cu el. Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov nu discută acest aspect şi menţionează doar preoţii Bisericii, dar acest fapt trebuie pus pe seama inexistenţei unei ierarhii separate în episcop-preot-diacon la data scrierii ei. Ierarhia a început să fie clar definită abia la finalul secolului I. La început exista mai degrabă un sistem bipolar episcop/prezbiter-diacon. Aşadar, predania Părinţilor, precum şi schimbările de ordin liturgic au condus la această opinie mai degrabă decât pasajul scripturistic. Un alt element interesant apare în partea finală a canonului de la sinodul ţinut la Chalon-sur-Saône. Ni se spune în mod clar că ungerea cu untdelemn sfinţit, actul central al Tainei Maslului, reprezintă o cale nu doar pentru vindecarea trupească, ci şi pentru cea sufletească. În legătură cu acest pasaj, cercetătorul britanic F. William Puller consideră că nu susţine o iertare a păcatelor conferită prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Aici s-ar face referire la diversele boli psihice sau la posedările demonice de care sufereau unii dintre creştini (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition", London, SPCK, 1904, p. 73). Această opinie conţine un element extrem de interesant. Astfel, când se vorbeşte despre vindecarea sufletească în cadrul Tainei Sfântului Maslu, prima referinţă care se naşte în mintea noastră nu ar trebui să fie cea legată de păcat, ci cea legată de boli psihice. Maslul se adresează aşadar nu doar bolilor fizice, ci şi celor sufleteşti. F. W. Puller continuă linia argumentului său şi consideră că acest canon respinge indirect o eventuală existenţă a iertării păcatelor prin ungerea cu untdelemn sfinţit în cadrul Tainei Maslului ("The Anointing of the Sick...", p. 75). Considerăm că argumentul său este puţin forţat. Este adevărat că acest canon se referă doar la vindecarea trupească şi psihică a persoanei umane şi nu precizează în nici o formă iertarea păcatelor, dar este departe de a propune o separare a citatului din Epistola Sfântului Apostol Iacov aşa cum face, spre exemplu, Beda Venerabilul. De asemenea, Puller este constrâns să recunoască faptul că această ipoteză a sa poate fi aplicată cel mult la nivel local, deoarece canonul Sinodului de la Pavia (850), pe care îl vom analiza în continuare, susţine cât se poate de clar existenţa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu.

Sinodul de la Pavia (850)

Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu decis în unanimitate la Sinodul de la Pavia (850) precizează următoarele: "De asemenea, acea Taină minunată menţionată de Sfântul Apostol Iacov (...) trebuie să fie explicată creştinilor printr-o propovăduire profundă, deoarece este adâncă şi cu totul mai presus de cuvânt. Prin ea se dă atât iertarea păcatelor, cât şi, ca o consecinţă, vindecarea trupească, dacă acestea sunt cerute cu credinţă şputernicăţ". Episcopii prezenţi la acest sinod par preocupaţi de faptul că Taina Maslului nu era suficient de cunoscută de majoritatea creştinilor. De aceea ei cer în mod expres ca preoţii să predice mai des în această privinţă şi să îi facă pe creştini să înţeleagă importanţa majoră a acestei Tainei. Însă problema care apare aici este că vindecarea trupească devine doar o consecinţă a iertării păcatelor. Iertarea păcatelor devine astfel scopul principal al Tainei Maslului, iar vindecarea trupească devine un efect secundar. Din păcate, această idee va fi preluată de gândirea scolastică din secolele X-XII, iar Taina Sfântului Maslu va deveni extrema unctio, un fel de Taină a Pocăinţei însoţită de o ungere cu untdelemn şi menită să îi ajute pe bolnavii aflaţi pe patul de moarte să ajungă în Împărăţia cerurilor. Din pecetea vindecării, ungerea cu untdelemn se transformă în ultima pecetluire a muribunzilor.

Mărturia episcopului Victor al Antiohiei

Episcopul Victor al Antiohiei ne-a oferit un comentariu asupra Evangheliei Sfântului Marcu. În momentul în care ajunge la capitolul 6, versetul 13, Victor al Antiohiei afirmă că mai există două mărturii în Noul Testament. Alături de pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, Victor mai citează şi pasajul din Luca 9, 16: "Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni". Comentând asupra celor trei versete, Victor afirmă: "Untdelemnul vindecă durerile şi este de asemenea o sursă de lumină şi bucurie. Untdelemnul ungerii semnifică, aşadar, atât mila Domnului, cât şi vindecarea bolii şi iluminarea inimii. Este clar pentru fiecare creştin că rugăciunea reprezintă baza tuturor acestor efecte, în timp ce uleiul reprezintă simbolul lor". Victor al Antiohiei consideră că, şi în starea sa naturală, untdelemnul este extrem de util existenţei umane. Aşa cum am afirmat într-unul dintre primele materiale dedicate acestei secţiuni, untdelemnul era utilizat ca medicament în lumea antică. De asemenea, untdelemnul era folosit în prepararea hranei şi, dacă era amestecat cu alte arome şi substanţe, chiar ca produs de cosmetizare a corpului. Însă untdelemnul primit la Maslu are cu totul alte efecte, un fapt observat pe îndelete de Victor al Antiohiei. El consideră drept efect principal vindecarea trupească, dar, pentru cea sufletească, foloseşte expresia interesantă de "iluminare a inimii". Creştinul vindecat nu este doar restaurat la condiţia de dinaintea apariţiei bolii, ci primeşte şi o iluminare. Un progres duhovnicesc se înregistrează în acest caz. De asemenea, un alt element important menţionat aici este că uleiul reprezintă doar un simbol, în timp ce adevărata bază a vindecării stă în rugăciunea credinţei, aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Iacov. În mod surprinzător însă, verbul "reprezintă" care apare în ultima frază este pus în original la timpul trecut, ceea ce a determinat cercetătorii să se întrebe dacă la Antiohia Maslul mai era utilizat. Considerăm că în acest caz avem de-a face doar cu o eroare a unui copist. În materialul următor ne vom concentra asupra modului cum a fost administrată Taina Maslului în Bisericile ne-calcedoniene.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Taina şi semnificaţiile botezului

Taina botezului inseparabilă de celelalte două taine ale iniţierii creştine în taina lui Cristos, confirmare şi cuminecare, este marea consacrare, sfinţire, perfecţionare, baza ontologică şi izvorul altor consacrări. Prefigurat prin botezuri şi evenimente din VT, botezul creştin în apă şi Duh, realizat pentru prima dată la botezul lui Isus Cristos în Iordan de către Ioan Botezătorul, este o realitate care trebuie trăită continuu până la împlinirea ei în botezul sângelui, al morţii martirice.
Dacă începutul botezului permanent, în apă şi în Duh, şi sfârşitul botezului permanent, în apele profunde ale morţii martirice (Ps 68,1-2) sau a morţii asimilate martirului, sunt unice, permanenţa o asigură botezul pocăinţei în lacrimile căinţei şi în Duh. Pocăinţa permanentă devine un fel de confirmare, stabilizare în felul de viaţă începută la botezul în apă şi Duh, botez care poate fi pângărit. Iar botezul sângelui, al martiriului care nu mai poate fi pângărit, devine desăvârşire a cuminecării tainice în cuminicarea reală, adică părtăşia totală la jertfa lui Cristos, anticipată prin lepădarea de sine şi purtarea crucii, prin jertfirea (pierderea) acestei vieţi pentru Cristos şi Evanghelie (Mc 8,34-35), trăind ca rob al lui Dumnezeu.


1. Denumirile botezului

Cuvântul botez, báptismos sau báptisma în greacă, baptismus în latină, vine de la verbul baptizô care înseamnă „a scufunda, a cufunda, sau a spăla, a purifica, a distruge”. În Sfânta Scriptură botezul este numit şi baia naşterii din nou (regenerării) şi înnoirea în Duhul Sfânt (Tit 3,5); naşterea din nou din apă şi din Duh (In 3,5) şi iluminare (Evr 10,32). Iluminarea (fotismós) este termenul mult folosit de Părinţii Bisericii şi de textele liturgice.
Din bogăţia denumirilor patristice ale botezului amintim pe cele folosite de sfântul Grigore din Nazians (Oratio 40,3-4): „Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renaşterii, pecete şi tot ce poate fi mai scump. Este numit dar, pentru că e oferit celor ce nu aduc nimic; este har, fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei ce sunt unşi); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu.” Apostolul Pavel precizează că prin botez omul cel vechi a fost împreună răstignit (synestaurôthê) cu Cristos (Rom 6,6); că suntem morţi cu (syn) Cristos (Rom 6,8); că am fost împreună îngropaţi (synetáphêmen) cu Cristos (Rom 6,4); că am fost împreună înviaţi (synêgérthête) cu Cristos (Col 2,12) şi că împreună vom trăi (syzêsomen) cu Cristos (Rom 6,8). Iniţierea în momentul culminant al tainei lui Cristos (răstignire, moarte, îngropare şi înviere) este iniţiere în toată taina lui Cristos.

