Reflecție la încheierea Anului dedicat Vieții consacrate

Lumină spre luminarea neamurilor, și slava poporului tău, Israel!

  Am intrat în procesiune în biserică pentru a celebra Sf. Euharistie, nu înainte fi binecuvântat lumânările, simbol al luminii adusă de Cristos în această lume, dar și simbol a ceea ce trebuie să fim noi, cu toții, dar într-un chip special persoanele consacrate, surori și frații care, prin voturile de sărăcie, ascultare și castitate, ne-am dăruit cu totul lui Dumnezeu și am promis în fața poporului lui Dumnezeu să fim ceea ce El vrea de la noi, adică de a fi lumină și bucurie pentru lumea în care trăim. Aș pleca de la acest simbol, pentru a dezvolta predica din această seară, dar și pentru a-i mulțumi Domnului pentru că ne-a adresat o chemare atât de nobilă, de la care nu trebuie să dezertăm.

Dragi frați, dragi surori, mulți profeți spun că trăim într-o lume caracterizată deseori de ceață, de întuneric, de individualism, de necredință, și mai puneți fiecare tot ceea ce doriți. Realitatea însă nu este asta. Lumea nu este rea, nu este ceață tot timpul, nu este răutate peste tot. Lumea este bună, așa cum Dumnezeu a făcut-o la început, astfel că trebuie să încetăm să ne văicărim continuu că nu se mai poate; că noroc de noi că mai există lumini în această lume. Nu putem nega că există și urme de întuneric, dar, în general, creația lui Dumnezeu este bună și frumoasă, așa cum a fost la începutul lui, iar noi suntem chemați în această lume să fim lumină, nu în cea ideală, în care am dori să trăim. Așadar, mai multă pozitivitate, mai mult optimism nu ar strica, și nu ar trebui să ezităm să „gândim pozitiv”, chiar și atunci când norii de deasupra noastră ar fi mai deși. Acesta este de altfel exemplul lui Isus: chiar și în persoanele cele mai rele, era capabil să vadă un om de mântuit, un om care-și dorea mântuirea. Cine este luminos, este plin de speranță, de pace lăuntrică, de liniște, și nu umblă prin lume cu o față apocaliptică, ca și cum lumea ș-ar sfârși peste câteva minute, în foc și pucioasă. Noi, persoanele consacrate, suntem chemați asemenea lumânării, să ne consumăm viața ca lumini, în această lume; în caz contrar, vrând să rămânem întregi, vom eșua în chemarea noastră, căci speranța noastră, bucuria noastră nu trebuie să stea în convertirea acestei lumi, ci în Cristos. Noi, persoanele consacrate trebuie să fim tot timpul conștienți că lumea este bună pentru că este iubită de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, ci invers, noi suntem buni pentru că suntem iubiți. Trăirea voturilor de sărăcie, ascultare și castitate, ar trebui să ne elibereze de toți și de toate, și de noi înșine – desigur progresiv – pentru a ne lăsa învăluiți numai de Dumnezeu. Și un lucru care mi se pare simptomatic pentru bolile de care suferă viața consacrată de la noi, adică cele de mâhnită, de mohorâciunită, de legită și de comodită, este tocmai alipirea aproape nevrotică de instituție, de legi, de statute și de constituțiuni, nelăsând loc astfel carismei, Duhului Sfânt, care să facă din noi persoane mai vii, persoane explozive, persoane înflăcărate de chemarea lor. Cu alte cuvinte, trebuie să ieșim și să luăm mirosul oilor, așa cum le spunea Sf. Părinte, papa Francisc, preoților , acum câțiva ani, nu să trăim în cazematele noastre confortabile, în vreme ce lumea luptă să trăiască de pe o zi pe alta.

În concluzie, spunea cineva că persoana consacrată ar trebui să fie ca vremea: foarte rar plină de tunete și fulgere; din când în când mohorâtă , ca după ploaie, dar cel mai des senină.

Magie pentru toți

Ştrul şi Iţic intră într-un magazin. Profitând de neatenţia vânzătorului, Ştrul fură 3 ciocolate. După ce părăsesc magazinul, Ştrul îi spune lui Iţic:

- Frate, sunt cel mai tare hoţ! Am furat 3 ciocolate şi nu m-a văzut nimeni!

- Dacă vrei să vezi ceva mai tare, hai înapoi la magazin şi-am să-ţi arăt eu un furt adevărat! replică Iţic.

