Ce caută şi ce găsesc isihaştii?

Experienţa isihastă reprezintă un reper esenţial în stabilirea posibilei accepţiuni pe care noţiunea de edificare spirituală o poate primi în creştinism, în mod special în creştinismul răsăritean.

Sfântul Grigorie Palama, în veacul XIV, în cursul disputei iscate de obiecţiile aduse de Varlaam la justificarea practicii isihaste, a descris, între altele, ca un aspect central al practicii isihaste reîntoarcerea la sine sau revenirea la sine. Acest sine nu este un ego, căci experienţa interioară înseamnă de fapt o întâlnire personală interioară cu Cel care îţi este mai propriu decât îţi eşti tu.

Este greu de acceptat o asemenea afirmaţie, la fel cum este dificil de înţeles zicerea Apostolului: "Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte Hristos în mine". În practica isihastă putem găsi un echivalent al termenului modern de edificare, pentru că ceea ce se petrece nu este un simplu act contemplativ, ci o experienţă totală, care include şi depăşeşte dualitatea subiect-obiect în cunoaştere, către o întâlnire faţă către faţă cu consecinţe radicale asupra înţelegerii şi a atitudinii faţă de sine şi lume. Sfântul Grigorie Palama considera că ceea ce numim spiritualitate creştină nu este deloc o spiritualitate. Această afirmaţie trebuie înţeleasă ca o atenţionare a rigorii şi preciziei pe care practica isihastă o implică (până la un punct, fiind implicată şi o metodă). În repetate rânduri, Palama aminteşte de recursul la experienţă ca reper al direcţionării înţelegerii şi experienţei spirituale. În fond nu era o noutate, chiar dacă apar formulări noi, pentru că, invocat într-o formă sau alta, criteriul recursului la mărturia experienţei a fost mereu prezent, începând cu textele patristice şi continuând cu autorii bizantini de mai târziu. Acest recurs la experienţă are însă un caracter mult mai vast şi mai adânc decât ceea ce empirismul modern ar înţelege prin asta.

Aşa cum precizează John Meyendorff, "Prin întoarcerea la sine isihastul nu caută un sentiment subiectiv, nu se abandonează introspecţiei pentru a descoperi un eu, ci Îl caută pe Hristos care, prin botez şi viaţa sacramentală din Biserică, a devenit o prezenţă obiectivă şi care nu aparţine doar lui, ci tuturor celor care au crezut în Hristos".

Autor: D. Chițoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sfântul Irineu de Lyon despre Botezul copiilor: A existat un catehumenat al copiilor?

Botezul copiilor nu a reprezentat niciodată un punct de îndoială în istoria creştină. Cu toate acestea, prima referire patristică pe care o avem în această privinţă apare de-abia la Sfântul Irineu de Lyon în secolul al II-lea.

Cercetările moderne au revelat însă şi un aspect important al Botezului copiilor, şi anume, perioada lor de catehumenat. Chiar dacă acest amănunt nu se mai regăseşte astăzi decât într-o formă liturgică prescurtată care precedă administrarea Tainei Botezului, el merită o atenţie sporită.