2. Mulţimea botezurilor

Istoria mântuirii este presărată de mai multe feluri de botezuri. Părinţii Bisericii şi textele liturgice vorbesc de trei, cinci sau chiar opt feluri de botez. Sedealna întâi a utreniei cuvioşilor părinţi ucişi în Sinai şi Rait, din 13 ianuarie, vorbeşte de trei feluri de botez: „Botezatu-v-aţi în trei chipuri, al treilea botez fiind cel prin credinţă. Că cel dintâi botez a fost acela al focului, prin apă şi prin dumnezeiescul Duh; al doilea cel prin lacrimi în Rait şi în Sinai şi oriunde nevoindu-vă cu tărie aţi petrecut pe pământ viaţă întocmai ca îngerii; iar al treilea l-aţi primit jertfindu-vă ca nişte berbeci aleşi pentru Cristos Dumnezeu.”
Sfântul Grigore din Nazians (Oratio 40,3-4) vorbeşte de cinci feluri de botez: botezul poporului Israel în apa mării şi în Nor (Duh), prin Moise (1Cor 10,2); botezul în apă spre convertire (Lc 3,3.16), prin Ioan Botezătorul; botezul în apă şi în Duhul Sfânt de foc (Mt 3,11), prin Cristos şi Biserică; botezul în lacrimi, ca apostolul Petru care a plâns cu amar (Mt 26,75); botezul în sânge, ca Isus Cristos Martirul credincios (Apoc 1,5).
Ioan Damaschin (Dogmatica 4,9) precizează că ar fi chiar opt feluri de botezuri: „Primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului (Gen 7,17-24). Al doilea, botezul prin mare şi nori (1Cor 10,1-2; Num 9,15-22), căci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spală cu apă, ba încă îşi spală şi hainele şi astfel intră în tabără (Lev 15). Al patrulea, botezul lui Ioan (Mt 3,1-12; Mc 1,4-8; Lc 3,2-18), care a fost introductiv şi conducea la pocăinţă pe cei botezaţi ca să creadă în Cristos... Al cincilea, botezul Domnului (Mt 3,13-17 şi par.), cu care s-a botezat el însuşi... Al şaselea botez este botezul prin pocăinţă şi lacrimi, care este cu adevărat greu. Al şaptelea, botezul prin sânge şi mucenicie, cu care însuşi Cristos s-a botezat în locul nostru; el este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se pângăreşte a doua oră cu întinăciunea. Al optulea botez şi ultimul (focul cel veşnic de după judecata obştească) nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit.”

3. Prefigurări ale botezului în VT

Vom căuta, în cele 14 citiri din VT (parimii) de la vecernia sărbătorii botezului Domnului (Boboteaza), prefigurări ale diferitelor aspecte ale tainei botezului creştin. Prefigurări ale botezului în VT sunt invocate şi în partea de memorial a rugăciunii de sfinţire a apei botezului, rugăciune importantă pentru teologia tainei botezului.
Gen 1,1-13: duhul lui Dumnezeu se purta, plutea peste apă (v. 2), ca o cloşcă pe cuibar, „încălzind” apa pentru naşterea făpturilor, dându-i putere de sfinţire şi viaţă. Prefigurează rolul Duhului Sfânt, invocat de trei ori la epicleza sfinţirii apei botezului, în naşterea din nou care se realizează în taina botezului.
Gen 6-8: potopul, prin care este pedepsită lumea nelegiuită şi salvat din apă, prin intermediul corăbiei, Noe, predicatorul dreptăţii, împreună cu alte şapte persoane (2 Pt 2,5), este prefigurarea (týpos-ul) salvării prin apa botezului creştin (antitypos-ul) şi corabia bisericii creştine (1Ptr 3,21).
Ex 14,15-18.21-23.27-29: eliberarea poporului Israel din robia lui Faraon prin Moise la trecerea Mării Roşii sub protecţia stâlpului de nor (v. 19), adică botezul poporului în mare (apă) şi în Nor (Duh) prin Moise (1Cor 10,2), prefigurează eliberarea noului popor al lui Dumnezeu din robia Diavolului prin botezul creştin în apă şi Duh, prin noul Moise, Isus Cristos. Origen (Hom. Ios. 4,1) vede în trecerea Mării Roşii un simbol al catehumenatului (eliberarea de Satana prin repetatele lepădări) şi în trecerea Iordanului un simbol al botezului (vezi Septuaginta 2, p. 28).
Ex 15,22-16,1: îndulcirea apelor bolnave (amare) de la Mera, prin lemnul arătat de Domnul cel care vindecă (vv. 25-26), prefigurează botezul în apele amare ale morţii, ape vindecate şi vindecătoare datorită lemnului crucii Domnului.
Ios 3,7-8.15-17: trecerea Iordanului şi intrarea în ţara promisă cu despărţirea apei Iordanului prefigurează botezul ca mică înviere care opreşte cursul vieţii noastre spre moarte. După Origen (Hom. Ios. 4,2), apele care se varsă în Marea Moartă simbolizează pe botezaţii care leapădă credinţa, iar apele care se opresc ca un zid (fermitate, statornicie) simbolizează pe creştinii statornici în harul botezului (vezi Septuaginta 2, p. 30).
4 Regi 2,6-14 LXX: despicarea apei Iordanului cu cojocul lui Ilie şi răpirea lui Ilie la cer în car de foc, lăsându-l moştenitor al duhului profetic pe Elisei, prefigurează taina botezului care ne dă arvuna Duhului şi ne deschide prin apă calea răpirii la cer după ce vom fi dezbrăcaţi de cortul acesta pământesc (2Cor 5,1-9).
4 Regi 5,9-14 LXX: curăţirea de lepră a lui Naiman sirianul, prin înşeptita scăldare în apele Iordanului, prefigurează taina botezului prin care se realizează curăţirea de lepra păcatului.
Is 1,16-20: păcatele ca şi cârmâzul sau roşii ca purpura vor fi spălate şi curăţate devenind albe ca zăpada sau lâna, prefigurează botezul ca iertare a păcatelor mărturisite cu părere de rău.
Gen 32,1-11: împăcarea lui Iacob cu fratele său Esau (Gen 33) prefigurează botezul ca împăcare, reconciliere fraternă.
Ex 2,5-10: Moise condamnat la moarte prin înec în apele Nilului este salvat printr-un coş de papură şi înfiat de fiica Faraonului, prefigurează botezul ca salvare de la moarte şi înfiere. Fiica Faraonului stearpă şi fără copii este simbol al culturii profane, acceptabilă dacă continuăm să bem laptele mamei noastre adevărate, Biserica.
Jud 6,36-40: izbăvirea Israelului din robie prin mâna lui Gedeon confirmată prin lâna rourată abundent (a stors un vas de apă) prefigurează botezul ca izbăvire din robie, izbăvire confirmată de roua de sus (Cristos) coborât pe lână (Fecioara Maria).
3 Regi 18,30-39 LXX: întoarcerea de către Ilie a Israelului din rătăcirea idolatră, prin jertfa udată de trei ori şi mistuită de foc ceresc, prefigurează taina botezului care curăţă omul de idoli şi-l întoarce la Dumnezeul cel adevărat, prin întreita cufundare în apă şi prin coborârea Duhului Sfânt (focul ceresc), vezi Septuaginta 2, p. 514.
4 Regi 2,19-22 LXX: lecuirea apelor moarte şi neroditoare cu sare de către Elisei prefigurează pe botezaţi ca „sare a pământului” (Mt 5,13), care dau gust acestei vieţi serbede şi împiedică corupţia lumii (sarea ca şi conservant).
Is 49,8-15: restabilirea de către Dumnezeu a Israelului umilit în exilul babilonian prefigurează taina botezului ca restaurare a poporului lui Dumnezeu umilit şi exilat din Paradis.

