MARTIRIUL FRAȚILOR FRANCISCANI CONVENTUALI DIN ROMÂNIA

Conștienți fiind că trăirea în totalitate a evangheliei, așa cum o

cere Sf. nostru Părinte Francisc de Assisi, presupune în unele situații și oferirea propriei vieți lui Cristos, de-a lungul timpurilor, chiar de la începutul existenței ei de acum de mai bine de opt veacuri, mulți frați au răspuns pozitiv acestei exigențe a credinței creștine. Deja unii din primii tovarăși ai lui Francisc vor primi cununa martiriului din mâna musulmanilor în Maroc, iar alții, pe toate meridianele pământului l-i se vor adăuga acestora, formând la ora actuală o frumoasă pleiadă de sfinți i martiri ai Bisericii lui Cristos. Amintim numai unul din martirii mai recenți, în persoana Sf. Maximilian Kolbe, frate polonez care s-a oferit să moară în locul unui tată de familie, în lagărele naziste, fiind otrăvit în ziua de 14 august 1941 în centrul de exterminare de la Auschwitz (Polonia). Tot în secolul care s-a terminat, putem aminti și pe vrednicul de pomenire, Pr. Placido Cortese, italian de origine, directorul de atunci al revistei Mesagerul Sf. Anton de Padova care, datorită faptului că a pus în picioare o întreagă mașinărie în favoarea evreilor persecutați, salvând pe mulți dintre aceștia, a fost trădat, răpit, torturat și ars în buncărul din piața Oberdan din Trieste, se pare în ziua de 8 octombrie 1944. Mai spre zilele noastre, în îndepărtatul Peru, doi frați franciscani, pr. Mickal Tomaszek și pr. Zbigniew Strzalkowski, în ziua de 9 august 1991 au fost uciși de către organizația teroristă Sendero luminoso, pentru că ajutau populația săracă din Anzii peruani și le vorbeau despre pace, astfel adormind conștiințele acelor oameni.

Venind mai aproape de noi geografic, vom nota jertfa fraților franciscani minori conventuali din România care, alături de mulți alți episcopi, preoți și simpli credincioși, în anii grei ai comunismului, nu au pregetat să contribuie la menținerea credinței creștine pe meleagurile noastre, stropind deseori cu sângele lor altarul lui Cristos, căruia îi oferiseră viața înainte ca persecutorii să o vrea să le-o ia prin violență.

Astfel, din cei 72 de frați (55 preoți și 17 frați laici)[1] care erau înscriși în Provincia Franciscană „Sf. Iosif” din România la sfârșitul anului 1947, 38 au cunoscut suferințele temnițelor comuniste, și toți membri ei au fost despuiați de haina lor reprezentând semnul vizibil al apartenenței și identității lor religioase[2].

În urma acestei persecuții și tiranii, Pr. Anton Demeter, unul din frații care au suferit cumplit în urma arestării și condamnării sale, a găsit totuși cuvinte de iertare, asemenea sfinților din primele veacuri: „Aș vrea să uit și să iert din inimă pe cei care în anii întunecați ai comunismului mi-au pricinuit atâtea suferințe[3] și mă rog lui Dumnezeu ca să-i facă să-și recunoască vinovăția și să-i ierte pentru tot răul pe care l-au făcut fraților lor de neam și de sânge[4].  

Încheiem această introducere preluând cuvintele Pr. Iosif Simon care în lucrarea Franciscanii Minori Conventuali. Provincia Sf. Iosif din Moldova, Bacău 1998 afirmă: „rămânem înmărmuriți în fața unui total de 447 de ani de închisoare dictată fraților franciscani, dintre care au fost executați 200 de ani în închisori și 37 de ani în domiciliu obligatoriu”[5]. Sentimentele noastre de gratitudine și de apreciere se îndreaptă către frații franciscani care au îndurat întunericul temnițelor, unii dintre ei murind în închisoare, alții purtând povara închisorii chiar și în anii de așa zisă „libertate”.

Vom prezenta în continuare câteva cazuri de frați franciscani care au suferit în pușcăriile comuniste datorită faptului că nu au vrut să se despartă de promisiunea făcută lui Cristos de a-l urma toată viața, indiferent de ce fel de riscuri ar comporta aceasta.

Mons. Ioan Duma

S-a născut în localitatea Valea Mare (comuna Faraoani, BC) la 9 noiembrie 1896 și a intrat în Seminarul Franciscan din Hălăucești în toamna anului 1914. După ce în timpul Războiului de Întregire a Neamului (1916-1918) a participat la îngrijirea și asistența răniților, a revenit la Seminar, a urmat anul de noviciat și s-a consacrat lui Dumnezeu prin profesiunea religioasă în ziua de 4 octombrie 1919. Trimis la Roma pentru continuarea studiilor, a îmbrățișat cu mult avânt știința bisericească și a fost hirotonit preot la 22 iunie 1924. Reîntors în țară, a ocupat posturile de profesor și director al Seminarului din Hălăucești, iar din anul 1930 îl găsim mai întâi vicar, iar apoi paroh al bisericii catolice din Galați. S-a dăruit cu mult elan luminării și călăuzirii sufletelor, celebrând Sf. Liturghie și ținând predici înflăcărate pentru popor; i-a sprijinit pe cei săraci, s-a ocupat de funcționarea cât mai bună a Școlii primare parohiale din aceeași localitate, a editat revista Curierul Parohiei Romano-Catolic Galați. Prin toate mijloacele avute la îndemână s-a jertfit trup și suflet pentru înflorirea vieții creștine în rândul enoriașilor săi.

În cadrul Ordinului Franciscan din care făcea parte, a ocupat timp de mai mulți ani slujiri importante de conducere.

Desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și înaintarea trupelor sovietice pe pământul țării noastre l-au găsit la datorie, păstor în mijlocul turmei, care nu fuge când vine lupul. Astfel că, în toamna anului 1944, când armatele sovietice au ocupat orașul Galați, neaflându-se în oraș nici o altă autoritate, a fost chemat el să facă primirea oficială a acestora în Galați.

După încheierea armistițiului, și când în țara noastră se infiltra o conducere comunistă, Pr. Duma a rămas pe același post de veghe la păstrarea credinței și a atașamentului față de Biserică și de poporul său.

În anul 1948, prevăzându-se arestarea episcopilor și a preoților, Nunțiatura din București, la inițiativa Scaunului Apostolic din Roma a dispus ca pentru fiecare dieceză să fie hirotonit un al doilea episcop. Astfel, Pr. Duma Ioan a fost hirotonit episcop pentru dieceza de Iași, consacrat fiind de însuși Nunțiul Apostolic Patrick Gerald O’Hara, în ziua de 8 decembrie 1948. Aflând Securitatea de această hirotonire, îl va aresta la 22 septembrie 1951 și îl va purta prin șase închisori. Scria Preasfințitul: „Subsemnatul fratele Ioan M. Duma..., după ce am suferit prin șase închisori pentru Domnul nostru Isus Cristos, sau mai bine zis pentru păcatele mele, timp de patru ani, de la 22 septembrie 1951 până la 23 septembrie 1955, timp în care, ajutat de harul divin și de Inima Neprihănită a Mariei, mi-am păstrat credința, astăzi sunt cu domiciliu obligatoriu în comuna Mihail Kogălniceanu (Dobrogea)”. După mărturiile unor cunoscători, a stat trei ani în închisoarea Popa Șapcă din Timișoara și un anumit timp la Jilava. De asemenea, după mărturia altor persoane, pare că a fost condamnat la 25 ani închisoare după care, apărându-se personal, i s-a redus pedeapsa la 4 ani.

