Sa ne bucuram

Un om beat întră într-un bar și-i spune barmanului: Omule, dă tuturor clienților de băut; bea si tu o țuică, apoi adu contul la mine!

Barmanul îi servește pe toți, bea și el o țuică și-i duce bețivului contul. Acesta îi spune: Dar eu nu am băut nimic, ce vrei de la mine…?! Barmanul se enervează, îl bate bine și-l dă afară din bar.

Ziua următoare același bețiv intră în bar și-i spune barmanului: Omule, dă tuturor clienților de băut; bea si tu o țuică, apoi adu contul la mine!

Barmanul se gândește că tipul nu-i atât de nebun să facă aceeași glumă din ziua precedentă, așa că face imediat ce-i spusese acesta. La sfârșit îi duce acestuia contul. Acesta îi răspunde: „De ce insiști?! Nu vezi că nu am băut nimic?!”

Barmanul nervos, îi rupe trei coaste și-l dă afară din bar.

Ziua următoare, același bețiv intră și spune: Omule, dă tuturor clienților de băut și apoi adu contul la mine!

Mirat, barmanul se apropie de el și-l întreabă: Da mie nu-mi mai dai nimic de băut?

Bețivul: Nu, pentru că tu când bei devii violent!!

Sa ne bucuram

Un țăran avea un porc. Într-una din zile trece pe la el un domn și-l întreabă: „Frumos porcul ăsta!; ce-i dai de mâncare?”

Țăranul: Îi dau resturi, ceea ce rămâne de la masa noastră!

Domnul: Nebunule, sunt de la Protecția animalelor: 100 de euro amendă

După două săptămâni trece pe la el un alt domn și-i spune: „Frumos acest porc! Ce-i dai de mâncare?

Țăranul: De obicei, dimineața îi dau plăcinte, la prânz sarmale, iar la cină o fripturică

Atunci Domnul îi spune: Nebunule! 100 de euro amendă. Eu sunt de la FAO (Organizația internațională care ei ocupă cu problemele de alimentație în lume). Atâția copii în lume mor de foame, iar tu dai porcului mâncare bună!

După alte două săptămâni trece un alt domn pe la țăranul nostru: Îi spune: „Frumos acest porc; ce-i dai de mâncare?”

Țăranul: Ascultă, omule: eu îi dau în fiecare zi 10 euro iar el își cumpără ce fel de mâncare vrea. 

„Dumnezeul meu”, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci?

-         Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept și încălcător de lege, mânca și bea, se îmbrăca în haine de mătase și porfiră, și niciodată n-a dat nici o frunză verde vecinului său Lazăr, care flămânzea și îngheța de frig. Lazăr se târa sub masa lui să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el ședea pe prag și veneau câinii și-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au murit amândoi; unul a mers în focul cel veșnic, celălalt în sânul lui Avramm. Într-o zi bogatul a ridicat ochii și a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde și se bucură în sânul lui Avramm; a scos un strigăt: „Tată Avramm, tată Avramm, trimite pe Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!” Dar Avraam i-a răspuns: „Amintește-ți când mâncai și beai tu și te bucurai de toate bunătățile lumii, iar el flămânzea și îngheța de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde? Așadar, a venit rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci”.

Isus oftă și tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aștepta încă să asculte, buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Isus într-un chip rugător:

-         Ai terminat? întrebă el și glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai ai altceva?

Iuda râse:

-         Așa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă și bea prea mult pe pământ o să se veștejească în Iad.

Dar tinerelul fiul al lui Zebedeu se aplecă la sânul lui Isus:

-         Rabi, cuvântul tău n-a ușurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-ai poruncit: Iartă pe dușmanul tău, iubește-l; și chiar de-ți face rău de șaptezeci de ori câte șapte, tu să-i faci bine de șaptezeci de ori câte șapte; numai așa va fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate să ierte?

-         Dumnezeu este drept, sări și spuse barbă-roșcată și privi batjocoritor pe bătrânul Anania.

-         Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.

-         Așadar, nu există nădeje? Se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârșit pilda?

Toma se ridică, făcu un pas către poarta de intrare; se opri.

-         Nu, nu s-a sfârșit, boierule, spuse cu zeflemea; mai este încă.

-         Ia spune, băiete, să ia binecuvântarea mea...

-         Pe bogat îl chema Anania, zise el.

Apucă bocceaua cu mărfurile lui și se pomeni afară din casă; se opri în mijlocul drumului și chicotea cu vecinii.

Sângele urcă în căpățâna mare a bătrânului fruntaș, ochii i se încețoșară.

