Audienţa generală de miercuri, 13 aprilie 2011. Papa Benedict al XVI-lea: Despre sfinţi

În Audienţele generale din aceşti ultimi doi ani ne-au însoţit figurile atâtor sfinţi şi sfinte: am învăţat să-i cunoaştem mai îndeaproape şi să înţelegem că toată istoria Bisericii este marcată de aceşti bărbaţi şi femei care cu credinţa lor, cu caritatea lor, cu viaţa lor au fost nişte faruri pentru atâtea generaţii, şi sunt faruri şi pentru noi. Sfinţii manifestă în diferite moduri prezenţa puternică şi transformatoare a Celui Înviat; au lăsat ca Isus Cristos să înşface aşa de deplin viaţa lor încât să poată afirma cu sfântul Paul "nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). A urma exemplul lor, a recurge la mijlocirea lor, a intra în comuniune cu ei, "ne uneşte cu Cristos, de la care, ca de la Izvorul şi Capul său, izvorăşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu" (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium 50). La sfârşitul acestui ciclu de cateheze, aş vrea deci să ofer câteva gânduri despre ce anume este sfinţenia.
Ce înseamnă a fi sfinţi? Cine este chemat să fie sfânt? Adesea încă suntem tentaţi să credem că sfinţenia este o ţintă rezervată câtorva aleşi. În schimb, sfântul Paul vorbeşte despre marele plan al lui Dumnezeu şi afirmă: "În el - Cristos - (Dumnezeu) ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire" (Ef 1,4). Şi ne vorbeşte nouă tuturor. În centrul planului divin este Cristos, în care Dumnezeu îşi arată Faţa sa: Misterul ascuns în veacuri s-a revelat în plinătate în Cuvântul făcut trup. Şi apoi Paul spune: "în el i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea" (Col 1,19). În Cristos, Dumnezeul cel viu a devenit apropiat, vizibil, ascultabil, tangibil pentru ca fiecare să poată lua din plinătatea lui de har şi de adevăr (cf. In 1,14-16). De aceea, întreaga existenţă creştină cunoaşte o unică lege supremă, aceea pe care sfântul Paul o exprimă într-o formulă care apare în toate scrierile sale: în Cristos Isus. Sfinţenia, plinătatea vieţii creştine nu consistă în a face lucruri extraordinare, ci în a ne uni cu Cristos, în a trăi misterele sale, în a ne însuşi atitudinile sale, gândurile sale, comportamentele sale. Măsura sfinţeniei este dată de statura la care ajunge Cristos în noi, de cât de mult, cu puterea Duhului Sfânt, modelăm viaţa noastră după a lui. Înseamnă a fi conformi lui Isus, aşa cum afirmă sfântul Paul: "Pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său" (Rom 8,29). Şi sfântul Augustin exclamă: "Vie va fi viaţa mea în întregime plină de Tine" (Confesiuni, 10,28). Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia despre Biserică, vorbeşte cu claritate despre chemarea universală la sfinţenie, afirmând că nimeni nu este exclus: "În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ... îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui" (nr. 41).

Însă rămâne întrebarea: cum putem să parcurgem drumul sfinţeniei, să răspundem la această chemare? Pot să fac asta cu forţele mele? Răspunsul este clar: o viaţă sfântă nu este îndeosebi rod al efortului nostru, al acţiunilor noastre, pentru că Dumnezeu, cel de trei ori Sfânt (cf. Is 6,3), e cel care ne face sfinţi, acţiunea Duhului Sfânt ne însufleţeşte dinăuntru, însăşi viaţa lui Cristos Înviat ne este comunicată şi ne transformă. Pentru a mai spune asta încă o dată cu Conciliul al II-lea din Vatican: "Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul, nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o" (ibid., 40). Aşadar sfinţenia îşi are rădăcina ultimă în harul botezial, în faptul de a fi altoiţi în Misterul pascal al lui Cristos, cu care ne este comunicat Duhul său, viaţa sa de Înviat. Sfântul Paul subliniază în mod foarte puternic transformarea pe care o realizează în om harul botezial şi ajunge să creeze o terminologie nouă, făcută cu prepoziţie "cu": morţi cu, înmormântaţi cu, înviaţi cu, vivificaţi cu Cristos; destinul nostru este legat în mod indisolubil de al lui. "Am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi... la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). Însă Dumnezeu respectă libertatea noastră şi cere ca să acceptăm acest dar şi să trăim exigenţele pe care el le comportă, cere ca să ne lăsăm transformaţi de acţiunea Duhului Sfânt, conformând voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu.

Cum se poate întâmpla ca modul nostru de a gândi şi acţiunile noastre să devină gândire şi acţiune cu Cristos şi a lui Cristos? Care este sufletul sfinţeniei? Din nou Conciliul al II-lea din Vatican precizează; ne spune că sfinţenia creştină nu este altceva decât caritatea trăită pe deplin. "Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Ori, Dumnezeu a revărsat iubirea sa în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt, care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); de aceea darul cel dintâi şi mai necesar este caritatea, cu care îl iubim pe Dumnezeu pe presus de orice lucru şi pe aproapele din iubire faţă de El. Însă pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească în suflet şi să dea rod, fiecare credincios trebuie să asculte cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu şi, cu ajutorul harului, să împlinească prin fapte voinţa sa, să participe frecvent la sacramente, mai ales la Euharistie şi la liturgia sacră; să se dedice în mod constant rugăciunii, abnegaţiei de sine însuşi, slujirii active a fraţilor şi exercitării oricărei virtuţi. De fapt, caritatea, legătură a desăvârşirii şi împlinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), conduce toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le conduce la scopul lor. Probabil şi acest limbaj al Conciliului al II-lea din Vatican este pentru noi încă un pic prea solemn, probabil trebuie să spunem lucrurile în mod şi mai simplu. Ce este esenţial? Esenţial este să nu lăsăm niciodată o duminică fără o întâlnire cu Cristos Înviat în Euharistie; acest lucru nu este o povară adăugată, ci este lumină pentru toată săptămâna. Să nu începem şi să nu terminăm niciodată o zi fără măcar un scurt contact cu Dumnezeu. Şi, pe drumul vieţii noastre, să urmăm "indicatoarele stradale" pe care Dumnezeu ni le-a comunicat în Decalogul citit cu Cristos, care este pur şi simplu explicare a ce anume este caritate în situaţii determinate. Mi se pare că aceasta este adevărata simplitate şi măreţie a vieţii de sfinţenie: întâlnirea cu Cel Înviat duminica; contactul cu Dumnezeu la începutul şi la sfârşitul zilei; urmarea, în decizii, a "indicatoarelor stradale" pe care Dumnezeu ni le-a comunicat, care sunt numai forme de caritate. "De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele" (Lumen gentium, 42). Aceasta este adevărata simplitate, măreţie şi profunzime a vieţii creştine, a faptului de a fi sfinţi.

Iată pentru ce sfântul Augustin, comentând capitolul al patrulea din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, poate să afirme un lucru curajos: "Dilige et fac quod vis", "Iubeşte şi fă ceea ce vrei". Şi continuă: "Fie că taci, să taci din iubire; fie că vorbeşti, să vorbeşti din iubire; fie că tu corectezi, să corectezi din iubire; fie că ierţi, să ierţi din iubire; să fie în tine rădăcina iubirii, pentru că din această rădăcină nu poate să iasă decât binele" (7,8: PL 35). Cine este condus de iubire, cine trăieşte caritatea pe deplin este condus de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Aşa este valabil acest mare cuvânt: "Dilige et fac quod vis", "Iubeşte şi fă ceea ce vrei".

Probabil ne-am putea întreba: putem noi, cu limitele noastre, cu slăbiciunea noastră, să tindem aşa de în sus? Biserica, în timpul Anului Liturgic, ne invită să comemorăm o ceată de Sfinţi, adică pe aceia care au trăit pe deplin caritatea, au ştiu să-l iubească şi să-l urmeze pe Cristos în viaţa lor zilnică. Ei ne spun că este posibil pentru toţi să parcurgem acest drum. În orice perioadă din istoria Bisericii, la orice latitudine a geografiei lumii, Sfinţii aparţin tuturor vârstelor şi oricărei stări de viaţă, sunt chipuri concrete din orice popor, limbă şi naţiune. Şi sunt tipuri foarte diferite. În realitate trebuie să spun că şi pentru credinţa mea personală mulţi sfinţi, nu toţi, sunt adevărate stele pe firmamentul istoriei. Şi aş vrea să adaug că pentru mine nu numai unii sfinţi pe care îi iubesc şi pe care îi cunosc bine sunt "indicatoare de drum", ci chiar şi sfinţii simpli, adică persoanele bune pe care le văd în viaţa mea, care nu vor fi niciodată canonizate. Sunt persoane normale, ca să spunem aşa, fără eroism vizibil, dar în bunătatea lor de fiecare zi văd adevărul credinţei. Această bunătate, pe care au maturizat-o în credinţa Bisericii, este pentru mine cea mai sigură apologie a creştinismului şi semn pentru locul în care este adevărul.

În comuniunea Sfinţilor, canonizaţi sau necanonizaţi, pe care Biserica o trăieşte graţie lui Cristos în toţi membrii săi, noi ne bucurăm de prezenţa lor şi de compania lor şi cultivăm speranţa fermă că putem să imităm drumul lor şi să împărtăşim într-o zi aceeaşi viaţă fericită, viaţa veşnică.

