Sfânta Biserică a păcătoșilor

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Într-o conferință ținută Colegiului Postulatorilor Generali în ziua de 12

ianuarie 2016, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, acum Prefect emerit al Congregației pentru Cauzele Sfinților spunea: „Sf. Părinte Papa vrea să dea Bisericii un semnal urgent. Trebuie să reglăm bine radarul nostru spiritual pentru a identifica, dincolo de ceața produsă de rău, persoanele bune și sfinte prezente în Biserică. Aceasta este și o invitație presantă adresată păstorilor, ca să fie atenți față de bunătatea existentă în familii, în parohii, în dieceze. Este vorba de persoane bune, laici, preoți diecezani, persoane consacrate care, – așa cum îi numește Papa – sunt sfinții ascunși, dar reali și activi, și pe care trebuie să-i descoperim cu toții.

Împărtășesc în totalitate această viziune, exprimată de Sf. Părinte Papa mai pe larg și în ultima Exortație Apostolică: Bucurați-vă și tresăltați de veselie, și nu cred că este vorba de un optimism naiv, ci de o citire a semnelor timpului în optica credinței: și în timpul nostru, deși caracterizat de atâtea slăbiciuni și contradicții, balanța înclină net în favoarea binelui, a sfințeniei, a frumosului. Evident, pentru a putea vedea tot acest bine, este necesar să setăm corect radarul nostru spiritual, evitând să alegem „căile largi” ale pesimismului și ale cârcotelii, și să le preferăm pe cele „strâmte”, care te ajută să vezi direct, mai de aproape, și mai sigur realitatea, și poate chiar să pătrunzi mai bine în profunzimea realității omului, care substanțial este bună, și răscumpărată, deși având rănile păcatului la vedere. Și nu trebuie să uităm niciodată că omul este o ființă cu rănile răscumpărate, vindecate, nu o ființă infectă și care milogește recunoașterea semenilor pentru a putea trăi. Să vezi binele din om înseamnă a-i sta aproape, a asculta direct de la el bucuriile și tânguirile sale, și nu a-l cunoaște din informații SH (second hand), culese de pe calea cea largă, mai dulci, mai sigure, deoarece culese din pomul sălbatic de măr din adâncul codrului.

Am cunoscut și cunosc mulți copii sfinți, extraordinari, care mă fac să roșesc numai dacă îi privesc; adolescenți rebeli cu ei înșiși, cu părinții și cu Biserica, pentru că nu reușesc să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, răzvrătiți pentru că vor să fie și ei înțeleși și tratați în starea adolescențială în care se află, și să nu fie văzuți numai ca niște potențiali adulți; tineri încă visători într-o lume mai bună, în ciuda pesimiștilor de rând, care le spun că „n-are rost; așa s-a făcut tot timpul...”, și care se iau la trântă chiar și cu Dumnezeu, și care se roagă cu „suspine negrăite” pentru ei și pentru toți ai lor; părinți pentru care îndrăgostirea și iubirea nu s-au terminat în ziua cununiei lor, dar care se privesc și se iubesc după 50 de ani de căsătorie ca atunci când l-i s-au încrucișat privirile pentru întâia oară; mame și tați care știu să împartă o felie de pâine întregii familii, și mai rămâne o bucată și de dat la săraci; bătrâni senini și care țin lumea în brațe cu rugăciunile lor murmurate ziua și toată noaptea; episcopi, seminariști, persoane consacrate și preoți, mai tineri și mai vârstnici, ca pâinea lui Dumnezeu, nu alta, de-ți vine să guști din ei, cu gura de aur și mâna binecuvântată, din care curge abundent balsamul uleiului iertării peste capetele bolnavilor care cer tratament pentru bolile lor.

Opss, a căzut un copac în pădure, și a trosnit urât de tot! Nu mai avem pe unde trece, de parcă pădurea aia imensă era alcătuită numai din acel copac! Și totuși, dacă mă gândesc puțin, parcă-i mai bine că a căzut copacul, așa văd mai bine miile de copaci, care stau bine înfipți în pământ, cu coama semeață îndreptată spre cer, și care mă țin și pe mine la suprafață, să nu casc în groapa produsă de cel căzut.