4. Efectele botezului

Folosind referirile Sfintei Scripturi şi precizările pe care le găsim în rugăciunea sfinţirii apei pentru botez în ritul bizantin, vom sintetiza câteva efecte ale botezului.

a) Botezul produce moartea tainică cu Cristos a omului vechi, simbolizată de gestul botezării care înseamnă scufundare, înecare, şi învierea tainică cu Cristos (mica înviere), simbolizată de gestul scoaterii din apă. În vechime, în locurile secetoase s-a practicat şi botezul sec, fără apă, prin aşezarea catehumenului în mormânt şi scoaterea lui afară din mormânt.
Moartea-învierea cu Cristos prin botez apostolul Pavel o exprimă prin verbe care încep cu particula grecească „sýn” = cu, împreună. Împreună răstigniţi (Rom 6,6), împreună morţi (Rom 6,8), împreună înmormântaţi (Rom 6,4), împreună înviaţi (Col 2,12), împreună trăire (Rom 6,8) cu Cristos. Rugăciunea de sfinţire a apei cere ca botezatul (neóphyton, neophytum = neo-implementatul, săditul: 1Tim 3,6), „sădit fiind cu asemănarea morţii” lui Cristos prin botez, „să se facă părtaş şi al învierii” lui Cristos.

b) Moartea fiind plata păcatului este percepută ca maxima „impuritate” rituală care separă de Dumnezeu care este viaţă. De aceea atingerile de fiinţe moarte sau participarea la mormântare erau curăţite prin spălări rituale. Prin urmare, alt efect al botezului este iertarea păcatelor (Fapte 2,38), curăţirea de necurăţia păcatului. Rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca apa botezului să fie „apă de sfinţire şi curăţire a trupului şi a sufletului” spre dezlegarea şi iertarea păcatelor.

c) Alt efect al botezului este naşterea din nou, naşterea din apă şi din Duh (In 3,5-8), dezbrăcare de omul cel vechi şi îmbrăcare cu omul cel nou (Col 3,9-10). Numai după această naştere suntem şi noi născuţi ca şi Cristos, din femeie (ca toţi urmaşii lui Adam) şi din Duh (Lc 1,35). Urmează să tindem să murim şi noi martiri ca şi Cristos, ca să avem parte ca şi Cristos de prima înviere (Apoc 20,6.14). Rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca botezul să fie „baie de a doua naştere, înnoire a spiritului”, având ca efect „a doua naştere de sus, prin apă şi prin Duh”.

d) Recuperarea chipului, a icoanei, este alt efect al botezului. Omul interior a fost făcut după chipul (eikóna) şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27), iar omul exterior a fost plăsmuit din praf de pământ (Gen 2,7; cf. Septuaginta 1, p.55). Icoana, element ontologic, supravieţuieşte căderii, dar a ajuns ruinată, iar asemănarea nu a fost realizată pentru că omul a emigrat într-o regiune îndepărtată de Tatăl ceresc (Lc 15,13).
Taina botezului restaurează icoana ruinată după icoana prototip Isus Cristos, icoană în Duhul Sfânt a arhetipului nevăzut, Tatăl (Col 1,15). Icoana recuperată este baza realizării asemănării în taina confirmării prin ungerea cu mir. Apostolul Pavel precizează că omul cel vechi (icoana ruinată) se înnoieşte după icoana (eikóna) celui care l a creat (Col 3,9-10), adică după icoana lui Dumnezeu (Ef 4,24), devenind omul cel nou (icoana restaurată). Şi rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca Dumnezeu să dea celui ce se botează „să se schimbe, să lepede pe omul cel vechi, cel stricat cu poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, care este înnoit după icoana Ziditorului său” sau să se îmbrace cu icoana lui Cristos.

e) Botezul generează comunitate bisericească, fiind uşa de intrare în Biserica lui Dumnezeu, biserică mamă care este continuu în durerile naşterii. Neofitul este sădit în ogorul lui Dumnezeu (1Cor 3,9). Devine casnic al lui Dumnezeu şi concetăţean cu sfinţii, fiind zidit pe temelia apostolilor şi a prorocilor, ca piatră vie a Templului sfânt, Biserica (locuinţa) lui Dumnezeu, a cărei piatră din capul unghiului este Isus Cristos (Ef 2,19-22). În rugăciunea de la sfinţirea apei pentru botez se cere ca botezatul să fie zidit „pe temelia apostolilor şi prorocilor” şi să fie sădit „sădire a adevărului, în sfânta ta catolică şi apostolică Biserică” şi să nu mai fie smuls.

Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro

Teologia Învierii la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Călcând cu moartea pe moarte, Mântuitorul intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieţii pământeşti. Prin acest fapt El a deschis porţile nemuririi pentru toţi oamenii.


Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a lui Dumnezeu, expresie a aceleaşi iubiri divine prin care lumea a fost creată din nimic. Fără îndoaială numai Dumnezeu, autorul Creaţiei, a putut sărestaureze făptura în starea primordială şi să o ridice pe planul unei relaţii cu El. Pentru Sf. Maxim, învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a dăruit Fiul lui Dumnezeu, care cupriunde atât dobândirea nemuririi, în sensul mântuirii din condiţia păcatului şi a stricăciunii cât şi a îndumnezeirii ca finalitate a fiinţei create. Învierea Domnului, ne învaţă Sf. Maxim, nu poate fi atribuită unei puteri natural omeneşti a Mântuitorului. Învierea e un act a voinţei creatoare, aşa cum reiese dinaceastă afirmaţie: „În Iisus Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi”.


Învierea şi actul creaţiei au o trăsătură comună; ele nu se datoresc unor cauze imanente şi nu se pot înţelege ca provenind din forţe şi împrejurări naturale antecedente. Creaţia din nimic a insemnat un act prin care s-a produs ceva în afară de Dumnezeu, un subiect absolut nou, neavând un temei nici în firea lui Dumnezeu şi nici în vreo posibilitate de a fi în afară de Dumnezeu. Temeiul existenţei făpturilor este cuvântul Creator al Tatălui Ceresc. Căderea făpturii în adâncul propriului său neant a adus cu sine necesitatea de a fi întemeiată din nou şi definitiv pe aceeaşi temelie a voinţei divine prin care toate s-au făcut. Sfântul Maxim exclude posibilitatea unui dualism între creaţie şi răscumpărare, pentru că toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate înHristos. Luând natura omenească din sângiuirile Prea Curatei Maicii Sale şi înălţând-o întru slavă de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul ne încredinţează că Dumnezeu există nunumai în afară de lume, ci în chip negrăit există şi înăuntrul ei, iar lumea participă de peacum la fericirea dumnezeiască a vieţii ce va să fie. Învierea e un eveniment de ovaloare universală şi prin aceasta lumea, ca şi omul, e transfigurată de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. Hristos, zice Sfântul Maxim, „a dezvăluit însăşi adânculcel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos” (Răspunsuri către Talasie,Întrebarea 60, Scolii, în „Filocalia”, vol 3, ediţie electronică, pagina 356).


(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro) 

PREDICĂ PAȘTI: 08.04.2012

Prin cuvinte, acțiuni, semne și mai ales prin materialitatea condiției noastre, cu trupul nostru și simțurile lui, dar și cu focul, apa, pâinea și vinul, noi celebrăm învierea lui Isus, victoria vieții veșnice asupra morții, asupra morții noastre de umani slabi, fragili, muritori. „Cristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”: acesta este strigătul nostru, credința noastră, speranța noastră și izvorul dragostei noastre. Da, așa cum spune Apostolul, „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credința noastră… iar noi putem fi considerați printre cei mai mizerabili de pe pământ” (1Cor 15, 17.19).

