Pentru o sărbătoare de celebrat împreună: Reflecţii şi iniţiative ecumenice în perioada Postului Mare

De Riccardo Burigana
"A celebra Paştele în aceeaşi zi întăreşte mărturia creştină": cu aceste cuvinte Consiliul Naţional al Bisericilor Creştine din Statele Unite (NCC) a adresat un mesaj tuturor creştinilor pentru a îndemna Bisericile să găsească o soluţie la diferitele tradiţii care determină, adesea, o dată diferită în celebrarea Paştelui, anul acesta invitaţia de a căuta un acord asumă o semnificaţie deosebită deoarece, pentru al doilea an consecutiv, toţi creştinii celebrează Paştele în aceeaşi zi. Deja anul trecut, NCC ridicase problema cu o scrisoare adresată tuturor creştinilor, însă rezultatele au fost aşa de dezamăgitoare pentru o reală soluţionare a problemei, în pofida multelor cuvinte de apreciere din partea Bisericilor şi comunităţilor din lume pentru această iniţiativă, încât organizaţia a decis să reînnoiască apelul pentru a relansa ideea. De fapt, pentru NCC ar fi într-adevăr important să se ajungă la definirea unei date unice pentru celebrarea Paştelui din moment ce această alegere ar fi un gest concret de ceea ce deja îi uneşte pe creştini, favorizând astfel o mărturie mai eficace a evangheliei. Şi în apelul de anul acesta, NCC a evocat Documentul de la Alep din 1997, în care fuseseră deja indicate motivele care trebuiau să-i facă pe creştini să depăşească diviziunile în definirea datei celebrării Paştelui. Totuşi, la distanţă de atâţia ani, după atâtea declaraţii succesive în favoarea unei soluţii, rămân dificultăţi care împiedică "să se proclame Învierea cu un singur Glas", care reprezintă misiunea primară şi la care nu se poate renunţa a tuturor creştinilor. Conform secretarului general al Comisiei Credinţă şi Constituţie din NCC, Antonios Kireopoulos, este motiv de scandal înmulţirea datelor de celebrare a Paştelui, aşa încât generează încurcătură înlăuntrul şi în afara comunităţilor care trebuie "să proclame cu un singur glas victoria de la Paște a vieţii asupra morţii care este mântuirea lumii".

Celebrarea Paştelui în aceeaşi zi, aşa cum are loc anul acesta, apare o ocazie extraordinară pentru a arăta cât este de importantă sărbătoarea pentru a întări drumul spre comuniunea deplină şi vizibilă a Bisericii, cu atât mai mult cu cât ea oferă oportunitatea de a împărtăşit timpul Postului Mare. Tocmai în Postul Mare pluralitatea tradiţiilor creştine, deşi asumă forme diferite, arată centralitatea pe care creştinii o atribuie acestui timp care este de "prosperitate spirituală" aşa cum a scris arhiepiscopul Demetrios al Bisericii greco-ortodoxe din America, în scrisoarea sa enciclică pentru Postul Mare. În mişcarea ecumenică s-a dezvoltat astfel conştiinţa necesităţii nu numai de a înlătura piedicile care împiedică găsirea unei date comune pentru Pa?te şi prin urmare de a trăi Postul Mare în aceleaşi zile, ci şi de a înmulţi iniţiativele care indică deja voinţa comună a creştinilor de a mărturisi unitatea lor în Postul Mare, cu gesturi concrete şi cu un stil de viaţă care să amintească de sobrietatea evanghelică.

Pentru aceasta Ecumenical Advocacy Alliance (EAA), care adună creştini din cu tradiţii şi confesiuni diferite, a indicat un program în şase puncte pentru a începe Postul Mare cu un stil care să însoţească pregătirea pentru Pa?te: de la postul de la mâncare, ca gest simbolic de solidaritate cu persoanele care suferă de foame în lume; la angajarea de a împărtăşi hrană şi resurse pentru timpul Postului Mare, aşa încât să se orice tip de risipă şi să se întărească simţul comunitar, până la semnarea unui apel adresat lui Food and Agriculture Organization (FAO) pentru un plan concret împotriva exploatării nediscriminate a pământului şi pentru definirea drepturilor apei.

Nu este secundar faptul că acest drum este gândit în timpul care precede Paştele, când creştini, încă şi mai mult, sunt chemaţi să mărturisească împreună angajarea lor împotriva sărăciei în numele fidelităţii faţă de învăţătura evanghelică.

În perspectiva unei angajări comune împotriva sărăciei apare, în afară de asta, deosebit de semnificativ apelul lansat de catolicii din multe ţări din Asia, cum ar fi Filipine, Hong Kong, Coreea de Sud, Myanmar, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, numai pentru a numi câteva, pentru ca Postul Mare să fie trăit ca un timp pentru asistarea persoanelor mai sărace şi mai slabe. Şi se adresează invitaţia la căutare, cu atât mai mult când comunităţile creştine trăiesc într-o situaţie de profundă incertitudine datorită recentelor atacuri împotriva libertăţii religioase, la colaborarea deplină cu ceilalţi creştini, aşa cum se întâmplă în alte ocazii, având conştiinţa că creştinii trebuie să lupte împreună împotriva sărăciei, contribuind şi la afirmarea valorilor umane acolo unde sunt puse în discuţie sau negate. În sfârşit, pe acelaşi plan se situează apelul pentru o lume de pace, în care să nu mai aibă loc armele de distrugere în masă, care constituie una din temele centrale ale Postului Mare pentru mişcarea ecumenică din Anglia.
De douăzeci şi nouă de ani credincioşii din diferitele confesiuni împărtăşesc ideea că Postul Mare trebuie să fie un moment de schimbare profundă şi de pregătire spirituală pentru viaţa care este manifestată de Paştele de Înviere pe care creştinii, cu toţii împreună, trebuie să o propună lumii, vestind pacea şi refuzând războiul.

Între multele intervenţii care i-au invitat pe creştini să pună în centrul propriei vieţi pregătirea pentru Pa?te, se amintesc cuvintele Patriarhului de Constantinopol, Bartolomeu I. În omilia pentru deschiderea Postului Mare, Patriarhul - deşi a revendicat particularitatea tradiţiei ortodoxe în a-i susţine şi a-i conduce pe credincioşi în lupta spirituală pe care creştinii sunt chemaţi să o ducă pentru a mărturisi evanghelia - a amintit că "trebuie să fim curajoşi şi puternici aşa încât să purificăm sufletul şi trupul pentru a ajunge la Împărăţia lui Dumnezeu care este dăruită, deja în această viaţă, tuturor celor care o caută cu sinceritate şi cu tot sufletul lor".

(După L'Osservatore romano, 14-15 martie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

AI CUI SUNT BANII?

Ai cui sunt banii. Ce vrea să însemne? Un lucru poate fi al unei persoane în două feluri: ca realitate asupra căreia are un drept absolut (jus utendi et abutendi, spuneau latinii), sau ca administrator de care va trebui să dea cont. În cel fel bogățiile pot fi ale unei persoane? Pentru a înțelege acest lucru trebuie să facem un pas înapoi. Omul, datorită numai faptului că există are drept pentru viața lui și asupra a tot ceea ce îi este necesar este necesar pentru a supraviețui și pentru a dezvolta în mod uman viața lui. În fața lui găsim așa numitele „bunuri materiale”, adică totalitatea realităților create care țin de cadru și dau nutriment vieții lui.
Dreptul față de necesar pentru a trăi

Universul este ca marele uter care conține pe toți cei vii, și din acesta toți oamenii își trag nutrimentul lor, prin cordonul ombilical constituit din dreptul natural la viață. Cu toții au dreptul să se servească de acolo, în virtutea principiului mai sus amintit, adică în virtutea dreptului de a avea necesarul pentru a trăi și pentru a se dezvolta.

Aici se naște problema: în cel fel omul exercită acest drept? Dacă toate sunt ale tuturor, s-ar putea cade în dezordini și conflicte continue pentru a ajunge să se aibă ceea ce fiecare are nevoie. De ce? Pentru că bunurile materiale, diferit de bunurile spirituale nu pot fi posedate simultan de mai multe persoane. Simțul dreptății, bunătatea sufletească, adevărul, plăcerea estetică pot fi posedate simultan de mai mulți, ba chiar este de dorit ca să se bucure cât mai mulți de aceste bunuri în mod simultan. Dar o pereche de pantaloni nu pot fi posedați simultan de mai mulți. Și dacă seara merg la culcare într-o cameră pe care am mobilat-o potrivit pentru a mă odihni, nu este rațional ca să o găsesc ocupată de un altul, care justifică prezența lui spunând că toate sunt ale tuturor.

Pentru aceasta omul a creat o modalitate specială de a exercita acest drept natural, pentru ca fiecare să poată ajunge să aibă ceea ce are nevoie, eliminând însă conflicte și dezordini. Această modalitate este proprietatea privată, care conferă dreptul să se posede în mod exclusiv un bine determinat. Dar trebuie să înțelegem bine ceea ce fondează proprietatea privată: aceasta nu este un instrument pentru a acumula în mâinile puținor persoane bogățiile creației, pentru că, fiind imposibilă posedarea simultană a bunurilor materiale, dacă unul acumulează pentru sine în afară de necesarul lui, sustrage celorlalți. Iată de ce a fost necesar să se precizeze și să se distingă două momente în cadrul proprietății private: dominarea și uzul.