Mărturia Sfântului Irineu de Lyon

"Hristos sfinţeşte toate vârstele, avându-le pe toate întru Sine. El a venit să îi mântuiască pe toţi prin Sine Însuşi, adică pe toţi cei care, prin El, sunt renăscuţi [renascuntur] întru Dumnezeu - prunci, copii, tineri, adulţi şi bătrâni. El a trecut prin toate vârstele, fiind Prunc pentru prunci şi sfinţind astfel pruncii, Copil pentru copii, sfinţindu-i pe aceştia şi oferindu-le un exemplu de pietate, dreptate şi supunere, Tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru ei şi sfinţindu-i întru Domnul şi, de asemenea, Bătrân pentru cei care sunt în vârstă, astfel încât să fie un învăţător desăvârşit pentru toţi" (Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 2.22.4). Deşi cercetătorul american Everett Ferguson este aproape convins că acest pasaj nu susţine neapărat Botezul copiilor, ci, mai degrabă, ilustrează conceptul de recapitulare a întregii creaţii în Hristos, noi considerăm că această renaştere de care se aminteşte în debutul fragmentului nu poate fi alta decât cea oferită de Taina Botezului. De altfel, Sfântul Irineu de Lyon dezvoltă această idee atunci când precizează că Hristos devine un exemplu pentru fiecare om la orice vârstă ar fi acesta. Botezul nu este menit să ofere o categorie statică a persoanei, ci imprimă un dinamism interior care nu se încheie practic niciodată. Exemplul lui Hristos este unul desăvârşit, către care trebuie să ne străduim continuu. Cu toate acestea, exemplul lui Hristos nu poate fi urmat decât de cei care au renăscut în El prin Taina Botezului. Această Taină este fundamentală pentru intrarea în comuniune cu Dumnezeu. Everett Ferguson consideră însă că Sfântul Irineu de Lyon nu susţine o botezare a copiilor, deoarece în alt pasaj din lucrarea sa Împotriva ereziilor, el afirmă că un copil este oricum o fiinţă inocentă. Iată pasajul în cauză: "Cei care sunt mântuiţi sunt cei care cred în Dumnezeu şi rodesc întru iubirea Sa (...), precum şi copiii nevinovaţi care nu cunosc răul. Cine sunt cei mântuiţi acum şi care primesc viaţa veşnică? Oare nu cei care L-au iubit pe Dumnezeu, au crezut în promisiunile Lui şi au devenit "asemenea copiilor în răutate" (1 Corinteni 14, 20)" (Împotriva ereziilor, 4.28.3). Ne îndoim că acest pasaj reprezintă o contrazicere a celor afirmate anterior. Faptul că un copil este perfect nevinovat şi nu a comis încă nici un păcat nu conduce automat la concluzia că Botezul devine un fapt inutil pentru el. Dacă acest lucru ar fi fost adevărat în perioada respectivă, cum mai putem explica răspunsul extrem de prudent al Sfântului Grigorie de Nyssa, la doar 150 de ani distanţă, cum că un copil care nu a apucat să fie botezat se află într-o zonă oarecum "intermediară", dar nu chiar în rai? Este greu de crezut că Taina Botezului putea să fie administrată mai târziu doar pentru că un copil nu avea păcate de şters, deşi faptul că peste două veacuri, oamenii ajungeau să se boteze tocmai pe patul de moarte, prelungind nefiresc catehumenatul propriu, ne poate da de gândit. Din nefericire, lipsa unor pasaje care să ne ofere mai multe detalii ne determină să încheiem această temă într-un mod puţin abrupt. Ce ar fi însă dacă am considera că exista de fapt o perioadă de catehumenat chiar şi pentru copii? Este acest fapt un lucru neplauzibil? Dacă da, atunci cum explicăm existenţa primirii la catehumenat a copiilor inclusă încă în slujba liturgică a Botezului şi care precedă imediat primirea Tainei? Au nevoie copiii de catehumenat sau nu?