După ce am ascultat în lecturile din această priveghere întreaga noastră istorie ca istorie a mântuirii operată de Dumnezeu pentru noi, istorie care-și găsește culmea, télos-ul, în învierea lui Isus Cristos, în această noapte încercăm să ne gândim la acest eveniment citind în el acțiunea lui Dumnezeu Tatăl. Pentru că tocmai privind la primele anunțuri ale învierii lui Isus făcute de Petru, Ștefan și Paul în Faptele Apostolilor – iar omiliile lor sunt cu siguranță un reflex al primelor cateheze pascale –, ne dăm seama că este atribuită totdeauna inițiativa Tatălui, acțiunea învierii, a ridicării din morți a lui Isus: Dumnezeu l-a înviat din morți (Fap 3, 15; 4, 10; 13, 30). Dumnezeul părinților noștri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis răstignindu-le pe o cruce (Fap 5, 30). Dumnezeu l-a înviat în a treia zi (Fap 10, 40).

Expresii asemănătoare se regăsesc apoi în Scrisoarea către Romani, în scrisorile către Corinteni și în alte scrisori din NT. „Cristos a fost înviat de către Dumnezeu”, este prima veste pascală a Bisericii Apostolice. Numai mai târziu, după ce a specificat și faptul că această acțiune a lui Dumnezeu Tatăl avut loc și prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8, 11), s-a ajuns la formula pe care o găsim în Crez: «Resurrexit tertia die», «a treia zi a înviat», punându-l pe Isus ca subiect al învierii. Pe de altă parte, nu putea fi altfel: Tatăl, cel care Iubește, originea și locul de unde izvorăște iubirea, numai el putea să învingă moartea, adică putea – așa cum spune Paul în Fap 13, 32-33, citând Ps 2, 7 – să împlinească promisiunea, chemarea la viață, generându-l la viață pe Fiul Isus intrat în moarte.

Atunci când Isus a murit pe cruce, punând în mâinile Tatălui spiritul său (cf. Lc 23, 46; Ps 31, 6), făcând din moartea lui un act punctual, de adevărată obediență filială a creaturii față de Creator, după o viață de ascultare până la moarte și încă moartea pe cruce (Fil 2, 8), după o viață în care a apărut totdeauna în el agápa, iubirea gratuită, necondiționată și fără sfârșit, Tatăl s-a recunoscut în El, spunându-i: „Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut, deci eu te exalt, te preamăresc, te fac să te ridici din moarte”. Moartea a fost o adevărată separare în care Isus a trăit abandonul, a fi „fără Dumnezeu” (chorìs theoû: Ev 2,9), pentru că moartea este aceasta! Dar Isus a trăit toate acestea invocându-l pe Dumnezeu, mărturisindu-l „Dumnezeul meu” (Mc 15, 34; Mt 27, 46; Ps 22, 2), punându-și totdeauna speranța în El.

Dumnezeu s-a recunoscut în Fiul, tocmai pentru că Fiul l-a povestit (exeghésato: In 1,18) în mod fidel și total. „Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16), iar Isus ne-a spus acest lucru și ne-a arătat cu viața lui povestitoare. Iubirea Tatălui, iubirea Iubitorului primit de către cel „iubit” (Mc 1,11 e par.; 9,7; Mt 17,5), care i-a iubit pe ai săi (cf. In 13, 1), cu aceeași iubire a Iubitorului, era demn să învingă moartea. În fond, Petru spune acest lucru în prima lui predică pascală: „Dumnezeu l-a înviat pe Isus… pentru că nu era posibil ca moartea să-l țină în puterea lui” (Fap 2, 24). De ce nu era posibil? Pentru că iubirea lui Dumnezeu este atotputernicia Lui; pentru că Dumnezeu poate totul din iubire; pentru că iubirea lui Dumnezeu, intrat în duel cu moartea, a învins-o pentru totdeauna.

Isus, trimis ca și Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu al său în lume, făcut carne în sânul unei femei, a trăit iubirea Tatălui până la extrem, eis télos, s-a golit de prerogativele sale divine pentru a fi om în toate ca și noi (cf. Fil 2, 6-8), și nu a comis păcat (cf. Ev 4, 15). Viața lui Isus a fost un drum de umanitate, umanizantă, putem spune folosind limbajul evangheliei, un drum de obediență față de condiția lui umană și față de chemarea lui Dumnezeu. Obedient ca Fiu și nu ca sclav (cf. In 8, 35), și Fiu pentru că ascultător, Isus a luptat împotriva morții, „prin pătimire a învățat supunerea” (Ev 5, 8), a devenit „ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce”(cf. Fil 2, 8); și acceptând moartea, acest dușman care ne așteaptă pe toți, care ne stă în față, a voit să existe numai în iubire și prin iubire. Putem să spunem că Isus a crescut în iubire nu căutând ceea ce îi plăcea, dar căutând să-și de-a viața pentru prieteni (cf. In 15, 13). A crescut în iubire mai ales rugându-se, exercitându-se să asculte vocea: „Tu ești Fiul meu” lui Dumnezeu, Iubitorul. În moarte a știut să spună: „Abba, Tată, în mâinile tale îmi încredințez spiritul” (cf. Lc 23, 46), iar Tatăl i-a răspuns: „Tu ești Fiul meu, pentru că ai dus la îndeplinire totul, întruparea ta a fost totală, umanizarea ta deplină”. Iată, în moarte, Isus s-a manifestat ca Fiu în plinătatea divinității lui, așa cum scrie Paul la începutul Scrisorii către Romani: „Isus Cristos, Domnul nostru, a fost constituit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, în virtutea învierii din morți” (Rom 1, 4). Moartea și învierea pentru Isus omul, creatura, sunt un eveniment unic: Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, iar atunci când noi îl privim pe cruce, în moartea lui, putem simultan să-l mărturisim ca Cel Viu, Înviat, Fiu al lui Dumnezeu.

În acțiunea învierii, Dumnezeu îi redă lui Isus prerogativele divine, îl preamărește mai mult decât pe toate creaturile, îi dăruiește numele de Kýrios, Domnul (cf. Fil 2, 9-11). Și în înviere, Isus povstește acțiunea Tatălui, Iubirea Lui izvorâtoare, originară, pentru că tatăl este peghé tês agápes, „Izvorul Iubirii”. Era Fiul ieșit din sânul Tatălui, acum Tatăl îl reprimește prin puterea Duhului: o unică viață, o unică Iubire, un singur Dumnezeu! Scrie Augustin: «Et illic igitur tria sunt: amans, et quod amatur, et amor» (De Trinitate VIII,10,14), Iubitorul, Iubitul și Iubirea. Iată atunci că Toma exclamă în fața Celui Înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28), văzând un trup uman sfârtecat. „Vor privi la mine, Cel pe care l-au ucis”, profețea Zaharia (12, 20). Isus exclamase înainte să moară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mă abandonezi morții, chinurilor”. Dar acum cu toții privesc la Isus și exclamă împreună cu Toma: „Kýrios-ul meu și Dumnezeul meu!”.

Da, credința noastră pascală nu este un mit, o fabulă, ci o istorie de iubire. Este descoperirea unui Iubitor, Dumnezeu, care posedă o Iubire care învinge moartea: dar această Iubire ne-o oferă și nouă, pentru ca în viețile noastre să putem fi iubiți și să iubim. Privim la Răstignitul înviat pentru că – așa cum afirma Riccardo din Sf. Victor - «ubi amor, ibi oculus» (cf. Beniamin minor 13). Ochii noștri să fie îndreptați spre Cristos cel înviat, Iubitul care ne revelează odată pentru totdeauna pe Dumnezeu ca Iubitor, Izvorul Iubirii.

Autor: E. Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Rugăciunea domnească (I)

Cea mai populară rugăciune este, de departe, Tatăl nostru. Un semn al popularităţii ei este numărul de colecţii poliglote ale Rugăciunii domneşti care au fost publicate în diferite perioade de timp, de la inventarea tiparului încoace. Deja în 1787, hispanicul Hervaz publica Pater Noster în trei sute şapte dialecte şi limbi, iar practica ediţiilor multilingve a continuat de atunci.Rugăciunea domnească nu este însă doar cea mai populară rugăciune, ci şi cea mai importantă. Conform Sf. Augustin, “orice altceva am spune când ne rugăm, dacă ne rugăm cum ar trebui, spunem ceea ce deja este conţinut în Rugăciunea domnească” (Scrisoarea 121,12). Recitarea Rugăciunii domneşti s-a întreţesut în devoţiunea populară încă din vremea catacombelor. Este parte a Oficiului Divin şi a fost strâns asociată cu jertfa Sfintei Liturghii, până acolo încât unii consideră în mod greşit că fără recitarea rugăciunii Tatăl nostru nu ar exista consacrare validă a Preasfintei Euharistii.
Încă un gând: dacă această rugăciune este atât de populară şi de importantă, este oare şi model perfect pentru cum ar trebui să fie toate rugăciunile noastre? Da. Părinţii şi Doctorii Bisericii, unul după altul – de la Sf. Ciprian la Sf. Augustin, de la Sf. Tereza de Avila la Sf. Robert Bellarmine – nu au ezitat să spună că Rugăciunea domnească este modelul revelat divin pe care trebuie să meargă toate rugăciunile creştine.


