Fabula lui Nathan cel înțelept

„Se povestește că acum multe veacuri în urmă un om din Orient avea un inel inestimabil, un cadou prețios. Piatra, un opal cu o sută de frumoase reflexe colorate, are o putere secretă: face ca să fie binevoit lui Dumnezeu și oamenilor pe oricine îl poartă cu încredere. El lăsă acest inel fiului lui cel mai iubit. Acel fiul îl lăsă la rândul lui fiului său cel mai iubit. Inelul trecut astfel din fiu în fiu, până ajunse la un tată care avea trei fii. Toți trei îl ascultau la fel de bine, iar el nu reușea să facă nici o diferență între ei, pentru că toți îl iubeau la fel. Numai din când în când, unul sau altul dintre fii i se părea mai demn să primească inelul, mai ales în momentele în care unul sau altul dintre acești fii se afla cu el. Astfel, cu o dulce afecțiune, el promise inelul fiecăruia dintre cei trei fii. Continuă astfel până când nu mai putu. Dar, aflându-se pe patul de moarte, acel tată bolnav și bătrân se găsi în încurcătură. Să-i supere pe doi dintre fii îl întrista tare. Chemă un aurar și îi porunci să0i facă două inele care să fie exact la fel cu inelul pe care-l avea. Aurarul îl îndeplini dorința întocmai. Când aduse inelele la bătrân, acesta nu reușea deloc să le deosebească de inelul adevărat. Fericit, cheamă fii, unul câte unul, le împarte binecuvântarea lui și dăruiește fiecăruia un inel, după care moare. 

Odată mort tatăl, fiecare dintre fii scoate inelul și-l arată celorlalți, fiecare pretinzând că are originalul, și că moștenitorul întregii averi este el. se ceartă, se cercetează, se acuză reciproc. Degeaba. Era imposibil să se demonstreze care era inelul adevărat. Fii au mers la judecată. Și fiecare a jurat în fața judecătorului că a primit inelul din mâna tatălui (și era adevărat), și cu mult timp înainte tatăl promisese fiecăruia în parte că va fi primit inelul (era adevărat și acest lucru). Tatăl, spunea fiecare, nu putea să-l înșele atât de amar. Fiecare spunea că tatăl era foarte bun, și că nu l-ar fi înșelat; și astfel fiecare îi acuza pe ceilalți doi de înșelăciune. Judecătorul spuse: voi susțineți că inelul adevărat are magica putere de a-l face iubit pe cel care-l posedă lui Dumnezeu și oamenilor. Să fie acest aspect care să decidă! Inelele false nu vor putea face așa ceva. Deci, spuneți-mi: care dintre voi este mai iubit decât ceilalți doi? Să iasă în față! Voi tăceți? Efectul inelelor este numai reflexiv, nu și tranzitiv? Fiecare dintre voi se iubește numai pe sine? Atunci toți trei sunteți înșelători înșelați! Inelele voastre sunt false, toate trei. Probabil inelul adevărat s-a pierdut, iar tatăl vostru a făcut alte trei inele pentru a ascunde pierderea și pentru a-l înlocui.

Dacă nu vreți, continuă judecătorul, sfatul meu și nu o sentință, plecați de aici! Dar sfatul meu este acesta: acceptați lucrurile cum sunt. Fiecare dintre voi a primit inelul din mâinile tatălui, așa că fiecare să fie sigur că inelul lui este cel autentic. Probabil că tatăl vostru nu mai era dispus să tolereze în casa lui tirania unui singur inel. Și este sigur că v-a iubit la fel pe toți trei. Nu a vrut să umilească pe doi dintre voi și să favorizeze pe unul. Deci, forțați-vă să imitați iubirea lui incoruptibilă și fără prejudecăți. Fiecare să se întreacă să demonstreze la lumina zilei virtutea pietrei prinsă în inelul său. Și să ajute virtutea lui cu dulceața, cu nestăpânita răbdare și caritate, și cu o profundă devoțiune față de Dumnezeu. Atunci când virtuțile inelelor vor apare în nepoți, și în nepoții nepoților eu îi invit să se întoarcă la tribunal, peste mii și mii de ani. Pe scaunul meu va ședea un om mai înțelept decât mine; și va judeca. Acum plecați! Astfel spuse acel judecător modest. Fabula este la modă astăzi printre cei care spun că, nimeni nemaiștiind care este religia cea adevărată, trebuie să acceptăm că toate religiile sunt adevărate, și că nimeni nu știe care este cea/cele neadevărate. Pentru moment, singurul lucru pe care trebuie și putem să-l facem este să ne iubim.         