Umbla îmbrăcat modest și demn cu haina franciscană pe care n-a voit să o lepede niciodată, ținând totdeauna crucea episcopală pe piept. Era totdeauna la dispoziția credincioșilor, și catolici și de alte religii, pentru a le primi și oferi rugăciunile lui Dumnezeu. Senin și resemnat la voința lui Dumnezeu, nu se sinchisea, deși era episcop, să meargă să viziteze săracii și bolnavii. Timpul și-l petrecea în rugăciunea și meditație și în sacrificii pentru aproapele.

În vara anului 1981, în urma unei căzături, Preasfințitul Ioan Duma, va trece la cele veșnice, fiind înmormântat în cimitirul din comuna natală.

Pr. Anton Bișoc

Fost ministru provincial al Provinciei Franciscane din Moldova, Pr. Anton s-a născut la Hălăucești, județul Iași în ziua de 15 august 1888. Și-a făcut studiile liceale și noviciatul la Hălăucești, fiind apoi trimis la studii la Roma, unde și-a luat doctoratul în teologie, specializarea Sf. Scriptură. Acestea i-au permis mai târziu să se ostenească și să traducă în limba română Sf. Scriptură, după textul latinesc Vulgata, traducere rămasă până astăzi nepublicată.

Revenind în țară va funcționa ca paroh la Săbăoani timp de 25 de ani. În această perioadă a fost și profesor și rector la Roma la Universitatea Pontificală „Sf. Teodor”, timp de trei ani. De asemenea, în anii de apostolat în țară a fost ales de trei ori Ministru Provincial. A fost și redactorul revistei „Viața”, ani îndelungați.

În vara anului 1949 a fost arestat în trenul care-l ducea la Iași. A fost judecat împreună cu întregul lor al franciscanilor de Tribunalul Militar Galați și condamnat la 12 ani temniță grea, care la recurs a fost redus la 10 ani. Reținem de la judecată următorul dialog cu președintele completului. Acesta l-a întrebat pe Pr. Bișoc:

-       Care a fost norma dumitale în conducerea poporului?

-       Norma mea a fost aceea a Sf. Evanghelii: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

-       Ai auzit de unele organizații politice în părțile Bacăului?

-       Nu depindea de mine și nu aveam astfel de ocupații.

-       Dacă Statul ar da o lege contrară legii Bisericii, la care te-ai supune?

-       Eu m-aș supune cu drag legii Bisericii.

Acest răspuns a fost de ajuns ca judecătorul să-i aplice pedeapsa de 12 ani temniță grea.

Pr. Anton și-a executat pedeapsa de 10 ani în închisorile din Galați, Aiud și Gherla. Nu a avut dreptul să scrie sau să primească nici măcar o scrisoare în tot timpul detenției sale. În anul 1959, încheindu-se perioada de detenție a fost eliberat și trimis cu domiciliu obligatoriu în satul Fundata, comuna Perieți, de pe Bărăgan. După câteva luni, simțindu-se rău, a murit acolo în ziua de 15 iulie 1960. Înmormântat pentru scurt timp acolo, în anul 1968 a fost deshumat și transportat la Hălăucești, unde a fost înmormântat în cimitir, lângă scumpul său tată.

Pr. Gheorghe Dumitraș

Născut în localitatea Nisiporești (comuna Botești, NT) la 9 mai 1923, a intrat în Seminarul Franciscan din Hălăucești, unde a urmat cursul liceal. Noviciatul l-a făcut la Săbăoani, între anii 1946-1946. Primii doi ani de teologie i-a urmat la Academia Sf. Bonaventura din Luizi-Călugără (BC), după care, împreună cu un grup de nouă colegi a plecat la Oradea unde și-a continuat studiile la Academia Greco-Catolică din localitate, îmbrățișând și ritul greco-catolic. La 1 februarie 1948 a fost hirotonit preot, începându-și imediat activitatea prin ajutorarea preoților deja arestați, punându-se și la dispoziția Nunțiaturii Apostolice, pentru sprijinirea acțiunilor ei. Pentru aceasta a fost urmărit de Securitate, arestat la începutul anului 1951 și acuzat de spionaj. A fost condamnat la 25 ani temniță grea, fiind purtat prin grelele închisori din Aiud, Jilava, Gherla și Pitești, pretutindeni dând dovadă de curaj întru a suferi pentru credință, încântându-i și întărindu-i pe toți cu optimismul și viața lui interioară zilnică de speranță și iubire dumnezeiască. Timp de 13 ani el a fost animator și sprijinitor al celor pe care i-a întâlnit zăvorâți de lacătele comuniste. Pe unde a trecut a lăsat cele mai frumoase impresii fiind respectat și îndrăgit de toți ce l-au cunoscut. Unul dintre puținii supraviețuitori dl. Popovici Laurențiu din Bacău, mărturisește: „Am lucrat împreună la minele de plumb de la Baia Sprie între anii 1952-1954 la orizontul 12 unde părintele Dumitraș era perforator. Totdeauna era plin de voie bună și găsea un sfat pentru fiecare. Nu l-am văzut niciodată încruntat sau furios. Era de o bunătate și de o omenie cum rar pot fi găsiți oameni. Eu dacă aș putea l-aș trece în rândul sfinților. În momentele de repaos din mină, când cânta Ave Maria cu vocea lui dumnezeiască, toți plângeam„. Nu în zadar era numit „ciocârlia subteranelor”. În amintire i-a rămas neștearsă Învierea din 1953. „Comandantul Szabo Zoltan, evreu ungur de o răutate deosebită, a ordonat să fim băgați în mină. Ne-am hotărât să nu lucrăm ci să serbăm Învierea; eram în schimbul de noapte și era aproape ora 12 (nu aveam ceas dar am aproximat). La un moment dat s-au stins toate lămpile și doi preoți unul ortodox - pr. Antal Valeriu fost protoiereu în Toplița și unul catolic – pr. Dumitraș, cu lămpile aprinse ridicate sus, au strigat „veniți de luați lumină!” Am început să cântăm toți „Cristos a Înviat din morți….” Eram obligați să scoatem fiecare șut 400 tone de minereu. Se aștepta ieșirea vagoanelor cu minereu la suprafață, dar vagoanele nu apăreau. Noi serbam Învierea. La un moment dat a fost trimis comandantul de gardă, plutonierul Fehir, tot ungur, să vadă ce se întâmplă. S-a apropiat de noi dar nimeni nu s-a uitat la el și s-a continuat Slujba. Nu a avut curajul să deschidă gura în fața noastră; s-a întors și a raportat comandantului că deținuții nu lucrează și serbează Învierea. A dat ordin să fim scoși la suprafață. Ne-am hotărât ca toți să ieșim cântând: „Cristos a Înviat”.