O rugăciune foarte scurtă


Scurtimea rugăciunii “Tatăl nostru” este remarcabilă, dat fiind că numărul de cereri din ea cu greu ar fi putut fi mai mic, şi cu toate acestea mai cuprinzător. Valoarea specială a acestei scurtimi este aceea că poate fi uşor învăţată pe de rost. De la începuturile Bisericii, cei care se pregăteau pentru Botez trebuiau să ştie să recite pe de rost Rugăciunea domnească. Mai mult, scurtimea ne aminteşte că nu este nevoie de multă vorbărie atunci când ne rugăm. De ce nu? Deoarece vorbim cu Dumnezeu, care ştie ce avem nevoie înainte ca noi să îi cerem. Mai importantă este devoţiunea şi fervoarea spirituală cu care ne rugăm. Maeştrii de viaţă spirituală consideră rugăciunea Tatăl nostru o dovadă a înţelepciunii lui Cristos, care a condensat în câteva cuvinte toate dorinţele şi aspiraţiile inimii omului, în dialogul său intim cu Dumnezeu.


O rugăciune perfectă


Printre numeroşii sfinţi care au vorbit despre Rugăciunea domnească este şi Sf. Toma de Aquino, care explică de ce aceasta trebuie să constituie modelul perfect de rugăciune. Este rugăciunea pe care am învăţat-o de la Cristos însuşi. Este de fapt singura rugăciune pe care ne-a învăţat să o spunem. Şi a dat-o ca răspuns atunci când apostolii i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Ceea ce o face însă extraordinară este structura ei perfectă. Din moment ce rugăciunea exprimă dorinţele noastre, trebuie să ne rugăm doar pentru acele lucruri pe care se cuvine să le dorim.
Ceea ce cerem în rugăciunea Tatăl nostru de la Dumnezeu este tot ceea ce poate fi legitim dorit. Avem astfel nu doar un catalog de cereri ci şi, în special, un îndrumător pentru dorinţele noastre. Primul obiect al dorinţei noastre este ţelul nostru final; apoi mijloacele pentru a ajunge la acest ţel. Dar ţelul nostru este Dumnezeu, spre care afectivitatea noastră înclină în două moduri: a dori gloria lui Dumnezeu şi a dori să ne bucurăm de această glorie divină. Prima aparţine iubirii faţă de Dumnezeu însuşi; a doua iubirii faţă de noi înşine în Dumnezeu. Astfel, prima cerere, “sfinţească-se numele Tău”, cere gloria lui Dumnezeu, iar a doua, “vie împărăţia Ta”, cere ca noi să ne bucurăm de această glorie.
Mai mult, suntem orientaţi spre ţelul existenţei noastre fie de ceva care este esenţial, fie de ceva care este accidental ca mijloc de mântuire. Dar poate din nou să fie esenţial fie direct, după meritele câştigate datorită ascultării noastre faţă de Dumnezeu, şi în acest sens cerem: “Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”; fie doar instrumental, totuşi esenţial, deoarece ne ajută să merită cerul. Şi în acest sens spunem: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, fie că înţelegem prin aceasta pâinea sacramentală a Euharistiei, a cărei primire zilnică contribuie la mântuirea noastră, sau pâinea pentru trup, care reprezintă simbolic necesarul de hrană.
Suntem de asemenea orientaţi spre cer, accidental, prin eliminarea obstacolelor în calea fericirii: 1) păcatul, care exclude direct omul din împărăţia lui Dumnezeu; de aceea ne rugăm “Şi ne iartă nouă greşelile noastre”; 2) ispita, care duce la păcat; de aici a şasea cerere “şi nu ne duce pe noi în ispită”; 3) relele lumii acesteia, consecinţă a păcatului, care fac prea grea povara vieţii; în consecinţă, ultima cerere spune “ci ne mântuieşte de cel rău” (Summa Theologica II, II, 83). Cu secole înainte de Sf. Toma, dar şi de atunci încoace, teologi şi mistici, exegeţi şi moralişti au scris mult şi profund, explicând cele şapte cereri din Rugăciunea domnească şi aplicând lecţiile ei la viaţa noastră de zi cu zi.


Cuvintele rugăciunii


Există două versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru în Evanghelii. Versiunea mai lungă se află în Evanghelia Sf. Marcu, unde este încadrată în Predica de pe Munte a lui Cristos. Domnul explică cum trebuie să ne rugăm, şi îşi avertizează discipolii să nu folosească multe cuvinte, asemenea neamurilor. Aceştia cred că vorbind mult, vor fi ascultaţi. Creştinii nu trebuie să se roage în acest fel. De ce nu? Deoarece Dumnezeu ştie deja ce au nevoie înainte să îi ceară. “Voi deci aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de cel rău” (Matei 6,9-15).
Deja în timpurile apostolice, Pater Noster era parte a Liturghiei euharistice, fiind urmat de cuvintele “Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”. Acest final apare în manualul liturgic din primul secol intitulat Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (8,2). A fost preluat în Liturghia răsăriteană a Sf. Ioan Gură de Aur şi poate fi găsit în unele manuscrise evanghelice. De la Conciliul Vatican II, adaosul liturgic este parte a Rugăciunii Euharistice din ritul latin.
În Evanghelia Sf. Luca, Rugăciunea domnească apare în contextul în care discipolii îl găsesc pe Isus rugându-se într-un anumit loc. După ce El şi-a terminat rugăciunea, unul dintre discipoli îl roagă: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. El le-a spus atunci: “Când vă rugaţi, spuneţi:
Tată, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta.
Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele a
şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte;
şi nu ne duce în ispită” (Luca 11,2-4).
Biserica a adoptat textul de la Matei, nu de la Luca, atât pentru liturgie cât şi pentru rugăciunea zilnică a credinciosului.
Invocaţia: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri”
Începem Rugăciunea domnească adresându-ne lui Dumnezeu ca unui Tată. Pater Noster se adresează Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dar i ne adresăm cu titlul de Tată deoarece Dumnezeu este Tatăl nostru din orice perspectivă am privi.

• Este Tatăl nostru deoarece este Creatorul nostru, care ne-a adus la viaţă din nimic.
• Este Tatăl nostru deoarece ne-a răscumpărat şi este aşadar izvorul vieţii noastre supranaturale.
• Este Tatăl nostru deoarece suntem copiii Săi prin adopţie, participând încă de pe pământ la viaţa Sa divină prin harurile pe care ni le dă.
• Este Tatăl nostru deoarece prin Providenţa Sa are grijă de noi şi ne dă ce avem nevoie.
• Este Tatăl nostru deoarece a pregătit pentru noi partea de moştenire care ne aşteaptă dacă suntem fideli inspiraţiilor harului Său.

Cristos s-a asigurat că de la invocaţia de la început şi până la cererea de la sfârşit, înţelegem solidaritatea noastră cu ceilalţi. Folosirea cuvintelor “noi”, “nouă”, “noastră” de atâtea ori în acest text scurt subliniază faptul că discipolii lui Cristos formează o familie spirituală, că suntem membri ai rasei umane, că atunci când ne rugăm trebuie să recunoaştem înrudirea noastră spirituală cu ceilalţi şi nevoia altora de a-i ajuta prin rugăciune. De fiecare dată când Cristos se adresa Tatălui Său ceresc, spunea “Tatăl Meu”. Există un singur Tată natural al celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi. Cristos nu a avut un tată natural pentru natura sa umană. Dar când ne-a învăţat să ne rugăm, ne-a spus să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l Tatăl nostru.
Când spunem că Dumnezeu este “în ceruri” nu spunem că El nu ar fi pe pământ. El este în ceruri ca Destinul la care ne cheamă şi pentru care am fost creaţi. În sens spiritual, “cerul” este acolo unde experimentăm în bucurie prezenţa lui Dumnezeu. Pe pământ avem o pregustare a cerului în bucuria pe care Dumnezeu o dă celor care îl slujesc, chiar şi atunci când ei îşi duc crucea de fiecare zi. În veşnicie, această bucurie va fi desăvârşită, fără dureri şi fără încercări.
Cerul vizibil de deasupra noastră, cu soarele, luna şi stelele este simbolul biblic al Cerului care este casa lui Dumnezeu şi unde Cristos a pregătit un loc pentru noi. Cuvintele din deschiderea Rugăciunii domneşti sunt, de aceea, o amintire ce ne înalţă minţile şi inimile de la lucrurile de jos la cele de sus. Totul de pe pământ trebuie văzut ca mijloc spre un ţel, spre obiectivul nostru, care este răsplata cerească.