Aşa că se întorc amândoi la magazin şi Iţic îl întreabă pe vânzător:

- Vrei să-ţi arăt o magie?

- Da, răspunde vânzătorul.

- În regulă. Dă-mi o ciocolată.
Vânzătorul îi dă o ciocolată, iar Iţic o mănâncă. Mai cere una, o mănâncă şi pe aceea, o cere şi pe a treia, pe care, la fel, o mănâncă.

Vânzătorul îl întreabă:

- Şi unde e magia?

- Caută şi le vei găsi în buzunarul prietenului meu, îi spune Iţic.

Nu uita, să faci ceva cu viaţa ta! In memoriam Pr. Vasile Mare

Am găsit aseară o fotografie cu un om care a fost pentru mine o lumină într-o perioadă de întuneric complet, şi care a plecat dintre noi în luna februarie a anului 2004. Părintele Vasile Mare. În poză el stă între părinţii mei, pe fotoliul roşu cu mare tradiţie în familie. Are o privire care mi-a stricat seara, şi cred că îmi va strica cel puţin o parte din restul anului. Am scanat-o.

Ce citesc eu în această fotografie, dar fără vreo urmă, vreo umbră, vreo 0,1 la sută de mustrare, e “Ai făcut ceva cu viaţa ta? Ce ai făcut cu viaţa ta?” Cred că ştiţi foarte bine că oamenii cei mai simpli, cei mai dezarmaţi, cei mai ne-autoritari, cei mai dragi, ne pun în genunchi cu întrebările lor care nu vor deloc să oblige, şi tocmai din acest motiv ne obligă mai mult decât toată tradiţia lumii adunată la un loc.

O să descriu puţin ce înseamnă formula “A face ceva cu viaţa ta”, pentru că e calea cea mai simplă de a transmite sentimentul pe care îl am privind poza acestui om luminos.

E ceea ce vrem toţi, cam după vârsta de 11 ani, când începem să rezonăm cu lumea. Vreau să fac ceva cu viaţa mea. Acel ceva nu e clar, e ca un foetus în a treia lună de sarcină, să zicem, e acolo, e ceva acolo, e cineva, dar nu e foarte clar ce sau cine. La fel e sentimentul acesta de “vreau să fac ceva”, care aduce cele mai bune lucruri din viaţă, e baza a tot ce fac oamenii bun şi frumos. Simţi asta când mergi la munte, când începi să citeşti singur filosofie, când vezi un film care te întoarce pe dos, în bine sau rău, când treci dincolo de curgerea zilelor şi examenelor şi te întrebi care e sensul şi misiunea ta pe acest pământ.

Iar oamenii “tineri” sunt cei care au făcut ceva cu viaţa lor, şi rămân tineri tocmai pentru că au făcut asta. Ştiu oameni de 80 de ani care erau mai tineri ca mine, şi se vedea asta. Pentru că făcuseră ceva cu viaţa lor.

Sigur, şmecherii vor zice, ce să faci cu viaţa asta, faci un mare nimic, nada. Ok, pot să fac şi eu mişto cam de orice. Dar, dacă e să cautăm ceva inedit, formula bizară de “a face ceva cu viaţa mea”, are, la nivel de limbaj, un paradox mult mai interesat decât asocierea simplistă de mai sus . Şi anume, cineva care vrea să facă ceva cu viaţa lui, înseamnă că întreaga lui viaţă, tot ce este el, tot ce ar putea el să facă, toate aspiraţiile dar şi dorintele si posibilităţile, sunt încă deoparte. Lăsate, neatinse, sau în aşteptare.

E viaţa, cu care încă nu  a făcut nimic.

E o formulă minunată, pentru că ea spune că viaţa se face, sau că se face ceva cu viaţa ta, că viaţa nu doar se trăieşte, ci se transfigurează în ceva anume. E un mare aluat, imens, minunat dacă devine ceva, dar jalnic dacă e lăsat la stadiul de aluat.

Saint Exupery scrie într-un pasaj din finalul cărţii Terre des Hommes că trecea printre oamenii adormiţi dintr-un tren de clasa a treia, şi vedea câte un copil cu faţă de înger şi se întreba ce va deveni acel copil. “Mozart este asasinat”, era concluzia scriitorului francez. Câţi dintre noi nu au vrut să facă ceva cu viaţa lor? Nu doar au vrut, dar au putut, adică se putea, dar nu au perseverat, sau nu s-a deschis uşa timpului şi a sufletului.