Dragi prieteni, cât de mare şi frumoasă, şi chiar simplă, este vocaţia creştină văzută în această lumină! Cu toţii suntem chemaţi la sfinţenie: este însăşi măsura vieţii creştine. Încă o dată sfântul Paul exprimă asta cu mare intensitate, atunci când scrie: "Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Cristos... El i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,7.11-13). Aş vrea să-i invit pe toţi să se deschidă la acţiunea Duhului Sfânt, care transformă viaţa noastră, pentru a fi şi noi ca nişte pietricele din marele mozaic de sfinţenie pe care Dumnezeu îl creează în istorie, pentru ca faţa lui Cristos să strălucească în plinătatea strălucirii sale. Să nu ne fie frică să tindem în sus, spre înălţimile lui Dumnezeu; să nu ne fie teamă că Dumnezeu ne cere prea mult, ci să ne lăsăm conduşi în orice acţiune zilnică de Cuvântul lui, chiar dacă ne simţim săraci, nepotriviţi, păcătoşi: El ne va transforma după iubirea sa. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

BINECUVÂNTEAZĂ, PĂRINTE...

http://www.220.ro/funny/Sfintire/BmDYZ8h8ZW/?rel=related

Episcopii iau decizii „trăsnite”. Locul duminicii în calendarul bizantin

Decizia sfântului sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) din vara anului 2010, (pusă în practică în calendarul liturgic pe 2011), de a corecta „greşala” separării zilei de duminică de restul zilelor săptămânii prin încadrarea duminicii ca prima zi a săptămânii liturgice în tot timpul anului liturgic, impune unele precizării şi corecturi. Ele vin din partea unuia care a susţinut cu ani în urmă o teză de licenţă în teologie despre duminică (1) şi care nu este indiferent faţă de ignoranţa unor feţe bisericeşti în cunoaşterea bogatei tradiţii creştine (dumnezeiască şi îndumnezeitoarea) codificată în cărţile de slujbă ale ritului bizantin. Conform cărţilor liturgice ale BOR (2) locul duminicii în cadrul anului liturgic bizantin este următorul: duminica rusaliilor şi cea a fiului risipitor sunt singure, separate de zilele săptămânii precedente şi consecutive; duminicile Paştelui şi a vameşului şi fariseului sunt şi la sfârşitul săptămânii precedente şi la începutul săptămânii consecutive; restul duminicilor sunt la începutul săptămânii liturgice de la Paşti la rusalii şi la sfârşitul săptămânii liturgice de la rusalii la Paşti. Acest loc al duminicii în cadrul săptămânii nu este ales conform principiului „după părerea mea” al teologiei („opiniologiei”) moderne (3), ci conform principiului tradiţional „după sfinţii Părinţi” al teologie creştine patristico-monastică contemplativă, teologie care codifică raţiuni simbolice pe care vom încercat să le identificăm.

1. Anul liturgic bizantin.

Anul liturgic creştin este cadrul general în care se desfăşoară întreaga viaţă liturgică (viaţă care este şi spirituală, pentru că spiritualitatea creştină autentică este cea liturgică) a bisericii lui Dumnezeu, viaţă concentrată pe proclamarea zilnică a cuvântului lui Dumnezeu conform diviziunilor (pericope) specifice pentru fiecare rit, pericope cuprinse la bizantini în cărţile liturgice Apostolul şi sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie (Lecţionar la latini). În timpul unui an liturgic se citeşte practic tot Noul Testament cu excepţia cărţii Apocalipsei pe care numai unii greco-catolici o citesc în postul mare, convinşi fiind că vremurile se împlinesc şi cartea istoriei (trecute, prezente şi viitoare, nu numai trecute) nu mai este pecetluită (Dan 12,4: „tu Daniile ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii; mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa”). Din secolul şapte al erei creştine Vechiul Testament (VT) nu se mai citeşte zilnic decât în postul mare şi sporadic (parimii) la vecerniile marilor sărbători. Cea mai importantă „reformă” a conciliului Vatican II a fost recuperarea citirii VT în cadrul liturghiei sfintelor mistere (euharistie).

Tot în cadrul general al anului liturgic („anul bunătăţii tale”: Ps 64,12a LXX) se desfăşoară zilnic liturghia laudelor dumnezeieşti, „jertfa de laudă, adică rodul buzelor, care preamăresc numele lui” (Evr 13,15) şi după nevoi liturghia celor şapte sfinte taine (sacramente). Jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară (tãmîd = continuu) din templul din Ierusalim, la care se adăuga sâmbăta şi la sărbători jertfa specifică sărbătorii, îşi găseşte împlinirea la creştini în jertfa zilnică a laudelor dumnezeieşti, adică a vecerniei (rugăciune de seară cu care începe ziua liturgică conform afirmaţiei din cartea Genezei capitolul 1: „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi,..., a doua,..., a şasea”) şi a utreniei (rugăciune de dimineaţă), la care se adaugă duminica şi în sărbători jertfa euharistică.

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos care este plinirea legii şi a profeţilor, a întregului VT, este şi împlinirea anului liturgic ebraic în „anul de milă (har) al Domnului” (Lc 4,19; cf. Is 61,2), an anunţat în sinagoga din Nazaret. Toate sărbătorile ebraice îşi află împlinirea în Isus Cristos: paştele ebraic (pesaq), în Isus noul miel pascal, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Io 1,29); rusaliile ebraice sau săptămânile (shavuot), în Isus dătătorul noii legi; corturile (sukkõt), în Isus dătătorul apei vieţii şi a luminii (Io 7,37-39; 8,22), acum şi în corturile eterne (Apoc 7,17; 21,3); ziua ispăşirii (iom kippûr), în Isus Arhiereul care intră în cortul ceresc şi obţine iertare pentru toţi oamenii (epistola către evrei); inaugurarea templului (hanukkãh), în Isus noul templu (Io 2,19-22); sâmbăta (shabbath), în Isus care regenerează creaţia veche şi bolnavă şi intră în odihna Domnului în sâmbăta mare; anul jubiliar, în Isus care desăvârşeşte jubileul biblic în jubileul mesianic al Spiritului Sfânt prin iertarea datoriilor (păcate), prin eliberarea din robia celui Viclean şi prin recuperarea pământului strămoşesc (raiul).

Aşa că toate sărbătorile ebraice îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos şi în singura şi noua sărbătoare a anului liturgic al Noului Testament, ziua Domnului înviat (4), duminica, ziua celebrării învierii şi a Înviatului, a celebrării întregului mister al mântuirii (Col 1,27: taina mântuirii este Cristos în noi). Întreaga taină a mântuiri celebrată integral în fiecare duminică este apoi împărţită şi distribuită în lungul unui an liturgic spre a fi aprofundată prin ”selecţionări pentru accentuare” (prof. T. Federici). De la nucleul său duminical anul liturgic creştin a crescut şi se s-a dezvoltat, începând cu secolul II al erei creştine, în două direcţii: ciclul pascal şi ciclul mineal (lunar).

Ciclul (anul) pascal începe la Paşti şi se divide în săptămâni (sabaturi) cu sărbătoarea săptămânală duminica. Prima duminică cu lună plină după echinopţiul de primăvară, adică cea mai apropiată de paştele ebraic (14 nisan), a devenit sfânta şi marea duminică a învierii Domnului (a paştilor), centrul ciclului pascal. Apoi a fost separată de duminica Paştilor celebrarea pătimirii (răstignirii şi morţii) celebrâdu-se în sfânta şi marea vineri. Aşa se naşte triduum paschale format din vinerea, sâmbăta şi duminica din săptămâna mare. Timpul de pregătire pentru sărbătoarea Paştilor se extinde la toată săptămâna mare, săptămână la care se adaugă apoi postul mare în primul rând ca timp de examinare şi pregătire a catehumenilor în vederea botezului din noaptea de Paşti. După Paşti învierea se celebrează continuu 40 de zile până la sărbătoarea înălţării Domnului. La 50 de zile după Paşti se celebrează duminica sfintei cincizecimi (a rusaliilor). Cu prima duminică după rusalii, a tuturor sfinţilor (rodul Spiritului Sfânt) se încheie timpul de după paşti al penticostarului.

Ciclul (anul) lunar sau mineal care începe la întâi septembrie, începutul anului bisericesc (indictul), în preajma anului nou ebraic (rósh ha-shanah), se divide în luni şi zile, având ca sărbători episoade din viaţa istorică a lui Isus Cristos, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi a reprezentanţilor de seamă a diferitelor cete de sfinţi (în primul rând martiri). Dezvoltarea ciclului mineal este legată de ţara sfântă şi biserica iudeo-creştină care celebra în locurile istorice la date istorice (date scrupulos conservate şi difuzate în toată creştinătatea) episoade importante din viaţa lui Isus Cristos. Centrul ciclului mineal este 25 decembrie.

Faptul că învierea (duminica) face din sărbătorile istorice (celebrări înregistrate, în „reluare”), mai mult decât un simplu memorial (amintire), făcând evenimentul istoric prezent (vezi, de exemplu, repetarea cuvântului „astăzi” la slujba sfinţirii apei la bobotează), este subliniat prin încadrarea cu duminica dinaintea praznicului şi duminica după praznic, a 3 mari praznice istorice: crăciunul, boboteaza şi înălţarea sfintei cruci.

Structura sintetică a anului liturgic este publicată anual în calendarul liturgic. Informaţii detaliate se găsesc în cărţile de cult. Pentru ritul bizantin cărţile de cult din care se extrage calendarul liturgic sunt: Evanghelia şi Apostolul pentru tot anul liturgic, Mineiele pentru ciclul lunar, Triodul, Penticostarul şi Octoihul pentru ciclul pascal.

2. Simbolismul duminicii după calendarul bizantin.

Duminica nu este ziua de odihnă creştină care a înlocuit ziua de odihnă ebraică, sabatul, cum în mod eronat cred unii. Odihna de duminică a fost generalizată în secolul IV ca decizie imperială, nu bisericească. Pentru creştini sâmbăta rămâne o zi de odihnă în care se intră total când adormim în Domnul. Ziua de sâmbătă fiind ziua specială pentru pomenirea morţilor, cerând în primul rând ca „adormiţii în Domnul” să se odihnească în pace.

Duminica este o sărbătoare nouă, specific creştină în care celebrăm învierea (fără de care credinţa, propovăduirea şi liturghia sunt găunoase: 1 Cor 15,24), făcându-l prezent pe Isus Cristos înviatul care vine continuu şi se face prezent (live, viu, în direct, nu înregistrat), în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20). Venirea se realizează pe „unda electromagnetică” a Spiritului Sfânt (simbolizată de norii cerului), aşa cum a afirmat solemn Isus Cristos în faţa tribunalului religios (sinedriu): „de acum (adică după cruce şi înviere) îl veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului” (Mt 26,64). Venirea Fiului omului o recepţionează „macro televizorul”, Biserica lui Dumnezeul în acţiune liturgică, când este pusă în ”priză”, adică legată la „linia de înaltă tensiune” (tensiune care trece şi prin „rău conducători”), a succesiunii apostolice, succesiune realizată şi prin preoţia sfinţită prin hirotonisire („ridicarea mâinii” poporului pentru vot şi a ierarhilor pentru confirmare).