Isus întinse mâna, mângâie părul creț al prietenului său drag: judecat; Dumnezeu este drept, au spus și ei și n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai și inimă, și-ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este și preabun; pilda aceasta, nu e gata, trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul iartă, Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Și are alt sfârșit, iubitule, spuse Isus zâmbind; bătrâne Anania, ascultă să ți se întărească inima; ascultați și voi toți care vă aflați în curte, și voi, vecini, care chicotiți în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este și bun;  și nu este numai bun, este și Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui Avramm, a oftat: „Dumnezeul meu”, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci? Răcorește-l, Doamne, să mă răcoresc și eu; slobozește-l, Doamne, să mă slobozesc și eu; altfel o să încep și eu să ard”. Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăr,”, a spus, „coboară să iei de mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să bea, să se răcorească; să te răcorești și tu cu el”. „În veci?” a întrebat Lazăr. „În veci!, a răspuns Dumnezeu.

Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, Humanitas, București 2016, pp. 193-195.      

Care este vina cea mai mare a omului?

Rabinul Bunam le spunea discipolilor lui: „Cea mai mare vină

a omului nu sunt păcatele pe care acesta le face: tentația este puternică, iar forța omului puțină! Marea vină a omului constă în faptul că în orice moment ar putea să se convertească și nu se convertește”.

 

Porunca iubirii

Un elev l-a întrebat pe Rabi Shmelke: Ne este poruncit să

iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Cum pot face acest lucru dacă acesta mi-a greșit”?

Rabi i-a răspuns: „Trebuie să înțelegi aceste cuvinte în semnificația lor corectă, care este: iubește-l pe aproapele tău așa cum iubești ceva ce tu ești. Într-adevăr, toate sufletele sunt un singur lucru, și fiecare este o scânteie a sufletului originar, care este prezent în toate sufletele în același fel cum sufletul tău este răspândit în toate mădularele tale. Se poate întâmpla ca mâna ta să greșească și să te lovească. Vei lua tu bastonul și o vei pedepsi pentru lipsa ei de înțelegere, făcând să crească astfel și mai mult durerea ta? Același lucru este valabil în privința aproapelui tău, care formează cu tine împreună um singur suflet: dacă el, datorită ignoranței, îți greșește și tu îl pedepsești, nu faci altceva decât să te lovești pe tine însuți”. Dar elevul continua să insiste: „Dar dacă văd că um om este rău în fața lui Dumnezeu, cum voi putea să-l iubesc”?

Rabinul i-a răspuns: „Uiți oare că sufletul primordial a izvorât din esența lui Dumnezeu și că sufletul fiecărui om este o parte din El? Nu vei avea atunci milă de acel om, văzând că una din scânteile Lui s-a rătăcit și este ca și stinsă”?

Cum se convertesc oamenii

Tatăl lui Mardoheu – viitorul celebru rabin din Lechowitz – se

plângea de lenea fiului său l învățătură. Într-una din zile, în oraș a ajuns un rabin sfânt. Tatăl l-a condus pe Mardoheu la acesta pentru ca să-l corijeze. Rămănând singur cu băiatul, rabinul l-a strâns la inimă și l-a ținut așa multă vreme. Când tatăl a revenit, rabinul i-a spus: „I-am făcut lui Mardoheu puțină morală. Ai să vezi că de azi înainte o să fie mai silitor”. Ajuns adult și faimos, Mardoheu povestea tuturor acest episod și spunea: „Am învățat atunci cum se convertesc oamenii”. 

Să nu confundăm creaturile cu Creatorul (Sf. Augustin)

O cioară s-a așezat pe vârful unui brad înalt. Și-a rotit ochii în

jur cu o privire autoritară și a scos un strigăt de victorie. Acestei ființe gălăgioase pare că bradul îi datorează totul: existența lui, frumusețea lui înălțată spre cer, verdeața totdeauna vie, forța în lupta cu răul. Această mândrie a ciorii este năucitoare. Mare binefăcătoare a bradului tăcut! Iar bradul nici măcar nu se sinchisește să tremure; pare că nu vede cioara; meditând își ridică ramurile lui spre cer. Suportă în liniște oaspetele gălăgios. Nimic nu tulbură gândurile lui, seriozitatea și pacea lui. Mulți nori au trecut deja deasupra lui, multe păsărele au poposit între ramurile lui! Și au plecat așa cum o să pleci și tu. Acesta nu este locul tău, nu te simți sigură și urlând astfel cauți să suplinești lipsei tale de putere. Eu am crescut din acest pământ și sunt plantat cu rădăcinile mele în inima lui. Iar tu, nor trecător, care arunci o umbră de tristețe pe vârful meu aurit, te afli în bătaia vânturilor. Trebuie să te suport în liniște. Tu cârâi cântecul tău plictisitor, fără suflet și săracă, apoi pleci. Ce reușești să faci cu un urlet? Eu rămân, pentru a persevera în reculegere, pentru a construi răbdarea mea, pentru a suporta furtuni și uragane, pentru a mă îndrepta totdeauna mai sus, liniștit. Nu-mi acoperi soarele meu, nu mă fascinezi, nu schimbi ținta urcării mele. Exista pădurea iar voi nu existați, nu veți exista, iar pădurea va fi pentru veșnicie aici. O fabulă? Nu, nu este o fabulă (Card. Stefan Wyszynski, Appunti dalla prigione 1953-1956, 17 gennaio 1954, domenica).

