Din cartea G. MACCHIONI,
Evangelizzare in parrocchia, Ancora, 1994, primul capitol. (texte tradus de Pr. Marius Vătămănelu)
a) Situaţia comunităţilor creştine în zilele noastre
Deja înainte de
Conciliul Vatican al II-lea, dar în special după imboldul pastoral pe care
acesta l-a stârnit, Biserica Catolică a experimentat o reînnoire în toate
aspectele vieţii ei. Această realitate nu o vom descrie pe larg, fiind deja
cunoscută din comunităţile noastre creştine.
Este bine însă să subliniem
că, deşi au fost făcute multe schimbări, creştinul este practic mai pregătit
decât cel de acum treizeci de ani iar comunităţile creştine sunt astăzi foarte
diferite, însă convingerea celui care participă la sfintele taine este astăzi
mai puternică şi mai consolidată, deşi discuţiile teologice şi aprofundările
biblice despre pastoraţie s-au multiplicat peste măsură şi fiecare episcop se
simte dator să publice indicaţii pastorale anuale, chiar dacă structurile
pastorale de ghidare şi coordonare sporesc uneori mai mult decât este necesar şi
devin de neînlocuit... rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor depuse.
Schimbările exterioare,
organizaţionale şi liturgice, făcute sunt multe, iar creştinii – care se pot
recunoaşte astfel nu numai după nume, ci şi prin implicarea coerentă – sunt
doar o minoritate, cel puţin în acea lume occidentală care totuşi a fost pătrunsă
de mesajul evanghelic şi formată de cultura creştină, elemente care astăzi pare
că nu mai sunt puncte de referinţă.
Nevoia de a face sondaje
continue de tip sociologic despre viaţa de credinţă a credincioşilor apare
mereu pentru a vedea la ce nivel suntem în ofensiva pe care ateismul practic şi
păgânismul modern o îndreaptă împotriva vieţii de credinţă şi a mentalităţii
creştine.
De multe ori nu se ştie
ce trebuie făcut, nu mai există mentalitatea „misiunii”, a „succesului”; mai
mult, acest cuvânt din urmă pare chiar nepotrivit în definirea unei misiuni
pastorale.
Deja Paul al VI-lea în
prezentarea documentului care se află la baza istoriei evanghelizării
contemporane, Evangelii nuntiandi, spunea: „Nu trebuie să ne fie teamă să
începem de la început complicata şi extenuanta misiune de evanghelizare”.
Creştinismul fiind „gândirea/curentul
puternic” prin excelenţă – curentul cel mai înalt din istoria umană, o credinţă
capabilă să schimbe moduri de a gândi, de a trăi în familie, de a aborda relaţiile
umane, structurile sociale, stilul guvernării, faţa societăţilor şi a naţiunilor
– pare astăzi, uneori, redus la un „curent slab” care nu mai este biruitor
(chiar şi-n opinia aceloraşi credincioşi).
În zilele noastre, la
nivel pastoral, este mai uşor să vorbim despre probleme sociale, de fenomene
culturale, de schimbări epocale care se petrec, de probleme de marginalizare,
de imigrare. Sunt realităţi care mereu sunt prezentate ca fiind inevitabile
(fatale), de care este necesar să se ţină seama dacă nu se doreşte să se cadă în
utopie şi să se înfăptuiască grave greşeli de perspectivă (viziune); în schimb,
în mod contrar, ar trebui să fie considerate ca realităţi, pe care puterea
Evangheliei poate să le schimbe. Utopia Evangheliei, de fapt, ştie să schimbe
tot ceea ce priveşte viaţa umană, pentru că-i schimbă pe oameni în intimitatea
lor şi-n alegerile lor concrete.
Dorim din nou să confirmăm că
mandatul/misiunea de a evangheliza toţi oamenii reprezintă misiunea esenţială a
Bisericii, o datorie şi o misiune pe care vastele schimbări din societatea
actuală nu le fac mai puţin urgente. A evangheliza, de fapt, este harul şi
vocaţia specifică Bisericii, identitatea ei cea mai profundă (EN 14).
Dar numai foarte rar – şi
printre persoanele mai sensibile – se studiază modul în care să se vestească mântuirea
pe care Cristos a adus-o oamenilor şi convingerea că numai din schimbarea
radicală a inimilor lor va izvorî puterea de a învinge piedicile sociale a unei
civilizaţii care nu mai este umană, pentru că nu mai este creştină.
Scopul evanghelizării este tocmai această
schimbare interioară şi, dacă este nevoie să-l exprimăm într-un cuvânt, mai
corect ar fi să spunem că Biserica evanghelizează atunci când, în virtutea
singurei puteri divine a magisteriului pe care ea o proclamă, caută să
convertească conştiinţa personală şi colectivă a oamenilor, activitatea în care
ei sunt angajaţi, viaţa şi ambientele care le sunt lor specifice (EN 18).