Mărturia cea mai prețioasă despre pr. Gheorghe ne-a rămas de la scriitorul Ioan Ioanid în cartea sa „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. II pag. 231 din care redau integral conținutul: „Tânăr preot greco-catolic originar din Moldova, îndrăgit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a făcut și la Pitești la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, de o puritate și căldură rar întâlnită, numele lui Ghiță Dumitraș s-a asociat definitiv în memoria deținuților din Pitești cu sărbătorile de Paști și de Crăciun. An de an, în noaptea de Înviere și în noaptea de Crăciun se repeta cu regularitate aceeași scenă. În liniștea ce se lăsa peste pușcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui Dumitraș. Din celula lui, așezat pe calorifer și cu geamul deschis, Dumitraș cânta pentru toată închisoarea. Cânta fără să-și stăpânească glasul, în așa fel încât fiecare deținut din cea mai îndepărtată celulă să-l poată auzi. Nu era Paști în care să nu ascultăm prohodul și nici Crăciun, în care vocea lui minunata să nu rupă tăcerea nopții și să învăluie pușcăria cu cântec de colinde.

Urmarea era știută! DUMITRAȘ era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Când gardienii veneau să-l scoată din celulă, îl găseau la ușă , așteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau însă înțeleși să nu-i deschidă ușa la celulă, decât după ce Dumitraș își termina de cântat repertoriul. Fermecați de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, preferând să întârzie în dosul ușii, pe coridor, și să-l asculte până la sfârșit”[6].

Fiind eliberat în anul 1964, a început cu mult să elan să desfășoare apostolat în Moldova, dar s-a îmbolnăvit și, în ziua de 6 octombrie 1965 a murit, fiind înmormântat în cimitirul satului său natal.

Pr. Mihai Rotaru

S-a născut în satul Corhana (comuna Dulcești, NT), în ziua de 13 februarie 1922. Studiile le-a urmat la Hălăucești (IS) și Luizi-Călugăra (BC), fiind hirotonit preot în anul 1948 la Oradea, în ritul greco-catolic. Începând prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice, în toamna anului 1948, nu numai că nu a semnat trecerea la ortodoxie, dar s-a ocupat de ajutorarea preoților arestați, făcând și servicii Nunțiaturii Apostolice. A fost arestat și condamnat în aceeași toamnă la 25 ani temniță grea. Purtarea prin diferite închisori și regimul diavolesc la care a fost supus în acest timp nu au putut să-l facă să se clatine în credință. Dimpotrivă, a fost de mare ajutor și încurajare tuturor acelora pe care i-a întâlnit în pușcării. Eliberat în anul 1964, a desfășurat un apostolat rodnic în Moldova. Iubindu-i pe credincioșii săi, Pr. Mihai le-a cucerit imediat inimile pentru Dumnezeu și pentru Biserică. Avea aproape zilnic 500 de persoane la Sf. Împărtășanie. A realizat un complex de țesături de covoare în satul Barticești (comuna Botești) pentru ca tinerele fete să nu mai alerge la oraș ori în alte părți ale țării în căutare de muncă, periclitându-și floarea cea mai delicată a vârstei lor.

Ne spune Pr. Sociu Anton, care l-a cunoscut foarte bine: părintele Rotaru era tot timpul glumeț și bine dispus, îi plăcea să cânte și, odată, la Faraoani fiind, în fața Episcopului Anton Durcovici, s-a pus pe cântat și dansat, bucurându-l astfel foarte mult pe ilustrul oaspete. Anii de închisoare au devenit pentru el o purificare, o eliberare de cele pământești și ar fi preferat să rămână în temniță, căci acolo câștiga multe suflete pentru Dumnezeu. Fără iubire și jertfă, obișnuia să spună părintele, noi nu suntem nimic! Astfel, fiind dus în lanțuri la pușcăria din Jilava, a botezat un ateu care dorea să devină creștin, și care la scurt timp a și murit împăcat cu Dumnezeu. Se observă din aceste relatări ale sale că bucuria sa cea mai mare era cea a mântuirii sufletelor. Trecea astfel cu ușurință peste condamnarea sa la „temniță grea pentru 25 ani”, iar bucuria sa devenea din ce în ce mai profundă, mai asemănătoare cu cea a sfinților din ceruri, a căror bucurie supremă constă în a mijloci pentru noi oamenii. Un alt episod din temniță ni-l relatează chiar părintele Mihai: „Odată, aveam o mare durere de măsele și mă plimbam prin celulă ca să mai uit de durere și cântam încet Ave Maria. „Caraliul” care era de serviciu m-a auzit, m-a scos afară din celulă și m-a bătut până m-a lăsat aproape mort”. Bun tratament a mai găsit acest om pentru durerea părintelui! Revenindu-și, părintele nu a găsit un remediu mai bun decât să reia cântecul pe care îl întrerupsese puțin mai înainte. Orice suferință i-ar fi fost provocată, o rezolva imediat prin iertare. Ne relatează Pr. Anton Demeter, alt mare mărturisitor al credinței, care a stat mult timp în parohia din Barticeşti împreună cu Părintele Mihai: „Odată, în timp ce fratele său îl vizitase în spital și se pregătea să plece, iată că s-a apropiat de patul său de suferință unul dintre călăii săi. După ce acesta s-a retras și fratele s-a apropiat iarăși de pat, când Părintele Mihai i-a explicat cine era acel vizitator nepoftit, fratele a sărit în sus zicând: De ce nu mi-ai spus? Dar Părintele Mihai a spus zâmbind: L-am iertat!”[7].

Îmbolnăvindu-se de cancer, Domnul l-a chemat la sine în anul 1978, fiind deplâns și înmormântat de poporul credincios din Barticești în cimitirul satului lor.

Pr. Gheorghe Vameșiu

A fost primul greco-catolic de baștină care a îmbrăcat și purtat haina franciscană. Născut în localitatea Dumbrăveni, județul Târnava Mică, pe când urma cursurile de drept ale Universității din Cluj, l-a auzit la o predică pe Pr. Ion Gârleanu. A fost captivat de entuziasmul acestuia, cerând să fie primit în Ordinul Franciscan. După ce a făcut Noviciatul la Săbăoani și teologia la Luizi-Călugăra, a fost hirotonit preot de episcopul Ioan Suciu la Oradea în anul 1938.

În toamna anului 1948 nu a voit să semneze trecerea la ortodoxie și a fost arestat. Pentru că se ocupase de preoții din închisoare și făcuse servicii apostolice, a fost condamnat la 25 ani temniță grea. Timp de 15 ani va fi prizonierul comuniștilor, fiind purtat prin cele mai grele și negre închisori, pe care le-a suportat cu mult curaj și a dat bun exemplu celor pe care i-a întâlnit. Eliberat prin Decretul din 1964 a venin în Moldova, unde a slujit în parohiile din Mărgineni și Rădăuți. Paralizându-se, a fost transferat la Institutul Teologic din Iași unde a fost îngrijit foarte bine de către preoții de aici.