Prima cerere: “Sfinţească-se numele Tău”


Cuvintele în latină ale primei cereri ne lămuresc clar ce cerem: Sanctificetur Nomen tuum. Cerem deci ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit. Este nevoie de unele explicaţii. Nu cerem ca Dumnezeu să devină mai sfânt. Aceasta ar fi blasfemie! El este Preasfânt, El este Etern; nu există alt Dumnezeu în afară de El. Cererea noastră este de fapt ca Dumnezeu să fie recunoscut şi slujit ca Dumnezeu de noi şi în noi. El este atotputernic, atotştiutor şi bunătate absolută. El este Creatorul şi Destinul omului. Dar nu toţi îl recunosc aşa cum este El sau îl slujesc aşa cum i s-ar cuveni Lui. Şi totuşi acesta este motivul pentru care Dumnezeu a creat fiinţele umane. Doreşte ca ele să îl cunoască – şi astfel să îl iubească şi să îi slujească – ca şi condiţie pentru a fi cu El în veşnicie. În limbajul biblic, “numele” înseamnă fiinţa numită. Când ne rugăm ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, noi cerem ca El să fie glorificat de creaturile Lui umane, deoarece ele sunt copiii Lui, iar El este Dumnezeul lor.
În viziunea Bisericii, comparaţia ce apare în a treia cerere, “precum în cer, aşa şi pe pământ”, se referă la toate primele trei cereri. Drept urmare, când cerem să fie sfinţit numele lui Dumnezeu – ca Dumnezeu să fie deci cunoscut şi iubit – ne rugăm ca numele Său să fie la fel de sfinţit pe pământ ca în cer. Dacă ne întrebăm “cât de sfinţit este numele lui Dumnezeu în cer?”, răspunsul este simplu. El este sfinţit în mod perfect în cer. Îngerii şi sfinţii din rai îl cunosc faţă către faţă şi îl iubesc până la limita puterilor lor de fiinţe create.
Cererea noastră este aşadar ca noi, pe pământ, să creştem în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. În fiecare zi şi de fapt în fiecare moment, cunoaşterea noastră plină de iubire sau iubirea noastră conştientă faţă de Dumnezeu trebuie să devină tot mai mult asemenea viziunii beatifice a cetelor cereşti. Şi încă o observaţie: cu cât sfinţim mai mult numele lui Dumnezeu, prin slujirea noastră devotată, cu atât mai mult ne va sfinţi El pe noi. Într-adevăr, am putea spune că sfinţenia noastră depinde de devoţiunea cu care sfinţim numele lui Dumnezeu.


A doua cerere: “Vie împărăţia Ta”


Împărăţia pentru care ne rugăm să vină este împărăţia despre care Cristos vorbeşte în mod constant în Evanghelii. Cuvântul grec basileia (împărăţie), care apare în Rugăciunea domnească, este acelaşi termen pe care l-a folosit în viaţa Sa publică, dar şi după Înviere, până la Înălţarea Sa la cer. Isus a dorit ca noi să ne rugăm pentru ca împărăţia descrisă de El să vină. Există două modalităţi principale în care Isus a vorbit despre împărăţie. El a descris-o ca o realitate prezentă, dar şi ca o aşteptare a unui viitor.


Realitate prezentă


Împărăţia ca realitate prezentă este Biserica fondată de Cristos. Este o realitate vizibilă la care oamenii sunt chemaţi prin predicarea Evangheliei; în care intră prin Botez; în care sunt sfinţiţi prin Sacramente; care este compusă din membrii buni şi din membrii răi; cu care Cristos se identifică, fiind “împărăţia Mea”, şi de la care întreaga lume primeşte harurile mântuitoare. Cerem ca această împărăţie ca realitate prezentă să “vină”, adică să crească şi să se întărească:

• Ne rugăm pentru ca Biserica să devină mai eficientă în proclamarea Evangheliei; ca zelul membrilor ei să crească prin eforturile lor de predicare a lui Cristos;
• Ne rugăm pentru ca tot mai mulţi oameni să primească darul credinţei adevărate şi să fie botezaţi;
• Ne rugăm pentru ca toţi cei ce sunt în Biserică să devină mai sfinţi şi mai plăcuţi lui Dumnezeu;
• Ne rugăm pentru ca aceia din Biserică ce s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcat să se convertească şi să se împace cu Domnul;
• Ne rugăm pentru ca creştinii să devină tot mai mult asemenea lui Cristos, ca astfel ceilalţi să vadă faptele lor bune şi să fie atraşi spre a îmbrăţişa credinţa care produce astfel de reflecţii ale Învăţătorului divin;
• Ne rugăm pentru ca prin practicarea virtuţilor, toţi credincioşii să devină canale mai eficiente ale harului către vieţile tuturor celor din jurul lor.

Aşteptare a unui viitor


În special în Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte frecvent despre “împărăţia cerurilor”. Cererea din Rugăciunea domnească este şi o cerere pentru mântuirea sufletelor şi pentru glorificarea lor în lumea de apoi:

• Ne rugăm pentru harul de care oamenii au nevoie ca să ajungă în împărăţia cerurilor pentru care au fost creaţi;
• Ne rugăm pentru lumina de care oamenii au nevoie pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu în vieţile lor şi pentru tăria de a împlini această voinţă, ca să merite să intre în ceruri;
• Ne rugăm pentru ca aceia care aparţin împărăţiei lui Cristos de pe pământ, pentru ca ei să fie mai generoşi în colaborarea cu harul divin, pentru ca în cer să îi dea lui Dumnezeu mai mare glorie pentru toată veşnicia.

Autor: Pocket Catholic Catechism
Traducere: R. Capan
Sursa: www.catholica.ro

Rugăciunea domnească (II)

A treia cerere: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ"

Această cerere este un rezumat al creştinismului şi o sinteză a întregului scop al existenţei noastre. De ce avem voinţă liberă? Pentru a face voia lui Dumnezeu. Spre deosebire de creaturile lipsite de raţiune care ne înconjoară, putem alege să ne conformăm voinţele după voinţa lui Dumnezeu sau să refuzăm să o facem.

Această cerere urmăreşte ca fiinţele umane de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu aşa cum o fac îngerii şi sfinţii din cer. Cerem aşadar ca toţi cei de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, aşa cum o fac toţi cei din cer. Nu există excepţii în cer. Ne rugăm ca să existe tot mai puţine excepţii de la a face voia lui Dumnezeu pe pământ. Mai cerem ca, la fel ca în cer, oamenii să facă voia lui Dumnezeu din iubire şi nu din teamă. În cer nu există pericolul de a nu face voia lui Dumnezeu, şi deci nici teamă de consecinţe.

Ne mai rugăm ca noi, cei de pe pământ, aşa ca aceia din cer, să facem voia lui Dumnezeu în mod spontan. Cerem ca voinţa divină să fie împlinită fără ezitare sau împotrivire, cu tragere de inimă. Pe pământ ştim cât de înceţi putem fi în a răspunde la voinţa lui Dumnezeu pe care o cunoaştem. Cerem să devenim mai disponibili să împlinim voinţa lui Dumnezeu în momentul în care ştim ce doreşte El. Ne rugăm de asemenea pentru ca să facem voia lui Dumnezeu cu generozitate altruistă. Între sfinţii din cer nu există invidie pentru că îi văd pe alţii făcând voia lui Dumnezeu. Nu există gelozie, ci colaborare perfectă în a împlini voinţa divină, nu doar individual ci colectiv.