Sf. Toma de Aquino în II-II, q. 66, a 2 prezintă o distincție pe care Biserica a făcut-o proprie în timpul ei. El face distincție între puterea de a procura și a gestiona bunuri materiale (facultas procurandi et dispensandi) și uzul acestora (usus): „Două lucruri îi revin omului față de bunurile exterioare. Înainte de toate puterea de a și le procura și de a le gestiona. Și în această fază îi este permis să posede acest bunuri în propriu… În al doilea loc îi revine uzul lor, și după acest aspect omul nu poate poseda aceste bunuri ca și cum ar fi proprii, pentru că sunt comune, în sensul că trebuie să fie disponibil să facă parte din ele și celor care au nevoie”.

Toate aceste distincții pot părea a complica relația omului cu bunurile materiale. Și atunci ne vom explica cu o parabolă a lui Isus, cea a administratorului necredincios. Se întoarce stăpânul în ceasul în care administratorul nu se așteaptă și-i spune: „Dă cont de administrația ta”. Și dacă administratorul nu va fi fost conștiincios în activitatea lui, va fi pedepsit. Dar administratorul este un om de lume, și știe cum să se „descurce”în avantajul propriu. Folosește puținul timp pe care îl mai are continuând să nu fie onest și făcându-și prieteni cu bunurile stăpânului.

Bogățiile: nu sunt privilegiu ci responsabilitate

Din cuvântul lui Dumnezeu tragem aceste concluzii. Bogățiile nu sunt ale celui ce le posedă, în sensul că posedarea îi conferă dreptul de a face ce vrea cu ele. Continuă să fie ale lui Dumnezeu, care le destinează tuturor. Cel care le posedă este un administratorcare are dreptul-datoria de a le gestiona în felul cel mai bun pentru a-și satisface propriile necesități umane, dar fiind conștient că bogățiile care depășesc exigențele lui nu mai sunt ale sale, dar sunt ale celor care au nevoie. Sau, mai bine spus, sunt încă ale sale, în sensul că are dreptul-datoria să le gestioneze în felul cel mai convenabil pentru cei care nu au. În acest sens bogățiile nu sunt un privilegiu, ci devin o responsabilitate. Marea schimbare de mentalitate pe care bogatul trebuie să o facă în conștiința lui față de bunurile materiale (marea convertire) constă în a nu se considera un privilegiat, ci o persoană care a fost investită cu o mare responsabilitate. Are în mână bunuri pe care trebuie să știe să le administreze pentru sine și pentru alții. În cel fel? În felul cel mai bun, ținând cont de condițiile culturale ale timpului în care trăiește. În trecut se vorbea de pomană, astăzi, ne gândim mai ales la antrepriza care creează locuri de muncă, o modalitate prin care fiecare persoană să poată ajunge prin munca lui la o autonomie economică care să îi asigure necesarul pentru viața lui și pentru dezvoltarea familiei lui

Din acest motiv statul trebuie să apere proprietatea privată, dar în același timp trebuie să vegheze pentru ca proprietatea privată să fie exercitată nu pentru a acumula bunurile în mâinile câtorva, ci pentru ca aceasta să devină instrumentul pentru care a fost inventat, adică pentru a permite în mod mai ordonat și rodnic accesul tuturor la bunurile materiale.

Dificultățile apar din faptul că nu este simplu să se găsească legi care să realizeze aceste finalități legate de natura bunurilor materiale, și din faptul că cei puternici (patronii) împiedică deseori pe guvernanți să-și ducă la îndeplinire această sarcină, condiționându-i cu puterea lor economică. Mai rău este, așa cum se întâmplă în România, unde marea majoritate a politicienilor sunt și patroni și care își fac legi în favoarea lor. Astfel politica este aservită economiei, creând astfel o societate dezordonată în care se contrapun bogații săracilor, dând origine astfel marii nedreptăți care poate totdeauna să explodeze în mod necontrolat provocând dezordini și conflicte dăunătoare pentru toți.

Cu bunurile mele fac ceea ce vreau

Acum este mai ușor să înțelegem iraționalitatea acestei afirmații. Posedarea nu conferă proprietarului puterea de a face ceea ce vrea cu bunurile pe care le posedă. Norocosul care posedă o pictură de Piccasso nu se poate folosi de aceasta pentru a acoperi o gaură din acoperiș, spunând că el face ce vrea cu bunurile sale. Cu toții trebuie să se folosească de bunuri ținând cont de natura lor. Un tablou este făcut pentru a suscita emoții estetice și nu pentru a acoperi o gaură din acoperiș. Iar cel care îl posedă trebuie să țină cont de această natură a destinații naturale a tabloului.

Pentru aceasta trebuie să ne întrebăm la ce folosesc bogățiile. Am spus deja că folosesc să satisfacă nevoile vieții și la creșterea umană pentru toți oamenii. Iar proprietatea privată trebuie să folosească pentru a realiza această finalitate a ei. „Proprietatea privată, într-adevăr, oricare ar fi formele concrete ale regimurilor și ale normelor privitore la aceasta este, în esența ei numai un instrument pentru respectarea principiului destinației universale a bunurilor și, deci, în ultimă instanță, nu o finalitate, ci un mijloc” (Paul al VI-lea, Populorum progressio, 22-23).

Dar nu este de ajuns. Trebuie să continuăm cercetarea noastră și să ne întrebăm la ce anume în particular sunt destinate. Sf. Toma de Aquino face o afirmație care la început ar putea să pară departe de realitate. Spune că folosesc pentru ca omul să crească în virtute. Dacă confruntăm această afirmație cu ceea ce vedem în jurul nostru, avem impresia că Sf. Toma trăiește în lumea viselor. Cu toții ar trebui să vadă și să trăiască bogățiile ca instrumente care să îi ajute să fie mai oameni. În schimb vedem că de cele mai mult ori folosesc să creeze diviziuni, să satisfacă capricii și vicii, să alimenteze resentimentul și ura, să provoace conflicte și războaie. Și totuși, cea mai mare preocupare a omului ar trebui să fie cea de a se păstra om și să crească în umanitatea lui.

Bogățiile și orice altă realitate ar trebui să fie instrumente care îi folosesc pentru a dezvolta umanitatea proprie și pe cea a altora. Are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, casă, muncă, distracție, sănătate, cărți, structuri, organizații, călătorii, dar are nevoie și de dreptate, cultură, spiritualitate, iubire, echilibru fizic și psihic, are nevoie de Dumnezeu, să-l caute, să stabilească cu El o relație, are nevoie de ambiente în care să-l găsească și să se regăsească cu El… Bogățiile trebuie să-i folosească pentru a putea obține aceste lucruri. Cu toții și din partea tuturor.

Din păcate omul poartă în sine și exigențe perverse. Este acel faimos câmp despre care Isus vorbește în parabola grâului și a zizaniei. Omul nu este numai dorință spre bine, spre adevăr, spre frumos; poartă în sine și multe tendințe care îl inclină spre răul care îl sărăcește/împovărează pe sine și pe alții. cu bogățiile poate să cultive grâul bun, poate să-l promoveze, să-l protejeze, să-l apere; dar poate și să se folosească pentru a favoriza și înmulți zizania. Avem în acest caz abuzul bogățiilor care nu mai servesc să creeze omul și o societate mai virtuoasă, dar favorizează creșterea unui om superb care crede că-i poate domina pe alții și să facă totul pentru a-și satisface capriciile lui, luxuria lui, ambiția lui, luxul desfrânat, capitalismul sălbatic, avariția și multe alte vicii și defecte care sărăcesc pe cel care posedă bogățiile și pe ceilalți oameni. Bogatul avar și mâncăcios ne învață ceva!

Concluzie

Cel care se folosește de bogățiile sale pentru a satisface dorințele lui vicioase și caută să se justifice cu scuza că are nevoie să-și procure timpuri de distracție, nu folosește bogățiile sale, dar abuzează de ele. Dintr-un punct de vedere moral este condamnabil, chiar dacă dintr-un punct de vedere juridic nu poate fi urmărit. Dar în afară de a face din bogății un instrument de o sărăcire/împovărare a umanului, produce și alte rele, ca de exemplu aservirea persoanelor capriciilor sale, ofensarea celor care ostenesc ani de zile pentru a câștiga ceea ce bogatul risipește într-o seară, exemplul câștigului facil, corupția. Nu se poate uita marele principiu că tot ceea ce omul face, trebuie să fie finalizat spre creșterea umană a lui și a altora, și nu pentru a ofensa umanitatea proprie și a altora.

Sf. Toma de Aquino, în Contra gentes rezumă în mod simplu și clar această învățătură. „Bunurile externe sunt necesare în vederea virtuți,pentru că prin acestea avem grijă de necesitățile trupului și-l ajutăm pe aproapele nostru. Dar lucrurile care sunt ordonate pentru un scop, (…) primesc măsura lor (modus) de la exigențele scopului. De aceea, bogățiile sunt bune atât cât folosesc pentru uzul virtuților; dacă însă această măsură nu este păstrată, astfel ca să împiedice uzul virtuților, bogățiile nu mai trebuie considerate un bine, ci un rău. Din acest motiv se întâmplă că pentru unii bogățiile sunt un bine pentru că se folosesc de ele în vederea virtuți; pentru alții, în schimb sunt un rău, pentru că sunt împiedicați de la practicarea virtuților” (III C.G., c. 135).