Pr. Anton Demeter

Născut în localitatea Butea (IS) la 17 septembrie 1925, a intrat în Ordinul Franciscan prin profesiunea voturilor în anul 1953. Și-a făcut studiile teologice la Luizi-Călugăra și Alba Iulia, unde a fost hirotonit preot în data de 29 iunie 1953. După câteva luni în care a fost vicar în Parohia din Prăjești (BC), a fost transferat tot ca vicar la Catedrala Catolică „Sf. Iosif” din București. În ziua de 20 august 1958 a fost arestat și condamnat la 20 ani muncă silnică pentru că îi educa pe copii și tineri în spirit religios; pentru că ar fi afirmat la o predică că „porțile iadului nu vor învinge Biserica”, fiind acuzat și de a fi dus o viață imorală. „La terminarea procesului - mărturisea deseori părintele - am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând”. În dimineața zilei de 4 aprilie 1958 a fost chemat de un gardian pentru a da informații suplimentare. Refuzând să ofere alte nume de preoți și credincioși care să fie arestați, acesta îl lovește cu un ciocan de lemn (folosit la controlul grilajelor de fier de la ferestrele celulelor),  la coloana vertebrală, în scurt timp aceasta provocându-i paralizia totală a ambelor picioare. După ce a suferit mai multe operații, fiind internat timp de trei ani în Spitalul Foișorul de Foc din București, va fi eliberat în anul 1964. De aici va fi trimis în localitatea Oțeleni (IS) unde va sluji, atât cât îi permiteau condițiile de sănătate în parohia din localitate. Din anul 1979 până în anul 1992 va locui, pensionar fiind, într-o casă cumpărată de Sfinția sa, în localitatea Barticești (Neamț). Odată cu căderea regimului comunist și crearea unor posibilități, Pr. Anton va fi numit confesor și director spiritual la Seminarul Franciscan din Roman. Pe lângă această activitate, Pr. Anton va dezvolta o bogată activitate spirituală și umană de mângâiere și consiliere spirituală pentru miile de credincioși de orice confesiune care îi băteau la ușă. Obosit și suferind trupește, dar mai tânăr ca oricând sufletește, la vârsta de 81 de ani, după 47 de ani petrecuți într-un cărucior cu rotile, Pr. Anton se va îndrepta cu pași deciși spre Dumnezeu, murind în seara zilei de 20 decembrie 2006, în timp ce seminariștii cântau colinde în sala de mese a Seminarului. A fost înmormântat în cimitirul din Roman unde mulți credincioși continuă să-l viziteze, cerându-i ajutorul și mijlocirea în necazurile vieții lor. Actualmente este în curs cauza de canonizare, sperând ca, prin harul lui Dumnezeu să fie ridicat la cinstea altarelor cât mai curând.

Pr. Gheorghe Patrașcu

Născut la Buruienești, la 30 septembrie 1913, a studiat la Seminarul Franciscan de la Hălăucești şi la Academia Teologică "Sfântul Bonaventura" din Luizi-Călugăra. A fost sfințit preot la 4 aprilie 1937 la Luizi-Călugăra, activând apoi ca profesor la Seminariile din Hălăucești şi Luizi-Călugăra, precum şi în parohiile Luizi-Călugăra, Bârgăuani, Focșani, Târgu Trotuș și Hălăucești. După pensionare a activat ca spiritual la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, iar după anul 1989 a îndeplinit funcția de magistru de novici pentru Ordinul Fraților Minori Conventuali. A murit la 11 februarie 1995, fiind înmormântat la Luizi-Călugăra. La 25 martie 1949 a fost arestat de Securitate pentru delictul de "uneltire contra ordinii sociale", fiind anchetat și torturat de ofițerii de securitate Ceia, Kaufman, Selzer şi Vulcescu. Același tratament i-a fost aplicat și la București. Unul dintre motive era acela de a-l determina să semneze o declarație falsă potrivit căreia ar fi primit de la ep. Anton Durcovici ordinul de a constitui la Luizi-Călugăra faimoasele "gărzi parohiale" de apărare a preoților. Târziu, în anul 1973, pr. Patraşcu recunoștea în mod public pentru prima dată grava sa problemă de conștiință, detaliată de altfel și în lucrarea sa de memorii intitulată "Zile de încercare și de har".

Printre cauzele arestării în anul 1949 s-a aflat primirea prin poștă a unei copii după celebrul manifest anticomunist intitulat "Frați români și buni creștini", redactat de luptătorii anticomuniști de la Sagna, organizați în Asociația "Partizanii României Creștine". Prin Sentința nr. 695/30 august 1950, Tribunalul Militar Galați l-a condamnat la 11 ani de muncă silnică pentru "activitate dușmănoasă desfășurată sub masca cultului catolic". Prin decizia nr. 3507/1950, Curtea Militară de Casare și Justiție i-a redus pedeapsa la 9 ani de temniță grea. A urmat pentru pr. Patraşcu calvarul închisorilor politice comuniste - Bacău, București, Sighetu Marmației, Galați, Poarta Albă, Canal, "Peninsula", Râmnicu Sărat. La 10 martie 1958 a fost eliberat, dar o Comisie Militară a M.A.I. a dispus trimiterea sa cu "domiciliu obligatoriu" la Lățești, în Bărăgan, pe motiv că reprezenta un pericol pentru regimul comunist din România prin trecutul său anticomunist (îi îndemnase pe credincioși să nu citească broșuri comuniste care propagau ura fată de Biserică, încurajându-i totodată să păstreze cu orice risc fidelitatea față de Sfântul Scaun). La Lățești i-a fost deschis un dosar individual de urmărire informativă, deoarece fusese semnalat că primea ajutoare materiale de la unii preoți și laici din Moldova și că purta corespondență cu unii preoți români stabiliți la Roma. De menționat faptul că autoritățile comuniste i-au permis să amenajeze la Lățești o capelă catolică (1960-1964).

A fost eliberat la 10 aprilie 1964, după aproape 15 ani de detenție comunistă, fără însă a scăpa definitiv de șicanele şi presiunile din partea Securității. Motivul era bănuiala că deținea funcția de superior al OFMConv. şi că se afla în contact cu un alt mare luptător anticomunist, ep. Ioan Duma. Târziu, în anul 1976 i-a fost închis dosarul de urmărire informativă, deoarece securiștii au ajuns la concluzia că pr. Patrașcu, bătrân și bolnav, nu mai desfășura "activitate ostilă orânduirii noastre de stat". Va rămâne însă în "supraveghere informativă", până la evenimentele din decembrie 1989.