             Vrei să vezi binele din jurul tău, cetele de oameni sfinți care umblă ca și tine pe drumurile acestei lumi: abia te-ai trezit și ți-ai deschis ochii, în fiecare dimineață, conectează radarul tău la sursa de actualizare și de programare, la Dumnezeu, prin rugăciune. Fii sigur că te va duce pe drumul cel corect, și vei vedea cum mișună binele în jurul tău. 

„Mergi, și fă și tu la fel!” (Lc 10, 37)

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul, nr. 151/2018

Dumnezeu nu mi-e de ajuns!

Dumnezeu nu mi-e de-ajuns!

Aud din ce în ce mai des, îndeosebi din gura unor persoane mai evlavioase

o afirmație care îmi zgârie urechile din ce în ce mai tare: mie Dumnezeu îmi ajunge; restul nu contează, dacă-l ai pe Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic…

Și omul? Să fie oare adevărat că omului îi este de ajuns Dumnezeu? Că poate să fie împlinit numai cu Dumnezeu în inimă, și pe buze? Personal mă îndoiesc de veridicitatea acestei afirmații, iar dacă unul se poate mulțumi numai cu Dumnezeu, fără să vrea și pe om alături și în inima lui, cred că acela nu este un om mulțumit pe deplin, sau mai bine zis, mântuit pe deplin. E ca și cum cineva ar merge la medic și i-ar cere să-i taie un picior sau o mână, că-i e de-ajuns numai una,… pentru câtă muncă face!

Citesc în cartea Facerii, la capitolul al II-lea că Dumnezeu, văzându-l pe bărbat singur, înconjurat numai de copaci și de plante, a exclamat: „Nu e bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. (2, 18). A făcut așadar și animalele, dar omul tot singur era, deși dăduse nume tuturor fiarelor pământului. Nu-și găsise pe cineva pe potriva lui. Omului nu-i era de ajuns că a dat nume animalelor, că îl avea pe Dumnezeu, dar avea nevoie ca și pe el să-l poată numi cineva, nu de alta, dar ca să nu vorbească în gol, iar lui nimeni să nu-i vorbească. Și, astfel, văzândul-l însingurat, Dumnezeu crează ceva asemenea lui, crează un alt om, însă numai asemenea lui, nu la fel întru totul ca el, căci aceasta nu mai era bărbat, ci femeie. Iar bărbatul văzând această creatură, se bucură și o recunoaște ca fiind ceva potrivit cu el. Și așa începe aventura umană pe pământul nostru: doi oameni asemănători, dar nu la fel, nu identici, vor continua opera lui Dumnezeu până-n pragul veșniciei, zămislind fete și băieți, spre mai mare glorie a lui Dumnezeu.

Nimeni, în cazuri normale de viață, nu poate fi mulțumit numai cu Dumnezeu, oricât de spiritual sau de mistic ar fi. Și gândesc că nici Dumnezeu nu cere o asemenea jertfă din partea omului, indiferent în ce stare de viață ar trăi acesta, mă refer aici mai ales la persoanele consacrate, care nu se căsătoresc, dar nici nu trăiesc separați de oameni, pe vârful unui munte plin cu zăpadă. Cu toții avem nevoie de un om, bărbat sau femeie, în funcție de genul propriu, și nu neapărat din necesitate, cât mai degrabă datorită generozității înscrisă de Creator în inimile noastre. Mai exact, nu am nevoie de celălalt pentru că mă poate ajuta, sau pentru că poate face ceea ce eu nu pot face, dar pentru a putea dărui generozitatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Iar numele dăruirii, a generozității este GRATUITATE. Nu dau ca să primesc, nici ca să-mi mai dezmorțesc mâinile lipite în buzunar, ci pentru că am fost făcuți generoși din natură, așa cum cântecul, pentru a fi gustat de mine, trebuie să-l scot din inimă și să-l expun. 

Nu e bine ca omul să fie singur; nu e bine ca omul să fie numai cu Dumnezeu; însă e un mare bine ca omul să stea împreună cu unul potrivit lui; iar acesta nu poate fi altcineva decât un alt om. Restul, în afară de Dumnezeu, sunt auxiliari. De altfel, nici Dumnezeul Treime nu a rămas închis în propria-i persoană, ci s-a făcut cunoscut nouă, ca noi să-l cunoaștem și să fim cunoscuți de el.