Autor: Giordano Muraro
Traducere și adăugire: pr. Pătrașcu Damian

CREDINȚA CA ÎNCREDERE ȘI BUCURIE – EVANGHELIA

Creștinismul începe cu termenul chaire, bucură-te, cuvântul cu care îngerul vestește nașterea lui Isus Mariei (cf. Lc 1, 28). După evanghelistul Luca, acest termen, care dă început istoriei creștinismului și al lui Isus, reprezintă fără îndoială denumirea programatică a ceea ce creștinismul este în esența lui. Evanghelistul repetă și variază acest început încă odată, de această dată lăsându-i un spațiu mai vast, narând nașterea lui Isus prin îngerul care le comunică păstorilor: vă vestesc vouă tuturor o bucurie imensă: charan megalen. În termenul „a vesti” prevalează încă în mod special accentul pe bucurie, pe ceea ce veselește, pe bine; într-adevăr apare aici în grecește termenul grec dens de semnificație care a fost asumat, în general de creștinism pentru a indica mesajul creștin și expresia lui literară centrală: euangelizomai, vă vestesc euangelion, un mesaj plăcut, bun: întreaga frază este impregnată de sentimentul de bucurie, de noul început, care trebuie să schimbe toate lucrurile.
Cu toții știm de acum că evangelium semnifică „mesaj plăcut”, ni-l amintim încă de la catehism sau din vreo predică. Dar, mai ales cu melancolie și poate cu amar confruntăm această etichetă atrăgătoare cu experiența noastră de toate zilele și cu impresia, pe care o fac creștinii, cu lipsa de bucurie, cu scrupulozitatea tulburătoare, cu josnicia de spirit ce ni se pare că este negarea cea mai puternică a tot ceea ce este creștin. Sentimentul că creștinismul se opune bucuriei, senzația torturii, a chinului și tristeții este un motiv cu siguranță mult mai puternic decât abandonarea Bisericii, decât nu sunt toate problemele teoretice provocate astăzi de credință. Acestei revolte a sentimentului Friedrich Nietzsche i-a dat expresia cea mai perturbatoare și mai impresionantă:

Tot acest reziduu de fabulă creștină, acești păianjeni de concepte, această teologie nu ne interesează deloc; ar putea fi de mii de ori mai absurde, dar noi nu vom ridica nici măcar un deget împotriva lor. Până astăzi, asaltul împotriva creștinismului nu numai că a fost condus timid, dar și în gol, inutil. Până când nu se va considera morala creștină ca un delict capital împotriva vieții, apărătorii ei vor avea succes. Problema curatului adevăr al creștinismului (…) este o chestiune foarte accesorie, până când nu se va pune în discuție morala creștină .

Dar cum se prezintă revolta împotriva reprezentării creștine a valorilor? Ce direcție urmează? Două fragmente pot explica evoluția care ne interesează la Nietzsche:

Care a fost în lume până în acest moment în lume păcatul cel mai mare? Nu a fost cuvântul celui care a afirmat: Vai de cei care rând aici pe pământ?

Al doilea fragment spune:

Fără îndoială: dacă nu veți fi din nou copii, nu veți intra în împărăția cerurilor. (Iar Zaratustra indica ținând mâinile ridicate în sus). Dar noi nu vrem absolut să intrăm în împărăția cerurilor: am devenit oameni, deci voim împărăția pământească .

Același gând se găsește la tânărul Albert Camus care, în eseul pentru admiterea la universitatea din Algeri, la fraza lui Cristos: împărăția mea nu este din această lume, contrapune fraza:

Notre royaume est de ce monde, împărăția noastră este din această lume .

Cu aceasta ajungem la culmea problemei: creștinismul nu ne-a interzis oare pomul care se găsește în mijlocul grădinii, astfel că practic orice lucru ne este interzis? Psihiatria franceză, la sfârșitul secolului al XIX-lea a creat expresia „maladie catholique”, înțelegând prin aceasta acea particulară nevroză ce pare să provină dintr-o pedagogie chinuitoare unde atât cea de-a patra poruncă cât și a șasea absorb complet ființa umană; complexele de autoritate și de puritate îl fac pe om incapabil să fie liber pentru sine până la punctul că dezinteresul față de sine degenerează în pierderea eului și în refuzul iubirii, credința se transformă în condiție convulsă și nemântuitoare în loc să fie răscumpărătoare.

Pentru corectitudine, acum este util să parcurgem până la sfârșit calea și în direcția contrară. Prejudecata lui Nietzsche, care îl pune pe Dionis în fața Răstignitului și a virtuților lui cele mai slabe, morala celor puternici, a celor curajoși moralei resentimentului, îl conduce să contrapună mediocrului animal virtuos idealul unui spirit care ingenuu, adică involuntar și datorită plinătății și puterii debordante, se distrează cu tot ceea ce până atunci se definea ca fiind sfânt, bun, de neatins, divin .

Aceasta este morala guardianilor câmpurilor de concentrare, pe care el o gândește și o proiectează în cele mai mici amănunte, proiect care este de o mare profeție neliniștitoare: o lume a celor cruzi și violenți, care sunt lipsiți de semnificație și pentru sine înșiși. Mai realistă și mai semnificativă mi se pare strada parcursă de A. Camus: împărăția mea este din această lume; lumina și soarele pământului lui african dau formă acestei lumi; a o traversa, a o îmbrățișa, a o domina ar trebui să fie bucuria supremă. Dar deja opera din tinerețe L’envers et l’endroit, care se află foarte aproape de perioada entuziastă a descrierii băii matutine în lumină și în apă din eseul intitulat Les noces, descrie și experiența contrară: poetul la Praga, un oraș unde nu înțelege pe nimeni și a cărei frumusețe se transformă pentru el într-o obscură pușcărie. Orașul limbii necunoscute, a totalei izolări și al non-sensului devine simbolul vieții și al omului în această lume: domiciliat într-un oraș a cărei limbă nu o cunoaște, închis într-o solitudine mortală; în sfârșit frumusețea ei devine batjocură iar prizonierul se prăbușește în abisul absurdului . În sfârșit, observăm trăirea noastră de fiecare zi, banalul cotidian din jurul nostru. Ajunge să privim la un chioșc de ziare și reviste ilustrate pentru a înțelege că umanitatea s-a eliberat de tot de ceea ce francezii au definit ca „maladie catholique”. Aceasta nu mai recunoaște deloc pomi opriți. Dar a devenit sănătoasă? Avangarda libertinajului însuși îl contestă, așa cum se poate citi în multe genuri de reportaje: este devorată de greață și de plictiseală – absența libertății nu a făcut altceva decât să devină mai gravă.

Ce se întâmplă, deci, omului? În orice ca, nu mi se pare că bucuria este o problemă simplă, așa cum dealtfel mulți dintre Părinții conciliari de la Conciliul al II-lea din Vatican și-o imaginau. La o privire mai atentă, orice cale de ieșire pare blocată. Pare că atât disciplina cât și permisivitatea fac ca omul să fie sclav, trist și gol. Deci nu poate fi ajutat? Are dreptate Camus atunci când afirmă că, observând lucrurile în lumină, se poate numai recunoaște că omul este o ființă absurdă, a cărui unică posibilitate constă în a accepta absurdul: să împingă continuu stânca lui Sisif până pe creastă, chiar dacă știe din start că acesta se va rostogoli totdeauna înapoi?

Înainte să acceptăm o diagnoză atât de necruțătoare și distructivă, trebuie să ne întrebăm din nou și să privim în jurul nostru – mai mult încă, omul nu poate în nici un caz să se oprească și să se creadă o ființă absurdă; el este format astfel ca să poată avea posibilitatea să confere un sens, pentru a putea trăi. Sensul este condiția existenței; lipsa sensului definitiv stinge viața. Cel care nu mai poate să propună un sens, știe că nu mai poate fi nici justificat să transmită viața umană: negarea viitorului, pe care astăzi o experimentăm pe scară largă, este rezultatul logic al crizei sensului în care ne aflăm; este clar, deci, că aici nu este vorba de o aromă sau de o sticluță de parfum accesoriu adăugat vieții umane, dar că iarba „sens”, care cel puțin este strict asemenea ierbii „bucurie” se identifică cu iarba înseși a vieții. Ne oprim deci din nou asupra proclamării bucuriei care definește creștinismul. Cum stau lucrurile în raport cu aceasta? Care este adevărata ei semnificație?