E chestia care mă ţine treaz, de ani de zile: întrebarea “cum să faci ceva cu viaţa ta”. Pentru că dacă amâni prea mult  rişti să nu mai poţi, sau rişti să pierzi dorinţa de a face ceva, ajungi la sentimentul că vrei doar să îţi salvezi viaţa. Adică… începutul ratării complete, conform Evangheliei, dar şi a psihologiei umane. Tinerii sunt gata să îşi dea viaţa, bătrânii vor să o salveze, să o prelungeacă. (Tinerii şi bătrânii în sens psihologic).

Viaţa trebuie luată toată, ca floare care stă degeaba într-un tufiş dosit, şi pusă sus pe pervaz. Oferită, altora, soarelui. Trebuie făcută Ceva.

Dar Ce, ce să faci? Aici e problema. Din mii de motive pe care le pot descrie dacă trebuie pentru că ştiu şi sociologie şi psihologie socială si altele, dorinţa asta ni se pierde. Nu zic că cineva ne-o ia, dar ni se stinge. Rămânem prizonieri ai vieţii de zi cu zi, ai filmului care ne duce de la o zi la alta, adică un fel de Matrix, trăim dar fără să fim actori, ni se pare că suntem actori dar de fapt suntem doar spectatori. Am putea fi mult mai mult decât atât, am putea fi şi actori.

Se numeşte “ a face ceva cu viaţa ta”.

De ce ne temem? Pentru că, să revin la imaginea cu aluatul de mai sus, nu e vorba de a face “ceva în viaţa ta”. Asta e versiunea idioată, “nu ai făcut nimic în viaţa ta”. Şi atunci, când cineva zice asta, tu zici “ba da, o facultate, o firmă, o casă”. Toate astea, sunt ceva “în timpul vietii” mele, dar apoi viata mea a revenit la normal, la banal.

Pe de altă parte, a face ceva cu viaţa ta înseamnă să o iei toată şi să o pui toată pe un pervaz unde să o bată soarele, să îşi trăiască timpul vieţii sub soare şi sub stele, o viaţă autentică care s-a oferit pentru ceva.

Noi râdem, dar citatele din Evanghelie “dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, nu aduce rod”. Sau, “La ce i-ar servi omului să câştige lumea întreagă, dacă o plăteşte cu propria lui existenţă?” sunt corecte nu doar creştineşte, dar şi psihologic. E trecerea de a la a face chestii, multe, ceva-uri multe, spre “a face ceva cu viaţa ta”. Să faci ceva cu viaţa ta, chiar dacă ni se pare că ceva e mereu ceva mic, nesemnificativ, înseamnă să laşi viaţa ta să se preschimbe într-un rod anume. Dacă nu moare restul, dacă nu mizezi totul pe un rod anume, nu va rodi. Nu poţi arunca în pământ jumătate de sămânţă, 30 la sută din sămânţă. Ori arunci tot, ori nu arunci nimic.

A face ceva, înseamnă, sigur, să reflectezi aspra acelui ceva, dar apoi la un moment dat să rişti totul. Oamenii trişti că nu au făcut ceva cu viaţa lor au rămas deci înainte de salt. Înainte de “the leap of faith”, de aruncarea în necunoscut. Nu au riscat nimic, nu au riscat măcar ceva acolo, şi atunci “ceva” nu s-ar format în ei. E ca şi cum îţi place prea mult cum arată un aluat, şi te temi să îl bagi în cuptor.

E vorba deci de angajare, completă, de dăruire de sine, de miză existenţială. In principiu un copil care se naşte produce acest efect de “am făcut ceva cu viaţa mea”, pentru că îţi captivează toată atenţia şi toată existenţa. Dar se poate mai mult.

Ceva.

Ei bine, cu acest text am ajuns undeva la o limită, între ce scriu pentru oamenii care îmi citesc eseurile de zi cu zi, şi ce scriu mai recent pentru partea cu biserica, într-un cerc restrâns. Pentru că în acest text, şi mai sunt şi altele, e foarte clar zic eu că dincolo de ce putem înţelege despre ratare sau împlinire posibilă a unui om, ajungem la o prăpastie, sau în faţa unui tunel.