Duminica, ziua Domnului înviat, este simbol al veacului viitor, al veşniciei în care se intră definitiv cu învierea cărnii. Dar „ziua Domnului” pe care au anunţat-o profeţii nu este numai ultima zi a veacului acesta, a timpului cronologic. Ea este anticipată de învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, înviere spre viaţă veşnică, prin care „ziua veşniciei” a intrat în timp. De fapt Isus Cristos Înviatul este „Lumina-zi” eternă întromenită, pentru că Isus este Lumina lumii (Io 8,12), iar Dumnezeu a numit lumina „zi” (Gen 1,5).

Părinţii bisericii numesc duminica „ziua a opta”, o zi nouă care nu face parte din cele 7 zile ale creaţie lumii şi a timpului. O zi care se întinde de la înviere până la parusia ultimă şi realizează terapia timpului cu timpul, terapia timpului omului (chrónos) cu timpul lui Dumnezeu (kairós) (5). Duminica, ziua a opta, a fost concepută mistic în joia mare la ultima cină (prima pentru noi) şi realizată fizic în vinerea mare, unica dată când se face vizibilă prin cele 3 ore de întuneric (noapte) în plină zi astronomică (Mt 27,45: de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea, adică de la 12 la 15), urmate de 3 ore de lumină (de la 15 la 18). Ziua a opta se naşte în timpul nostru prin învierea lui Isus Cristos, a treia zi după mărturia Scripturii sau după 3 zile dacă se numără şi ziua astronomică de vineri, ziua mistică de 3 ceasuri de întuneric şi 3 de lumină amintită mai sus şi ziua astronomică de sâmbătă (6).

Faptul că duminica este ziua a opta, simbol al zilei unice şi veşnice a veacului viitor este codificat de ritul bizantin în mai multe moduri. Mai întâi sfânta şi marea duminică a învierii Domnului (a paştilor; pascalizarea învierii nu a fost o idee fericită) este o zi fără de sfârşit, realitate subliniată de faptul că vecernia zilei de paşti nu este începutul unei zile noi, a doua de Paşti. Suntem tot în prima zi de paşti dimineaţa, pentru că începem vecernia paştilor cu formula utreniei (slujba de dimineaţă): „slavă sfintei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor” şi nu cu formula obişnuită (evreiască) a vecerniei: „bine este cuvântat Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Seara e tot dimineaţă, ziua de paşti nu se sfârşeşte.

3. Locul duminicii în cadrul săptămânii liturgice.

Evreii denumeau zilele săptămânii de 7 zile în funcţie se sâmbătă (sabat): prima, a doua,..., a şaptea a sabatelor în sensul de „după” sabat, a şaptea zi fiind sabatul („a sabatelor”, la genitiv plural, înseamnă „a săptămânii”). Isus Cristos a înviat la sfârşitul sabatului în ziua „una a sabatelor” (Mt 28,1; Io 20,1.19) în sensul de prima zi a săptămânii ebraice. Acelaş fel ebraic de exprimare („una” în loc de „prima”), îl foloseşte şi Septuaginta numind prima zi a creaţiei „hêméra mía = ziua una” (Gen 1,5 LXX). Deci duminica, zi a învierii, corespunde din punct de vedere istoric cu prima zi a săptămânii ebraice de 7 zile şi rămâne aşa de la Paşti la rusalii când sărbătorim învierea „la trecut”, învierea începută în Domnul Isus Cristos Înviatul. Pentru creştini şi timpul bisericii care începe cu rusaliile (ziua de naştere a bisericii este ziua de rusalii), adică de la rusalii la paşti, învierea este aşteptată (Crezul: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”), învierea este la viitor, la sfârşitul timpului, iar duminica aşezată la sfîrşitul săptămânii liturgice.

Aşadar în cadrul săptămânii liturgice creştine a anului pascal locul duminicii nu este fix. Veşnicia pe care o simbolizează nu poate fi fixată în timpul nostru cronologic măsurat cu săptămâna de 7 zile. Creştinii de rit bizantin, din fericire, nu au substituit săptămâna ebraică de 7 zile cu o săptămână creştină de 8 zile, dar au schimbat poziţia duminicii în cadrul săptămânii liturgice de 7 zile punându-o la începutul săptămânii (ziua întâi) de la Paşti la rusalii (conform denumirilor numerice ale zilelor săptămânilor în care sunt divizate textele din Evanghelie, Apostol şi Penticostar) şi la sfârşitul săptămânii (ziua a şaptea) de la rusalii la paşti (conform denumirilor zilelor săptămânilor în care sunt divizate textele din Evanghelie, Apostol şi Triod). Cu puţină aritmetică constatăm şi faptul că de la Paşti la rusalii, adică în săptămâna de săptămâni pascală, duminicile nu sunt „a doua,..., a şaptea după paşti”, cum este indicat în cărţile de slujbă româneşti, ci „a doua,..., a şaptea a Paştilor”. Din cele 52 (rareori 53) duminici ale anului liturgic 4 sunt speciale (duminica Paştilor, a rusaliilor, a vameşului şi a fariseului, a fiului risipitor).

Sfânta şi marea duminică a învierii Domnului este şi ultima zi din săptămâna mare şi prima zi din săptămâna luminată (săptămâna întâi a paştilor). Unirea săptămânii mare (a patimilor) cu săptămâna luminată (a învierii), subliniază faptul că numai învierea luminează patima, că taina crucii este inseparabilă de taina învierii (misterul pascal la latini sau stavroanastasis la greci).

Duminica vameşului şi a fariseului este şi ultima zi a săptămânii 33 după rusalii (16 după înălţarea sfintei cruci) şi prima zi a săptămânii vameşului şi a fariseului (34 după rusalii), unind timpul de peste an (de după rusalii), cu timpul de pregătire pentru Paşti (al triodului).

Duminica sfintei cincizecimi (a rusaliilor) nu aparţine niciunei săptămâni, este singură (este o a opta săptămână a paştelor formată dintr-o singură zi), simbol al zilei unice şi fără de sfârşit a veşniciei. Datorită pogorârii sfântului şi de viaţă creatorului Duh peste omul chipul al lui Dumnezeu restaurat de Isus Cristos, timpul de peste an de la duminica singulară a rusaliilor la duminica singulară a fiului risipitor, timp care se măsoară în „săptămânii după rusalii”, devine simbol al timpului prezent al bisericii, un timp de înveşnicire, de har şi îndumnezeire (asemănare cu Dumnezeu), de mântuire şi recuperare a tot ce era pierdut, un timp care se va sfârşi şi va fi urmat de ziua unică a veşniciei.

Singularitatea duminicii rusaliilor şi a fiului risipitor, poziţia duminicilor paştelui şi a vameşului şi fariseului şi la sfârşitul săptămânii precedente şi la începutul săptămâni consecutive sau poziţia restului duminicilor anului liturgic când la începutul când la sfârşitul săptămânii liturgice, subliniază faptul că duminica simbolizează ziua unică (prima şi ultima) a veşniciei care va substitui zilele veacului acesta. Când stai la coadă şi eşti şi primul şi ultimul înseamnă că eşti singurul (unicul, universalul).

Aceasta fiind poziţia duminicii în cadrul săptămânii liturgice conform cărţilor de slujbă ale ritului bizantin, ne miră faptul că în calendarul liturgic ortodox român (deci bizantin) până acum în mod eronat a fost separate toate duminicile de corpul săptămânilor liturgice, încadrându-le cu două bare. Printr-o decizie a sfântului sinod al BOR din anul 2010, duminica este încadrată în săptămâna liturgică ca prima zi a săptămânii în tot timpul anului liturgic, sărăcind astfel patrimoniul simbolic al ritului bizantin. Purtătorul de cuvânt al patriarhiei române susţine că decizia sinodului nu schimbă practic nimic având doar implicaţii psihologice. Dar locul duminicii în cadrul săptămânii liturgice a fost deja hotărâtă de părinţii bisericii ţinând cont de raţiuni simbolice şi codificat în cărţile liturgice ale ritului bizantin, cărţi care sunt şi ale BOR.

Episcopii iau şi decizii „trăsnite”. Explicaţia pare a fi una singură. Preasfinţiţii episcopi ai BOR (unii „prea-mult-sfinţiţi”) nu sunt obişnuiţi cu teologia simbolică patristico-monastică, iar înainte de a lua o decizie cu caracter liturgic, nu au pus mâna pe cărţile de slujbă ale bisericii, cărţi pe care le cunosc mai bine cântăreţii din strană sau diaconii care citesc Evanghelia şi lectorii care citesc Apostolul.

--------------------------------------------------------------------------------

(1) La Domenica icona del ”giorno ottavo” – ogdoade, Tesi di Licenza in teologia dogmatica, Pontificia Universitas Urbaniana, Roma 1993.

(2) Articolul foloseşte ca bibliografie cărţile liturgice ale bisericilor bizantine: Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, Apostol, Penticostar (adică sfintele slujbe de la duminica paştilor până la duminica tuturor sfinţilor), Triodul (care cuprinde slujbele bisericeşti de la duminica vameşului şi a fariseului până la sfânta Înviere) şi Octoih mare (care cuprinde cântările învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt glasuri bisericeşti).

(3) Teologia creştină tradiţională din aula liturgică („în Biserică”) este contemplativă, adică specifică treptei a treia a urcuşului spiritual numită filozofie teologică; este o teologie vie de tip „arbore”, o teologie cu fructe (boabe), exprimată într-un limbaj simbolic. Teologia modernă ştiinţifică a ajuns o colecţie (uneori un adevărat colaj) de opinii, prin urmare „opiniologie” nu teologie, iar în forma ei sistematică (divizată, specializată), din aula academică („în Sorbona”), o teologie moartă de tip „cutie cu scobitori sau chibrituri”, o teologie de „paie”, exprimată într-o limbă de lemn.

(4) Ziua domnească sau împărătească (Apoc 1,10: kyriakê hêméra)”, adjectiv cu valoare nominală, adică ”domneasca”, duminica (în italiană: domenica, în spaniolă: domingo, în franceză: dimanche, în limba rusă ”voscresenie” = înviere), cf. B. Botte, „Les dénominations du dimanche dans la tradition chrétienne”, în Le Dimanche, Paris 1965, 14.