Începem din nou cu multă prudență, cu o constatare lingvistică. Cuvântul evangelium înseamnă mesaj plăcut. Dar la origine ea nu are sensul gentil și inofensiv pe care noi îl înțelegem, atunci când îl traducem sărăcind-o, prin „vestea cea bună”. În perioada în care trăia Isus, cuvântul își găsise un loc special în limba teologiei politice de atunci; poruncile împăratului, orice act promulgat de împărat era definit ca fiind evangelium, chiar dacă pentru destinatari, în sens strict, nu era o veste plăcută. Evangelium, în acest caz, vrea să spună: mesaj al împăratului; la sfârșit este inerent a ceva majestatic, nu de sentimental la preț bun; mesajul este plăcut pentru că provine de la cel care ține unită lumea, chiar dacă aceste mesaje nu totdeauna sunt clare și persuasive. Într-adevăr, dacă un om, împăratul, pretinde să fie un zeu și declară mesajele sale ca fiind evanghelii, ne aflăm în prezența unei pretenții de autoglorificare din partea omului. Dar atunci când în această folosire a limbajului intră fiul tâmplarului din Nazaret, semnificația precedentă este contemporan asumată și depășită: mesajul lui Isus este evangelium, nu pentru că ce-ar place incondiționat sau pentru că este comod, sau distractiv, ci pentru că provine de la cel care posedă cheia fericirii adevărate. Adevărul nu totdeauna este comod pentru oameni, dar numai adevărul îi face liberi și numai libertatea face fericiți. Mai trebuie să ne întrebăm în mod specific: ce anume face ca omul să fie fericit? Și ce anume îl face trist? Ce anume îl contrariază și ce îl face să se deschidă față de alții? se obișnuiește să se spună despre oamenii care au un aspect foarte lipsit de armonie și care transpiră lipsă de bucurie – pentru a exprima tipul extrem de contrarietate în fața ființei –: acesta nu se place nici măcar pe sine (are o față acră); de fapt, cine sau ce place celui care se află în disensiune cu sine însuși ? Aici apare ceva fundamental: egoismul este ceva natural și total presupus omului, dar nu este deloc acceptarea de sine. Trebuie depășit primul și luptat pentru a obține pe cel de-al doilea; este fără îndoială cea mai periculoasă dintre erorile pedagogilor și a moraliștilor creștini faptul de a fi deseori confundat între ele cele două aspecte, astfel că au eliminat fiat-ul față de sine, întărind astfel și mai mult egoismul ca răzbunare a eului negat. Cel care vrea să fie numai supranatural, numai dezinteresat de sine, la sfârșit se regăsește fără eu, dar desigur nu dezinteresat. Ultima adnotare pe care Bernanos o face să scrie parohului său de țară în jurnalul omonim spune așa:

Este mult mai ușor decât se crede ca omul să se urască pe sine. Harul stă în aceasta: a se uita. Totuși, dacă în noi s-ar elimina orice orgoliu, atunci harul cel mai mare ar fi acela de a ne iubi în mod umil ca orice altă parte, chiar dacă inesențială, a mădularelor suferinde ale lui Cristos.

Cu această frază se așează o pace profundă asupra acelui jurnal, altminteri atât de melancolic. La sfârșit observăm ceva din adierea evangheliei, a bucurie ce derivă din vestea cea plăcută. Într-adevăr, omul este răscumpărat atunci când reușește să se iubească ca o parte din mădularele suferinde ale lui Cristos, în oarece fel uitând de sine, liber și, deci, în sintonie cu sine însuși.

Ne exprimăm în mod mai simplu și mai practic: originea bucuriei se află în armonia omului cu sine însuși. Cel care reușește să se accepte pe sine, reușește și să pronunțe acel fiat decisiv. Trăiește în fiat. Și numai cel care reușește să se accepte pe sine, poate să accepte și pe celălalt și lumea. Motivul pentru care omul nu-l poate accepta pe celălalt, alteritatea, și nu se poate afla în acord cu sine constă în faptul că nu-i place eul său, și, deci, pe bună dreptate, nu-l poate accepta pe celălalt.

Acum ne aflăm în fața a ceva singular: incapacitatea de a accepta eul implică incapacitatea de a accepta tu-ul, iar acest lucru este clar. Dar cum poate omul să valorizeze eul său, să-i de-a consimțământul? Iese la lumină ceea ce poate este neașteptat: omul de unul singur nu poate absolut să-l obțină. De unul singur nu poate în nici un caz se fie de acord cu sine. Eul său îi devine acceptabil numai atunci când el este acceptat mai înainte de un alt eu. El se poate iubi numai dacă mai înainte este iubit de un altul. Mama îi dăruiește viața fiului nu numai fizic: i-o transmite în totalitate numai pentru că acceptă plânsul copilului și îl transformă în surâs. Viața devine acceptabilă numai dacă se simte primită și este într-adevăr primită. Omul este o ființă specială, care nu necesită numai de nașterea fizică, ci și de aprobare/acceptare, pentru a putea să trăiască. Aici își are fundamentul fenomenul „sindromului nosocomial”: dacă este refuzat primul acord cu existența, dacă este distrusă acea unitate psiho-fizică, cu ajutorul căreia cu viața se înrădăcinează în profunzimea inconștientului acel „Da, este bine ca tu să trăiești” – atunci nașterea înseși este distrusă iar existența nu este pe deplin formată . Nu numai sindromul nosocomial își are aici izvorul, dar și convulsiile generației noastre își găsesc tot aici fundamentul lor: fascinația revoluției, de mult timp, nu mai este o simplă insurecție împotriva nedreptăților de reparat, ci o obiecție împotriva ființei înseși, care nu a trăit experiența de a fi acceptată și, deci, de a nu fi nici măcar acceptabilă. Pentru ca omul să se poată recunoaște trebuie să i se spună: este drept ca tu să fii – nu prin cuvinte, ci prin acel act fundamental al vieții pe care îl numim iubire. Esența iubirii este tocmai acea de a voi existența altora, de a-i crea, pentru a spune astfel, din nou. Cheia pentru eu se află în tu; calea spre tu trece prin eu.

Numai acum se naște întrebarea decisivă în toate sensurile: este adevărat ceea ce mi se spune: este bine ca tu să fii. Este cu adevărat bine? Iubirea pe care cineva o are față de mine nu ar putea fi în ultimă instanță o crudă eroare? Dacă iubirea care mă împinge la existență nu se bazează pe adevăr, trebuie să blestem și iubirea care mă trădează, care ține bine strâns ceva ce ar fi mai bine să fie distrus. S-ar putea descrie această tragică dilemă, refăcându-ne la exponenții experienței moderne a vieții, la Sartre și Camus, dar și la atitudinea stângii noi. Este fără îndoială clar că actul în aparență atât de simplu de a ne vrea binele, de a fi în armonie cu noi înșine, originează practic problema întregului univers. Originează problema adevărului: este bine ca eu să fiu; e bine ca un lucru să fie; este un bine lumea? Cât sunt de limitate persoanele care astăzi au curajul să de-a, în interiorul lor, un răspuns afirmativ la această întrebare – care au curajul să creadă că e bine ca ele să existe! Aici se află rădăcina anxietății, a neîncrederii care ia în stăpânire foarte mulți oameni. Iubirea de una singură nu este în stare să răspundă. Dacă adevărul este împotriva iubirii, acesta este inutil. Numai dacă iubirea și adevărul sunt de acord, omul poate deveni fericit: numai adevărul face liberi.

Semnificația evangelium creștine afirmă: Dumnezeu găsește omul atât de important încât a suferit personal pentru el. Crucea, care pentru Nietzsche este semnul cel mai abominabil al caracterului negativ al religiei creștine, în realitate este miezul/nucleul evangelium, este vestea cea bună: este bine ca tu să fii – nu; este necesar ca tu să fii. Crucea este recunoașterea pozitivității vieții noastre, nu în cuvinte, ci într-un act de atât de mare radicalitate care face astfel ca Dumnezeu să se facă trup și în aceasta să pătrundă incisiv, că pentru Dumnezeu merită să moară în Fiul său devenit om. Cine este iubit până la punctul ca altul să identifice propria viață cu iubirea și nu acceptă să mai trăiască fără această iubire; cine este iubit până la moarte, știe că este cu adevărat iubit. Dar dacă Dumnezeu iubește în acest fel, suntem cu adevărat iubiți. deci, iubirea este adevăr iar adevărul este iubire. Merită deci să trăim. Tocmai aceasta este evangelium. Și, deci, tocmai pentru că mesajul crucii este o „veste bună” pentru cel ce crede; unica veste bună care elimină oricărei alte bucurii ambiguitatea ei și o face demnă să fie trăită cu bucurie. Creștinismul este bucurie în însușii nucleul său, este autorizare să fim veseli – chaire, „bucură-te” cu care începe, indică în întregime esența lui.