Ne rugăm în fine pentru ca, la fel ca în cer, cei de pe pământ să se bucure făcând voia lui Dumnezeu. Există o relaţie misterioasă între faptul că noi facem ceea ce îl bucură pe Dumnezeu şi acela că Dumnezeu face ceea ce ne bucură pe noi. În cer, toţi fac doar ceea ce îi face bucurie lui Dumnezeu. El, la rândul Lui, face totul pentru a-i bucura pe cei aleşi. Ei trăiesc într-o fericire supremă. De ce? Pentru că se conformează perfect cu voinţa Celui Preaînalt. Ne rugăm pentru ca să descoperim, încă de pe pământ, o pregustare a bucuriilor cerului, rezervate celor care împlinesc voinţa divină. Într-adevăr, măsura adevăratei fericiri aici pe pământ este dată de fidelitatea noastră în a face voia lui Dumnezeu.

A patra cerere: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"

Acesta este punctul de cotitură în rugăciunea Tatăl nostru. Dacă primele trei cereri au fost orientate spre slava lui Dumnezeu, de acum ele privesc nevoile noastre. Tradiţia Bisericii identifică două nivele de cereri de hrană în această a patra cerere. Cerem hrana de care avem nevoie pentru sufletele noastre, şi pe aceea de care avem nevoie pentru trupurile noastre.

Hrana spirituală

Atunci când Sf. Papă Pius al X-lea a dat decretul privind Împărtăşania deasă, a explicat că des înseamnă primirea zilnică a Preasfântului Sacrament. El şi-a bazat învăţătura pe comparaţia cu hrana de care avem nevoie zilnic pentru trupurile noastre, şi pe "interpretarea unanimă" a Părinţilor Bisericii. Ei au spus că "pâinea de toate zilele" din Rugăciunea domnească înseamnă Împărtăşania zilnică. Papa a concluzionat: "Pâinea euharistică trebuie să fie hrana noastră zilnică". Atunci când o persoană primeşte Euharistia ea trebuie să fie în starea harului sfinţitor. Motivul este evident. Aşa cum primirea hranei pentru trup presupune ca trupul să aibă în el viaţa naturală, şi primirea hranei euharistice pentru suflet presupune ca sufletul să fie viu din punct de vedere supranatural.

Mai există o altă hrană spirituală pentru care ne rugăm prin această cerere. Aceasta este hrana adevărului de care mintea umană are nevoie pentru subzistenţa ei zilnică. Aşa cum trupul are nevoie de hrană materială pentru a rămâne sănătos şi în viaţă, şi sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu, pentru a-şi menţine vigoarea şi viaţa spirituală. În lungul discurs al lui Cristos despre promisiunea Euharistiei, El foloseşte acelaşi cuvânt, "Pâine", pentru a vorbi despre ambele feluri de hrană spirituală: Trupul Său viu din Preasfânta Euharistie şi Cuvântul Său revelat din adevărurile mântuirii.

Nevoile zilnice ale trupului

Cu privire la partea materială a nevoilor noastre trupeşti, a patra cerere îi cere lui Dumnezeu să dea celor flămânzi hrană, celor fără locuinţă un adăpost, bolnavilor şi celor în vârstă grija adecvată, victimelor dependenţei de droguri şi alcool ajutorul pentru a se reface din dependenţă şi din bolile care rezultă. Această cerere se aplică atât la societăţile sărace cât şi la cele bogate, care adesea co-există în aceeaşi ţară şi chiar în aceeaşi localitate.

Nu este o exagerare să spunem că rugându-ne "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" îi cerem pur şi simplu Domnului să mişte inimile oamenilor pentru a împărţi între ei resursele pe care El ni le pune la dispoziţie pentru un trai uman decent. Este o ironie tristă a lumii moderne faptul că într-o perioadă de un belşug fără precedent, lumea trece printr-o perioadă de suferinţe supraomeneşti. Există multe motive pentru acest paradox. Unul dintre ele este însă indiferenţa rece faţă de suferinţele trupeşti pe care le îndură nenumărate milioane de oameni în fiecare regiune a globului.

Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a scris Exortaţia sa apostolică despre semnificaţia creştină a suferinţei umane, Salvifici Doloris, el a abordat fiecare aspect al acestei cereri din rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să ne rugăm, a spus el, în special pentru ca Dumnezeu, în milostivirea Sa, să inspire o armată de buni samariteni să vadă nevoile fizice ale altor oameni şi să vină cu altruism în ajutorul lor.

Urmând parabola evanghelică, putem spune că suferinţa, care este prezentă sub atât de multe forme diferite în lumea noastră umană, este de asemenea prezentă pentru a declanşa iubirea în persoana umană, acea dăruire dezinteresată a eu-lui meu pentru binele celorlalţi, în special al celor care suferă... Lumea suferinţei umane cheamă, să spunem aşa, o altă lume: lumea iubirii umane; şi într-un anumit sens datorăm suferinţei acea iubire altruistă care pune în mişcare inimile şi acţiunile oamenilor. Persoana care este "aproape" nu poate trece cu indiferenţă pe lângă suferinţa altuia...

Trebuie să ne oprim şi să arătăm compasiune, aşa ca samariteanul în parabola evanghelică. Parabola în sine exprimă un adevăr creştin profund, dar unul care în acelaşi timp este universal uman. Nu este întâmplător faptul că şi în limbajul secular, cei care lucrează în favoarea celor suferinzi şi nevoiaşi sunt numiţi "buni samariteni" (Salvifici Doloris, VII, 29). Pentru orice altceva ne-am ruga, atunci când cerem pâinea noastră cea de toate zilele, îi cerem Dumnezeului milostivirii să inspire nenumăraţi buni samariteni să oglindească această milostivire prin grija lor plină de iubire faţă de suferinţele celorlalţi.

A cincea cerere: "Ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"

Aceasta nu este o cerere oarecare către Dumnezeu cerându-i milostivirea Sa. Nu doar îi cerem să fie îndurător faţă de noi, ci şi îndrăznim să punem o condiţie şi o normă pentru iertarea lui Dumnezeu. Care sunt condiţia şi norma? Sunt practica şi măsura iertării pe care o acordăm noi celorlalţi. Ce ni se spune aici? Ni se spune că dacă nu suntem milostivi cu ceilalţi, Dumnezeu nu va fi milostiv cu noi. Mai credem şi că măsura îngăduinţei noastre faţă de păcatele celorlalţi determină în mod misterios gradul iertării răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de noi.

Ne rugăm să primim de la Dumnezeu fiecare formă de milostivire pe care o dorim atât de mult de la El pentru noi înşine. Condiţia rămâne însă. Dumnezeu va fi în mod negreşit tolerant şi răbdător, iertător şi îngăduitor, blând şi milostiv faţă de noi, păcătoşii, dacă punem în practică aceste calităţi de milostivire faţă de cei pe care providenţa lui Dumnezeu îi pune în vieţile noastre.

Ofensându-l pe Dumnezeu prin păcat, ne creăm o datorie de iubire şi pedeapsă pentru faptele noastre rele. Îi datorăm lui Dumnezeu o iubire mai mare decât în cazul în care nu am fi păcătuit, şi avem faţă de El datoria de a suferi ca pedeapsă pentru că am ofensat maiestatea Sa divină. În milostivirea Sa, Dumnezeu ne oferă nenumărate oportunităţi de ispăşire permiţându-le celorlalţi să păcătuiască împotriva noastră. Răbdarea noastră în îndurarea ofenselor lor, bunătatea noastră în a suporta răceala lor, răspunsul nostru cu iubire faţă de ei în schimbul lipsei lor de iubire faţă de noi este parte a planului providenţial al lui Dumnezeu de răscumpărare a unei lumi păcătoase.

Ne rugăm pentru tăria de a ierta pentru ca să putem fi iertaţi la rândul nostru. Este aici în joc şi o minunată comunicare a harului. Nu arareori, motivul pentru care Dumnezeu aduce în viaţa noastră persoane dificile este tocmai acela ca prin răbdarea noastră iubitoare faţă de ei, să putem obţine de la El harurile convertirii de care ei au nevoie. Noi suntem canalele harului pentru alţii. Aceasta înseamnă că pentru a fi canale eficiente pentru anumite persoane, s-ar putea să trebuiască să fiu victima indiferenţei sau chiar a cruzimii lor, pentru a le câştiga darul pocăinţei, ca să se împace cu Dumnezeu pe care l-au ofensat.