(5) Gregoire de Nysse, Discours catéchétique 26,9, cf. M. Gimenez, „La liturgie et le temps”, în Irénikon 53(1980) 491.

(6) Gregorii Nysseni, De tridui inter mortem et resurrectionem domini nostri Jesu Christi spatio 1,5-19, cf. M. Gimenez, „La liturgie et le temps”, ibid., p. 492.

Autor: Sabin Făgăraş
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Augustin şi Cicero sau Convertirea prin filozofie

Lucian Dîncă

Cicero, născut în anul 106, î.C., în Italia, şi Augustin, născut în anul 354, d.C., la Tagaste, astăzi Souk-Ahras, în Algeria de Nord, au în comun dorinţa de căutare sinceră şi profundă a adevărului şi fericirii. Nu este vorba despre adevăr cu minusculă, nici despre fericire cu minusculă. Ceea ce ei caută, fiecare la timpul lor şi cu mijloacele culturale şi intelectuale care le sunt specifice, este Adevărul cu „A” mare şi Fericirea cu „F” mare. Cicero a găsit răspunsul dedicându-se studiului filozofiei, nu a unuia sau altui curent filozofic, ci a filozofiei înseşi. Sf. Augustin, în căutarea sensului existenţei, trăieşte prima convertire, care va antrena o cascadă de convertiri, citind una din operele fundamentale ale lui Cicero, în care acesta îşi expune convingerile sale despre filozofie ca răspuns la orice căutare a Adevărului şi Fericirii omului, Hortensius. În acest studiu ne propunem să facem o incursiune pentru a descoperi, mai întâi, liniile mari ale lui Hortensius, iar apoi influenţa pe care această lucrare a avut-o asupra gândirii şi vieţii Sf. Augustin.

Hortensius de Cicero

Lucrarea este un dialog, din păcate astăzi pierdut, între Cicero şi colegul lui, Hortensius, inimaic al filozofiei, care a trăit între anii 110-50, î.C.. Dialogul avea ca scop un îndemn, chiar o necesitate de a studia filozofia, pentru a ajunge la împlinirea aspiraţiilor celor mai profunde ale sufletului omului. De aceea, opera poate fi considerată ca o continuare a Protrepticului lui Aristotel, pierdut şi acesta. Scopul lui Cicero este de a răspunde atacului adus de Hortensius la adresa filozofiei. Hortensius pare a fi primul volum dintr-o trilogie din care ar mai fi făcut parte Catullus, operă pierdută, şi Lucullus, integrat mai tărziu în volumele Academici Libri. Conform ediţiei cercetătorilor germani, Laila Straume-Zimmermann, Ferdinand Broemser et Olof Gigon, Marcus Tullius Cicero: Hortensius. Lucullus. Academici libri, Munich, Artemis, 1990, putem consulta astăzi 103 paragrafe din lucrarea ciceroniană, dintre care 16 paragrafe se găsesc în operele S. Augustin. Majoritatea celorlalte paragrafe se află în opera renumitului lexicograf şi gramatician al secolului IV, Nonius Marcellus.

Cicero exaltă adevărata filozofie şi critică sever filozofii marginali şi falşi. Sf. Augustin este atras de insistenţa autorului care îndeamnă cu stăruinţă spre căutarea nu a unuia sau altuia dintre curentele filozofice cunoscute, ci a filozofiei înseşi: „Un singur lucru era suficient pentru a mă convinge de invitaţia insitentă la filozofie: cuvintele ei mă îndemnau să caut, să înving, să posed şi să îmbrăţişez cu energie nu un curent filozofic sau altul, ci înţelepciunea filozofică înseşi, acolo unde se află ea” (Confesiuni, III, 4, 8). Printre ideile forte Cicero reia în Hortensius recunoscuta dilemă destintă să arate necesitatea filozofiei: Quod cum diceret philosophandum non esse, nihilominus philosophari videbatur, quoniam philosophi est, quid in vita faciendum, vel non faciendum sit, disputare (Lactance, Divinae institutiones, III, 16, 9). De asemenea, Cicero mai dezvoltă şi alte subiecte esenţiale pentru căutarea cu sinceritate a filozofiei: necesitatea unei educaţii liberale; o privire critică asupra istoriei filozofiei făcând distincţie între adevăraţii şi falşii filozofi, printre care enumeră câteva nume care fac cinste şi onorează filozofia, Tales, Socrate, Democrit, Aristotel; prezintă necesitatea practicării celor patru virtuţi cardinale  prudenţa, temperanţa, forţa, dreptatea  pentru a gusta, încă de pe acest pământ, bucuriile cereşti; dispreţuirea bogăţiilor şi a voluptăţilor trupeşti ca fiind piedici pe calea fericirii adevărate; căutarea filozofiei ca mijloc necesar în pregătirea pentru moarte şi pentru ajungerea în ceruri.

În sfârşit, o altă temă dezbătută de Cicero şi preluată de Sf. Augustin cu insistenţă în scrierile sale este tema fericirii (beatitudo). Plecând de la convingerea ca „toţi oamenii doresc să fie fericiţi”, Cicero demonstrează că există o condiţie sine qua non pentru a obţine fericirea la care conduce adevărata filozofie: practicarea valorilor morale. Efectiv, constată Cicero, a face răul conţine deja în sine o mare nefericire: „Există oameni care pretind a fi filozofi mereu pregătiţi să vorbească pentru a spune că oamenii fericiţi sunt cei care trăiesc după bunul lor plac... Găsim aici o eroare indiscutabilă. A-şi dori ceea ce nu este convenabil constituie o nefericire supremă. Dimpotrivă, faptul de a nu căuta să obţii ceea ce doreşti nu este o sursă de nefericire, ştiut fiind că această dorinţă nu este bună. Într-adevăr, dorinţa dezordonată procură omului un rău superior binelui realizat prin reuşita lui”. Citând aceste cuvinte din Hortensius în De Trinitate XIII, 5, 8, Sf. Augustin conchide: „Foarte bine spus şi perfect adevărat.” Astfel, în opinia lui Cicero, idealul omului înţelept tinde spre recunoaşterea, în sine însuşi, a unui suflet nemuritor mereu în căutarea adevărului prin evitarea viciilor şi practicarea virtuţilor. „Iată de ce, spune Sf. Augustin, dacă dorim să trecem fără întârziere din această locuinţă la o alta infinit mai bună, trebuie să consacrăm acestor studii (filozofice) toate eforturile şi atenţia noastră” (De Trinitate, XIV, 9, 12).

Doar ataşamentul fără rezerve studiului filozofiei şi practicarea virtuţilor cardinale pot oferi omului fericirea cerească, iar această fericire constă în „cunoaşterea” Autorului tuturor lucrurilor: „Iată ce spune acest mare orator (id est Cicero) atunci când laudă filozofia. Făcând sinteza tradiţiei filozofice, pe care o expune clar şi luminos, el spune că cele patru virtuţi, fără excepţie, sunt absolut necesare doar în această viaţă plină de complicaţii şi erori; niciuna dintre ele nu va mai fi utilă când vom părăsi această viaţă, dacă ne va fi dat să trăim acolo unde vom fi pe deplin fericiţi; sufletelor virtuoase, pentru a fi fericite pe deplin, le vor fi necesare cunoştinţa şi ştiinţa, altfel spus, contemplarea naturii” (De Trinitate, XIV, 9, 12). Pentru atingerea unui asemenea ideal de viaţă, afirmă Cicero, se cuvine să ne îndepărtăm de bunurile sensibile: bogăţii trecătoare, plăceri lumeşti şi onoruri trecătoare, care-l înstrăinează pe om de căutarea adevăratei înţelepciuni. Referitor la plăceri, Cicero notează: „Plăcerile trupului trebuie oare să fie căutate, acele plăceri despre care Platon în adevăr şi cu multă seriozitate spune că sunt piedica şi sursa tuturor relelor?” Răspunsul este cum nu se poate mai evident: „Cu cât căutarea senzualităţii este mai mare, cu atât ea îndepărtează de la filozofie. Intensitatea gândirii nu se acordă cu voluptatea trupului... fiindcă ce om, dominat de impulsurile senzuale este capabil să-şi plece spiritul şi să gândească să pună în aplicare facultatea de a raţiona ori să se concentreze asupra oricărui alt obiect?” (Contra Iulianum, IV, 14, 72). După Aristotel, Cicero este un gânditor care punea mai presus de toate filozofia şi înţelepciunea, socotind bogăţiile, voluptăţile trupului şi bunurile temporare ca tot atâtea piedici în atingerea acestul ideal de viaţă. Viaţa spiritului este unica viaţă demnă de fiinţa umană, singura ce corespunde pe deplin naturii lui intelectuale şi aspiraţiilor sufletului.

Impactul lui Hortensius asupra Sf. Augustin

La vârsta de 19 ani, Augustin este student la Cartagina, în anul III de retorică. Programul prevedea studiul operei lui Cicero, Hortensius. În Confesiuni III, 4, 7, Augustin povesteşte, trădând încă emoţiile acelui moment, că studiul acestei lucrări a produs în el o avalanşă de convertiri care l-au condus până la „piscina” baptismală din catedrala milaneză, unde a primit botezul în noaptea de Paşti a anului 387, din mâinile episcopului Ambrozie: „Acea carte mi-a schimbat sentimentele şi m-a orientat spre tine, Doamne; ea mi-a schimbat rugile, dorinţele şi gândurile, le-a dat o altă orientare. Dintr-odată, orice speranţă deşartă mi s-a părut josnică şi doream, cu o înflăcărare de necrezut a inimii, nemurirea înţelepciunii; începusem să mă ridic pentru a mă îndrepta spre Tine.” Această descoperire l-a îndepărtat de goana după bogăţiile lumii trecătoare. În Solilocvii 10, 17, raţiunea îl întreabă pe Augustin: „Nu-ţi doreşti nici o bogăţie trecătoare? – Nu, nu astăzi! Am 33 de ani, iar acum 14 ani am încetat să mai râvnesc după asemenea bogăţii, iar dacă întâmplarea mi le-ar oferi, nu aş vedea în ele decât un mijloc necesar pentru a răspunde nevoilor personale şi nevoilor celorlalţi. O lucrare a lui Cicero a fost îndeajuns pentru a mă convinge că nu trebuie să le dorim, iar dacă ele vin, nu trebuie să le utilizăm decât cu multă înţelepciune şi prudenţă”.