Credința creștină este „vestea cea bună”, evangelium: este astfel în inima ei, în întreaga ei esență. acum trebuie însă să ne întrebăm: cum poate ea astăzi să ne transmită forța ei eliberatoare și îmbucurătoare? Trebuie înainte de toate să fie clar un lucru: caracterul îmbucurător al credinței creștine nu provine din eficiența organizării eclesiastice. Biserica nu este o uniune pentru a organiza distracții, a cărei valoare rămâne sau cade în funcție de succesul acțiunilor îndreptate să promoveze umorul. Dacă organizațiile unei asociații asemănătoare ar fi plictisitoare și lipsite de umor, ea ar fi inutilă, pentru că bucuria pe care ea ar putea să o dea ar provine din organizațiile sale. Dar forța mesajului creștin are rădăcini mai profunde. Vestea de a fi iubiți, care conferă valoare vieții noastre, rămâne și atunci când mesagerii ei nu mai contribuie mult cu aport propriu: preotul nu este un orator carnavalesc, chiar dacă nu i-ar sta rău, dacă poate face și acest lucru, pentru că bucuria profundă a inimii este și fundamentul real al umorului și astfel umorul, dintr-un anumit punct de vedere este în mod real un termometru al credinței. Valoarea unei iubiri umane nu decade dacă cei care se iubesc nu se pot uni unul cu celălalt; prizonierul din Rusia poate înțelege pe deplin ce vrea să însemne siguranța de a fi așteptat acasă și că este iubit: același lucru este valabil pentru evangelium; bucuria ei ajunge la rădăcinile vieții noastre și evidențiază forța ei și în faptul că ea ne susține atunci când orice alt lucru în jurul nostru devine întunecat. Bucuria creștină este valabilă și pentru cei obosiți și oprimați, pentru care nu există nici un motiv de bucurie; acest cuvânt al lui Isus, în care Nietzsche vedea „păcatul cel mai mare”, este în adevăr expresia faptului că bucuria evangheliei ajunge în mod real în profunzime și ajunge și acolo unde diferiții binefăcători ai fericirii față de umanitate falimentează iar cuvintele lor devin goale și lipsite de sens.

Spuse fiind acestea, rămâne problema: ce anume poate și trebuie să facă Biserica pentru ca noi să putem în mod real să înțelegem bucuria evangheliei? Evident, nu putem aici să luăm în considerație o listă de posibilități pastorale: trebuie să lăsăm un spațiu vast imaginației neprogramate a creștinului. Desigur, cu această limitare renunțăm la lucrul cel mai important sub multe aspecte, pentru că umorul creștinilor, care provine din siguranța lor răscumpărătoare de a fi primiți, ar trebui să fie maniera în care bucuria evangheliei se iradiază imperceptibil în existența de fiecare zi, în duritatea fără umor a lumii tehnicizate. Să facem referință la ceea ce, pentru a spune astfel, este ministerial, oficial, și să ne amintim de unele lucruri: Biserica îi dăruiește omului sărbătoarea iar sărbătoarea este ceva diferit de timpul liber. Simplul a nu munci nu înseamnă sărbătoare. Și este o problemă a societății actuale pentru că a ajuns la o sațietate de fond în cultul muncii, dar a nu reuși să-l întâlnești pe celălalt, adică libertatea, evadarea din obișnuință , astfel că timpul liber pentru el devine în mod lent mai periculos și neliniștitor decât munca. Dar ce anume creează sărbătoarea? Tocmai aceasta: sărbătoarea nu se bazează pe o alegere a noastră, nu este încă odată ceva pregătit de noi înșine. Este o caracteristică a nu fi alegerea noastră: este ceva pe care nu noi o stabilim să o facem, dar ea ne este dăruită în precedență, ca derivă dintr-o concesiune care nu suntem noi care-l pronunțăm pentru noi înșine. Mai mult încă, sărbătorii îi aparține o realitate care se dă și care în acest fel face din sărbătoare, dintr-o pauză de la muncă, o realitate dintr-o altă specie. Avem în sfârșit un al treilea element: acest „altceva” poate fi cu adevărat sărbătoare numai dacă se bazează pe o autorizație de a fi fericiți. Sărbătoarea este manifestarea faptului că timpul nostru nu ne derivă numai din mișcarea aștrilor, dar de la oamenii care au trăit, au iubit și au suferit înaintea noastră. Deci timpul omului este un timp uman. Mai radical se exprimă faptul că noi primim timpul nostru de la Cel care susține totul. Este năvălirea Celui Total Altul în existența noastră – semnul că nu suntem singuri pe acest pământ.

Sărbătoarea, din partea ei, a inspirat arta, frumusețea fără scop, care tocmai datorită acestui aspect este infinit consolatoare, pentru că nu are nevoie să folosească la ceva, nici nu s-a născut pentru valoarea unui programat timp liber. Am putea privi aici istoria și să ne întrebăm: ce ar fi lumea dacă ar dispărea darul sărbătorii, necreată de ea, în favoarea timpului liber programat? Ce ar fi lumea în care se ofilește frumusețea pe care credința a trezit-o? Dar vorbim despre prezent: fiecare liturgie ar trebui să fie un adevărat moment de sărbătoare, ar trebui să aibă în sine ceva lipsit de gânduri și eliberator gratuit al sărbătorii reale, o eliberare de constrângerea „făcut de noi” pentru a intra în răspunsul care ne așteaptă deja și care este suficient ca noi să-l ascultăm și să-l acceptăm. Dacă este așa, se va putea spune cu siguranță: Biserica va trebui din nou să învețe să celebreze sărbătorile și să iradieze splendoarea lor. Supunerea ei față de lumea rațională în acești ultimi ani a fost prea profundă asupra acestui punct, astfel că ea s-a despuiat de ceva ce îi era propriu. Ea trebuie să ne conducă la sărbătorile pe care le păstrează în credința ei; astfel va putea să facă în vreun fel fericiți pe cei pentru care vestea cea bună, dacă o privim din punct de vedere rațional, este inaccesibilă.

Ultima indicație: credința dăruiește comuniunea și depășește solitudinea. Cel ce crede nu este niciodată singur. Atât pentru faptul că știe că este însoțit de o ascultare, care îi dă totdeauna atenție, cât și pentru faptul că știe că are totdeauna în spate o mare comunitate a celor care au parcurs în toate timpurile aceeași cale și care i-au devenit frați: Augustin, Francisc din Assisi, Toma de Aquino, Maximilian Kolbe, etc., nu sunt entități ale trecutului. În credință ei trăiesc, ne vorbesc, ne înțeleg, și noi îi înțelegem. Cupa imagine a lui Camus, care avea impresia că orice relație umană are loc atunci când doi oameni discută între ei prin pereții unei cabine telefonice: foarte aproape, dar și impenetrabili unul față de celălalt – această scenă nu-l tulbură pe cel care este înrădăcinat vital în credință. Acolo unde o persoană și-a deschis profunzimea inimii, nu mai este impenetrabil. Chiar dacă nu se cunosc foarte bine, există o comunicare ce vine din profunzimea unde cu toții sunt deschiși unul față de celălalt. Din acest punct de vedere, posibilitatea comuniunii, care rezidă în credință, este complet diferită de cea din orice altă asociație și partid din care omul poate să facă parte. Și aici s-ar putea face un examen de conștiință în Biserica de astăzi: oamenii caută și au nevoie de comuniune astăzi mai mult ca oricând, din moment ce comunitățile naturale au fost distruse, iar zidurile solitudinii se ridică tot mai înalte. Biserica trebuie să mediteze din nou asupra posibilităților de răspuns care aici le sunt acordate; trebuie să învețe să ofere experiența de comuniune și să deschidă oamenii spre comuniune. Ea are, tocmai în acest punct, o posibilitate de a da bucurie omului: trebuie să învețe să facă acest lucru cu adevărat, și mai mult decât a făcută-o până astăzi.

Cu aceasta ajungem la o adnotare conclusivă. Biserica suferă astăzi din cauza contrastului dintre partide, din cauza ideilor care în interiorul ei se agită, iar pentru creștini va fi tot mai dificil să se orienteze, să deosebească pe adevărații profeți de cei falși. Problema noastră este intim legată de discernământul duhurilor. Una din metodele fundamentale pentru a reuși să se deosebească spiritele este aceasta: acolo unde nu există bucurie și se stinge umorul, cu siguranță nu este prezent Duhul Sfânt. Și invers: bucuria este un semn al harului. Cel care este liniștit în profunzimea inimii sale, cel care a suferit și nu și-a pierdut bucuria, nu poate fi departe de Dumnezeul evangheliei, al cărei prim cuvânt, în pragul Noii Alianțe, sună astfel: bucură-te.

TESTAMENTUL SPIRITUAL AL LUI SHAHBAZ BHATTI, MINISTRUL PAKISTANEZ PENTRU MINORITĂȚI RELIGIOASE

Mi s-au propus funcții înalte în guvern și mi s-a cerut să abandonez bătălia mea, dar eu am refuzat totdeauna, chiar cu riscul vieții mele. Răspunsul meu a fost totdeauna același: Nu, eu vreau să-l slujesc pe Isus în calitate de om comun.
Această credință mă face fericit. Nu vreau popularitate, nu vreau poziții de putere. Vreau numai un loc la picioarele lui Isus. Vreau ca viața mea, caracterul meu, acțiunile mele să vorbească despre mine și să spună că îl urmez pe Isus Cristos. Această dorință este atât de puternică în mine încât m-aș considera privilegiat în cazul în care – în această încercare a mea și în această bătălie pentru a-i ajuta pe cei nevoiași, săracii, creștinii persecutați din Pakistan – Isus ar voi să accepte sacrificiul vieții mele. Vreau să trăiesc pentru Cristos și pentru El vreau să mor. Nu mi-e frică de nimic în această țară.

De multe ori extremiștii au încercat să mă ucidă și să mă închidă în pușcărie; m-au amenințat, persecutat și au terorizat familia mea. Extremiștii, acum câțiva ani, au cerut chiar părinților mei, mamei și tatălui meu, să mă convingă să nu mai continui misiunea mea în favoarea creștinilor și a celor nevoiași, altfel m-ar fi ucis. Dar tatăl meu m-a încurajat totdeauna. Eu spun că, până voi fi în viață, până la ultima suflare, voi continua să-l slujesc pe Isus și această săracă, suferință umanitate, creștinii, nevoiașii, săracii.