Trebuie să riscăm. Să împingem corabia dincolo de mal, ar spune Platon. Viaţa devine de neînțeles fără un pas de risc iraţional, sau supra-raţional.

Şi eu cred că la un moment dat doar Dumnezeu ne ajută să riscăm: fie ne face curaj, fie ne pune într-o situaţie din care nu mai putem găsi cale de întoarcere.

Marile decizii ale vieţii, cum e căsătoria. Era o conferinţă întreagă a unui călugăr filosof francez, Pere Samuel de la Comunitatea St. Jean, (aici video) care arată că e imposibil raţional, psihologic si uman de fapt să faci pasul căsătoriei. Şi la final explică că, totuşi, imaginea lui Adam care adoarme şi apoi apare Eva, presupune că Dumnezeu te “adoarme” puţin, la un moment dat, laşi mai uşor raţiunea şi te laşi purtat de mister. Accepţi misterul, căruia îi vedeai doar dezavantajele, dar acum nu doar că îi vezi şi avantajele, dar şi continuitatea misterului în viaţa ta. Pentru că de mister e vorba: avem curajul de a face marile alegeri atunci când acceptăm că viaţa nu e doar ceva ce fac eu, e ceva mai mult, în ea însăşi e ceva mai mult, şi deci e firesc să o integrez într-un circuit misterios, pe care nu îl înţeleg în întregime, un circuit deschis misterului.

Părintele Mare îmi dădea tot felul de sfaturi foarte clare despre ce ar trebui să fac, într-un moment de cumpănă pentru mine. Prin anii 1998-2000. Dar, avea şi obiceiul de a-şi povesti viaţa, pentru a da exemple. Iar momentul în care a decis să se facă preot, revenea mereu la asta, era ceva foarte neclar, ceva de neînţeles pentru raţiune. Ceva de genul că el nu vroia explicit să se facă preot, aşa ceva reţin, dar a ajuns şă fie preot, printr-un context de împrejurări în care vedea mâna lui Dumnezeu. Era, şi acolo, adormirea lui Adam, saltul într-o viaţă care se împlineşte, se orientează, devine “ceva”. Preot, în cazul lui. Iar din acel secret plin, comoara vieţii lui, lua înţelepciune pentru creştinii în pelerinaj pe care îi întâlnea. Se simţea asta.

Acest mister al marilor gesturi care devin apoi bucuria, miezul vieţii noastre, pentru restul vieţii, mi l-a sugerat cumva Părintele Mare, dar încă nu am împlinit complet ce mi-a transmis prin cuvinte şi prezenţă. De asta sunt încă trist, şi caut, să merg şi eu până la bucuria – şi pacea lui – de om complet, care a riscat viaţa sa întreagă în faţa lui Dumnezeu -de unul singur şi neştiut de nimeni.

——-

Cine a fost Părintele Mare? Era genul de om care nu a fost principalul, strălucitorul meu duhovnic, a fost doar sprijinul meu şi de fapt singurul meu sprijin creştin o perioadă de 2, 3 ani, dar foarte grei. Părintele Vasile Mare era pe atunci protopop greco-catolic de Bucureşti. Sunt unii duhovnici mari, strălucitori, pe care toată România îi ştie, nu zic nume dar ele existau. Şi apoi sunt ceea ce eu numesc, gândindu-mă la Părintele Vasile Mare, “oamenii lui Dumnezeu”.

Omul lui Dumnezeu e un fel de secund de patrulă la cercetaşi, al doilea din instituţie, nu e cel mai mare, nu e cel mai vizibil, dar e cel mai util inimii când ţi-e greu, omul care repară toate rănile la momentul potrivit, omul care e sută la sută lumină, sau o lumină destulă, în bezna ta, în haosul tău. Părintele Mare nu mi-a spus multe, dar tot ce mi-a spus mi-a rămas pentru restul vieţii, stabil, puternic, clar, luminos. Mi-a spus dealtfel că a citit trei cărţi de teologie la viata lui (pentru că apoi a urmat închisoarea), una era de Lagrange şi încă două, şi ca apoi a avut şcoala vieţii. Ei bine, se vedea asta.