Hortensius l-a condus pe tânărul Augustin să respingă bogăţiile înşelătoare ale lumii, dar şi falsa filozofie pentru a căuta neîncetat înţelepciunea. Totuşi, lucrarea ciceroniană avea şi un mare defect pentru Augustin al Confesiunilor: absenţa oricărei referinţe la numele lui Cristos „Ceea ce mă încânta cel mai mult în acest îndemn la filozofie era faptul că mă orienta să iubesc, să caut, să înţeleg, să îmbrăţişez cu tărie nu cutare sau cutare şcoală filozofică, ci însăşi înţelepciunea, aşa cum este ea; eram stimulat de acel discurs care mă cuprindea şi mă înflăcăra. Un singur lucru răcea în mine întrucâtva avântul acestei înflăcărări: faptul că nu se afla acolo numele lui Cristos. Acest nume, inima mea de copil l-a băut odată cu laptele matern şi l-a păstrat în ea. Fără acest nume, nici o scriere nu mă încânta pe deplin, oricât de literară, de îngrijită şi de adevărată ar fi fost ea” (Confesiuni III, 4, 8). Absenţa oricărei referinţe la numele lui Cristos l-a orientat spre citirea Bibliei, pe care a considerat-o însă nedemnă de a fi comparată cu arta retorică şi cu limbajul ciceronian (cf. Confesiuni, III, 5, 9).

Hortensius a avut o influenţă permanentă în gândirea Sf. Augustin şi în scrierile sale. Îl vedem adeseori făcând referinţă la momentul când i-a căzut în mâini opera ciceroniană. Hortensius este sursa de bază a pricipiului fundamental, de inspiraţie aristoteliciană, „toţi oamenii doresc să fie fericiţi”, principiu formulat explicit în De Trinitate XIII, 4, 7 şi în multe alte texte augustiniene. În Contra Academicos I, 3, 7, Sf. Augustin se opune ideii conform căreia, dacă adevărul este imposibil de atins, simplul fapt de a-l căuta este suficient pentru a fi fericit. În De beata vita, 4, 26-28, episcopul Hipponei argumentează că cel care obţine ce-şi doreşte nu este fericit dacă nu-şi doreşte ceea ce este convenabil. În sfârşit, în De Trinitate XIV, 19, 26, Sf. Augustin reia exortaţia finală din Hortensius pentru a îndemna şi încuraja dorinţa după înţelepciunea filozofică, fie pentru a da existenţei terestre o finalitate pacifică, fie ca o pregătire necesară pentru bucuria vieţii viitoare. Sufletul omului este nemuritor, de aceea el nu se poate mulţumi cu plăcerile lumii, ci el tinde spre înălţimi, spre nemurire.

În Contra Iulianum, Augustin face din nou apel la Hortensius pentru a combate opinia lui Iulian conform căreia plăcerea trupească este un bine pentru om. Această plăcere este mai degrabă farmec şi iluzie, antrenând cu sine o piedică de proporţii în calea raţiunii filozofice. Citând opera ciceroniană, Augustin doreşte să demonstreze că referitor la condiţia vieţii trupeşti, aşa cum o cunoaştem noi, ea este aşa din cauza păcatului. Condiţia sufletului este de a trăi veşnic, de a trăi în Dumnezeu, după cum precizează autorul Confesiunilor: „Tu ne-ai făcut pentru tine, Doamne, iar sufletul nostru nu se poate odihni până nu se va odihni în tine” (Confesiuni I, 1, 1). Augustin este fascinat de urzeala literară a dialogului Hortensius. Cicero personifică filozofia, care-i îndeamnă pe toţi oamenii să adere la ea, deoarece ea este singura cale ce duce la viaţa pe deplin fericită, finalitatea tuturor eforturilor omului. Un asemenea ideal filozofic a suscitat în tânărul Augustin o profundă mutaţie religioasă. Într-o discuţie cu mama lui, Augustin o întreabă: „Este fericit cel care face tot ce-şi doreşte?” Monica îi răspunde: „Dacă el doreşte şi urmăreşte binele, da, este fericit; pe când a dori răul şi a-l înfăptui, înseamnă nefericire.” La un asemenea răspuns, Augustin reacţionează plin de entuziasm: „Mamă, tu ai atins cu siguranţă culmile filozofiei.” Fără îndoială, Sf. Monica a dat acest răspuns din perspectiva credinţei sale creştine, fără a-i fi citit pe filozofii clasici, pentru care avea un oarecare dispreţ, deoarece îi ţinea drept „cupabili”, într-o oarecare măsură, de nehotărârea fiului său în aderarea lui la Biserica lui Cristos. Augustin a luat deci în serios idealul de viaţă prezentat de Cicero şi a decis să-l urmeze cu o ardoare nestrămutată.

Concluzii

Augustin reţine din lectura lui Hortensius de Cicero personificarea filozofiei care-l invită la detaşarea de bunurile lumeşti trecătoare şi de poftele trupeşti pentru a îmbrăţişa, o dată pentru totdeauna, filozofia însăşi. Dacă, din întâmplare, bogăţiile vor da năvală peste el, filozofia îl invită să le utilizeze cu moderaţie şi să se mulţumească doar cu strictul necesar şi să vină în ajutorul celor nevoiaşi. De asemenea, filozofia îl invită să avanseze cu încredere pe calea contemplaţiei, unicul act folositor atât pentru a obţine viaţa fericită din ceruri, cât şi pentru a trăi fără teamă clipa morţii.

Convertirea la filozofie, pentru autorii Antichităţii, era o realitate atât de profundă şi căutată încât nici nu suntem în măsură să o evaluă astăzi. O asemenea convertire era capabilă să schimbe totul, să schimbe o viaţă de om în profunzimea ei. Câţiva ani după aderarea sa la creştinism, Alipius, discipol fidel şi bun prieten al lui Augustin, va porni pe acelaşi drum. De asemenea, la Cassaciacum, unde Sf. Augustin a adunat în jurul său câţiva prieteni, le-a pus în mâini altor doi discipoli dialogul Hortensius, sperând că şi ei vor fi convinşi de binefacerile filozofiei. Lectura lui Hortensius a avut menirea să reveleze tânărului Augustin înalta vocaţie şi demnitate a omului: astfel se naşte în el filozoful care va deveni, mai târziu, în lumina şi cu forţa Evangheliei, ascetul, contemplativul, misticul, inegalabilul teolog.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/  

PELERINI PE DRUMUL CREDINȚEI: NECONTENIT PE DRUM (II)

Urmele lui Dumnezeu

Dumnezeu este, așadar, dincolo și deasupra dialecticii noastre, a proceselor mentale, a reprezentărilor intelectuale, a inducțiilor și a deducțiilor. De aceea, credința noastră este un pelerinaj, o explorare continuă, noi trebuind să căutăm neîncetat chipul Tatălui printre umbre adânci.

Câteodată vedem urmele unor pași, vestigii, care au trecut peste nisipurile acestea și spunem: pe aici a trecut o persoană. Putem chiar adăuga: era un adult, era un copil. Au rămas urmele. În felul acest, noi descoperim misterul lui Dumnezeu pe pământ. Alteori îl cunoaștem din deducții și spunem: aceasta nu se poate explica și nu o admitem o inteligență creatoare. Mersul nostru prin lumea credinței este, prin urmare, unul pe cărările analogiilor, ale evocărilor și ale deducțiilor.

Va putea oare un orb din naștere să ghicească vreodată culoarea unei limbi de foc? Culorile nu au pătruns niciodată în mintea lui. De aceea nu va ști să identifice, să recunoască și să discearnă culorile. Acestea îl depășesc. Va fi capabilă retina să capteze vreodată cea mai mică sclipire a maiestății lui Dumnezeu? El nu poate pătrunde în jocul nostru, în caruselul simțurilor noastre. El este deasupra, pe altă orbită. Ne transcende, dar este și imanent în același timp. Tatăl nostru este un Dumnezeu nemuritor și viu asupra căruia nu vor cădea niciodată nici noaptea, nici moartea, nici minciuna. Niciodată nu-l vor atinge sunetul, lumina, parfumul și dimensiunile.

Dumnezeu nu poate fi cucerit de armele inteligenței. A-l cuceri pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa cucerit de El. Dumnezeu poate fi asumat, poate fi primit. Într-un cuvânt, Dumnezeu este, în mod fundamental, obiect de credință. nu-l putem prinde pe Dumnezeu, este imposibil să-l dominăm cu intelectul. Suntem călători. Pornim mereu și nu ajungem niciodată pe acest pământ, pentru că Dumnezeu este transcendent.

De aceea, pentru oamenii Bibliei, Dumnezeu nu este un divertisment intelectual. Pentru acești oameni, Dumnezeu este Dumnezeul părinților noștri care ne-a scos din Egipt, …. Nu vom găsi în Biblie cele cinci căi ale dovezii existenței lui Dumnezeu. Dumnezeul din Biblie este Cineva care produce tensiune, generează drame. Omul din Biblie a luptat întotdeauna cu Dumnezeu. Și – ah, ce contrast! Pentru a triumfa în această luptă singulară trebuie să îngăduie să fie atacat și învins, precum Iacob în acea noapte.

Datorită acestui fapt, Dumnezeu își cheamă întotdeauna oamenii la această luptă, în singurătatea munților, a deșertului și a peșterilor: pe muntele Sinai, la pârâul Cherit, pe muntele Carmel, pe muntele Măslinilor, pe muntele Alverniei (Sf. Francisc), pe muntele Manresa (Sf. Ignațiu de Loyola)…

Insatisfacție și nostalgie

A existat Cineva care a ajuns la Casa Tatălui și ne-a spus că Tatăl este ca un smarald care produce o altfel de lumină decât a noastră. Iar strălucirea lui este atât de mare încât merită să vinzi toate bunurile tale pentru a obține această comoară. Înaintea privirilor noastre uimite, Mesia ni l-a prezentat pe Tatăl ca pe un amurg grandios, ca pe o strălucitoare auroră și a aprins în inimile noastre văpaia unui dor nesfârșit de Dumnezeu. Acest dor nestăvilit este exprimat foarte bine de Sf. Augustin în Confesiuni, când suspină și zice: neliniștită este inima mea, Doamne, până nu se va odihni în Tine.