Doamne, care este porunca cea mai mare, este întrebat odată Isus de un oarecare. Cunoaștem cu toții răspunsul: să-l iubești pe Dumnezeu…, și pe aproapele tău…, ca pe tine însuți. Așadar 3 în 1: pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe tine însuți. Nu se poate renunța la nici una din acestea trei, fără să se ciuntească totalitatea iubirii, și integralitatea unei vieți cu adevărat creștine. Restul sunt spiritualisme ieftine, care nu merită experimentate nici dacă le-am primi gratis. 

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 150/2018

Nostalgia după prazul din Egipt, alias, după comunism

Nostalgia după prazul din Egipt,

alias, după comunism

Pr. Pătrașcu Damian

Nimic nou sub soare! De când omul este om, el uită repede suferințele

îndurate, mai ales dacă a fost spălat bine pe creier, și redus la un simplu animal, care se mulțumește cu mâncare, muncă, și câte o mică distracție. Observ, mai ales din miile postări pe rețelele de socializare, dar și din discuțiile avute, și nu neapărat cu oameni mai în vârstă că, deși comunismul a căzut de acum de 30 de ani, dorul după acele vremuri crește din ce în ce mai mult. Acest lucru arată o nostalgie bolnavă, dacă nu chiar sadică, după acele vremuri de restriște, în care, pe lângă lipsa de mâncare și de strictul necesar, libertatea de conștiință, de exprimare și de religie era dată cu picătura, ca nu cumva să n-i se urce la cap, și să vrem mai mult de la viață.  

Aud, sau citesc deseori: „pe vremea noastră nu mâncam chimicale, ca acuma! Toate alimentele erau sănătoase” (mai ales sutele de specialități de mizel, adidași de porc și gheare de pui, și alea cu porția în galantarele așa numitelor magazine!!!); „pe vremea noastră toți aveau de muncă”, deși la muncă mulți se prefăceau că muncesc, pentru că statul atotputernic se făcea că-i plătește; „pe vremea noastră școala era școală, nu ca acuma, o golănie totală”, deși numai școală nu se putea numi, de cele mai multe ori, ceea ce se făcea în clasele alea înghețate și care dura câteva luni, căci în rest eram duși pe câmp, să culegem porumb, să contribuim și noi la propășirea statului socialist multilateral dezvoltat.

Acum nu mai înțelegem nimic: tinerii au trebuit să plece din țară, hoții se înmulțesc ca ciupercile, iar în țară au rămas numai pensionarii. Peste câțiva ani, când o să moară toți, o să închidem baraca numită România, și gata. Peste ani și ani o să treacă pe acolo copii și nepoții noștri în excursie, și o să privească cu tristețe coșciugul, și o să spună: Să se odihnească în pace! Tare bine era, spuneau ai mei, după ce au plecat, pentru că nu se mai putea trăi aici.

Exact așa s-a întâmplat și evreilor după ce au fost scoși din țara Egiptului, cu mână tare și braț puternic:„… fiii lui Israel au început să plângă din nou şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt gratis, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu este nimic decât mană înaintea ochilor noştri” (Num, 11, 4-6). Deși încă cu urmele schingiuirilor suferite, evreii voiau praz, castraveți…,pentru că erau gratis. Cu alte cuvinte, dacă-i gratis, luăm și noi; dacă-i gratis, merită să fi sclav: tu lucrezi gratis, statul îți dă gratis. Logică curată, nu alta! Asta-i numai una din apucăturile pe care le-au moștenit și le perpetuează în societatea noastră cei care tânjesc cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea după iepoca de aur, atunci când era așa de bine încât unii nu-și aminteau când au mâncat ultima dată carne, ca să nu mai vorbim de faptul că, mai ales în prima perioadă de teroare (când toată intelectualitatea țării, împreună cu majoritatea preoților au fost aruncați în pușcării, pentru că erau periculoși pentru societate!), trebuia să vorbești numai la ureche, așa încât unii încă și azi mai au obiceiul să vorbească numai așa, de frică că „te ascultă ăștia!”.