Se pare că ar trebui să afirmăm
că există ceva incorect în mentalitatea oamenilor din Biserica zilelor noastre şi
în acea a multor episcopi. Probabil am uitat un fapt istoric, care de două mii
de ani se repetă: de fiecare dată când creştinismul a schimbat societăţile, viaţa
statelor sau a naţiunilor, n-a făcut-o prin proclamări de principii răspândite
de mijloacele de comunicare, prin manifestaţii (demonstraţii, spectacole), prin
dialog cu puterea politică sau economică, ci cu puterea iubirii şi a evanghelizării.
Atunci când oamenii – familiile lor şi relaţiile umane – s-au reîntors la
iubirea lui Cristos şi la cunoaşterea Evangheliei, şi societatea civilă în chip
necesar şi-a adecvat propriile legi şi întregul sistem civil.
Prin Biserică se caută tot mai mult a
determina (îndemna) pe mulţi creştini să se dedice eliberării (învierii)
altora. Ea oferă acestor creştini „eliberatori” o inspiraţie de credinţă, o
motivaţie de iubire frăţească, o învăţătură socială faţă de care adevăratul
creştin nu poate să nu fie atent, ci pe care trebuie să o pună la baza
înţelepciunii, a experienţei sale, pentru a o traduce în chip concret în grade
de acţiune, de participare şi de implicare (angajament) (EN 38).
Aceiaşi operatori
pastorali (cateheţi), uneori, nu demonstrează că sunt convinşi că Isus este Mântuitorul,
că numele şi Spiritul Său au schimbat şi pot schimba încă odată modul de a trăi
şi gândi al oamenilor, cu condiţia ca Biserica să-L predice pe El, Stăpânul
lumii, la fel cum au făcut Pavel şi ceilalţi apostoli: „Într-adevăr, n-am
voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit”(1Cor.
2,2). Se întâmplă, de fapt, că: „Astăzi oamenii Bisericii sunt foarte pregătiţi
să abordeze orice discurs social, dar foarte des nu sunt capabili să vorbească despre
Isus unui copil de unsprezece ani” (don Bruno Maggioni).
Totuşi, creştinismul regăseşte
valide baze culturale şi sociale, experimentează momente fericite de implicare
eclezială, arată o substanţială solidaritate de comuniune chiar şi în reînnoirea
formelor şi structurilor, în special în acest timp al căderii ideologiilor ; se
simte însă o dificultate importantă în viaţa creştină a comunităţii şi mereu
sporeşte neîncrederea în păstori şi-n poporul lui Dumnezeu, aceasta fiind
aproape o resemnare.
Prezentarea (propovăduirea) mesajului
evanghelic nu este pentru Biserică o contribuţie facultativă: este datoria care
i-a fost dată de Domnul Isus, pentru ca oamenii să poată crede şi să fie mântuiţi.
Da, acest mesaj este necesar. Este unic. Este de neînlocuit. Nu permite nici
indiferenţă, nici sincretisme, nici compromisuri. Este în joc mântuirea
oamenilor. El reprezintă frumuseţea revelaţiei. Permite o înţelepciune care nu
este din lumea aceasta. Este capabil să facă să răsară credinţa, prin el însuşi
[adică, prin mesajul evanghelic], o credinţă care se sprijină pe puterea lui
Dumnezeu. El este Adevărul. Merită ca Apostolul să-i consacre tot timpul său,
toate energiile sale, şi să-i dedice, dacă este necesar, propria-i viaţă (EN
5).
Deşi se vorbeşte mult de
re-evanghelizare şi de noua evanghelizare, deşi nu există plan pastoral
eparhial care să nu vorbească de aceste premise, numărul mediu al participanţilor
la viaţa bisericească nu reuşeşte să fie într-o creştere evidentă. Situaţia se
reflectă în mod dramatic, mulţi păstori ai poporului lui Dumnezeu fiind
descurajaţi pentru repetatele insuccese ale iniţiativelor lor, din cauza diminuării
numărului de preoţi şi călugări, din cauza energiilor care se cheltuiesc fără rezultat.
Ştim cu toţii şi credem cu tărie că Biserica lui Dumnezeu nu va fi învinsă;
poate că suntem atât de convinşi, încât nu ne mai preocupăm destul de mult să căutăm
(aflăm) modul în care aceasta îşi va reafla energia şi vigoarea.
b) Noutatea mişcărilor de asociere
Cu siguranţă că, în ceea
ce priveşte problema vestirii Evangheliei oamenilor din zilele noastre, una
dintre cele mai valabile perspective de pastoraţie şi de maturizare
(dezvoltare) se află în activităţile mişcărilor pe care Spiritul Sfânt le-a făcut
să apară în Biserica Catolică înainte şi după Conciliul Vatican al II-lea.