Cristos a venit să ne spună că Tatăl este nesfârșit de mare și minunat, măreț și neasemuit față de tot ceea ce am putea gândi, visa, concepe sau imagina. Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și la inima noastră nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el (1 Cor 2, 9). Cel care este mistuit de nostalgie, este un călător, un pelerin, un explorator.

Omul este o ființă aparte printre făpturile creației. Ne simțim veșnic exilați, mistuiți de dorul infinit după Cineva pe care niciodată nu l-am văzut, după o Patrie în care niciodată nu am locuit. Ce nostalgie ciudată! Scrisoarea către Diognet (c. VI) spune: Creștinii (…) locuiesc în patria lor, dar ca niște străini. Orice pământ străin este patrie pentru ei, și orice patrie le este pământ străin. Atât de măreț este locul pe care Domnul li le-a dat încât nu le este permis să-l părăsească.

Pe când piatra, stejarul sau vulturul se simt împliniți și nu aspiră la mai mult, omul este unica făptură a creației care se poate simți nesatisfăcută, frustrată. Dincolo de satisfacțiile noastre mai mici sau mai mari arde rugul unei profunde insatisfacții. ea este câteodată ca jăratecul sub crusta cenușii. Alteori devine o flacără devoratoare. Această insatisfacție constituie cealaltă față a dorului de Dumnezeu și ne transformă în călători care caută chipul Tatălui. Această insatisfacție este pentru om blestem și binecuvântare.

Ce este omul? E ca o flacără vie, înălțată spre stele, mereu dispus să-și ridice brațele suspinând: Ah, Tată! Ca un copil care strigă mereu: Mi-e foame, mi-e sete! Mereu visând la tărâmuri ce se află dincolo de orizonturile noastre, la astrele aprinse aflate dincolo de nopțile noastre. Un pelerin al absolutului, spune Leon Bloy.

Deșert

A crede este așadar un drum etern pe căi întunecate și aproape mereu pustii, pentru că Tatăl se află mereu între umbre adânci. Credința este aceasta: pelerinaj, urcuș, plâns, îndoială, speranță, cădere și ridicare, mers nesfârșit al ființelor rătăcitoare care nu știu unde vor dormi astăzi și ce vor mânca mâine. Precum Abraham, precum Israel, precum Ilie, precum Maria.

Simbol al acestei credințe a fost drumul pe care l-a străbătut Israel din Egipt până în pământul Canaanului. Acel deșert, pe care blindatele moderne din zilele noastre îl traversează în câteva ore, a însemnat pentru Israel 40 de ani de nisip, foame, sete, soare, agonie și moarte, răzvrătire și împăcare cu Dumnezeu. Într-un cuvânt, un drum de maturizare a credinței.

Israel a ieșit din Egipt și s-a afundat în deșert, printre stâncile munților și printre nisipuri. Erau zile în care speranța murise pentru poporul lui Israel și orizonturile se închideau. Atunci Dumnezeu lua înfățișarea unei umbre deosebit de suave, forma unui nor care îi învăluia apărându-i de mușcătura razelor fierbinți ale soarelui. Câteodată, în pelerinajul acesta, Dumnezeu este o prezență suavă și nu există blândețe mai mare decât acesta.

Alteori, pentru poporul israelit, noaptea era neagră și apăsătoare, erau cuprinși de frică și nu vedeau nimic. Dumnezeu se făcea atunci prezent sub forma unui stâlp de foc, iar noaptea strălucea ca miezul zilei și deșertul se transforma în oază. Dar pelerinajul este, în mod normal, deșert.

La fel se întâmplă și cu propriul nostru pelerinaj. Uneori avem impresia că nimic nu depinde de noi. dintr-o dată primăverile ard și zilele strălucesc. Când vine după-amiaza nori negri acoperă cerul, iar la căderea nopții firmamentul rămâne fără stele.

Așa trece viața noastră. Astăzi ne simțim siguri și fericiți pentru că surâsul lui Dumnezeu strălucește asupra noastră. Astăzi ispita nu ne va îngenunchea. Mâine soarele Tatălui se ascunde și ne simțim fragili ca o trestie și ne irită orice lucru. Ne devorează invidia. Dorim să murim. Ne simțim ca niște fii necredincioși și nefericiți care strigă: Ah, Tată, vin-o repede, ia-mă de mână!

În această viață de credință, pentru pelerinii care caută cu adevărat chipul lui Dumnezeu, nu există ceva mai apăsător decât absența Tatălui – deși pentru ochiul credinței, care vede esențialul, El este mereu prezent. Și nu există suavitate mai amețitoare decât cea a momentului în care chipul Tatălui începe să apară din spatele norilor.

Criză

La Cadeș-Barnea, poporul israelit a fost prins între nisip și tăcere. A simțit direct că deșertul i-ar putea fi mormânt. În jurul său s-au ridicat, înalte și amețitoare, umbrele deznădejdii, ale fricii și ale dorinței de întoarcere. A căzut asupra lor tăcerea lui Dumnezeu, ca o presiune de cincizeci de atmosfere. Înspăimântați, pelerinii credinței au început să-l strige pe Moise: Este oare Domnul cu adevărat în mijlocul nostru, sau nu este? (Ex 17, 7).

Atunci când ucenicii au ascultat cuvintele lui Isus referitoare la Taina Euharistiei, li s-au părut cuvintele unui nebun. Cine poate să mănânce carne omenească? Și au spus: este insuportabil, greu de înțeles cuvântul acesta (In 6, 60), Învățătorul și-a pierdut simțul rațiunii, să plecăm! Și l-au părăsit.

Abraham, Ghedeon, și alți luptători ai lui Dumnezeu, atunci când nu simt în jurul lor decât întuneric, tăcere și pustiu, caută neliniștiți un punct de sprijin solid, căci au impresia că nu au nici o certitudine, navigând pe ape solitare. Și îl roagă pe Dumnezeu să-i ajute să nu naufragieze, să le trimită un semn pentru a nu sucomba (Gen 15, 8; Jud 6, 17; 1 Sam 10, 1-7).

Așa este viața noastră. Câteodată ne simțim ca niște copii pierduți în noapte. Deznădejdea și spaima cad asupra sufletelor noastre. Ne simțim abandonați, singuri. Începem să ne îndoim că alături de noi, în spatele tăcerii, se află, într-adevăr, Tatăl. Intrăm în criză și încercăm să ne întrebăm dacă cuvintele conțin vreo substanță. A trăi credința este un pelerinaj obositor, ca și cum ai străbate o noapte.

Zori

Dar va sosi ziua morții noastre. În acea zi se va termina pelerinajul, va sosi eliberarea și vom contempla veșnic chipul strălucitor al Tatălui.

Credința va muri, bătrâna candelă de a cărei lumină nu vom mai avea nevoie. Va muri și speranța, nava puternică și zveltă care ne-a condus, navigând printre valuri, nopți și furtuni, până la portul făgăduit. Acum trebuie să ne cufundăm în pământ, din ce în ce mai adânc, în tărâmurile infinite ale lui Dumnezeu. Iar nava acolo va rămâne.

Rămân doar iubirea, viața, patria infinită a lui Dumnezeu. acum rămâne doar să trăim, pentru totdeauna, cufundați, invadați și pătrunși de strălucirea unei prezențe care va acoperi totul și va umple totul și vom repeta în veci: O, Tată, de-a pururi iubitor și de-a pururi vrednic de iubire! Cuvintele acestea nu vor îmbătrâni niciodată.

PELERINI PE DRUMUL CREDINȚEI: NECONTENIT PE DRUM (I)

A crede vrea să zică a se dărui. A se dărui înseamnă a merge necontenit în urma chipului lui Isus Cristos. Abraham este veșnicul călător spre o Patrie suverană, iar această Patrie nu este nimic altceva decât Dumnezeu însuși. A crede înseamnă a pleca mereu. Deci, așa cum convertirea nu este un moment static, o sosire, la fel nici credința nu este o stație, nu promite nimic stabil, dar presupune totdeauna un nou început, o călătorie continuă, o scrutare a cerului, a lui Dumnezeu, a omului și a persoanei proprii. Cuvântul central prin care putem defini credința este, deci, dinamicitatea.


Înainte să intrăm în meditarea acestui argument, voi face o amplă reflecție nu asupra naturii credinței, ci asupra felului de a o trăi. Într-un cuvânt, este vorba de credința ca trăire (nu experiență) a lui Dumnezeu.

Nu există în această lume ceva mai facil decât manipularea conceptelor referitoare la Dumnezeu și construirea unor castele fantastice și aeriene cu aceste concepte. Și nu există în această lume ceva mai greu decât să ajungi la întâlnirea cu Dumnezeu însuși (și nu cu simulacre de Dumnezeu!), care se află mereu dincolo de cuvinte și concepte (de aici validitatea conceptului teologic deja și nu încă). Pentru aceasta trebuie să străbați codrul confuziilor, marea risipirii și întunericul de nepătruns al nopții, și astfel să ajungă la limpezimea Misterului.

Misterul lui Dumnezeu

Dumnezeu este de neatins, ca umbra, dar este, în același timp, solid ca stânca. Tatăl este Mister prin excelență, iar misterul nu se lasă luat în stăpânire, nici analizat. Misterul se acceptă pur și simplu, în tăcere.

Dumnezeu nu ne este accesibil, precum un prieten a cărui mână o putem strânge cu emoție. Nu-l putem manipula pe Dumnezeu așa cum am mânui o carte, un stilou sau un ceas. Chiar dacă spunem sau auzim uneori că unii preoți se folosesc, îl manipulează pe Dumnezeu, acest lucru nu este adevărat deloc, pentru că ei manipulează un simulacru al lui Dumnezeu, și nu pe Dumnezeul cel adevărat. Nu putem spune: Doamne, vino la mine astăzi, iar mâine vei putea pleca. Nu putem să-l manipulăm.

