Ascultă, Doamne, căci robul tău vorbește

Prima slujire pe care o datorăm aproapelui este cea de a-l asculta. Căci așa cum iubirea

lui Dumnezeu începe cu ascultarea Cuvântului său, tot la fel începutul iubirii aproapelui rezidă în a învăța să-l ascultăm. Din iubire Dumnezeu ne-a dat Cuvântul său, și tot din iubire a plecat urechea sa spre noi. Este operă a lui Dumnezeu și dacă suntem capabili să-l ascultăm pe fratele nostru. Creștinii, și mai ales predicatorii, de multe ori cred că trebuie să „ofere” ceva celuilalt atunci când se află în fața acestuia; și cred că aceasta este unica lor obligație. Uită că a asculta poate fi o slujire mult mai mare decât a vorbi. Mulți oameni caută o ureche care să fie gata să-i asculte, dar nu o găsesc printre creștini, pentru că aceștia vorbesc chiar și atunci când ar trebui să asculte. Cel care nu știe să-și asculte fratele, degrabă nu va mai știi nici măcar să mai asculte de Dumnezeu; chiar și în fața lui Dumnezeu va fi totdeauna numai el cel care va vorbi. Aici începe moartea vieții spirituale și, la sfârșit, nu va mai rămâne decât trăncăneala spirituală, condescendența fratescă, care cade în multe și frumoase cuvinte „pioase”. Cine nu știe să asculte mult și cu răbdare va vorbi fără să-l atingă cu adevărat pe celălalt și, la sfârșit, nici nu-și va mai da seama de ceea ce s-a întâmplat. Cine crede că timpul lui este prea prețios pentru a fi pierdut ascultându-l pe aproapele, nu va avea niciodată timp pentru Dumnezeu și pentru frați, dar totdeauna și numai pentru sine, pentru propriile cuvinte  și pentru propriile proiecte... . Există o modalitate de ascultare nerăbdătoare și distrată, care disprețuiește pe frate și așteaptă numai să poată lua cuvântul și să scape de celălalt. Aceasta nu vrea să însemne îndeplinirea propriei misiuni, și cu siguranță și în atitudinea noastră față de fratele nostru se oglindește relația noastră cu Dumnezeu. Dacă noi nu mai reușim să ne plecăm urechile față de frații noștri în lucrurile mai mici, nu trebuie să ne mirăm dacă nu mai suntem capabili să ne dedicăm la maxim, printre slujirile cele mai consistente, ascultării, încredințată nouă de către Dumnezeu, adică a asculta mărturisirea fratelui. Lumea păgână știe astăzi că, deseori, celălalt poate fi ajutat numai ascultându-l cu seriozitate și, recunoscând acest lucru, a inventat o proprie grijă a sufletelor laică, spre care aleargă numeroși oameni, chiar și creștini. Dar creștinii au uitat că sarcina de a asculta le-a fost încredințată lor de Cel care este Ascultătorul prin excelență, la a cărui operă ei sunt chemați să colaboreze. Trebuie să ascultăm cu urechea lui Dumnezeu, pentru ca să ne fie dat să vorbim cu Cuvântul lui Dumnezeu (D. Bonhoeffer, La vita comune, izvorul: gliscritti.it)

Ce trebuie să fac ca să fie pace în lume?

Într-una din zile, un tânăr căruia i se născuse o mare dorință

de a se implica pentru binele omenirii, alergă degrabă la Sf. Francisc de Salles. 

Fără să bată deloc la ușă, intră gâfâind la acesta și-l întrebă:„Ce trebuie să fac pentru ca să fie pace în lume?”
Sf. Francisc de Salles îi răspunse, cu zâmbetul pe buze:

„Nu mai izbi ușa aia așa tare…”  

Azi voi semăna un gest pacific, pentru ca țandăra să-mi sară mai rar

Un tânăr inginer decise să folosească micul capital adunat în agricultură, și

cumpără un teren într-o câmpie fertilă. Deoarece nu prea era expert în culturi agricole, decise să creară informații de la un țăran în vârstă, care locuia aproape de casa lui.