Comunismul nu a fost o doctrină bună, dar aplicată prost, așa cum unii oameni „generoși” transmit noilor generații, înbolnăvindu-i și pe aceștia cu virusul dihoniei comuniste, din moment ce în crezul lor (Manifestul Partidului Comunist) este prevăzut clar că toți cei ce nu sunt de acord cu ei trebuie uciși. Chiar și numai din acest motiv, comunismul, dacă este aplicat bine, conduce în mod necesar la crimă, la subjugarea omului, la sărăcie, la abrutizare, la îndobitocire. Din fericire, la noi în țară comunismul nu a fost aplicat la literă, altfel la ora asta nu aș fi putut așterne aceste gânduri fără să fi fost imediat arestat.

Citeam zilele trecute prin dosarul unui preot condamnat la 25 ani de temniță grea. Prima acuzație, gravă, sună așa: dădea bomboane la copii! Meriți douăzeci și cinci de ani de închisoare, pentru că ai îndrăznit să dai bomboane la copii. Da!, pentru că ai fost idiot și ai dat bomboane copiilor, noi te închidem.

Să medităm înainte de a mai spune cuiva: ce bine era în timpul comunismului! Aveam praz, și castraveți, și pepeni, gratis.

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 154/2019      

Hanul

Hanul

Ca un han este ființa umană,

În fiecare dimineață cineva sosește.

Bucurii, tristeți, mizerii,

grăbite și fugace se prezintă în fața conștiinței,

oaspeți neașteptați.

Primește-i cu bucurie!

Chiar dacă o mulțime de necazuri

năvălește impetuos în casa ta

măturând orice mobilier,

cinstește pe fiecare oaspete.

Poate că te curăță

Ca să te pregătească pentru o plăcere nouă.

Gânduri negre, rușini, resentimente:

deschide-le poarta, răzând,

invită-i să intre.

Mulțumește oricui ar veni,

Pentru că este o călăuză

Care ți-a fost trimisă de departe.

Rumi

Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle

Câinele și iepurele

Un călugăr tânăr merse într-una din zile să viziteze un

călugăr bătrân, plin de ani și de experiență, și îi spuse: „Părintele meu, explică-mi, te rog, cum se face că mulți vin să se facă călugări, dar puțini perseverează, mulți se întorc în lume”. Călugărul bătrân răspunse: „Vezi, se întâmplă ca atunci când un câine a văzut un iepure. Începe să alerge după iepure, și latră tare. Alți câini, auzind cum latră câinele, încep și ei să alerge: sunt mulți care aleargă împreună, lătrând, însă numai unul a văzut iepurele, numai unul îl urmărește și cu ochii. Și, la un anumit moment, unul după celălalt, toți cei care nu au văzut cu adevărat iepurele, și aleargă numai pentru că unul l-a văzut, obosesc, se opresc, și se întorc pe drumul pe care veniseră. În schimb, cel care l-a fixat cu ochii în mod personal, ajunge până la capăt și prinde iepurele”. Și spunea: „Vezi, călugărilor l-i se întâmplă tot așa. Numai cei care și-au fixat cu adevărat ochii pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru, ajung să persevereze până la capăt” ( Din Apoftegmele Părinților deșertului)

De ce să ne facem Semnul Sfintei Cruci?

semnificațiile semnului sfintei cruci

Gestul simplu pe care catolicii îl repetă de mii de ori în timpul vieții lor are

o semnificație mai profundă decât mulți dintre ei ar crede.

Care este originea Semnului Sfintei Cruci?

Semnul Sfintei Cruci este o practică și o formă de rugăciune foarte veche. În Scriptură nu apare nici o indicație, dar în secolul al IV-lea, Sf. Vasile cel Mare afirma că acest semn provine din timpul apostolilor, atunci când era folosit în administrarea botezului. Unii cercetători interpretează cuvintele Sf. Paul din Scrisoarea către Galateni, 6, 17, unde spune că poartă semnele lui Cristos în trupul său, ca fiind o trimitere la Semnul Sfintei Cruci. 

In ce fel a devenit mai apoi o practică liturgică și devoțională atât de importantă?

 Primind botezul la o vârstă adultă, cei botezați își făceau cu orgoliu semnul sfintei cruci, aceasta însemnând pentru ei că de acum îi aparțin lui Cristos. Tertulian afirma că creștinii ar trebui să-și facă semnul crucii în fiecare moment al zilei. Îmi imaginez cum acei creștini își însemnau fruntea cu degetul mare și cu degetul arătător, trasând un mic semn al crucii, pentru a aminti lor că își trăiau viața pentru Cristos.