Nu căuta să fi ceea ce nu ești

Un corb, umflat de mândrie, a găsit întâmplător niște pene

de-ale unui păun. Orbit de frumusețea lor, a încercat să se travestească într-un păun magnific, renegându-i astfel pe cei asemenea lui. A plecat din țara corbilor și s-a îndreptat spre cel a păunilor, dar foarte degrabă a fost demascat de aceștia și luat în râs. Întors înapoi, trist și umilit, a întâlnit un corb, o vreme prieten, care i-a spus: „Nu mai există loc, aici, pentru tine, ne-ai privit de sus în jos fără a accepta ceea ce natura îți dăduse”. Corbul superb, rămas singur și fără prieteni, a fost constrâns să emigreze... Cel care dorește să fie cum nu este, și nu apreciază ceea ce are, va fi constrâns, mai degrabă sau mai târziu să sufere umilințe și rușine (Fedro, Favole, Garzanti editore, 2005, p. 9.)

Cum poate Isus să intre în sufletul tuturor oamenilor?

Un arab l-a întrebat pe un copil creștin care se pregătea

pentru Prima Împărtășanie: „Cum poate Isus Euharisticul să intre în sufletul atâtor oameni”?

Copilul l-a întrebat la rândul lui câte ferestre sunt în orașul Scutari. Arabul a răspuns că nu poate știi acest lucru. Copilul l-a mai întrebat pe arab dacă soarele intră prin toate acele ferestre. Arabul a spus că intră. Atunci copilul a replicat: „Cristos se face prezent în timpul Sf. Liturghii sub chipurile pâinii și ale vinului. Pentru Isus nu este dificil să intre în sufletul și în casele tuturor, dacă aceștia își deschid inima în fața luminii Lui”. 

Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea!

Istoria, sau mai bine zis preistoria umană, a început într-o

peșteră. Și a doua parte a istoriei umane a avut început într-un grajd, unde un cuplu fără acoperiș deasupra capului se introdusese sub pământ, între animale, pentru că porțile caselor bogate le fuseseră lor închise în față. Și Dumnezeu a fost un om al peșterilor și, la fel ca oamenii din antichitate, trasase pe pereții lumii, forme de creaturi în mod curios colorate, dar figurilor create de el le dăduse viață! Iar acum, mâinile care făcuseră soarele și stelele erau prea mici pentru a reuși să atingă capetele mari ale celor două animale. Acest contrast între creația cosmică și pruncușorul din Bethleem a fost proclamat și cântat în mii de imnuri, poeme, picturi și presepii. De atunci înainte, fiecare creștin care a cunoscut Crăciunul, chiar dacă între timp a devenit agnostic sau ateu, va avea în fața minții, chiar dacă vrea sau nu acest lucru, o asociere a două idei: ideea unui copil și ideea unei forțe necunoscute care susține stelele. Pentru noi creștinii, Atotputernicia și neputința, divinitatea și copilăria se întâlnesc. Bethleem devine locul în care extremele se ating. Cristos nu numai că se naște la același nivel al umanității, dar merge chiar și mai jos. În misterul de la Bethleem acum era Cerul care stătea sub pământ. În acest eveniment există un spirit revoluționar, ca o lume răsturnată. Dumnezeu se naște ca un surghiunit în afara legii. Este profund adevărat să se afirme că din acel moment nu ar mai fi putut exista sclavi. Puteau să existe, și existau, oameni care purtau titlul legal de sclavi, până când Biserica nu a fost destul de puternică pentru a-i elibera, dar încet încet se maturiza ideea că un om nu putea fi un mijloc pentru un scop pentru un alt om. Tot acest element popular și fratern a fost, pe bună dreptate, asociat de tradiție cu episodul păstorilor, muntenii care s-au trezit față în față cu principele Cerului. În sfârșit, păstorii găsiseră pe Păstorul lor.

Dar Crăciunul nu este numai pace și bucurie: el este și o provocare. Deasupra capului copilului se aude deja ropotul potcoavelor cailor lui Irod. Această grotă este, într-adevăr, o deschizătură în stâncă, o crăpătură asupra teritoriului dușman. Este prezentă în această divinitate subterană ideea minării lumii, a alungării de aici de jos a regelui și a distrugerii palatului, ca și cum marele rege Irod ar fi simțit acea arsură sub picioarele lui și ar fi început să tremure. Încă de la începuturile ei, Biserica se naște ca o revoluție împotriva principelui acestei lumi. Ea trimite păgânismului liniștita ei declarație de război. Nu a încercat să dărâme construcțiile din aur și din marmură, dar a îndrăznit să privească drept spre cer, ca și cum aurul și marmura ar fi fost sticlă. În fond, Nero avea dreptate: Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea! (L’uomo eterno, G.K.Chesterton)