Nimeni nu poate să nege că puterea de agregare, de implicare (antrenare), de
educare la credinţă a propriilor aderenţi este, în medie, superioară slujirii
prestate în acel ambient, din partea parohiilor tradiţionale.
Mişcările sunt un adevărat dar al lui Dumnezeu
pentru noua evanghelizare şi pentru activitatea misionară. Recomand, deci, să
le răspândiţi şi să vă folosiţi de ele pentru a reda vigoare – în special în
rândul tinerilor – vieţii creştine şi evanghelizării, într-o viziune pluralistă
a modurilor de a se asocia şi de a se exprima (RM 72).
Realităţile ecleziale
sunt cele care ştiu să conducă (îndrume) mai uşor la credinţă chiar şi pe cei
care erau departe şi care mai mereu reuşesc să conducă la o adevărată şi matură
experienţă creştină, la o comuniune cu Isus şi la o viaţă trăită în Spirit.
Spiritul Sfânt a făcut să se nască în aceşti
ani grupuri, mişcări şi asociaţii care au îmbogăţit Biserica cu o prezenţă vie
şi dinamică. Chiar definindu-se în conformitate cu identitatea lor specifică,
ei sunt chemaţi să afle forme concrete de implicare şi de stil misionar în
spiritul unei comuniuni ecleziale autentice (CCM 21).
Din nefericire, destul
de des lipsesc fie legătura, fie integrarea, nu atât cu Biserica instituţională
la nivel înalt, ci cu comunităţile parohiale, cu structurile cotidiene ale vieţii
creştine; cel care aderă la o anume mişcare este ispitit încontinuu să se
despartă de viaţa parohială, pe care uneori o simte că nu este ospitalieră (primitoare),
fiind incapabilă să-i hrănească viaţa spirituală (devenită mai exigentă sau
nepricepută), să creeze acea agregare de inimi şi de idei pe care mişcarea ştie
să o ofere, fiind mai omogenă şi mai antrenantă, însă – involuntar – şi de elită.
Uneori chiar parohia-l judecă negativ pe credinciosul care caută alte variante;
alteori ar dori ca acesta să se implice cu adevărat în viaţa parohială.
Tocmai pentru că-i
recunoaşte pregătirea şi implicarea exemplară în viaţă creştină, ar dori să-l
poată folosi pentru misiunile proprii, pentru cateheză, pentru exerciţiul carităţii,
pentru organizarea unei liturghii mai intens trăite. Îi cere să se implice, însă
după propriile criterii parohiale, pretinzându-i o adaptare fără observaţii „critice”
vizavi de pastoraţia deja stabilită şi nu în baza unui dialog avantajos, bazat
pe o îmbogăţire reciprocă. În viaţa şi-n organizarea parohiilor apare în zilele
noastre, prea des, incapacitatea de a hrăni cu „hrană consistentă” credincioşii
care caută un parcurs autentic de viaţă spirituală, tocmai în timp ce li se
cere o implicare serioasă în viaţa parohiei.
Ultima notă pastorală a
CEI – vizavi de grupurile laice – recunoaşte în acestea un har şi un dar al
Spiritului şi le invită să-şi însuşească pe deplin implicarea într-o nouă evanghelizare.
Acestea (mişcările
laice) sunt, de aceea, subiecte indispensabile în vederea realizării „noii
evanghelizări” şi, prin ceea ce sunt, trebuie să se îndrepte tot mai generos către
misiune: cu atât mai mult cu cât şi-n ţara noastră sunt tot mai evidente
(clare) încercările de a înlătura (marginaliza) credinţa şi valorile creştine
din orice manifestare din viaţa publică (ALnC 33).
Episcopii adresează o
invitaţie clară mişcărilor să colaboreze între ele şi să realizeze o comuniune
sinceră şi profundă cu parohiile, astfel încât să facă din singura celebrare
duminicală a Euharistiei fundamentul Bisericii şi adunarea tuturor membrilor
poporului lui Dumnezeu. Din nefericire, suntem încă foarte departe de punerea în
practică a acestui îndemn, care este urmat doar în puţine cazuri (cf. ALnC
34-36).
Această situaţie este atât
de vizibilă pentru toţi, încât nu există un studiu actual – vizavi de
realitatea parohială – care să nu pună în evidenţă dificultatea în care se află
parohiile din zilele noastre, până într-acolo încât se pune întrebarea, la
nivel de studiu (lucrare de cercetare), dacă nu sunt depăşite ca structură.