Chiar dacă Dumnezeu este un mister inaccesibil, , el este în același timp un mister fascinant (conceptul de fascinans et tremens). Iar primul act al credinței constă în a accepta această gratuitate a lui Dumnezeu. De aceea, credința înseamnă a ne ridica mereu și a pleca de fiecare dată în căutarea Cuiva a cărui mână nu o va strânge niciodată. Iar al doilea act al credinței constă în a accepta în pace această frustrare vie. Așa cum fericirea constă, după spusa Sf. Augustin, în a căuta fericirea, și nu în aflarea ei (cel puțin pe acest pământ), la fel, fericirea în credința noastră constă tocmai în faptul de a-l căuta mereu.

Dar dacă Tatăl este un mister inaccesibil, el este, de asemenea, un mister fascinant. Dacă cineva se apropie mult, el este luminat și încălzit (Serafim din Sarov, Dialogul cu Motovilov). Însă dacă se apropie și mai mult, este incendiat. Biblia este o pădure, o mulțime de suflete care ard pentru Dumnezeu.

Nu poate fi privit în față, spune Biblia. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi dominat, din punct de vedere intelectual, atâta timp cât suntem călători prin lume. De asemenea, nu poate fi posedat în mod vital. Acest lucru va fi posibil doar când vom fi trecut granițele morții. Câtă vreme suntem călători, omul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască (Ex 33, 20).

Cu alte cuvinte, Domnul Dumnezeu nu poate intra în procesul firesc al cunoașterii umane. Orice fel de cuvinte i-am aplica Domnului pentru a-l înțelege sau, mai bine zis, pentru a ne lămuri asupra sa, acestea sunt simple analogii, aproximații, asemănări. De exemplu, atunci când spunem că Dumnezeu este Tată, ar trebui să adăugăm imediat că nu este Tată cu exactitate. Este mai mult decât un tată; mai bine zis, este altceva decât Tată.

De exemplu, noi știm ce înseamnă în limbaj uman cuvântul persoană. Pentru a înțelege cine sau cum este Dumnezeu cu noi, luăm conținutul cuvântului persoană, îl transferăm, i-l aplicăm lui Dumnezeu și spunem: Dumnezeu este persoană. Dar Dumnezeu este Altceva. Într-un cuvânt, Dumnezeu nu încape în cuvinte. Toate cuvintele referitoare la el ar trebui să fie la negativ (limbaj apofatic): El este de necuprins, infinit, invizibil, inefabil, incomparabil… Aceasta dorește Biblia să spună atunci când afirmă că nu poate fi privit în față.

Dumnezeul nostru este întotdeauna dincolo de cuvintele și conceptele noastre. El este absolut altceva sau absolutul absolut. Mai precis, Dumnezeu nu poate fi obiect al intelectului, ci numai obiect și subiect, în același timp, al credinței. Adică Dumnezeu nu poate fi înțeles, ci doar primit. Iar dacă este primit în genunchi, desculț, ca Moise în fața tufișului arzând, este înțeles mai bine.

Știm că Tatăl este mereu cu noi, dar niciodată nu ne va da mâna, nimeni nu-l va privi în ochi. Sunt simple comparații. mai simplu, se cuvine să spunem din nou că Tatăl este absolut diferit de percepțiile, concepțiile, ideile și expresiile noastre. Se cuvine să spunem că Dumnezeu, ca simplu cuvânt, este una, iar Dumnezeu însuși este altceva. Cuvintele nu pot cuprinde niciodată imensitatea, bogăția, profunzimea întregului mister al iubitului nostru Tată.

De aceea, în Biblie, Dumnezeu este cel care nu poate fi numit. Există trei întrebări care, în context biblic, delimitează un conținut identic: cine ești? Ce ești? Cum te numești? Pe munte, Moise îl întreabă pe Dumnezeu care este numele său. Iar Dumnezeu răspunde prin verbul a fi. Cum te numești? Eu sunt cel care sunt (Ex 3, 14). Dumnezeu răspunde în mod evaziv, spune Ignacio Laranaga. Personal, mi se pare că răspunsul dat de Dumnezeu nu conține nimic evaziv, generic. Aceasta este numai percepția noastră, El în realitate este foarte precis, clar: El este cel care este, El este ființa, El este originea, obârșia ființei noastre. Dacă el nu s-ar fi prezentat astfel, noi, așa cum s-a făcut mult timp pentru femei, copii și sclavi, am fi făcut parte din categoria lucrurilor. Am fi reificat ființa umană, așa cum a făcut revoluția franceză și așa cum face astăzi consumismul și societatea lichidă în care trăim. Un alt răspuns însă mi se pare că exprimă mai bine numele lui Dumnezeu. În Jud 13, 18, Dumnezeu fiind întrebat de numele său răspunde: Pentru ce îmi ceri numele? El este minunat? Ceva despre care nu putem spune că este frumos, bun, extraordinar, pentru că depășește ideea de frumusețe, de bunătate, de extraordinar, spunem că este minunat. Numele lui Dumnezeu este minunat.

Viața noastră de credincioși este un mers prin lume, în căutarea misterului Tatălui, în zone de penumbră. Pe acest pământ putem întâlni urmele sale șterse, dar niciodată nu vom putea vedea fața sa.

Stelele scânteietoare, într-o noapte adâncă, pot evoca misterul Tatălui, dar Tatăl însuși se află mai departe decât stelele, dar și mult mai aproape. Muzica, florile, păsările, îl pot evoca pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu însuși este mult mai departe decât toate acestea.

Nimeni nu a trăit vreodată atât de familiar în comuniune cu toate făpturile ca Sf. Francisc de Assisi. Toate făpturile erau pentru el teofanie sau imagine a lui Dumnezeu. Dar atunci când Francisc dorea să-l întâlnească pe Dumnezeu însuși se cufunda în peșterile solitare și întunecoase… Și aceasta nu pentru că Francisc era mai sensibil față de frumusețe și privea natura cu ochii trupești în acest fel, ci pentru că vedea mai degrabă cu ochii sufletului. Spun acest lucru cu siguranță pentru că în Izvoarele Franciscane se spune că atunci când Francisc a compus Cântecul Fratelui Soare era deja orb. Același lucru se poate spune și despre Beethoven, care surd complet fiind a compus celebra Simfonie a IX-a, culmea compoziției sale. Se vede de aici că cei care ajung la un nivel spiritual foarte înalt, contemplativii, misticii, nu mai au nevoie de simțurile sensibile pentru a vedea, a comunica, acestea fiind suplinite de simțurile spirituale.

Va urma

ÎNCEPUT DE IUBIRE - Ioan Alexandru

Târziu dăm semn că am iubi,
Veac mult trebuie să treacă
Până ce-n raclele pustii
S-adună-o lacrimă de apă.

Căci nu-i iubirea acest dor
De-a te lipi de patimile ţărnii
De-a risipi etern şi de-a pofti
Încovoiat sub jugurile cărnii.

Ţărânile ţărânile le pasc
Şi ce e pleavă piere în furtună
Orbecăind molizii prin păduri
Îi mâncă strâmbă molia bătrână.

Greu e iubirea şi-o pricepi
Abia când nu mai ştii de tine,
Decât că drumul ce ţi-e dat
Un altul l-a bătut mai bine.

Decât că haina ce o porţi
Şi nici cămaşa nu sunt ale tale.
Şi nici curat obrazul nu-l retragi
Când cel viclean te pălmuie pe cale,

Decât că singurul avut
Ce se cuvine să rămână
Nu-i decât veghea lângă cel uitat
Zdrobit în suferinţă pe colină.

Căci nu-i iubirea decât semn
Că trebuie să ieşi întâmpinare
Pe cel împovărat să-l uşurezi
Şi cel pierdut să-l scoţi la arătare.

Iubirea nu-i decât a şti
Să te retragi în ceasul cuviinţei
Când clopotele cad pe cer
Şi-ţi cer luminile fiinţei

Atunci cu braţele pe piept
Să laşi să cadă candela în ceaţă
Căci mirele va trece negreşit
Să-ţi ia icoana stinsă de pe faţă.

Reflecţii etern valabile

Într-o zi un nevăzător era aşezat pe marginea trotuarului cu o pălărie la picioarele sale şi o bucată de carton pe care era scris: "Sunt orb, ajutaţi-mă vă rog!"

Un agent de publicitate trecu pe acolo, se opri şi observă că în pălărie erau doar câţiva bănuţi. Se aplecă, vărsă monedele şi apoi, fără a cere permisiunea orbului, luă cartonul, îl întoarse pe parte cealaltă şi scrise o altă frază.

După amiază trecu din nou prin faţa orbului şi observă că pălăria era plină de monede şi bancnote.

Nevăzătorul recunoscu paşii acelui om şi-l întrebă dacă a fost el cel care scrisese pe bucata lui de carton, dar mai ales, ce anume scrisese.

Publicitarul îi răspunse: "Nimic neadevărat, am reluat fraza ta într-un alt mod".

Surâse şi plecă.

Nevăzătorul n-a ştiut niciodată că pe bucata sa de carton era scris: "Astăzi este primăvară şi eu nu o pot vedea".

Morala: Schimbă strategia când lucrurile nu merg bine şi vei vedea că totul va merge mult mai bine.

Dacă într-o zi vi se va spune că nu v-aţi făcut munca cu profesionalism, răspundeţi: "Arca lui Noe a fost construită de diletanţi, iar Titanicul de profesionişti"...

Pentru a descoperi valoarea unui an, întrebaţi un student care a fost picat la examenul final.

Pentru a descoperi valoarea unei luni, întrebaţi o mama care a născut prematur.

Pentru a descoperi valoarea unei săptămâni, întrebaţi un editor al unei reviste săptămânale.

Pentru a descoperi valoarea unui minut, întrebaţi pe cineva care tocmai a pierdut trenul, autobuzul sau avionul.

Pentru a descoperi valoarea unei secunde, întrebaţi pe cineva care a supravieţuit unui accident.

Pentru a descoperi valoarea unei milisecunde, întrebaţi un atlet care la Olimpiadă a câştigat doar "medalia de argint".

Timpul nu aşteaptă pe nimeni. Trăiţi fiecare moment care vă rămâne, ca şi cum ar fi ultimul dăruit de Dumnezeu, pentru că are valoare inestimabilă! Împărţiţi-l cu o persoană specială şi va deveni şi mai important!

Originea acestor gânduri e necunoscută, însă exprimă adevăruri perene şi, cine ştie, poate sunt aducătoare de "noroc"... (pentru cine le citeşte cu atenţie şi le pune în practică).