În cartea „Zile de încercare și de har”, vorbind despre ultimii trei ani de închisoare, petrecuți în izolare completă la penitenciarul din Râmnicu Sărat, deja călit în lupta împotriva răului, Pr. Pătrașcu scria: „În această situație fiind, am căutat să-mi fac un program riguros de rugăciune și meditație. Deoarece eram preot din anul 1937, cunoșteam bine toate evangheliile din duminici, atât cele din Postul Paștelui și Crăciunului, cât și pe cele din timpul anului. Predicasem în toate aceste duminici și aveam prezent materialul de meditație. Mă uitam pe geam seara și după fazele lunii știam când este Paștele și deci cum se succed duminicile. Făceam meditație circa o oră și jumătate. Recitam trei Rozarii întregi, de 15 mistere, meditate. Recitam Rugăciunile Sf. Liturghii pe care le învățasem pe de rost; făceam Calea Crucii, plimbându-mă prin cameră și oprindu-mă, în interior, la cele 14 cruci pe care le făcusem cu unghiile în varul peretelui. În acest fel aveam întotdeauna ocupație spirituală. Făceam de două ori pe zi examenul de conștiință cel puțin o jumătate de oră. Ajunsesem la un moment dat să știu în fiecare clipă ce gândeam și ce îmi plăcea sau îmi displăcea. În loc să mă pierd cu firea sau să disper, mă încurajam și mă pregăteam pentru ceea ce va voi Dumnezeu de la mine în viitor.

Bineînțeles că am avut timp să-mi readuc aminte tot ceea ce am făcut bine sau rău în viață, regretând răul și angajându-mă la tot mai bine pe viitor. Să nu se mire nimeni dacă afirm următoarele: o spun cu toată sinceritatea și numai Domnului Dumnezeu să-i fie mărire! Aveam o atât de mare liniște sufletească, încât personal, dacă aș fi avut Breviarul și Sf. Liturghie, precum (de ce să nu o spun) ceva mai multă și mai bunișoară mâncare, nu aș mai fi vrut să plec de acolo. Mă gândeam de multe ori, în câte lucruri nefolositoare, ba chiar dăunătoare și istovitoare, se zbate omul în viața liberă, și cât de puține lucruri îi sunt suficiente pentru a se simți bine, atunci când se lasă cu totul în mâna lui Dumnezeu. Nu așteptam, nici nu credeam, că atunci când se va împlini termenul condamnării mele, în luna martie 1958 voi redobândi libertatea. Doream mai curând să mă îmbolnăvesc, să mor acolo, pentru a fi părtaș de soarta martirilor (...). Dar Dumnezeu a avut, probabil, alte planuri cu mine. Mai aveam de suferit și de muncit în libertate și facă Domnul ca, în restul de viață ce mi-l mai rezervă încă, să nu-mi pierd meritele timpului de suferință și – Doamne ferește – să nu-mi pierd nicidecum sufletul”[8].

După 1990, fiind Magistru de novici timp de patru ani, a dat dovadă de o credință neclintită în Dumnezeu și de o umanitate fără margini față de tinerii novici, pe care-i pregătea pentru consacrarea totală lui Dumnezeu, ghidându-se tot timpul după dictonul: prefer să greșesc exagerând în bunătate, decât să fiu sever și să-i pierd pe tinerii trimiși de Domnul spre călăuzirea mea.  

Concluzie

            „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Aceste cuvinte, rostite la marele Tertulian, ca urmare a persecuțiilor creștinilor din primele veacuri, se adeveresc și în cazul Provinciei Franciscane Conventuale „Sf. Iosif” din România. Misiunea anevoioasă de-a lungul secolelor a dus la încoronarea sacrificiilor prin înființarea Provinciei Franciscane în anul 1895 și la o activitate înfloritoare a fraților franciscani conventuali, până în anul 1948. A urmat o perioadă de mare încercare, o perioadă martirică, în care mulți frați au fost victimele dictaturii comuniste și ale conspirațiilor Securității. Dar, încă odată, Mâna Domnului s-a arătat a fi mai puternică decât orice dictatură trecătoare și, după evenimentele din 1989, frații franciscani au putut din nou să transmită mesajul evangheliei lui Cristos și să aducă un suflu nou în Biserica catolică locală și universală[9]. Astfel, absolvenții Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, hirotoniți preoți, la ora actuală sunt prezenți pe patru din cele șapte continente ale pământului, ducând peste tot mesajul de „Pace și Bine” al Sf. Nostru Părinte Francisc de Assisi.

-->

Autor: Pr.conf.univ.dr.PătrașcuDamian

---

[1] A. A. ILIEȘ, Sfântul Francisc de Assisi și franciscanii din România. Provincia Franciscană Conventuală Sf. Iosif, Ed. Serafica, Roman 2012, p. 268-271.

[2] Cf. Idem, p. 292.

[3] În dimineața zilei de 4 aprilie 1959, în timp ce se afla închis în penitenciarul din Jilava, părintele Anton Demeter a fost lovit de un ofițer la coloana vertebrală cu un ciocan de lemn, cu care se verificau grilajele de fier de la ferestrele celulelor. În urma acestei lovituri, la puțin timp, la coloană i s-a format un abces TBC intern, care i-a paralizat picioarele pentru totdeauna, părintele trăindu-și tot restul vieții (46 de ani) cu resemnare și seninătate, într-un cărucior.

[4] Pr. ANTON DEMETER, Către Comisia pentru cercetarea abuzurilor și pentru petiții, din cadrul Parlamentului României – Adunarea Deputaților, p. 6, în AFBC, FOND: PERSONALE: Pr. Anton Demeter, necotat.

[5] Cf. p. 218.

[6] http://sfintisisfinte.blogspot.ro/search?q=dumitra%C8%99.

[7] http://sfintisisfinte.blogspot.ro/search?q=rotaru.

[8] Gheorghe Patrașcu, Zile de încercare și de har, Serafica, Roman 2007, pp. 59-61.

[9] Cf. A. A. ILIEȘ, op. cit., p. 321.

Cineva va merge pentru noi?

„Semen est sanguis christianorum”, este maxima pe care a scris-o Tertulian în faimoasa sa Apologie,

în faţa persecuţiilor care încercau tânăra Biserică născută din coasta încă sângerândă a lui Cristos.

 Cât de adevărate au fost şi mai sunt aceste cuvinte, câtă forţă şi fecunditate au avut şi o au încă, o confirmă numeroasele mărturii pe care în fiecare zi am ocazia să le aud sau să le ascult. În diferite părţi ale lumii, chiar şi astăzi, Biserica nu încetează să fie persecutată pentru singurul motiv că face binele şi proclamă Adevărul, care este Isus Cristos în persoană.

În acest moment gândul meu se îndreaptă în mod particular către fraţii mei din Provincia Fraţilor Minori Conventualui din România unde, în timpul anilor întunecaţi ai regimului ateu, mulţi dintre ei au trebuit să de-a mărturie cu o suferinţă uriaşă – uneori cu viaţa – adeziunii la Cristos şi mai ales la Biserica catolică şi la Sf. Părinte Papa.