Catehumenatul copiilor

Deşi această expresie pare forţată, ea are totuşi un fundament istoric profund. Având în vedere în special controversa donatistă din finalul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, trebuie să remarcăm că, în Apus cel puţin, părinţilor li se cerea să vină în cursul catehezelor din timpul Postului Mare împreună cu copiii lor. Să-l lăsăm însă pe marele istoric Michel Dujarier să ne introducă în acest obicei, astăzi dispărut aproape pretutindeni: "Trebuie să accentuăm faptul că exista un fel de "catehumenat pentru copii". Este interesant de semnalat că, până şi pentru prunci, celebrarea Botezului nu consta într-o singură ceremonie liturgică. Practica celor şapte examinări ale credinţei [care erau însoţite de cateheze, învăţarea Crezului şi a rugăciunii domneşti, precum şi de exorcizări, n.n.] în timpul săptămânilor Postului Mare s-a dezvoltat atunci când, alături de candidaţii adulţi, puteau fi observaţi şi mulţi copii. Mărturia [Sfântului] Cezar de Arles, din secolul al VI-lea, este irefutabilă. Adresându-se mamelor să îşi aducă pruncii la aceste examinări, el le ruga efectiv să nu rateze celebrările [prebaptismale]. Acest obicei reprezenta fără îndoială o tradiţie veche de botezare a adulţilor împreună cu copiii lor. (...) Acest obicei avea marele avantaj de a permite de asemenea părinţilor să participe la pregătirea Botezului copiilor lor. De vreme ce părinţii "răspundeau" de copii lor, era normal să efectueze împreună călătoria liturgică şi catehetică ce conducea la Botez" (M. Dujarier, A History of the Catechumenate, Saliers, New York, 1979, p. 133). Astfel, copiii treceau printr-un catehumenat, care consta în aceste "examinări". Ne putem închipui că vârsta de botezare a fost într-o continuă scădere în primele secole, ajungându-se în cele din urmă la situaţia în care un copil era botezat chiar şi la câteva zile de la naştere. Însă, acolo unde exista cazul în care copiii erau ceva mai mari, catehumenatul devenea o realitate, chiar dacă el consta practic doar în câteva slujbe prebaptismale, petrecute în timpul Postului Mare. Faptul cel mai interesant în această privinţă era că familia unui copil era mult mai implicată în ceremonie. Exista posibilitatea ca şi adulţi rămaşi păgâni să devină deschişi la eventualitatea Botezului sau măcar la ideea de a fi catehumeni. Acest obicei ar putea fi reinstaurat, cel puţin în diaspora unde copiii sunt adesea botezaţi destul de târziu. Dacă în vechime exista ideea că un copil este nevinovat şi ar trebui botezat mai târziu, ceea ce, desigur, nu era neapărat în regulă, având în vedere mortalitatea infantilă ridicată, astăzi motivele invocate pentru întârzierea Botezului sunt în general puerile şi nu au mare legătură cu credinţa sau cu ritualul în sine. Ne întoarcem puţin la una dintre frazele Sfântului Irineu de Lyon amintite în debutul acestui material: "Cei care sunt mântuiţi sunt cei care cred în Dumnezeu şi rodesc întru iubirea Sa (...), precum şi copiii nevinovaţi care nu cunosc răul." Poate că trebuie să privim Botezul copiilor mai mult ca o poartă spre Dumnezeu decât ca un scop în sine care ne poate aduce beneficii financiare sau slavă din partea oaspeţilor. Altfel le oferim un catehumenat inutil din care nu pot câştiga nimic spiritual...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Pentru persoane perspicace...

-Cum te numeşti, Domnule ?
-Petru Popescu .
-Şi ce lucrezi ?
-Prepar peşti pentru păpat.
-Bine, dar ce operaţii anume faci ?
-Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini
pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
-Dar de ce vorbeşti numai cu “P”?
-Poftim ?
-De ce vorbeşti numai cu “P”?
-Pentrucă pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
-Ei, asta e acum !Pun rămaşag că la întrebările mele vei greşi.
-Primesc.
-Pe cât ?
-Pun prinsoare pe patru poli !
-S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci ?
-Peşte, păstrăvi, plachie, potârnici, piftie piperată, pârjoale, pastramă
papricaş, papanaş, porumbei, pui pane.
-Şi ce vin bei ?
-Pinot, pelin, porto.
-Şi ce desert ?
-Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
-Dar îngheţată obisnueşti ?
-Puţin profiterole, parfait .
-Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
-Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
-Dar vara?
-Pescuiesc.
-Şi iarna ?
-Patinez.
-Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera “P”?
-Pot.
-Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
“Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Patina privind pământul,
Pajiştea, pădurea, pliscul.”
-Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat ?
-Paraschiva papuşico,pentru prânz prepară puţin pătrunjel pe potârnichi.Pa!
-Văd că am pierdut.
-Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
-Plătesc.
-Pune paralele pe portofel.
-Înca o intrebare.
-Poftim!…
-Ce adresă ai matale ?
-Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.

Povestea lupilor

O batrâna îi spune nepotului sau despre o lupta care se da în ea. Este o batalie între 2 lupi.
Unul este rau: se înfurie, invidiaza, regreta, lacomeste, e arogant, gelos, orgolios, minte, îsi plânge de mila, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…
Celalalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezator, optimist, plin de compasiune si credinta, recunoscator…
Nepotul se gândi pentru o clipa apoi întreba:
“si cine va câstiga aceasta batalie?”
Batrâna i-a raspuns simplu:
“Cel pe care îl hranesc.”