Am decis să trimit spre publicare aceste gânduri, în această perioadă de criză (de timp, financiară, economică, morală etc.), pentru a-i face să surâdă pe cei care le citesc, având convingerea că surâsul lor va face lumea un pic mai bună.

Vă doresc ca fiecare clipă din viaţa dumneavoastră să fie binecuvântată de Dumnezeu!

Bernadeta Eva
Sursa: http://www.ercis.ro/

Dacă bobul de grâu nu moare...

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (In 12, 1.24).
Am în capelă în locul unde șed pentru rugăciune, o iconiță care îmi amintește mereu că dacă bobul de grâu nu moare... Nu știu de ce, dar în acest Post Mare, această frază mă atrage tot mai mult, ori de câte ori merg în capelă și văd iconița cu acest citat, mă face să tresar, mă pune pe gânduri, mă face să rămân minute în șir mut în fața misterului pe care îl exprimă aceste cuvinte. Mi se pare că aici, poate mai mult decât în orice altă parte din Biblie, este exprimat duioș, tragic, misterios, mesajul creștin construit în jurul patimii, morții și învierii lui Cristos. Câte boabe de grâu nu mor, câte nu au murit deja pentru a hrăni o lume înfometată? Miliarde de boabe. Cristos, bobul de grâu, strivit de lemnul crucii pentru a fi bun de mâncat oricăui om înfometat. Ce frumos se exprima Sf. Ignațiu de Antiohia, unul din prima generație de creștini: Lăsați ca să fiu măcinat de dinții fiarelor, pentru a deveni o ostie bineplăcută lui Dumnezeu!
Merg să servesc micul dejun. I-au în mână o felie mare de pâine cu sfială și privesc: câte boabe de grâu și-au dat viața pentru ca eu să mă pot hrăni? Îmi vine să țin felia de pâine așa cum țin ostia la liturghie, cu atenție și delicatețe, cu duioșie. O privesc și nu-mi vine să o consum. Prea multe boabe jertfite pentru mine. Masa, moment mistic...
Dacă bobul de grâu nu moare... de ce să moară? Nimeni nu ar vrea să moară, nici măcar cei care suferă de boli grave. Și ei ar mai vrea să trăiască măcar încă un minut. În fond, moartea nu este oare pentru cei bătrâni, sătui de ani, pentru cei bolnavi? De ce ar trebui să mor eu?
Cu șase zile înainte de Paști Isus spune: dacă bobul de grâu nu moare... Un om conștient că trebuie să moară pentru a da viață. Să știu eu cu șase zile înainte că voi muri... Ce aș spune? Care ar fi ultimele mele cuvinte?

Mărturii baptismale scrise de Tertulian

Quintus Septimius Florens (cca 160-220), cunoscut drept Tertulian din Cartagina, este unul dintre primii autori de literatură creştină în limba latină. De profesie avocat, s-a remarcat prin texte apologetice şi polemice, apărând creştinismul în faţa provocărilor eretice şi păgâne. De la Tertulian ni se păstrează cel mai vechi tratat despre Botez, constând în instrucţiuni date celor ce se pregăteau de botez sau celor nou-botezaţi, presărat adeseori cu accente antieretice.

Ritualuri necreştine

Tertulian aminteşte o serie de ritualuri păgâne ce implică folosirea apei, subliniind că apele acestora sunt "sterpe" (De Baptismo, 5, 1), în timp ce Duhul lui Dumnezeu Se pogoară şi rămâne deasupra apei Botezului creştin, iar îngerii comunică puterea Sa (Everett Ferguson, Baptism in the Early Church, p. 336).

Mai departe, Tertulian tratează ceremonialul iudaic de spălare zilnică în aceeaşi cheie creştină: "Primim baia Botezului o singură dată şi o singură dată păcatele noastre sunt spălate, pentru că păcatele nu ar trebui să fie săvârşite o a doua oară. Iudeii israeliţi, în schimb, se spală în fiecare zi, pentru că în fiecare zi sunt pângăriţi. ş...ţ Fericită este acea apă care curăţă o dată pentru totdeauna, care nu este doar o jucărie pentru amuzamentul păcătoşilor şi nu este viciată prin folosirea repetată asupra murdăriei, nici ca un defileu al celor pe care îi curăţă" (De Baptismo, 15, 14-20).

Sfinţii Apostoli şi Botezul

Tertulian a tratat şi problema primirii Botezului de către cei Doisprezece Apostoli ai Mântuitorului, neamintită în nici un text scripturistic. În epocă se năştea o prejudecată: dacă Botezul este necesar pentru mântuire (Ioan 3, 5), iar Apostolii nu l-au primit, fie mântuirea Apostolilor era pusă la îndoială, fie taina era invalidă? (De Baptismo 12, 1-2). Autorul ia în considerare mai multe ipoteze. Apostolii, unii dintre ei ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, puteau fi primitori ai botezului acestuia. Alţii spuneau că Apostolii au fost botezaţi în timpul minunii săvârşite de Mântuitorul, când "furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri" (Matei 8, 24), iar Petru a primit botezul când, "coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus, dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!" (Matei 14, 29-30). Acestora, Tertulian le răspunde: "Una este, gândesc, să fii stropit, sau să fii izbit de violenţa mării, şi cu totul altceva să fii botezat după regula credinţei" (De Baptismo 12, 6). De asemenea, respinge orice aluzie cu privire la situaţia Apostolilor în raport cu Botezul şi mântuirea: "Chemarea lor de către Domnul a înlocuit necesitatea botezării, iar Domnul poate ierta păcatele cuiva fără Botez şMatei 9: 2, 22ţ. Circumstanţele lor nu se aplică în cazul nostru, iar pentru noi necesitatea Botezului se susţine" (Everett Ferguson, Baptism in the Early Church, p. 338).

Credinţă şi pocăinţă

"Pocăinţa este prima, iar iertarea o urmează", spune Tertulian (De Baptismo, 10, 6). Păcatele sunt şterse "ca răspuns la credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt", iar în apă primim Duhul Sfânt prin mijlocirea îngerului, care ne pregăteşte pentru aceasta. Avocatul Tertulian pledează pentru iertarea spirituală a păcătoşilor prin prisma principiilor juridice, amintind că orice pledoarie se va vădi prin prezenţa a trei martori (Deuteronom 19, 15). Cu atât mai mult este importantă prezenţa celor trei nume divine în actul baptismal: "Pentru că unde sunt Cei Trei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acolo este Biserica, un singur corp" (De Baptismo 6, 10). În alt loc, Tertulian spune despre Biserica Romei că "soarbe credinţa, pe care o însemnează cu apă, o îmbracă în Duh Sfânt" (Despre prescrierea ereticilor 36, 5).

Ceremonial şi materia tainei

Deşi Tertulian nu ne oferă o descriere a ritualului baptismal creştin din vremea sa, referirile sale sunt similare ceremonialului prezentat în Tradiţia Apostolică. Prin aceasta se susţine o oarecare uniformitate cultică a Bisericii primare, în zone şi timpuri diferite.

Pregătirea pentru cei ce doreau să se înscrie în rândul creştinilor consta în rugăciuni, post, plecarea genunchilor şi privegheri de toată noaptea, împreună cu mărturisirea păcatelor (De Baptismo 20, 1).

Tertulian este unul dintre primii autori ai Antichităţii creştine care menţionează prezenţa naşilor ca garanţi ai candidaţilor, în special pentru copii.

Despre ritualul prebaptismal aminteşte în alte două opere ale sale. Lepădările sunt prezentate astfel: "Când se apropie momentul intrării în apă, prin punerea mâinilor episcopului ca garant al Bisericii, afirmăm cu solemnitate că renunţăm la diavol şi la pompa şi la slujirea sa" (De Corona 3). Sau în alt loc: "Când intrăm în apă, dăm mărturie că am renunţat la diavol, la pompa şi la slujirea sa (De Spectaculis 4, apud Everett Ferguson, Baptism in the Early Church, p. 340).

Referitor la materia tainei, Tertulian spune că nu există diferenţă între Botezul săvârşit "în mare sau în lac, în râu sau în fântână, în bazin sau în cadă" (De Baptismo 4, 3). Şi continuă: "Toate apele, prin invocarea lui Dumnezeu, dobândesc semnificaţia sacră a comunicării sfinţeniei: pentru că odată Duhul Se pogoară din cer şi rămâne deasupra apelor, sfinţindu-le prin Sine Însuşi, şi când sunt astfel sfinţite, primesc puterea sfinţirii" (4, 4).

Întreită afundare, în numele Sfintei Treimi

De asemenea, Tertulian atestă întreita afundare pentru administrarea Botezului: "Suntem afundaţi de trei ori, oferind prin aceasta un zălog oarecum mai extins decât cel propovăduit de Domnul în Evanghelie" (De Corona 3). Acest pasaj este explicat de Everett Ferguson astfel: "Suntem de trei ori afundaţi, în timp ce răspundem întrebărilor mai dezvoltate decât cele prescrise de Domnul în Evanghelie" (Baptism in the Early Church, p. 341).

Şi, în alt loc, mai clar: "Hristos a poruncit apostolilor să afunde în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şMatei 28:19ţ, nu în al unuia; şi într-adevăr nu o singură dată, ci de trei ori suntem afundaţi, pentru fiecare persoană şi pentru fiecare nume" (Adversus Praxean 26).

După prezentarea lui Tertulian, Botezul avea un săvârşitor, în persoana diaconului sau prezbiterului, dar sub autoritatea episcopului, numit "mai-marele preoţilor" (De Baptismo 17, 1). În caz de necesitate, orice laic are dreptul de a boteza, însă nu consideră că femeile pot avea această capacitate.

Cel mai solemn moment pentru administrarea Botezului era noaptea Paştilor, pentru că suntem botezaţi întru amintirea Pătimirilor Domnului (De Baptismo 19, 1). Următorul moment adecvat era Cincizecimea, pentru că în această perioadă Domnul înviat S-a arătat Apostolilor înălţat la ceruri şi ne-a oferit harul Duhului Sfânt (19, 2). Cu toate acestea, "orice zi este o zi a Domnului: orice oră, orice anotimp este adecvat". Poate fi o "diferenţă de solemnitate", dar nu este "nici o diferenţă a harului" (19, 3).

Autor: A. Briciu
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/