Am avut posibilitatea să cunosc personal diferiţi fraţi care au suferit pentru cauza Evangheliei, dar aş vrea în rândurile ce urmează să-l amintesc în mod particular pe Pr. Gheorghe Patraşcu, MAESTRUL NOSTRU de noviciat, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta zece ani. Un maestru care la rândul său a fost format şi educat de cel mai bun dintre Maeştrii, de cel care şi-a dat viaţa pentru această lume, pentru întreaga omenire, Isus Cristos. Acest aspect particular se putea observa în modul său a a trăi, în felul său de a acţiona, în felul său de a ne forma, în capacitatea sa de a ne introduce în lucrurile divine, în contact cu Mântuitorul. La distanţă de ani, percep tot mai clar că, mai mult decât prin cuvinte, el – omul lui Dumnezeu – dorea să ne introducă în viaţa franciscană prin mărturia practică a iubirii sale pentru Isus Cristos şi pentru Biserică. Anii grei de puşcărie îl modelaseră şi plăsmuiseră  ca adevărat fiu al lui Sf. Francisc, cel blând, umil şi ascultător. Cine nu-şi aminteşte de chipul său liniştit, chiar dacă se afla în mijlocul atâtor dificultăţi cauzate de renaşterea şi relansarea Provinciei noastre? Cine nu-şi aminteşte modul său de a vorbi simplu şi profund care ne lăsa deseori cu gura deschisă?, glumele sale isteţe în faţa năzdrăvăniilor de tineri novici ce eram?, felul său dulce de a ne atenţiona când, din cauza omeneştilor slăbiciuni, cădeam în capcanele celui rău? Mă întreb deseori: cine l-a format să fie atât de bun şi dulce? În mod paradoxal, răul, persecuţia în mijlocul căreia a trăit mulţi ani, domiciliul obligatoriu i-au făcut inima atât de dulce şi gingaşă. Nu voi putea uita niciodată anul de noviciat pe care l-am trăit sub conducerea sa de Maestru, de Director spiritual şi de Păstor zelos până la maxim!

 La aceste lucruri mă gândesc în aceste momente, când cu frică şi fascinaţie, în singurătatea camerei mele, revăd anii petrecuţi în diferitele seminarii ale Ordinului, în conventele prin care am trecut până în prezent. Îl rog pe Domnul Isus ca în virtutea sângelui şi al lacrimilor vărsate de fraţii noştrii predecesori să ne de-a putere nouă tuturor, cu toate că avem puţini ani de viaţă consacrată în cadrul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, să nu punem nimic înaintea slavei lui Dumnezeu în viaţa pe care trebui să o trăim împreună. Suferinţa şi sângele vărsat de aceşti fraţi nu trebuie să fie zădărnicită de ambiţiile noastre uneori puerile şi nesocotite. Nu, sângele şi suferinţa lor trebuie să aducă rod. Mai mult încă, a rodit deja; noi trebuie să căutăm să o găsim şi să o oferim oamenilor timpului nostru, nouă înşine, credincioşilor la care suntem sau vom fi trimişi pentru a vesti tuturor bucuria că am fost răscumpăraţi.

Revăd aceste rânduri după mai bine de zece ani de când am scris acest articol şi mi se pare că totul este încă real, este actual. Atunci eram încă novice, de abia doi ani de profesiune simplă, admis de Părintele Maestru Patraşcu Gheorghe, mă găseam la Padova în seminarul nostru. Cuvintele sale rostite la ultima zi de reculegere la care am fost prezent, cu ocazia reînnoirii voturilor după primul an de profesiune simplă, în Parohia Buruieneşti, îmi răsună şi acum foarte clar în inimă: „Câned veţi fi profesori, sau doctori în teologie, nu uitaţi spiritul Sfântului Francisc: fiţi umili şi ascultători; nu căutaţi să prevalaţi unul peste altul, dar FIŢI UMILI.

Doamne Isuse, varsă puţin din sângele lor peste inimile noastre uneori împietrite, asupra sufletelor noastre pline de ranchiună, pentru ca să fie purificate de orice ambiţie falsă, de orice preferinţă omenească, fă ca toţi fraţii să aibă grijă de fiecare frate în parte, şi fiecare frate să aibă grijă de toată fraternitatea.

 Părinte Maestru, Patraşcu Gheorghe, priveşte din cer şi condu-ne paşii în această viaţă de fraternitate franciscană la care am fost chemaţi de Isus, ajută-ne să fim UMILI.

Pr. Damian Gheorghe Pătrașcu

Părintele Gheorghe Patrașcu, portret de frate

S-au împlinit 22 de ani de când pr. Gheorghe Patrașcu a

trecut în Casa Tatălui ceresc. Născut la Buruienești (jud. NT) la data de 30 septembrie 1913 a fost frate franciscan, preot, profesor de Sfânta Scriptură și Drept Canonic, magistru de novici etc. A murit la 11 februarie 1995, fiind înmormântat la Luizi-Călugăra (BC). 

În arhiva Provinciei noastre franciscane de la Bacău, se păstrează un testament spiritual scris după dictare, cu siguranță de un frate novice care l-a asistat pe părintele Gheorghe în ultimele ore ale vieții, cu titlul: Pentru părintele provincial: Spune-i părintelui provincial să trăiască frații în pace și dragoste și să caute numai slava lui Dumnezeu…, cer iertare…, zic la revedere fratelui meu pr. Dumitru, surorilor mele, Varvara, Maria, Alberta și Bernadeta… nepoților…, credincioșilor din Prăjești, Hălăucești, Tg. Trotuș și din alte locuri… să fie buni creștini…, Preasfinția sa Episcop Petru Gherghel să primească mulțumirea pentru prietenia acordată…, să nu fie niciun fel de antipatie între preoți…, la revedere surorilor franciscane…, tuturor cunoscuților…, pr. Anton Roca și toate seriile de novici să fie adevărați fii ai sfântului Francisc…, mulțumesc Înalt Preasfințitului Ioan Robu…, mulțumesc domnului doctor și întregului personal al spitalului precum și celorlalte persoane care s-au jertfit să mă ajute în ultimele mele zile… La revedere cu toții în cer!

E imposibil de descris o viață de om într-o pagină, însă chiar și dintr-un testament de câteva rânduri poți înțelege ce se află în inima unui om, mai ales a unuia care este pregătit să pornească liniștit pe drumul veșniciei. Pr. Gheorghe Patrașcu, născut la Buruienești (jud. NT) la data de 30 septembrie 1913 a absolvit în sat cinci clase primare, e apoi seminarist, frate franciscan, preot, profesor de Sfânta Scriptură și Drept Canonic, director al seminarului, duhovnic, predicator renumit de exerciții spirituale, compozitor de cântece bisericești, poet și autor de articole în revista Viața, din 1969 până în 1990 – superior al fraților franciscani. După evenimentele din decembrie 1989, îi adună pe confrați în juru-i pentru a reorganiza provincia franciscană din Moldova. Din 1990 va fi magistru de novici, până când își dă sufletul, chiar în sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Lourdes, la 11 februarie 1995, fiind înmormântat la Luizi-Călugăra, mulți dintre cei mai mari amintindu-ni-l și astăzi cu zâmbetul nelipsit și privirea blândă, dar profundă. Tabloul care îmi revine constant în minte când îmi amintesc de părintele: sus, în amvon, la Buruienești, predicând la o sărbătoare a Sf. Fecioare Maria, vorbind cu lacrimi în ochi și eu, copil al aceluiași sat, lăcrimând la rându-mi ascultându-l. Pentru mine a fost momentul esențial pentru a-l cunoaște, aproape suficient cred.