Discutie Intre 2 Embrioni – VIATA VIITOARE

Discutie intre 2 embrioni:- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam
aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici.
Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai
altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se
termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o
permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara
ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo.

Decalogul dragostei conjugale și familiare

1)     Respectă persoana celuilalt ca un mister.

2)    Încearcă să înțelegi totdeauna motivele celuilalt.

3)    Ia totdeauna inițiativa în a ierta și în a dărui.

4)    Nu aștepta să fie celălalt care face primul pas.

5)    Fii totdeauna transparent cu celălalt și mulțumește-i pentru transparența lui cu tine.

6)     Să știi să asculți totdeauna pe celălalt, fără a căuta alibi pentru a te închide în tine.

7)    Respectă copii tăi ca persoane libere.

8)   Oferă copiilor tăi motive de viață și de speranță, împreună cu soțul/soția ta.

9)    Lasă-te pus în discuție de așteptările copiilor tăi.

10)   Cere-i în fiecare zi lui Dumnezeu o dragoste mai mare și caută să fii pentru celălalt și pentru copii dar și mărturie.

(Mons. Bruno Forte)

A-i vicia pe săraci

Odată, la o conferință în orașul Bangalore, o soră s-a ridicat și mi-a spus: Dumneavoastră, Maică Tereza, obișnuiți rău pe cei săraci, comportându-vă astfel. Voia să zică: Slujindu-i în mod gratuit. Într-adevăr, al patrulea vot al nostru ne obligă să facem acest lucru. Ai dreptate, dar nu este nimeni care să ne obișnuiască așa rău ca Dumnezeu, care ne dă totul gratuit și nu trebuie să plătim niciodată nimic. Nu vom putea plăti niciodată Sângele prețios pe care Fiul Său l-a vărsat pentru noi. Apoi am adăugat: Există în lume multe Congregații care viciază bogații. Este bine să existe măcar o Congregație pentru a-i vicia și pe cei săraci.                                                                                                          

                                                                                                                                 (Sf. Tereza de Calcutta)

Primăvara începe cu prima floare

Primăvara începe cu prima floare,

Ziua cu prima licărire,

Noaptea cu prima stea,

Cascada cu prima picătură,

Focul cu prima scânteie,

Dragostea cu primul vis.

Speranța este chipul lui Dumnezeu,

Care se descoperă din clipă în clipă,

După chipul disperărilor noastre

Pentru că toate speranțele,

Chiar și cele mai slabe și fragile,

Chiar și visurile și iluziile,

Aparțin speranței

Un nimic ajunge să facă să bată inima,

Așa cum un nimic poate s-o oprească.

Iar dacă un nimic ne poate opri pe marginea prăpastiei,

Speranța face proprie acest nimic;

Se întrupează, ia chipul și vocea nimicului.

Speranța vede spicul

Atunci când ochii mei de carne

Nu văd decât sămânța care putrezește

(Don Primo Mazzolari)

DUMNEZEU ESTE TOTDEAUNA NOU

Dumnezeu este totdeauna nou, opera lui este totdeauna nouă. Noutatea lumii este fiecare viață care se naște, noutatea lumii este fiecare moarte. Absoluta noutate a întregii istorii este totdeauna perena înviere a lui Isus Cristos. Iar Iubirea este totdeauna nouă. Iubirea este creativitatea în act pe unda fanteziei lui Dumnezeu. Nu există nici un timp pentru iubire. Fiecare timp este făcut totdeauna pentru a iubi. Așa se spune despre plinătatea timpurilor.

                                                                                                                      (David Maria Turoldo)

NU TE ÎNCREDE...

Nu te încrede în oameni: trebuie să moară.

Nu te sprijini de copaci: trebuie să se usuce.

Nu te sprijini de ziduri: trebuie să cadă.

Sprijină-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu. El rămâne întotdeauna.

         (Sf. Francisc către Sf. Clara)