Pilda trăirii Evangheliei. Duminica Bibliei

Sfântul Besarion vânduse toate averile sale pentru a dărui câștigul obținut săracilor care se prezentau în număr mare la el, astfel că rămăsese numai cu

reverenda și o tunică. Dar într-una din zile se prezentă la el un sărac gol și murdar. Acestuia îi dădu reverenda. Altă zi mai veni un sărac, căruia îi dădu tunica. De acum nu mai avea nimic, dar săracii alergau în continuare la el. Constrâns să-i ajute și pe aceștia, căută bine în chilie dacă ar mai fi găsit ceva de dat. Peste tot pustiu. Numai pe masă trona frumos o Biblie. O luă și o vându, dând prețul primit altor săraci. De atunci începu să spună: „Această carte m-a făcut să vând totul, iar acum am vândut-o și pe ea..., dând suma obținută săracilor. 

Toporul furat

Lao Tze povestește că, într-o zi, un țăran și-a rătăcit toporul. A căutat prin casă, dar nu l-a găsit. Atunci a zărit un vecin care trecea întorcând-și privirea în altă parte, și imediat l-a bănuit că-i furase toporul. 

Într-adevăr, omul se purta exact ca un hoț de topoare. Chipul, expresia, purtarea, gesturile, cuvintele pe care le rostea, totul trăda, neîndoielnic, un hoț de topoare.

Țăranul se pregătea să-și denunțe vecinul, să-l acuze public și să-l cheme în fața unui judecător, când și-a găsit toporul, căzut în niște tufe din apropiere.

Iar când l-a revăzut pe vecin, acela nu mai arăta defel ca un hoț de topoare. 

Acea pensulă care ne poate salva de prăpastie

În timp ce picta în Catedrala "Sfântul Paul" din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm faţă de o frescă a sa încât, mergând în spate pentru a o vedea mai bine, nu-şi dădea seama că urma să se prăbuşească în gol de pe schelă. Un asistent, îngrozit, a înţeles că un strigăt de chemare doar va accelera dezastrul. Fără se să gândească de două ori, a înmuiat o pensulă în vopsea şi a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un pas înainte. Opera sa era compromisă, însă el era salvat.

 

M-am inspirat din acest episod pentru a spune că uneori aşa face Dumnezeu cu noi. Răscoleşte proiectele noastre şi liniştea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care n-o vedem. Nu înseamnă că Dumnezeu, cu coronavirusul, a aruncat pensula pe fresca civilizaţiei noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! "Fiind suprem de bun - a scris Sfântul Augustin - Dumnezeu n-ar permite niciodată ca să existe vreun rău în lucrările sale, dacă n-ar fi suficient de puternic şi bun, încât să scoată binele chiar din rău". (Card. R. Cantalamessa)

Să mestecăm continuu Cuvântul Domnului

Spuse Avva Macarie: În copilăria mea, în casa tatălui meu, vedeam că atât femeile în vârstă cât și cele tinere aveau totdeauna gumă în gură, pe care o mestecau continuu, pentru a îndulci saliva și a elimina mirosul urât; mai mult încă, spuneau că mestecând guma, aceasta reîmprospăta ficatul și toate organele interne. 