Privitor la anii de persecuție sub regimul comunist: e arestat la 25 martie 1949, anchetat timp de 18 luni și apoi condamnat la 11 ani de temniță grea, (după recurs, 9 ani), cu acuzația de „crimă contra ordinei sociale” executând această condamnare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Sighetul Marmației, Râmnicu-Sărat (în izolare totală). Fiind eliberat în 1958 va fi trimis cu domiciliu obligatoriu la Lătești, în Bărăgan, până în 1964, o dată cu primirea decretului de grațiere. Toate suferințele sale, dar și ale confraților franciscani întemnițați, le descrie cu spirit de smerenie în cartea care i-a apărut postum Zile de încercare și de har, la editura Serafica, în 2002. Spunea în introducere: Scriu numai din ascultare față de superiori...

Într-un alt manuscris din arhivă (publicat pentru prima dată în cartea Franciscani în zeghe, Serafica, 2015), vorbește pe scurt despre câteva din torturile aplicate în timpul interminabilei anchete de la Bacău: …timp de 3 zile am fost ținut fără niciun fel de mâncare și nici nu întrebau… După alte 3 zile am fost luat sus și fără niciun fel de întrebare mi s-au legat două fire electrice de urechi și apoi s-a dat drumul la un fel de „mașină” care probabil avea rolul să reducă tensiunea curentului, dar el a fost totuși așa de puternic, încât, când i-au dat drumul mașinii, m-a scuturat în așa hal încât credeam că mor… Strigam în fața a zece securiști prezenți… „mor, Doamne, pentru tine!”… Nu știu, însă, ori puterea lui Dumnezeu m-a salvat, ori ei s-au impresionat… că au oprit după câteva minute mașina infernală. Și eu am scăpat teafăr, dar cu creierii zguduiți… Mi s-au pus apoi niște întrebări prostești: cum că să declar când, unde și cu care dintre preoți ne-am adunat, „am ținut ședință” și ne-am organizat contra comunismului. Bineînțeles n-am răspuns nimic decât „nu știu”. De altfel, nu aveam de dat alt răspuns fiindcă nu exista așa ceva… După câteva seri, am fost iarăși chemat pe la orele 9 seara la anchetă… am fost legat de picioare și de mâini, așezat „la morișcă” cu mâinile după genunchi și tălpile ridicate în sus și bătut de zeci și zeci de ori cu ranga peste tălpi… Și acest lucru s-a repetat până după miezul nopții. Însă nu se întrevăd în cuvintele părintelui urme de mânie față de torționarii săi. Au urmat, să ne închipuim, numai dacă putem, 9 ani de pușcărie, apoi domiciliul obligatoriu încă 6 ani trăind într-un bordei sărăcăcios!

În 2015 a fost inițiat de Emanuel Suceu și proiectul unui documentar foarte interesant despre pr. Patrașcu, (găsim un fragment video din documentar pe site-l www.1001oameni.ro) în care, la un moment dat, unul dintre cei intervievați, pr. Anton Roca, ce i-a fost aproape în ultimii ani spune: Unul dintre novici l-a întrebat „care au fost cei mai frumoși ani ai vieții?”. Sigur, avea o vârstă venerabilă, peste 80 de ani, și s-a gândit părintele: „Dacă stau să analizez, – și cum părintele vorbea așa cu privirea în sus – dacă stau să mă gândesc, cred că cei mai frumoși ani ai vieții mele au fost anii de izolare totală în închisoarea din Râmnicu-Sărat!”

Ultima sa poezie, cu două luni înainte de moarte, găsită într-unul din caiete, este cea intitulată Crăciun, datată 2 decembrie 1994, iar cu o zi înainte scrisese un sonet: Rugă Mamei: Setos de Domnul și de fericire/ Spre zări albastre gândurile-mi zboară;/ E greu urcușul, dar nu mă-nfioară,/ Mă lupt mereu, mă bat pentru iubire… Tu, Mamă bună, Pururea Fecioară (…)/ Mă fă părtaș pe veci de nemurire! În persoana și scrierile părintelui Gheorghe Patrașcu descoperi, de fapt, acest amestec de inocență, liniște, rugăciune, asceză, credință, omenie, smerenie, lanțuri, cântec și poezie; descoperi în el un adevărat trubadur franciscan al Fecioarei Maria și al speranței în vremuri tulburi de încercare, însă și de har.

Autor: Pr. Iosif Diac

∗∗∗

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXIV, nr. 140, ianaurie-februarie 2017). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Sa ne bucuram

Un om beat întră într-un bar și-i spune barmanului: Omule, dă tuturor clienților de băut; bea si tu o țuică, apoi adu contul la mine!

Barmanul îi servește pe toți, bea și el o țuică și-i duce bețivului contul. Acesta îi spune: Dar eu nu am băut nimic, ce vrei de la mine…?! Barmanul se enervează, îl bate bine și-l dă afară din bar.

Ziua următoare același bețiv intră în bar și-i spune barmanului: Omule, dă tuturor clienților de băut; bea si tu o țuică, apoi adu contul la mine!

Barmanul se gândește că tipul nu-i atât de nebun să facă aceeași glumă din ziua precedentă, așa că face imediat ce-i spusese acesta. La sfârșit îi duce acestuia contul. Acesta îi răspunde: „De ce insiști?! Nu vezi că nu am băut nimic?!”

Barmanul nervos, îi rupe trei coaste și-l dă afară din bar.

Ziua următoare, același bețiv intră și spune: Omule, dă tuturor clienților de băut și apoi adu contul la mine!

Mirat, barmanul se apropie de el și-l întreabă: Da mie nu-mi mai dai nimic de băut?

Bețivul: Nu, pentru că tu când bei devii violent!!

Sa ne bucuram

Un țăran avea un porc. Într-una din zile trece pe la el un domn și-l întreabă: „Frumos porcul ăsta!; ce-i dai de mâncare?”

Țăranul: Îi dau resturi, ceea ce rămâne de la masa noastră!

Domnul: Nebunule, sunt de la Protecția animalelor: 100 de euro amendă

După două săptămâni trece pe la el un alt domn și-i spune: „Frumos acest porc! Ce-i dai de mâncare?

Țăranul: De obicei, dimineața îi dau plăcinte, la prânz sarmale, iar la cină o fripturică

Atunci Domnul îi spune: Nebunule! 100 de euro amendă. Eu sunt de la FAO (Organizația internațională care ei ocupă cu problemele de alimentație în lume). Atâția copii în lume mor de foame, iar tu dai porcului mâncare bună!

După alte două săptămâni trece un alt domn pe la țăranul nostru: Îi spune: „Frumos acest porc; ce-i dai de mâncare?”

Țăranul: Ascultă, omule: eu îi dau în fiecare zi 10 euro iar el își cumpără ce fel de mâncare vrea. 

„Dumnezeul meu”, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci?

-         Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept și încălcător de lege, mânca și bea, se îmbrăca în haine de mătase și porfiră, și niciodată n-a dat nici o frunză verde vecinului său Lazăr, care flămânzea și îngheța de frig. Lazăr se târa sub masa lui să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el ședea pe prag și veneau câinii și-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au murit amândoi; unul a mers în focul cel veșnic, celălalt în sânul lui Avramm. Într-o zi bogatul a ridicat ochii și a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde și se bucură în sânul lui Avramm; a scos un strigăt: „Tată Avramm, tată Avramm, trimite pe Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!” Dar Avraam i-a răspuns: „Amintește-ți când mâncai și beai tu și te bucurai de toate bunătățile lumii, iar el flămânzea și îngheța de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde? Așadar, a venit rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci”.