„Ai văzut, Ioane, câmpul meu?”.

”Desigur, Ioane. Este aproape de câmpurile mele”, răspunse bătrânul.

„Ioane, aș vrea să te întreb ceva: crezi că terenul meu ar putea să-mi dea orz bun?”.

„Orz? Nu, domnișorule, nu cred că acel teren ar putea să-ți dea orz. Trăiesc de mulți ani aici, și nu am văzut niciodată să crească orz pe acest teren”.

„Dar porumb?”, insistă tânărul. „Crezi că mi-ar putea da porumb?”.

„Porumb, copilașul meu? Nu cred că ar putea să-ți dea porumb. Din ce știu eu, ar putea să-ți dea cicoare, iarbă, poate stuf, dar porumb niciodată”.

„Soia, ce zici? Nu aș vrea să fac pe expertul, dar eu nu am văzut să crească vreodată soia în acest teren. Cel mult iarbă înaltă, un pic de scaieți de ars, vreun copac sălbatic, ca să facă umbră pentru vaci, dar nimic mai mult”.

Obosit să audă continuu același răspuns, tânărul dădu di numeri și spuse: „Bine, Ioane, îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai spus, dar totuși vreau să fac o încercare. Voi semăna orz și voi vedea ce se întâmplă !”.

Țăranul ridică ochii spre cer și, cu un zâmbet malițios, spuse: „Ahaa, păi spune așa! Dacă e vorba de semănat… Este cu totul altceva dacă semeni, și nu aștepți ca acesta să crească de la sine”.     

Azi voi semăna un zâmbet, pentru ca bucuria să crească.

Azi voi semăna un cuvânt de mângâiere, pentru a dărui seninătate.

Azi voi semăna un gest de iubire, pentru ca iubirea să domine.

Azi voi semăna  o rugăciune, pentru ca omul să fie mai aproape de Dumnezeu.

Azi voi semăna cuvinte și gesturi de adevăr, pentru a învinge minciuna.

Azi voi semăna fapte senine, pentru a colabora cu pacea.

Azi voi semăna un gest pacific, pentru ca țandăra să-mi sară mai rar.

Azi voi semăna o lectură bună în inima mea, pentru bucuria spiritului meu.

Azi voi semăna dreptate în gesturile și cuvintele mele, pentru ca bucuria să triumfe.

Azi voi semăna speranță în rănile mele și tristețile altora, pentru ca iubirea să înflorească.

Trebuie să decizi în fiecare zi dacă vrei să fi un pahar cu apă sau marea

Un om se simțea veșnic oprimat de dificultățile vieții, și se plânse unui maestru

faimos în ale spiritului: „Nu mai reușesc să merg înainte! Viața îmi este insuportabilă”.

Maestrul luă o mână de cenușă și o lăsă să cadă într-un pahar plin cu apă limpede, spunând: „Acestea sunt suferințele tale”.

Toată apa din pahar se înnegri și se murdări. Maestrul aruncă apa.

Din nou maestrul luă o altă mână de cenușă, identică cu cea dinainte, o arătă omului, apoi o aruncă în mare. Într-o clipită cenușa se risipi în mare, dar marea rămase exact ca înainte.

„Vezi?, explică maestrul, Trebuie să decizi în fiecare zi dacă vrei să fi un pahar cu apă sau marea”.    

A fi sau a nu fi, asta e întrebarea!

“Rabbì, ce crezi că sunt banii?” întrebă un discipol pe maestrul său.

“Privește pe fereastră”, îi spuse maestrul,” ce vezi?”.
“Văd o femeie cu copilul ei, o trăsură trasă de doi cai și un țăran care merge la piață”.
“Bine. Acum uită-te în oglindă. Ce vezi?”.
“Ce vrei să văd, rabbì? Evident, mă văd pe mine”.
“Acum gândește: fereastra este făcută din sticlă, dar și oglinda tot din sticlă este făcută. Ajunge ca un strat subțire de argint să fie întins pe oglindă pentru ca omul să se vadă numai pe sine”.