În afară de semnificația cuvintelor, ce anume mai implică semnul crucii? În ce sens este și un semn al uceniciei?

Semnul Sfintei Cruci are multe semnificații. Astfel, Semnul Crucii este o mărturisire a credinței, o reînnoire a Botezului, un semn al uceniciei, o acceptare a suferinței, o apărare împotriva diavolului, și o victorie asupra auto-compătimirii. Atunci când îți faci Semnul Crucii îți exprimi credința în mod sintetic – profesând credința ta în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Atunci când rostești cuvinte și rugăciuni în numele cuiva, recunoști prezența lor în viața ta, și chiar te pui în prezența lor pe tine însuți – în acest sens este folosit numele în Biblie.

Apoi este o reînnoire a Sacramentului Botezului, deoarece înseamnă: „Am murit cu Cristos și am fost renăscut la o viață nouă”. Semnul Crucii în Botez este ca o specie de circumcizie creștină. Așa cum prin circumcizie cei provenind din popoarele păgâne se uneau cu poporul ebraic, tot astfel, cu Semnul Crucii, creștinii se unesc cu trupul lui Cristos.

Semnul Crucii înseamnă apoi a fi discipoli. Isus spune în Luca 9, 23: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă urmeze”. Cuvântul pe care Părinții Bisericii îl foloseau pentru a indica Semnul Crucii este același cuvânt grecesc care era folosit pentru a indica apartenența sclavului la stăpân, al oii, păstorului, și al soldatului, generalului. Cu alte cuvinte, însemna a declara că eu îi aparțin lui Cristos.

A te renega pe tine însuți nu înseamnă numai a face mici renunțări. A fi discipol înseamnă a sta sub conducerea lui Cristos și a nu-ți mai aparține ție însuți. Făcând Semnul Crucii, îi spui Domnului: „vreau să te ascult numai pe Tine; îți aparțin numai Ție. Călăuzește Tu fiecare decizie a mea. Voi asculta totdeauna de legea lui Dumnezeu, de învățăturile lui Cristos și ale Bisericii”.

În momentul suferinței, Semnul Crucii devine un semn de acceptare. Înseamnă că ne amintim că Isus a devenit om și a suferit pentru noi, și că noi participăm la suferința lui Cristos. Semnul Crucii spune: „Sunt dispus să îmbrățișez suferința, pentru a împărtăși suferința lui Cristos”.

Atunci când ești în suferință, atunci când te simți ca și cum Dumnezeu nu ar exista, Semnul Crucii te reconduce la El, declarând prezența Lui, în pofida a ceea ce simți tu în acele clipe grele. Este o modalitate de a-L recunoaște și de a-L mărturisi în momentele grele ale vieții.

Una din principalele învățături ale primilor Părinți ai Bisericii este că Semnul Crucii este o declarație de apărare împotriva diavolului. Atunci când îți faci Semnul Crucii, de fapt îi spui diavolului: „Jos mâinile de pe mine; eu îi aparțin lui Cristos; El este puterea mea”. Semnul Crucii este un instrument atât ofensiv, cât și defensiv.

În experiența mea am observat că Semnul Crucii este util și pentru a elimina orice formă de auto-compătimire – acele mari probleme ale noastre, acele lucruri persistente de care nu reușim să ne eliberăm. După aceeași Părinți ai Bisericii, în momentele de ură, necurăție, teamă, sau în momentele în care suntem copleșiți de atacul simțurilor și de atacurile carnale, a ne face Semnul Crucii ne ajută să rezolvăm problema.

Eu am început să-l fac pentru a domina o problema de ură. Făcându-mi Semnul Crucii mă ajută să alung departe ura, să am o atitudine răbdătoare, să-l imit pe Isus în virtuțile sale.   

Persoanele care nu sunt catolice folosesc Semnul Crucii?

Da, Semnul Crucii este folosit de ortodocși, protestanți, și mulți alții, mai ales în cadrul botezului. În Micul Catechism, Luther recomanda să se facă Semnul Crucii înainte de culcare și dimineața la trezire. Este un păcat că mulți catolici nu mai văd necesitatea de a se însemna cu Semnul Crucii.