Vrea să vă spun că aflu multă inspirație în Sf. Scriptură și în viața lui Isus Cristos, cu cât citesc mai mult Noul și Vechiul Testament, versetele Bibliei și Cuvântul Domnului cu atât se întăresc puterea și determinarea mea. Când reflectez asupra faptului că Isus Cristos a jertfit totul, că Dumnezeu l-a trimis pe însușii Fiul său pentru răscumpărarea și mântuirea noastră, mă întreb cum aș putea să urc și eu drumul Calvarului. Domnul nostru a spus: „Vino cu mine, ia-ți crucea și urmează-mă”. Fragmentele din Biblie pe care le iubesc mai mult recită: „Mi-a fost foame și mi-ați dat să mănânc, mi-a fost sete și mi-ați dat să beau, eram străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, închis și ați venit să mă vizitați”. Astfel, atunci când văd lume săracă și nevoiașă, gândesc că sub înfățișarea lor este Isus cel care îmi vine în întâmpinare.

Pentru aceasta încerc totdeauna să fiu de ajutor, împreună cu colegii mei, să duc asistență celor nevoiași, celor înfometați, celor însetați.

Traducere de: pr. Pătrașcu Damian

DESPRE POST, POMANĂ ȘI RUGĂCIUNE...

A început Postul Mare din nou. Ca în fiecare an, suntem invitați de Dumnezeu să trăim acest timp rugându-ne, postind și dând de pomană. Mă chinuie însă un gând: de ce să postesc? de ce să mă rog? de ce să dau de pomană? în aceste patruzeci de zile? Adică numai patruzeci de zile pe an trebuie să fim creștini mai buni, mai rugători, mai darnici? Personal cred că am putea chiar să facem abstracție de aceste instrumente, dacă am reuși să le punem în practică în tot timpul anului. Acestea ar trebui să facă parte din viața noastră obișnuită de creștini, 365 de zile pe an. Altfel riscăm să trăim un creștinism împăiat, care la prima zăpadă (sau căldură) va începe să miroase urât. Probabil motivul pentru care suntem invitați să insistăm acum asupra acestor instrumente rezidă în faptul că Dumnezeu este conștient că suntem oameni slabi și nu putem ține tot timpul hățurile întinse, și atunci ne propune măcar un timp scurt ca să fim mai oameni, mai creștini.
În al doilea rând, nu mi-a plăcut deloc mesajul Patriarhului României, care a spus că acest timp de post este o lucrare personală. Mie mi se pare că nu este deloc personală. Pentru că, în primul rând, nu vrem să ne înviem pe noi înșine, nu vrem să slăbim postind, nu vrem să fim mai filantropi dăruind ceva din bunurile noastre, nu vrem să fim neapărat mai sfinți. Pur și simplu, ne pregătim pentru Învierea lui Cristos, care presupune și învierea noastră (din păcate), dar acesta este pe al doilea plan. După părerea mea, toate aceste instrumente invită la RELAȚIE. Nu le fac pentru mine, ci ca să intru în relație cu mine, cu Dumnezeu și cu semenii mei. Nu intru în mine pentru a descoperi acolo mizeria păcatelor din mine, ci pentru a mă întâlni cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, postul nu este un timp egoist. Pot să-mi dau pomană și mie (poate un timp pentru a sta cu mine!). Dacă mă gândesc bine, nu știu de când n-am mai stat de vorbă cu mine. Să mă întreb și eu: ce mai faci, Damian? Cum o mai duci? Mă voi ruga pentru că vreau să intru în dialog cu Dumnezeu, să-l mai întreb ce face. Voi posti și voi încerca să-mi ascult trupul, poate are și el să-mi spună ceva, dacă se mai simte bine cu mine, dacă nu-l maltratez, dacă-l iubesc. Vreau să-mi spăl ochii și inima ca să văd pe semenii mei, natura întreagă mai simplu, cu mai multă dragoste....

Fragmente dintr-un jurnal inexistent: Predica unui preot peruan

În cartea mea, Alchimistul, tânărul pastor Santiago se întâlnește la un moment dat cu un bătrân în piață. El se află în căutarea un tezaur, dar nu știe cum să-l descopere. Bătrânul începe să converseze:
- Câte oi ai?

- Suficiente – răspunde Santiago.

- Atunci ne aflăm în fața unei probleme. Nu te pot ajuta până când vei crede că ai oi suficiente.

Bazându-se pe acest fragment, preotul peruan Clemente Sobrado a făcut o reflecție interesantă, pe care o transcriu aici.

Una din marile probleme pe care cu toți le tărâm în viața noastră constă în faptul că vrem să credem că avem oi suficiente. Ne înconjurăm de certitudini, și astfel nimeni nu mai dorește ca să i se prezinte cineva propunându-i ceva nou. Măcar de-am suspecta că nu posedăm totul, nici faptul că nu suntem tot ceea ce am putea fi!

Se poate întâmpla ca să ne găsim în fața unei probleme grave, și, chiar dacă avem posibilitatea să ne ajutăm unii pe alții, adevărul este că puțină lume se lasă ajutată.

De ce? Pentru că noi credem că avem oi suficiente. Deja știm totul, avem totdeauna dreptate, stăm comozi în existența noastră. Aproape cu toții suntem așa: avem multe lucruri și puține aspirații. Avem multe idei deja definite și nu vrem să renunțăm la ele. Schema noastră de viață este deja bine organizată și nu avem nevoie de nimeni care să vină să provoace o schimbare.

Ne rugăm deja suficient, dăm de pomană, citim viețile sfinților, mergem la liturghie, ne împărtășim. Un prieten, odată, mi-a spus:

- Nu știu de ce vă caut, părinte. Eu sunt deja un bun creștin.

În acea zi, nu am reușit să aud acest comentariu fără să dau un răspuns:

- Atunci nu mai veni să mă cauți, pentru că am multă lume care mă așteaptă și este plină de îndoieli. Dar vrei să știi un lucru? Tu nu ești rău suficient pentru a fi rău, nici suficient de bun pentru a fi bun, nici suficient de sfânt pentru a face minuni. Ești numai un creștin satisfăcut de ceea ce ai făcut până acum. Și toți cei care sunt satisfăcuți, în realitate au renunțat să devină mai buni. Vom vorbi altădată, de acord? De atunci, când ne auzim la telefon, el începe spunând: Aici se află o persoană care nu s-a maturizat atât cât ar trebui.

Doamne, dă-ne totdeauna o inimă neliniștită, nesatisfăcută.
Dă-ne o inimă în care să se poată manifesta întrebările pe care nu am vrea să le punem.
Îndepărtează din inima noastră conformismul.
Ca noi să putem simți plăcerea a ceea ce avem. Dar să înțelegem că aceasta nu e totul.
Ca să înțelegem că suntem persoane bune.
Dar, mai ales să ne putem întreba totdeauna cum putem să devenim și mai buni.
Pentru că, dacă ne punem această întrebare, este posibil ca Tu să vii și să ne deschizi orizonturi pe care mai înainte nu am fi putut să le observăm.

Méditations pour le Carême- pour un chemin de conversion

Începem acest drum al Postului Mare, Post făcut din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, din rugăciune și din pocăință. Este vorba de patruzeci de zile în cursul cărora liturgia ne va ajuta să retrăim etapele principale ale misterului mântuirii. Așa cum bine știm cu toții. omul a fost creat pentru a fi prietenul lui Dumnezeu. Dar păcatul protopărinților noștri a rupt această relație de încredere și iubire, și a făcut, în consecință ca umanitatea să fie incapabișă de a realiza vocația ei originară. Totuși, grație sacrificiului răscumpărător al lui Cristos, noi am fost salvați de puterea răului: într-adevăr, Cristos, scrie apostolul Ioan, s-a făcut victimă de ispășire pentru păcatele noastre (cf. 1 In 2, 2), iar Sf. Petru spune: El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna (cf. 1 Pt 3, 18). (...). Fie ca perioada Postului Mare, pe care noi îl începem astăzi cu ritul auster și semnificativa impunere a cenuții, să fie pentru toți o experiență reînnoitoare a iubirii îndurătoare a lui Cristos, care pe cruce și-a vărsat sângele pentru noi.

Nous entreprenons le chemin du Carême, fait d'écoute de la Parole de Dieu, de prière et de pénitence. Il s'agit de quarante jours au cours desquels la liturgie nous aidera à revivre les étapes principales du mystère du salut. Comme nous le savons, l'homme avait été créé pour être l'ami de Dieu. Mais le péché de nos ancêtres a brisé cette relation de confiance et d'amour, et a rendu par conséquent l'humanité incapable de réaliser sa vocation originelle. Toutefois, grâce au sacrifice rédempteur du Christ, nous avons été sauvés du pouvoir du mal : en effet, le Christ, écrit l'apôtre Jean, s'est fait victime d'expiation pour nos péchés (cf. 1 Gn 2, 2), et saint Pierre ajoute : Il est mort pour les péchés une fois pour toutes (cf. 1 P 3, 18). (...) que la période quadragésimale, que nous entreprenons aujourd'hui avec le rite austère et significatif de l'imposition des Cendres, soit pour tous une expérience renouvelée de l'amour miséricordieux du Christ, qui sur la Croix a versé son sang pour nous.