Noi reţinem mai uşor cometele puternice, marii apostoli care strălucesc în faţa întregii biserici, în schimb vedem mai greu aceşti oameni care ne sprijină şi ne întăresc sută la sută, niste îngeri păzitori care ştiu să se faca discreţi pentru a nu intra in luptă cu puterile cele mari şi a rămâne pe lungimea de undă a oamenilor care au nevoie de ei. E un mister, şi aici e senzaţia cea mai puternică pe care mi-a dat-o părintele Mare, arta lui de a rămâne în umbră: adică, de fiecare dată când mergeam la el, găseam răspuns clar, suficient, şi pe care nu îl găseam altundeva. Totuşi, ceva făcea că nu îl ridicam pe un piedestal, nu a devenit pentru mine un guru, deşi avea, cum spuneam, mai mult decât orice guru: avea cam tot ce puteam aştepta de la cineva, pentru acel moment al vieţii mele. Această artă de a te expune prin răspunsuri fără a lega oamenii de tine, mi se pare semnul cel mai clar al unui duhovnic nu doar bun, ci de cel mai înalt nivel.

Mai mult, acest gen de oameni care rămân mereu pe banca a doua, nu acaparează tot ecranul, ei bine trebuie să recunoaştem la un moment dat că ne sunt mult mai utili vieţii spirituale decât cei pe care îi considerăm cei mai importanţi oficial.  Si, aceşti oameni care dau mult dar rămân pe banca a doua, dovedesc, zic eu, sfinţenie, prin asta.

Pentru mine Părintele Mare e mai mult decât un om sfânt, e un om care a reuşit să fie pentru toţi cei care l-au cunoscut cineva care era mereu corect teologic şi util creştineşte fiind totodată un om bun! un ardelean sătmărean delicios ca o bomboană pentru suflet, un om care îţi lumina inima oricând îţi trecea pragul şi se prezenta ca de obicei: “Eu sunt părintele Vasile Mare dar mic”.

Într-o perioadă în care nu mă mai puteam ruga, Părintele mi-a spus “Du-te la munte, bucură-te de soare, acela e Dumnezeul dumnitale pe moment”. De fapt, Părintele Vasile Mare a fost, după soarele de la munte, un soare cald care a apărut în viaţa mea, şi care m-a condus pe nesimțite, prin glume aparent de conjunctură în mica lui garsonieră din str. Badea Cârţan, spre Soarele din suflet pe care toţi îl căutăm cu greu.

Notă. Scriu mai sus că dorinţa de a face ceva cu viaţa ta se poate pierde. Nu e chiar aşa, nu vreau să las această impresie, dar adaug aici ca să nu intervin pe text.

Sunt oameni care îşi pierd această dorinţă. Dar, timpul care trece nu este un obstacol pentru a face ceva cu viaţa ta. Din principiu. De exemplu bătrânul Simeon: viaţa lui a însemnat aşteptarea celor 20 de minute când a luat în braţe pe pruncul Isus. Simeon a făcut ceva cu viaţa lui: a aşteptat momentul său.

Dacă fac o sinteză a acestui articol, pot spune că a face ceva cu viaţa ta înseamnă a o dărui, a o expune cuiva, unui om, unei cauze, lui Dumnezeu. Aşteptăm acest gest salvator, de dăruire de sine, ani de zile. E foarte posibil să îl aşteptăm zeci de ani. Oricum, viaţa contează în măsura în care faci ceva cu ea. Părintele Marie Dominique Philippe a fondat o nouă mânăstire la 63 de ani, si a trait cu noii lui frati inca 31 de ani. Bunicul meu s-a făcut preot la vârsta de 60 de ani, şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru o nouă tinereţe, ceea ce a primit: a mai trăit, ca preot, 29 de ani rodnici, în care a trecut tinerii români de la comunism la post..ceauşism. Şi aşa mai departe. Pot să scot mii de mărturii de acest gen. Biserica e mai tare în scenarii ca Hollywood-ul.

Preluare de pe: www.homhominischristus.com 

Regele sărac

Sfântul Francisc la Greccio în Crăciunul din 1223

De Felice Accrocca

La Crăciunul din 1223, Francisc de Assisi la pregătit la Greccio cele necesare pentru a celebra în mod demn euharistia în acea zi solemnă: cu ajutorul unui om din cartier, cu numele Ioan, a pus paie într-o iesle şi a procurat un bou şi un măgar, pentru ca să fie vizibil pentru toţi - cu "ochii trupului" - în ce mod copilul Isus s-a născut la Betleem, lipsit de tot ceea ce este necesar unui prunc.