Dacă acest lucru pământesc conferă dulceață celor care o țin în gură și o mestecă, cu cât mai mult poate face hrana vieții, izvorul mântuirii, dulceața tuturor dulceților, adică Cuvântul lui Dumnezeu și numele lui Isus Cristos. Când aud Numele lui glorios și binecuvântat de pe buzele noastre, demonii dispar ca fumul. Dacă rămânem tari în acest Nume binecuvântat, dacă mestecăm continuu Cuvântul său, acesta ne revelează profunzimile inimii și lucrurile cerești pregătite pentru fiecare dintre noi din veșnicie.  

Slujitori totdeauna, sclavi niciodată

Un evreu a salvat viața faraonului, care era să fie mușcat de un șarpe veninos. Ca mulțumire, faraonul i-a cerut evreului să își exprime o dorință, iar el era dispus să i-o împlinească. În loc să ceară libertatea pentru sine și pentru rudele sale, sau să ceară bunuri materiale, evreul făcu o cerere de neînțeles pentru faraon: ceru ca toți tinerii evrei să aibă în fiecare zi două ore libere pentru a putea să se roage, să studieze și să se distreze.

Morala: Un popor care își înalță privirea spre Domnul - spuse tinerilor - nu va fi niciodată un popor de sclavi, deoarece poate fi făcut sclav trupul, niciodată sufletul!

PICTORUL ȘI BEȚIVUL

Sperând să muncească câteva zile, un pictor ambulant de portrete merse într-un orășel, și se postă în colțul unei străzi. Unul din primii lui clienți a fost un bețiv care, în ciuda feței murdare, a bărbii lungi și neîngrijite și a zdrențelor de pe el, se așeză cu toată demnitatea de care era capabil, pentru a-și face un portret. Pictorul avu nevoie de mai multă vreme decât de obicei pentru a-i face portretul. În sfârșit, când încheie lucrarea, o luă de pe șevalet și o arătă omului din fața lui.

„Acesta nu sunt eu!”, bâlbâi bețivul, surprins în timp ce privea omul de pe pânză, care zâmbea și era bine îmbrăcat. Gânditor, pictorul îi spuse: Ai dreptate!, dar acesta este omul care ai putea fi tu!   

PROBLEMA CREDINȚEI

Un bătrânel, care se îndepărtase de multă vreme de Biserică, merse într-una din zile la părintele paroh. Spera să fie ajutat să-și rezolve problemele lui de credință. Când intră în biroul parohial, văzu că era deja o persoană care vorbea cu părintele. Văzându-l pe bătrânel pe hol, părintele se ridică imediat și-i duse un scaun, pentru ca acesta să se așeze. 

După ce persoana dinainte termină de vorbit cu părintele, intră el. Îi povesti părintelui dubiile lui de credință, și după ce ascultă sfaturile și explicațiile lui timp de câteva ceasuri, îi promise că va începe din nou să se apropie de Biserică. Puțin mirat, parohul îl întrebă: „Domnule, spuneți-mi, vă rog, din toată întâlnirea noastră, din toate explicațiile și sfaturile mele, care a fost argumentul care v-a convins cel mai mult să vă reîntoarceți la credință și la Biserică?” Răspunse bătrânelul: „argumentul care m-a convins cel mai mult, a fost momentul când ați ieșit din birou și mi-ați adus un scaun să mă așez!”  

CÂT CÂNTĂREȘTE UN PĂCAT?

Un preot abia terminase o predică despre convertire, când unul dintre credincioși alergă la el, spunându-i: „Dumneavoastră ați vorbiți de greutatea păcatelor, dar eu, sincer să vă spun, nu simt nici o greutate atunci când păcătuiesc. Cât cântărește un păcat? Douăzeci, o sută de kilograme?”.

„Spuneți-mi, dacă dumneavoastră ați așeza o greutate de o sută de kilograme pe pieptul unui mort, acesta ar simți ceva?”

„Nu, pentru că este mort”, răspunse credinciosul. 