Benoît XVI, 21 février 2007

____________________________

Ci-joint dix règles pour un bon Carême. Mais elles ne signifient rien, si elles ne nous rapprochent pas de Dieu et des hommes. Ou si elles nous rendent tristes. Ce temps doit nous rendre plus légers et plus joyeux.


1. Prie. Chaque matin, le Notre Père et chaque soir le Je vous salue Marie

2. Cherche dans l'Evangile du dimanche, une petite phrase que tu pourras méditer toute la semaine. Chaque semaine ce texte est annoncé dans le journal Dimanche.

3. Chaque fois que tu achètes un objet dont tu n'as pas besoin pour vivre - un article de luxe - donne aussi quelque chose aux pauvres ou à une oeuvre. Offre-leur un petit pourcentage. La surabondance demande à être partagée.

4. Fais chaque jour quelque chose de bien pour quelqu'un. Avant qu'il ou elle ne te le demande.

5. Lorsque quelqu'un te tient un propos désagréable, n'imagine pas que tu dois aussitôt lui rendre la pareille. Cela ne rétablit pas l'équilibre. En fait, tu tombes dans l'engrenage. Tais-toi plutôt une minute et la roue s'arrêtera.

6. Si tu zappes depuis un quart d'heure sans succès, coupe la TV et prends un livre. Ou parle avec ceux qui habitent avec toi : il vaut mieux zapper entre humains et cela marche sans télécommande.

7. Durant le Carême quitte toujours la table avec une petite faim. Les diététiciens sont encore plus sévères : fais cela toute l'année. Une personne sur trois souffre d'obésité.

8. 'Par-donner' est le superlatif de donner.

9. Tu as déjà si souvent promis d'appeler quelqu'un par téléphone ou de lui rendre visite. Fais-le finalement.

10. Ne te laisse pas toujours prendre aux publicités qui affichent une réduction. Cela coûte en effet 30% moins cher. Mais ton armoire à vêtements bombe et déborde également de 30 %.

Cardinal Godfried Danneels, archevêque de Malines-Bruxelles
© Ctb/Pastoralia février 2007.

„CIUDĂȚENIILE” DIN BIBLIE

Pentru atei, Dumnezeu este un monstru iar Biblia este obscură de padre John Flynn, LC


ROMA, duminică, 27 februarie 2011 (ZENIT.org).- Una din argumentările avansate de ultimul val de atei constă în faptul că religia ar fi izvor de violențe și nedreptăți. În sprijinul acestei teze sunt invocate diferite texte din VT, care apar în net contrast cu valorile moderne.

Paul Copan răspunde la aceste acuzații într-o carte de recentă publicație, având titlul: „Is God a Moral Monster?: Making Sense of the Old Testament God”.

Titlul se inspiră dintr-o expresie folosită de ateul Richard Dawkins, după care Dumnezeu este „monstru moral”. Dawkins îl acuză pe Dumnezeu că este gelos, futil, nedrept și răzbunător, observă Copan, citând declarațiile acestuia.

Un coleg de-al său ateu, Christopher Hitchens, susține că VT conține justificarea traficului de ființe umane, sclavia și masacrele. În același timp, Daniel Dennet îl pictează pe Dumnezeu ca pe o ființă nesătulă de laude și ca unul care, afirmând că l-a creat pe om după imaginea lui manifestă astfel vanitatea lui.

Copan răspunde subliniind că în actul de creare a omului după imaginea lui, Dumnezeu în realitate manifestă iubirea lui, pentru că îl face pe acesta capabil de a se relaționa cu el, de a gândi rațional și de a fi creativ. Acesta este un privilegiu și nu o aservire, a observat. Departe de a fi o manifestare a egoismului, dorința lui Dumnezeu de a i se da cult, reflectă dorința lui ca noi să nu ne alienăm de realitatea cea mai adevărată, explică Copan. A da cult este o expresie a conștiinței noastre asupra locului pe care îl ocupăm.

Lauda noastră dată lui Dumnezeu izvorăște în mod natural din bucuria pe care o avem în Domnul. A-l lăuda vine din bucuria prezenței sale și din conștiința a ceea ce este cel mai prețios pentru viața noastră.

Copan subliniază că putem vedea umilința lui Dumnezeu în întruparea lui Cristos, care a îmbrăcat înfățișarea noastră umană și care, mai mult încă, a murit pe cruce pentru noi.

Ciudățenii

Unele capitole din această carte examinează ceea ce ateii au definit ca fiind „ciudățenii” ale Bibliei, privitoare la ales la preceptele asupra hranei, a sclaviei, a tratamentului femeilor și alte chestiuni.

Copan amintește textul din Matei 19, 8, unde Isus explică că Moise permisese divorțul din cauza împietririi inimii poporului. Societatea patriarhală, sclavia, întâiul născut și alte obiceiuri erau normale pentru acel timp.

Legea mozaică trebuia să fie numai temporară, iar dacă legile erau ciudate sau grosolane, acestea reprezentau totuși un progres față de uzanțele și structurile sociale ale Mediului Orient al epocii.

De exemplu, VT punea limite pedepselor care puteau fi aplicate sclavilor, diferit de ceea ce se întâmpla în țările din vecinătate, unde sclavii erau în totalitate la dispoziția stăpânilor. Încă, sclavii care se refugiaseră în Israel, trebuiau să fie primiți. Codice ca cea a lui Hammurabi aveau mult mai puțin respect față de viața umană, față de codul lui Moise. Multe legi încă erau limitate de legi adăugate. De exemplu, VT prescria pedeapsa cu moartea pentru 16 crime, dar pentru 15 din acestea judecătorul punea să impună o pedeapsă inferioară. În general, deci, legea mozaică era mult mai moderată în comparație cu alte legi medio-orientale, conchide Copan.

O altă diferență față de codicele luate în considerație de Copan constă în valoarea dată vieții încă nenăscute. O serie de texte din VT afirma valoarea intrinsecă a celui încă nenăscut.

Violențe

Unii atei susțin că religia este din natura ei un fenomen violent, observă Copan. Din acest motiv, susțin aceștia, ar fi necesar să avem mai multe valori iluministe și mai puine valori religioase. Dar, în realitate, trebuie să avem nevoie de mai multă religie, și nu de mai puțină, replică autorul cărții. credința noastră biblică susține toleranța, pentru că, în ciuda dezacordurilor noastre, afirmăm cu toții că ființele umane sunt făcute după imaginea lui Dumnezeu. Din acest motiv, Sf. Paul proclamă că Isus Cristos a îndepărtat toate diviziunile dintre rase, stări sociale și sex (cf. Gal 3, 28 și Ef 2, 11-22) și că suntem chemați cu toții la a depăși răul cu binele (cf. Rom 12, 21).

Trebuie însă să adăugăm că nu toate religiile sunt egale, afirmă Copan. Creștinii au fost persecutați de către politeiștii care dădeau cult împăratului roman, din cauza refuzării din partea lor de a adora alți zei.

Cât privește violențele perpetuate de către națiunile creștine, după părerea lui Copan, este simplist să se reconducă cauzele numai la factorul religios. Și pe lângă instrumentarea politică a religiei, trebuie să ținem cont și de factorii sociali și politici. În acest sens, atunci când începe un război în numele religiei, aceasta poate fi o justificare comodă pentru un conflict care ascunde cu totul alte cauze.

În VT, admite Copan, se regăsesc desigur practici care nu corespund idealului stabilit în primele două capitole din cartea Genezei, în care se afirmă principiul egalității demnității dintre oameni. Nu este necesar să se apere aceste practici, și putem ține cont de NT care aduce o mărturie diferită, susține autorul.

Dumnezeu nu a impus legi pe care Israelul nu era încă pregătit să le recepteze. A acționat în schimb în mod progresiv, însoțindu-l progresiv în drumul avansării morale. Astfel, de exemplu, atunci când citim de masacrele dușmanilor lui Israel. Nu este necesar să se justifice atari acțiuni, care au avut loc într-un context cultural care din punct de vedere moral era mai puțin evoluat. Aceste episoade, ne mai pot ajuta să înțelegem că Dumnezeu poate să-și ducă la îndeplinire planul lui de mântuire în ciuda acestor limite.

Vechiul și Noul Testament

Biserica catolică tratează despre acele texte care se numesc „obscure” în Biblie în Exortația Apostolică post-sinodală asupra Cuvântului lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii, Verbum Domini, din data de 30 septembrie 2010, la nr. 41-42. Noul Testament recunoaște Vechiul Testament ca și Cuvânt al lui Dumnezeu, explică Papa Benedict al XVI-lea, deoarece deseori îl citează și îl folosește ca dovadă a argumentelor lui.

Rădăcinile crșetinismului se găsesc în VT, de unde tragem hrană și îndemn, afirmă acest document. Învățătura creștină, continuă Papa, a rezistat totdeauna încercării de a pune în opoziție Vechiul Testament Noului Testament. În ciuda acestor contestații, trebuie să știm că tocmai în viața și în învățătura lui Cristos scripturile ebraice își află împlinirea.