Doamne, salvează-ne, că pierim!

În timp ce picta catedrala Sf. Paul din Londra, pictorul James Thornhill, cuprins de

entuziasm și pentru a vedea pictura mai bine, se dădu câțiva pași mai în spate, fără să-și dea seama că ar fi putut să cadă în gol de pe schelă. Un asistent, speriat, înțelese că un strigăt pentru a-l atenționa ar fi acelerat dezastrul. Fără a se gândi de două ori, luă o pensulă, o înmuie în vopsea și o aruncă peste acea pictură. Cuprins de mânie, maestrul se împinse vreo doi pași în față, spre acea pictură. Opera lui fusese compromisă, dar el era salvat.

Așa face uneori Dumnezeu cu noi: dă peste cap proiectele și siguranțele noastre, pentru a ne salva din prăpastia în care stăm să cădem. (P. Raniero Cantalamessa)

Pentru Cine lucrăm?

În timp ce se construia o magnifică catedrală gotică, un

vizitator s-a apropiat de un artist, care era cu totul cufundat în șlefuirea unei mici statui de pus pe acoperiș.
- Pentru ce atâta muncă minuțioasă, dragă omule? Va putea vedea vreodată cineva de aici de jos această statuie atât de mică?
Artistul ridică privirea minunându-se, și spuse: 
- De jos?
Eu nu mă preocup de cine va putea vedea această statuie de jos. Există Unul care deja o privește de sus, și vede chiar foarte bine. Mie-mi ajunge ca statuia să o vadă El! 
În acele secole, mai mult decât de bani și de util, artiștii priveau la Dumnezeu și la gloria lui.  

Nu numai sfinții trebuie să se roage, ci și noi

Într-o zi s-a prezentat la Sf. Antonin,

arhiepiscop de Florența o mamă grijulie, pentru a-l recomanda pe fiul său foarte rău, și care îi crea multă preocupare.

Părinte, îi spuse, rugați-vă lui Dumnezeu ca să țină mâna deasupra capului fiului meu…

Da, răspunse, Sfântul, Dar și dumneavoastră să-l rugați pe fiul duneavoastră, ca să țină capul pe loc sub acea sfântă mână.  

Sfântul și nepriceputul

Marele teolog englez Fericitul Ioan Duns Scotus, călătorind

prin țara sa, a întâlnit un țăran care semăna câmpul.

Vorbindu-i și sfătuindu-l să creadă în Dumnezeu și să aibă grijă de mântuirea lui, țăranul, plin de prejudecăți, îi răspunse:

-       De ce îmi dați aceste sfaturi?

-       Dacă Dumnezeu a stabilit deja că eu trebuie să mă mântuiesc, voi fi mântuit, indiferent dacă fac binele sau răul; dacă a stabilit ca eu să merg în iad, va fi la fel, indiferent dacă eu voi face binele sau răul.

Atunci Fericitul Ioan i-a răspuns:

-       Spune-mi mie, dragă omule; pentru ce mai îngrijești atât câmpul tău, și pentru ce-l semeni? Dacă Dumnezeu a stabilit că aici trebuie să răsară grâu, el va răsări, indiferent dacă-l semănați sau nu; în orice caz, munca dumneavoastră este inutilă, nu vi se pare?

Cauza răcelii în credință

Parohul unei biserici din New England își dădu seama că

unul din credincioșii cei mai râvnici, de ceva vreme lipsea de la Sf. Liturghie de duminică. Într-o seară decise să meargă să-l viziteze, și îl găsi singur, așezat în fața sobei. Fără a spune vreun cuvânt, preotul se apropie de sobă, scoase o bucățică de jar, îl puse pe pardoseală și se așeză lângă credincios, privind în tăcere jarul rămas izolat de celelalte bucăți de jar, care încet încet se stingea. Credinciosul intui avertismentul părintelui și-i spuse: „Mi-ați făcut o frumoasă predică, părinte. De duminica viitoare voi fi din nou prezent la Sfintele Liturghii.