Isus oftă și tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aștepta încă să asculte, buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Isus într-un chip rugător:

-         Ai terminat? întrebă el și glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai ai altceva?

Iuda râse:

-         Așa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă și bea prea mult pe pământ o să se veștejească în Iad.

Dar tinerelul fiul al lui Zebedeu se aplecă la sânul lui Isus:

-         Rabi, cuvântul tău n-a ușurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-ai poruncit: Iartă pe dușmanul tău, iubește-l; și chiar de-ți face rău de șaptezeci de ori câte șapte, tu să-i faci bine de șaptezeci de ori câte șapte; numai așa va fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate să ierte?

-         Dumnezeu este drept, sări și spuse barbă-roșcată și privi batjocoritor pe bătrânul Anania.

-         Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.

-         Așadar, nu există nădeje? Se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârșit pilda?

Toma se ridică, făcu un pas către poarta de intrare; se opri.

-         Nu, nu s-a sfârșit, boierule, spuse cu zeflemea; mai este încă.

-         Ia spune, băiete, să ia binecuvântarea mea...

-         Pe bogat îl chema Anania, zise el.

Apucă bocceaua cu mărfurile lui și se pomeni afară din casă; se opri în mijlocul drumului și chicotea cu vecinii.

Sângele urcă în căpățâna mare a bătrânului fruntaș, ochii i se încețoșară.

Isus întinse mâna, mângâie părul creț al prietenului său drag: judecat; Dumnezeu este drept, au spus și ei și n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai și inimă, și-ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este și preabun; pilda aceasta, nu e gata, trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul iartă, Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Și are alt sfârșit, iubitule, spuse Isus zâmbind; bătrâne Anania, ascultă să ți se întărească inima; ascultați și voi toți care vă aflați în curte, și voi, vecini, care chicotiți în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este și bun;  și nu este numai bun, este și Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui Avramm, a oftat: „Dumnezeul meu”, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci? Răcorește-l, Doamne, să mă răcoresc și eu; slobozește-l, Doamne, să mă slobozesc și eu; altfel o să încep și eu să ard”. Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăr,”, a spus, „coboară să iei de mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să bea, să se răcorească; să te răcorești și tu cu el”. „În veci?” a întrebat Lazăr. „În veci!, a răspuns Dumnezeu.

Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, Humanitas, București 2016, pp. 193-195.      

Care este vina cea mai mare a omului?

Rabinul Bunam le spunea discipolilor lui: „Cea mai mare vină

a omului nu sunt păcatele pe care acesta le face: tentația este puternică, iar forța omului puțină! Marea vină a omului constă în faptul că în orice moment ar putea să se convertească și nu se convertește”.

 

Porunca iubirii

Un elev l-a întrebat pe Rabi Shmelke: Ne este poruncit să

iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Cum pot face acest lucru dacă acesta mi-a greșit”?

Rabi i-a răspuns: „Trebuie să înțelegi aceste cuvinte în semnificația lor corectă, care este: iubește-l pe aproapele tău așa cum iubești ceva ce tu ești. Într-adevăr, toate sufletele sunt un singur lucru, și fiecare este o scânteie a sufletului originar, care este prezent în toate sufletele în același fel cum sufletul tău este răspândit în toate mădularele tale. Se poate întâmpla ca mâna ta să greșească și să te lovească. Vei lua tu bastonul și o vei pedepsi pentru lipsa ei de înțelegere, făcând să crească astfel și mai mult durerea ta? Același lucru este valabil în privința aproapelui tău, care formează cu tine împreună um singur suflet: dacă el, datorită ignoranței, îți greșește și tu îl pedepsești, nu faci altceva decât să te lovești pe tine însuți”. Dar elevul continua să insiste: „Dar dacă văd că um om este rău în fața lui Dumnezeu, cum voi putea să-l iubesc”?

Rabinul i-a răspuns: „Uiți oare că sufletul primordial a izvorât din esența lui Dumnezeu și că sufletul fiecărui om este o parte din El? Nu vei avea atunci milă de acel om, văzând că una din scânteile Lui s-a rătăcit și este ca și stinsă”?

Cum se convertesc oamenii

Tatăl lui Mardoheu – viitorul celebru rabin din Lechowitz – se

plângea de lenea fiului său l învățătură. Într-una din zile, în oraș a ajuns un rabin sfânt. Tatăl l-a condus pe Mardoheu la acesta pentru ca să-l corijeze. Rămănând singur cu băiatul, rabinul l-a strâns la inimă și l-a ținut așa multă vreme. Când tatăl a revenit, rabinul i-a spus: „I-am făcut lui Mardoheu puțină morală. Ai să vezi că de azi înainte o să fie mai silitor”. Ajuns adult și faimos, Mardoheu povestea tuturor acest episod și spunea: „Am învățat atunci cum se convertesc oamenii”. 

Să nu confundăm creaturile cu Creatorul (Sf. Augustin)

O cioară s-a așezat pe vârful unui brad înalt. Și-a rotit ochii în

jur cu o privire autoritară și a scos un strigăt de victorie. Acestei ființe gălăgioase pare că bradul îi datorează totul: existența lui, frumusețea lui înălțată spre cer, verdeața totdeauna vie, forța în lupta cu răul. Această mândrie a ciorii este năucitoare. Mare binefăcătoare a bradului tăcut! Iar bradul nici măcar nu se sinchisește să tremure; pare că nu vede cioara; meditând își ridică ramurile lui spre cer. Suportă în liniște oaspetele gălăgios. Nimic nu tulbură gândurile lui, seriozitatea și pacea lui. Mulți nori au trecut deja deasupra lui, multe păsărele au poposit între ramurile lui! Și au plecat așa cum o să pleci și tu. Acesta nu este locul tău, nu te simți sigură și urlând astfel cauți să suplinești lipsei tale de putere. Eu am crescut din acest pământ și sunt plantat cu rădăcinile mele în inima lui. Iar tu, nor trecător, care arunci o umbră de tristețe pe vârful meu aurit, te afli în bătaia vânturilor. Trebuie să te suport în liniște. Tu cârâi cântecul tău plictisitor, fără suflet și săracă, apoi pleci. Ce reușești să faci cu un urlet? Eu rămân, pentru a persevera în reculegere, pentru a construi răbdarea mea, pentru a suporta furtuni și uragane, pentru a mă îndrepta totdeauna mai sus, liniștit. Nu-mi acoperi soarele meu, nu mă fascinezi, nu schimbi ținta urcării mele. Exista pădurea iar voi nu existați, nu veți exista, iar pădurea va fi pentru veșnicie aici. O fabulă? Nu, nu este o fabulă (Card. Stefan Wyszynski, Appunti dalla prigione 1953-1956, 17 gennaio 1954, domenica).