Exortația observă că acest concept de împlinire este complex și prezintă trei dimensiuni. Prima este cea a continuității, apoi cea a discontinuității și, în sfârșit, cea a transcendenței.

Misterul pascal al lui Cristos este deplin conform – într-un fel care însă este imprevizibil – profeției și aspectului prefigurativ al Scripturilor; totuși, prezintă evidente aspecte de discontinuitate față de instituțiile VT, afirmă Papa.

NT este ascuns în VT iar VT se descoperă în NT, adaugă, citându-l pe Sf. Augustin.

Prin etape

Cât privește textele din VT care rezultă dificile de acceptat datorită violenței sau imoralității, exortația invită la a ne aminti că revelația este înrădăcinată în istorie. Planul lui Dumnezeu se descoperă progresiv și devine actual lent prin etape succesive, în ciuda rezistenței oamenilor.

Dumnezeu, deci, se face cunoscut pe sine în contextul unui particular nivel cultural și moral, iar Scripturile descriu fapte și obiceiuri din acea epocă. Din acest motiv, în timpurile de astăzi, putem rămâne perplecși în fața evenimentelor „obscure” care sunt descrise aici.

Cu toate acestea, exortația subliniază că profeții VT se opun constant oricărui fel de nedreptate, și că aceasta era o modalitate prin care Dumnezeu pregătea lumea să primească Evanghelia.

De aceea, îndemn teologii și păstorii să ajute toți credincioșii să se apropie de aceste pagini cu ajutorul unei lecturi care să le descopere lor semnificația la lumina misterului lui Cristos, încheie Papa.

Putem ține cont de aceste lucruri atunci când ne întâlnim cu atacurile superficiale care vinn din partea ateilor.

CUGETĂRI CELEBRE

 Dumnezeu a creat timpul, omul a făcut graba

Ce bine ar fi fost ca și urechile să aibă pleoape ca ochii! Ar fi auzit mai puține prostii.

 Lumea are nevoie de persoane care nu au nevoie de lume

 Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om cu doi ochi, doi urechi și o limbă vrea să spună că omul ar trebuie să asculte și să privească dublul față de cât vorbește

 Ia un secret, spune-l lui Dumnezeu, va deveni o rugăciune, spune-l oamenilor, va deveni o bârfă

 Dă-i lui Dumnezeu tot ce îți cere, apoi ia tot ceea ce îți dă

 Natura ne formează, școala de informează, viața ne deformează, numai Isus ne transformă

 A munci pentru Biserică e bine, a ne ruga e mai bine, a suferi e totul

 Eu pot obține mai mult de la Dumnezeu crezând în El în fiecare minut, decât strigând la el o noapte întreagă

 Dumnezeu te iubește așa cum ești, dar te iubește prea mult ca să te lase așa cum ești

 Dumnezeu nu a promis ceruri totdeauna albastre, nici cărări tot timpul pline de flori. Dumnezeu nu a promis soare fără a ploaie, nici bucurie fără suferință, nici pace fără durere

 Nu încercați să vi-l imaginați pe Dumnezeu, pentru că veți avea un Dumnezeu imaginar

 Hrănește credința ta, iar dubiile tale vor muri de foame

 Dumnezeu ne cheamă să fim pescari de oameni, nu paznicii lacului

 O predică nu trebuie să țină veșnic ca să producă rezultate pentru veșnicie

 Credința este ca un mușchi, iar rugăciunea o face să se întărească

 Dacă ești creștin în cele mai mici lucruri, nu înseamnă că ești un creștin mic

 În adolescență conceptul de Dumnezeu se personalizează și se interiorizează

 Creștinul este un om al păcii, nu un om în pace

 Dumnezeu spus suspinând: De ce Slujitorul meu mă abandonează pentru a pleca în căutarea mea?

 Avem religii suficiente pentru a ne urî, dar nu suficiente pentru a ne face să ne iubim unii pe alții

 Dacă nu reușim să ne iubim unii pe alții, atunci să încercăm să ne iubim alții pe unii

 Nu te apropia niciodată de un lucru pe care nu ai vrea să-l dai imediat

 Dumnezeu este punctul de contact dintre zero și infinit

 Posibilitatea ca Dumnezeu să nu existe nu este încă un motiv pentru a crede în oameni

 Aș prefera să cred că Dumnezeu nu există decât să cred că Dumnezeu este indiferent

 Cu cât se discută mai mult despre Dumnezeu cu atât se crede mai puțin

 Sfinții au vorbit cu Dumnezeu, nu despre Dumnezeu

 Dumnezeu este unica ființă care, pentru a domni, nu are nevoie nici măcar să existe

 Cine este Dumnezeu dacă nu cel care ne face să ne punem această întrebare?

 Credința este simțul inimii, așa cum vederea este simțul ochiului

 Voi aveți ceasuri, noi avem timp (proverb african)

NIHILISMUL, „OASPETELE NELINIȘTIT” CARE DĂ TÂRCOALE EUROPEI

Pentru Card. Bagnasco, la rădăcina crizei educative se află „lipsa de încredere în viață”.

ROMA, venerdì, 25 febbraio 2011 (ZENIT.- “Există un oaspete neliniștit care dâ târcoale Europei: este nihilismul care uniformizează gândurile, șterge perspectivele și orizonturile”. Este ceea ce a spus Cardinalul Angelo Bagnasco, Președintele Conferinței Episcopale Italiene (CEI), prezentând în ziua de 24 februarie, la Universitatea Pontificală Salesiana din Roma, Nota Pastorală a CEI „E educa la viața bună a Evangheliei. Orientări pastorale a Episcopatului Italian pentru deceniul 2010-2020”.

În intervenția sa cardinalul a pus diferite problematici, și a invitat să ne „întrebăm nu atât ce se poate face pentru tineri, cât ce suntem noi adulții. pentru că suntem puncte de referință, maeștrii de viață, atât prin cuvinte cât și prin mărturia operelor”. Din acest motiv a încurajat la o „punere în discuție”, la o „verificare a propriei modalități de a fi”.

Arhiepiscopul de Genova a voit, deci, să amintească că „atitudinea de fond a Bisericii față de lume este simpatia”, astfel că misterul Întrupării ar putea fi interpretat ca „simpatia lui Dumnezeu față de umanitatea rănită de păcat și de moarte”.

Deci, „tocmai pasiunea pentru Cristos îi împinge pe credincioși la pasiunea față de umanitate” și aici se regăsește „principiul nostru fondativ pentru a sluji lumea”. Dar dacă această motivație slăbește, se pierde, „motivația de a fi sare și lumină a istoriei”. Din acest motiv, a spus Bagnasco, Sf. Părinte nu încetează să ne îndemne să „nu ne îndepărtăm privirea de la chipul lui Cristos”.

Purpuratul a mai subliniat că la rădăcina emergenței educative se află „lipsa de încredere în viață”. Chiar dacă o altă cauză se poate identifica și într-o „epuizare/lipsă de nervi a rațiunii”.

Și „pe această expunere fără apărare – a continuat Președintele CEI –, se concentrează focul încrucișat al intereselor din cele mai diferite, economico-comerciale, ideologice. Rezultatul interior este o emotivitate care, față de timpurile trecute, este mult mai solicitată și necontrolată, căreia îi corespunde un spațiu de reflecție mult mai modest, până la a cristaliza non-distincția dintre inteligență și impresionabilitate”.

Citând pe filosoful Jacques Maritain, Cardinalul Bagnasco a amintit că „tinerii așteaptă altceva: inima lor nu invocă acest rău de a trăi, ba din contră aspiră în altă parte cu înnăscuta speranță că aventura vieții să fie promițătoare și plină de soare, bogată în semnificații, demnă de a fi trăită lăsând ceva mai bun și mai înălțător în urmă”.

Opera educativă, a continuat, „necesită un raport personal de fidelitate între subiecte active, care sunt protagoniste ale relației educative, și în virtutea faptului că munca educativă se altoiește în actul generativ și în experiența de a fi fii: nu terminăm niciodată să fim fii, și din acest motiv putem fi părinți și educatori”. Deci, „fiecare părinte în fața fiului, ca și fiecare educator în fața tânărului, nu trebuie să se întrebe ”ce pot face pentru el?, dar cine sunt eu?”.

De aici și necesitatea de a educa la întrebări, la adevăr, la rațiune, la uman și la credința gândită.

„Chestiunea așa numitelor valori care nu se negociază – a continuat –, cu tot ceea ce rezultă din aceasta, delimitează această linie de graniță, această creastă dincolo de care omul se pierde pe sine iar societatea devine mai lipsită de umanitate. A nu fi deplin conștienți de acest pariu și a nu sta cu rațiunile rațiunii uniformizate și iluminate de credință, ar însemna un grav păcat de omisiune față de Dumnezeu și față de om”.

Iar cunoscuta expresie – cultura vieții și cultura morții – nu este o formă literară folosită de Magister datorită puterii ei sugestive, dar descrie lucid realitatea pe care o trăim: este vorba de viitorul omului – a încheiat –. A redimensiona sau a trece sub tăcere, a nu lua în mâini cu decizie și mare angajare problema, ar însemna a lipsi de la întâlnirea la care Domnul ne cheamă”.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: http://www.zenit.org/