Preotul reluă: „Ei bine, omul care nu simte greutatea propriului păcat este mort din punct de vedere moral și spiritual”. 

Nu înțelegi Providența?

De ce Dumnezeu conduce lucrurile mai bine decât noi, chiar și atunci când nouă ni se pare că sunt greșite?

Un tânăr, pe nume Serafim cerea cu insistență lui Isus să poată lua locul lui pe cruce, pentru că voia să împărtășească întru totul rolul lui Cristos. Într-una din zile, Răstignitul ascultă cererea lui, dar cu o condiție. Isus îi spuse: „Cu condiția ca tu să taci orice s-ar întâmpla!” Fiind călugăr și obișnuit cu tăcerea și posturile lungi, Serafim îi promise imediat că va observa tăcerea. Atunci Cristos coborî de pe crucea care se afla în biserică, și urcă în locul lui Serafim.

Intră un bogat să se roage și, în timp ce se ruga, din buzunarul pantalonilor îi căzu portofelul. Se ridică să plece, iar Serafim, care văzuse totul, încercă să-i spună că îi căzuse portofelul, însă își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu. 

Imediat după bogat intră în biserică un sărac. Și acesta începu să se roage, dar imediat îi căzură ochii pe acel portofel; privi în jurul lui, și cum nu văzu pe nimeni, luă portofelul, se ridică și plecă imediat. Serafim ar fi vrut să-i spună că nu e bine ce face, pentru că nu era portofelul lui, dar își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu.

Apoi intră un tânăr în biserică care, la rândul lui, începu să se roage, invocând protecția lui Isus, deoarece peste câteva ore trebuia să plece într-o călătorie pe mare. În timp ce se ruga, intră bogatul cu un polițai după el, spunându-i că își lăsase în biserică portofelul. Cum unica persoană prezentă în biserică era acel tânăr, îl arestă imediat. La acest punct, Serafim nu mai rezistă și strigă: „este inocent!”.

Ce se întâmplă după aceea este și mai interesant. Răstignitul vorbitor salvă pe acel tânăr de pușcărie, pentru că datorită acelei voci, poliția cercetă mai bine furtul, îl eliberară pe tânăr, îl găsiră pe sărac și-l puseră în pușcărie, iar portofelul a fost restituit bogatului. 

Seara următoare Cristos intră în biserică, cu fața neagră de nervi, și-l certă sever pe Serafim. „Așa nu merge, dragă Serafim!”. „Dar ce-am făcut, Doamne, greșit?” „Îți spusesem să taci!” „Dar am făcut ordine; am făcut dreptate!”.

Îi spuse atunci Cristos: „Nu, Serafim, tu ai greșit totul; tu te angajasei să taci; îmi promisesei că vei tăcea. În schimb, ai stricat planurile mele. Acel bogat voia să facă ceva rău cu banii din portofel, iar eu am făcut ca el să-i piardă; acel sărac avea nevoie de bani, iar eu l-am făcut să găsească acel portofel; acel tânăr acum a naufragiat pe mare, și îmi ceruse ajutorul: dacă ar fi stat în pușcărie câteva ceasuri ar fi pierdut vaporul, iar acum ar fi în viață. Ai stricat totul, și de aceea nu te mai las să stai în locul meu pe cruce. Chiar dacă ești un călugăr, și te consideri avansat în viața spirituală, Providența mea conduce lucrurile mai bine decât voi, oamenii, chiar și atunci când pare că toate merg spre rău. 

Morala poveștii: deseori am vrea răspunsuri de la Dumnezeu, și ne luăm de Răstignit pentru că nu ne răspunde, nu ne vorbește! El nu vorbește, dar cu siguranță totdeauna acționează după binele nostru cel mai mare. Să fim siguri că nici o rugăciune nu rămâne fără răspuns. Nici una, pentru că Domnul ne ascultă întotdeauna, dar ne răspunde așa cum consideră El că avem noi nevoie.