De ce catolicii au obiceiul să-și facă Semnul Crucii împreună cu apa binecuvântată, atunci când intră și ies din biserică?

Pentru a putea să participe la marea Jertfă a Sfintei Liturghii este necesar să fi botezat. A folosi apa binecuvântată împreună cu Semnul Crucii este ca și cum ai spune: „eu sunt creștin botezat și sunt autorizat să iau parte la această Jertfă”.

A face Semnul Crucii la ieșire din biserică înseamnă a înțelege că Sfânta Liturghie nu se încheie niciodată, ci că întreaga viață este o participare la această Jertfă minunată.

De ce creștinii ar trebui să aprofundeze tot ceea ce privește această rugăciune?

Cred că este ceva pe care nu trebuie să-l tratăm în mod lejer. Semnul Crucii are o enormă forță sacramentală; nu pune în mișcare evenimentul spiritual pe care-l reprezintă, dar permite să se atingă la rugăciunea Bisericii, pentru a lăsa ca viața proprie să fie influențată. Semnul Crucii este Sacramentul prin excelență. De exemplu, nu văd rău că atleții profesionști își fac Semnul Crucii în timpul partidelor la care joacă. Prin acest gest ei afirmă că orice fac, îl fac în numele lui Cristos – și partidele pot di jucate în prezența lui Dumnezeu.

Atunci când văd persoane făcându-și Semnul Crucii cu lejeritate, mă rog să poată recunoaște întreaga lui importanță, și să declare că astfel îi aparțin lui Cristos, și pentru ca să-L poată asculta, și să accepte suferința din viața lor. Nu este un semn de magie, sau de noroc.  

De ce Semnul Crucii este atât de important astăzi, mai ales înzonele unde legile devin mai puțin tolerante față de manifestarea publică a credinței?

Ne vor putea spune că nu pot fi adoptate Cele Zece Porunci într-o structură publică, dar nu ne vor putea împiedica să ne facem Semnul Crucii în public. Trebuie să ne amintim de cuvintele lui Isus care ne spune că dacă ne vom rușina de El, și El se va rușina de noi. Mai degrabă ar trebui să ne simțim siguri făcând cunoscut și altora că suntem creștini, și că-i aparținem lui Cristos, decât să ne ascundem ca potârnichile.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: http://www.amicidilazzaro.it/index.php/i-significati-del-segno-della-croce/

Greșeli inteligente

Un vânzător a expus în magazin următorul banner de publicitate:

„Jugarii de calitate, distragție garantata”. Învățătorul școlii, trecând pe acolo, nu a putut să se abțină și, intrând, s-a dus direct la vânzător:  - Bannerul expus este plin de greșeli. Trebuie să-l corectați.

-      Ar trebui să fiu nebun, spuse vânzătorul. De azi dimineață au intrat cel puțin douăzeci de persoane în magazin ca să-mi spună același lucru, iar 15 dintre ei au cumpărat și jucăriile la care fac publicitate.    

Conectează-ți creierul cu limba, înainte să-ți deschizi gura

Atunci când actrița Helen Hayes vorbi în Senat în favoarea unei legi

pentru a primi în Statele Unite copii refugiați, un senator a apostrofat-o: - Ați vrea să spuneți că sunteți gata să adoptați un copil, fără să-l fi văzut până acum niciodată?

-      Nu-l văzusem nici pe al meu, până nu s-a născut!, răspunse imediat actrița.

De câte ori ați înjurat?

Un tânăr care, în scaunul de spovadă, se acuza că înjură foarte mult, a fost

întrebat de preot:  - De câte ori ați înjurat?

-         Oh, cam de atâtea ori câte fire de păr am în cap...

Preotul, ca pocăință, îi spuse ca pentru fiecare înjurătură să-și smulgă un fir de păr din cap. Penitentul ascultă și încercă să pună în practică acea pocăință. Însă își dădu seama imediat că în scurt timp va rămâne chel, dacă va mai continua cu reaua obișnuință a înjurăturii. Astfel începu să elimine viciul, în loc să-și smulgă părul din cap.  (Spirago, Collana di esempi)