Ioan a pregătit toate conform indicaţiilor primite: cu acea împrejurare foarte solemnă poporul a venit în masă aducând lumânări şi făclii. După ce a meditat măreţia misterului, reprezentat în mod vizual graţie scenei pregătite de Francisc, pe iesle a fost pregătit altarul şi a fost celebrată euharistia. Francisc, diacon, a intonat Evanghelia şi a predicat poporului, vorbind cu multă însufleţire despre acel mare mister: după ce s-a terminat celebrarea, toţi s-au întors la locuinţele lor plini de bucurie. Aceasta este, în substanţă, relatarea lui Toma din Celano, care a relatat cel dintâi episodul în lucrarea sa Viaţa fericitului Francisc, scrisă între 1228 şi 1229.

Din relatarea lui Toma nu rezultă că Francisc s-ar fi gândit să pună în scenă o iesle aşa cum o înţelegem noi astăzi, pură reprezentare a unui mister de credinţă. Mai degrabă a voit să recreeze condiţiile pentru o întâlnire reală cu misterul întrupării Domnului. Nu era pruncul în iesle (nici n-a fost cine să interpreteze rolurile lui Iosif şi Maria), ci chiar pe acea iesle a fost celebrată jertfa euharistică, deoarece pentru Francisc ambele realităţi - euharistia şi întruparea - făceau trimitere la aceeaşi alegere de fond. Alegerea unui Dumnezeu care se umileşte, care se goleşte de prerogativele sale divine, pentru mântuirea omului.

Gândirea lui Francisc este suficient de clară în această privinţă şi este în sintonie cu aceea a multor autori spirituali ai timpului. "Iată, în fiecare zi el se umileşte - scrie în Avertizare I -, ca atunci când din scaunul regesc a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine la noi în aparenţă umilă; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului".

Euharistia perpetuează deci întruparea lui Cristos în istorie şi, în acelaşi timp, cere ca - asemenea lui Cristos - să ştim să ne expropriem de toate, fără a reţine pentru noi nimic din noi înşine. Strigă asta cu glas tare Francisc într-un text plin de lirism în Scrisoare către tot Ordinul: "Toată omenirea să se cutremure, universul întreg să tremure şi cerul să tresalte, când pe altar, în mâinile preotului, este prezent Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. O, admirabilă înălţime şi uimitoare condescendenţă! O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, că Domnul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, se umileşte până acolo încât se ascunde, pentru mântuirea noastră, sub puţina aparenţă a pâinii! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre; umiliţi-vă şi voi, pentru că sunteţi înălţaţi de el. Aşadar, nimic din voi să nu reţineţi pentru voi, pentru ca pe toţi şi în întregime să vă primească Acela care în întregime vi se oferă vouă". A se expropria de toate, chiar şi de orice aşteptare faţă de alţii. La Crăciunul din 1223 Francisc a voit să amintească, încă o dată, această realitate, reprezentând-o vizual locuitorilor din Greccio şi din satul vecin.

Este oportun să ne oprim asupra a ceea ce prezintă Toma cu privire la conţinuturile şi modalităţile predicii lui Francisc. Hagiograful afirmă că sfântul, în noaptea aceea, a predicat despre naşterea regelui sărac şi despre Betleem, oraş mic. Punctul culminant al predicii lui Francisc în acea noapte sfântă tindea, aşadar, să contemple modalităţile alese de Fiul lui Dumnezeu pentru intrarea sa în istoria oamenilor: regele era un rege sărac, oraşul în care s-a născut era un oraş mititel. Este vorba, fără îndoială, despre o temă constantă în meditaţia lui Francisc şi în propunerea sa de viaţă creştină.

Apoi, sunt foarte interesante adnotările hagiografului despre modalităţile acelei predici: de fapt, Toma afirmă că atunci când Francisc rostea cuvântul "Betleem" făcea asta umplându-şi gura de afect duios şi producând (desigur cu reiterarea primei "e") un sunet asemănător cu behăitul unei oi, şi de fiecare dată când spunea "pruncul din Betleem" sau "Isus" îşi lingea buzele şi plescăia, ca şi cum ar fi gustat dulceaţa acelor cuvinte. De altfel, Toma este - printre hagiografi - cel care ne informează mai bine despre modul în care Francisc folosea toate resursele trupului şi ale vocii pentru a comunica propriile sentimente, până acolo încât să afirme că el a făcut din tot trupul său o limbă.