A şasea cerere: "Nu ne duce pe noi în ispită"

Ispita este o invitaţie la păcat. Sursa ispitei poate fi comportamentul atrăgător, păcătos al altor oameni - lumea; sau dorinţele dezordonate ale naturii noastre căzute - concupiscenţa; sau îndemnurile răuvoitoare ale spiritului rău - diavolul. Când ne rugăm să nu fim duşi în ispită, nu cerem să fim eliberaţi de încercarea la care sunt supuse toate fiinţele umane pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de Dumnezeu. Ispita ca test al fidelităţii noastre faţă de El este parte a stagiului nostru aici pe pământ, şi preţul câştigării răsplăţii noastre în lumea care va veni.

Ne rugăm pentru ca să nu cedăm în faţa ispitei, ci să profităm de pe urma experienţei ispitirii. Sfinţii interpreţi ai Rugăciunii domneşti oferă nu mai puţin de nouă căi prin care să ne ferim să cădem în ispită şi să avem de câştigat din ispitele inevitabile din vieţile noastre. Rugămintea noastră din această cerere va fi ascultată în măsura în care urmăm aceste reguli ale înţelepciunii creştine:

1. Să fim vigilenţi faţă de spiritul rău. Să îi cunoaştem strategia, să putem să îi recunoaştem înşelăciunile şi, mai presus de toate, "să ne împotrivim lui, tari în credinţă" (1Petru 5,9).

2. Să ne examinăm zilnic conştiinţa pentru a vedea cât de bine am făcut faţă ispitelor în fiecare zi. Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru harul câştigat în urma ispitelor pe care le-am învins, şi să îi cerem iertare pentru cele în faţa cărora am cedat.

3. Periodic, în timpul zilei, să privim în "cartea sufletului nostru". Să citim acolo ce gânduri ne trec prin minte, ce dorinţe avem în inimile noastre. Să sortăm aceste mişcări interioare înlăturându-le pe unele, păstrându-le pe altele, şi acţionând în concordanţă cu acelea despre care conştiinţa ne spune că sunt haruri de la Dumnezeu.

4. Să nu ne lăsăm în voia tendinţelor naturale de a merge după orice ni se pare atrăgător. Să evităm să fim impulsivi atunci când este vorba de a respinge ceea ce nu ne place, sau de a îmbrăţişa ceea ce ne place. Toate ispitele sunt atractive. Să învăţăm să practicăm discernământul spiritelor aşa cum este el explicat de maeştrii vieţii spirituale.

5. Să ne amintim că acum trăim prin credinţă, ceea ce înseamnă că de unii singuri am putea nici măcar să nu recunoaştem o ispită. Astfel, trebuie să cerem constant lumină de la Dumnezeu: "Doamne, să văd".

6. Traiul pe pământ este o luptă şi noi suntem membrii Bisericii Luptătoare. Trebuie, aşadar, să fim înarmaţi cum se cuvine cu umilinţă şi prudenţă, şi cu harurile care vin pentru cei care le cer. Îndemnul adresat de Isus discipolilor în Grădina Ghetsimani ne este adresat nouă tuturor: "Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!" (Matei 26,41).

7. Să fim vigilenţi. Putem dobândi obiceiuri de a acţiona care ne pot întuneca percepţia. Obiceiurile ne pot orbi în mod periculos şi ne pot împiedica şi de la a şti măcar că suntem ispitiţi. Putem să cedăm ispitei înainte să ne dăm măcar seama ce s-a întâmplat.

8. Să ne găsim modele pentru a le imita. Să nu mergem cu turma. Să căutăm să cunoaştem mai bine persoane al căror comportament îl admirăm şi al căror exemplu să ne hotărâm să îl urmăm. Pot fi mai multe persoane. De la una dintre ele vom imita umilinţa pe care o are, de la alta fidelitatea în rugăciune, de la alta caritatea altruistă, sau faptul de a răbda fără să se plângă, seninătatea în încercări, planificarea prudentă a muncii, devoţiunea faţă de Euharistie, marea iubire faţă de Fecioara Maria, şi de la alta zelul puternic pentru a aduce sufletele la Cristos. În acest fel, avem un înlocuitor eficient pentru ispitele care vin de la lume - comportamentul păcătos atractiv al celorlalţi. Avem, în schimb, inspiraţia de la persoanele bune din lume - practicarea atractivă a virtuţilor de către ei.

9. Să nu trăim cu un sentiment fals de siguranţă. Să cultivăm o teamă sănătoasă de a nu-l ofensa pe Dumnezeul iubitor. Aceasta ne va oferi protecţia de care avem nevoie pentru a rămâne indiferenţi oricât de seducătoare ar fi ispitele pe care le întâlnim.

A şaptea cerere: "Ne mântuieşte de cel rău. Amin"

Ultima cerere din Rugăciunea domnească este un rezumat al tuturor lucrurilor de care dorim ca Dumnezeu să ne ferească, în această viaţă şi în viaţa viitoare. Sf. Ciprian, care a scris primul comentariu amplu despre rugăciunea Tatăl nostru, ne învaţă că ne rugăm aici să fim eliberaţi de consecinţele păcatului. Biserica merge pe urma învăţăturii lui, care plasează teama noastră de rău în perspectiva corectă. Până acum, în Tatăl nostru, ne-am rugat pentru milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru tăria de a face voinţa lui Dumnezeu, pentru înţelepciunea de a nu ceda în faţa ispitelor. În încheiere, cerem să fim feriţi de relele care sunt un rezultat al păcatelor, ale noastre şi ale celorlalţi.

Răul, în general, este orice lucru contrar voinţei. Există însă două feluri de rău, aşa cum există, de fapt, două voinţe la care se pot opune. Răul care este contrar voinţei lui Dumnezeu îl numim păcat. Răul care este contrar voinţei umane îl numim suferinţă. Punctul central al ultimei cereri din Rugăciunea domnească este eliberarea de suferinţă. Trebuie însă să explicăm imediat cu atenţie ce înseamnă aceasta. În timp ce în cele din urmă orice suferinţă este oarecum rezultatul păcatului, nu orice suferinţă este rea pentru noi. Într-adevăr, o anumită suferinţă este necesară pentru mântuirea şi sfinţirea lumii. Când Dumnezeu a devenit om, avea fericirea înaintea Lui şi a ales Crucea. Dacă dorim să fim asemenea Lui şi să colaborăm cu El la răscumpărarea lumii, trebuie să ne aşteptăm la un anumit grad de suferinţă în vieţile noastre şi să îl acceptăm.

Cu toate acestea, în ultima cerere din rugăciunea Sa, Cristos ne spune să cerem eliberarea de rău. De ce rău, ca suferinţă, cerem să fim cruţaţi? Durerea este orice vine în contradicţie cu voinţele noastre. Poate fi suferinţă a trupului, sau suferinţă a sufletului. Poate fi durere fizică sau tulburare emoţională, sau secetă spirituală, sau nelinişte mentală. Într-un cuvânt, suferinţa poate fi orice lucru, dinăuntrul nostru sau din afara noastră, pe care îl găsim ca fiind neplăcut şi dorim să fim eliberaţi de a-l mai îndura. Înţelegând că suferinţa poate fi o mare binecuvântare, ne rugăm să fim scutiţi de acea suferinţă despre care Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ştie că nu ar fi benefică pentru sufletele noastre. Ne rugăm de asemenea să ne fie de folos suferinţele pe care trebuie să le îndurăm. Ne rugăm pentru ca suferinţele pe care le îndurăm să fie spre folosul celorlalţi. Şi ne rugăm ca să fim feriţi de acel rău absolut care este pierderea veşnică a lui Dum! nezeu.

"Amin" este considerat ca parte a textului biblic al Rugăciunii domneşti. Se află în traducerea Vulgata în limba latină a Noului Testament şi a fost mult comentat de sfinţi. Ad litteram, "Amin" înseamnă "cu adevărat" sau "este adevărat", şi exprimă acceptarea la ceea ce tocmai s-a spus. La sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru se află speranţa aprinsă că Dumnezeu ne va împlini toate cererile noastre anterioare. Este un act de încredere că Tatăl este mişcat de acest "Amin", pe care Isus l-a folosit atât de des pentru a accentua autoritatea divină a cuvintelor Lui.

Traducător: O. Capan

Pocket Catholic Catechism

Sursa: www.catholica.ro