Aşadar, Domnul se năştea încă o dată, umil şi sărac ca la Betleem, şi cerea oamenilor să meargă pe urmele sale. Misterul întrupării şi jertfa euharistică, puternic unite în celebrarea voită de Francisc (este important de reafirmat că euharistia a fost celebrată pe ieslea pregătită de el pentru asta), atestau o irevocabilă alegere din partea Fiului lui Dumnezeu. Între altele, acelaşi Toma din Celano spune în mod expres că "umilinţa întrupării şi caritatea pătimirii" lui Isus Cristos ţineau atât de ocupată memoria lui Francisc, încât el nu voia să se gândească la altceva.

Apoi Toma se îngrijeşte să explice bine sensul viziunii avute de unul dintre cei prezenţi, om - precizează el - de virtute minunată. Acesta a văzut că în iesle zăcea nemişcat un prunc, care, însă, la apropierea lui Francisc, s-a trezit din amorţeala sa profundă. Această viziune, clarifică Toma, nu era în contradicţie cu realitatea lucrurilor, pentru că, prin slujitorul său Francisc, pruncul Isus s-a trezit în inima multora care îl uitaseră.

Desigur că noaptea din Greccio a exercitat o profundă influenţă asupra răspândirii ulterioare a ieslei (să ne gândim de altfel ce instrument extraordinar de cateheză ajungea să fie pentru a fi în polemică împotriva ereziei catare, care nega realitatea întrupării şi omenitatea lui Cristos). Totuşi, mult mai profund şi angajant a fost mesajul lansat de Francisc la Crăciunul din 1223: un mesaj care era invitaţie de a primi propunerea lui Isus şi de a merge pe urmele sale, în umilinţă, în sărăcie, în exproprierea totală de sine. Lucru pe care el l-a făcut cu hotărâre şi cu forţă, până la sfârşit.

(După L'Osservatore Romano, 28-29 decembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

12 învățături din partea Sf. Francisc de Assisi

1 – De ce să ne fie frică? De nimic. De cine să ne fie frică? De nimeni. De ce?

Pentru că cei care se unesc cu Dumnezeu obțin trei mari privilegii: atotputernicie fără putere; beție fără vin și viață fără moarte;

2 – Doamne, dă-mi puterea să schimb ce poate fi schimbat, resemnare pentru a accepta ceea ce nu se poate schimba și înțelepciune pentru a distinge una de cealaltă;

3 – O rază de lumină ajunge pentru a îndepărta diferitele umbre.

4 – Nimeni nu este destul de perfect încât să nu mai aibă nevoie să învețe de la alții, și nimeni nu este în totalitate lipsit de valori încât să nu poată învăța ceva pe alții.

5 – Predicați totdeauna Evanghelia, și dacă mai este necesar folosiți și cuvinte.

6 – Politețea este sora carității, care stinge ura și promovează iubirea.

7 – Pentru a predica pacea, trebuie mai întâi să ai tu pacea în interiorul tău. Doamne, fă din mine un instrument al păcii Tale.

8 – Cine renunță la toate va primi Totul.

9 – Nu faceți eforturi să obțineți onoarea din partea lumii, dar onotați-L pe Domnul.

10 – Fii atent cu viața ta, poate că va fi unica Evanghelie pe care persoanele o vor putea citi.

11 – Începe să faci ceea ce este necesar, apoi să faci ceea ce este posibil, apoi îți vei da seama că faci deja imposibilul.

12 – Cine citește și înțelege Evanghelia în Duh și Adevăr, va găsi pe Dumnezeu și cerul, îngerii și paradisul însuși, care așteaptă ca să facem partea noastră pentru a primi premiul fericirii.

Nevoia de laudă...

Un stareț a poruncit la trei călugări ca în acea zi să

împletească câte un coș. Unul din călugări, vrând să fie lăudat, a împletit trei coșuri. Sosind seara, starețul a mers să vadă dacă cei trei călugări au făcut ceea ce le poruncise. Văzând că unul dintre ei împletise trei coșuri, îi spuse: tu, deși ai lucrat mai mult, ai lucrat toată ziua numai pentru diavol, pentru că te-ai ostenit numai pentru a fi lăudat... 
Tot mai bună-i ascultarea!