Sigur este faptul că astăzi nu ştiu să răspundă marilor exigenţe (nevoi) pe
care le cere impactul cu societatea contemporană, cel puţin nu sunt întru totul
capabile şi la înălţime să influenţeze, la nivel social, astfel încât să regenereze
viaţa şi relaţiile, creând acele alegeri şi transformări pe care le-a făcut
Biserica în istoria popoarelor tocmai prin evanghelizare. Toate acestea se întâmplă
din cauza insuficientei capacităţi a păstorilor de a exercita în mod matur şi
deschis ministerul lor de întemeietori (promotori, lideri) ai comunităţilor
parohiale şi de a avea o viziune suficient de spirituală şi de carismatică a
misiunii lor. Datoria – care nu este uşoară – a păstorului, de fapt, trebuie să
fie aceea de a recunoaşte darurile pe care Dumnezeu le face membrilor comunităţii,
fie la nivel individual, fie la nivel de grup şi să le îndrepte spre slujirea
creşterii globale a trupului lui Cristos.
În ce fel? Ajutând în
mod activ toţi membrii comunităţii să aibă o inimă plină de râvnă în slujirea
Evangheliei, la fel ca inima lui Isus, şi trăind în acelaşi timp el însuşi într-un
spirit de convertire. Astfel va valoriza acele daruri pe care Dumnezeu i-a
permis să le recunoască prezente în comunitatea sa.
c) Convertirea păstorului
Apare aici adevărata
problemă a noii evanghelizări în parohii, a uneia care să fie, aşa cum afirma
papa Ioan Paul al II-lea, „nouă prin avânt (elan, pasiune), prin metode şi prin
transmitere” (Haiti, 1983; Spania, 1993). Nu este vorba de o convertire la Isus
Cristos în sensul de întreprinderea unui nou parcurs spiritual, ci de o convertire
– vizavi de puterea ministerului sacerdotal – de o reînnoită înţelegere
(comprehensiune) a datoriei apostolice, a poruncii precise pe care Isus a dat-o
Apostolilor Săi şi tuturor succesorilor şi colaboratorilor acestora: „Mergeţi
în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura” (Mc.
16,15).
Această ultimă poruncă –
dată de Isus – trebuie să înfăptuiască în inima responsabililor de comunităţi o
adevărată convertire vizavi de alegerile pastorale prioritare. Şi pentru că nu
ne mai aflăm înaintea unei lumi creştine, ci în faţa unei lumi care este
departe de Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem să dăm importanţă aspectelor care
fac Biserica să fie într-adevăr evanghelizatoare: puterea rugăciunii,
necesitatea vestirii Evangheliei, utilizarea bunurilor economice şi a tuturor
celorlalte energii, cu motivaţii mai precise şi specifice în vederea propovăduirii
Evangheliei; să se îndrepte privirea şi atenţia pastorală nu asupra procentului
minim al celor care participă la viaţa parohială, ci către acea majoritate de
nepracticanţi şi necredincioşi, care sunt obiectul preocupării inimii lui Isus.
În numele Domnului Isus Cristos şi-n numele
Apostolilor Petru şi Pavel, Noi îi îndemnăm pe toţi aceia care, datorită
carismelor Spiritului Sfânt şi însărcinării primite de la Biserică, sunt
adevăraţi evanghelizatori, să fie demni de această vocaţie, să o exercite fără
frică şi nesiguranţă, să nu neglijeze condiţiile care vor face o asemenea
evanghelizare nu numai posibilă, ci şi activă şi rodnică (EN 74).
Convertirea constă şi în
a crede că există o autoritate (competenţă, prestigiu), un har şi o putere
specifice acestei carisme apostolice, pe care păstorii comunităţilor au sfânta
datorie de a o exercita ei cei dintâi. Această carismă nu poate fi delegată nimănui
altcuiva. Păstorii pot, ba mai mult, trebuie să ceară altor fraţi din
comunitate să colaboreze şi să se implice împreună cu ei în aceeaşi datorie
(misiune de evanghelizare).
Numai un păstor
convertit reuşeşte să înţeleagă lucrurile care sunt mai importante în misiunea
sa preoţească, ceea ce Domnul înviat îi cere să transmită credincioşilor. Nu
sunt atât de importante frumuseţea exterioară a Bisericii şi nici operele
caritative parohiale, activităţile recreative pentru copii, întâlnirile pentru
persoanele de vârsta a III-a, excursiile parohiale sau prânzurile comunitare, şi
nici angajamentul social, analizarea problemelor contemporane, conferinţele
psihologice sau inteligenta cateheză pentru adulţi. Păstorul trebuie să transmită
mântuirea pentru fiecare om, să-l ajute să se întâlnească în chip personal cu
Isus, să-l educe să se roage corect şi să aibă o bună viaţă spirituală...
Preotul trebuie să administreze în chip carismatic sfintele Taine, să mângâie şi
să vindece inimile rănite de către o societate bolnavă, să contribuie la
formarea unei comunităţi creştine în care se împărtăşeşte iubirea primitoare şi
bucuria de a fi fraţi. De câte ori, în misiunea preotului, ceea ce trebuie să fie
pe locul doi sau trei – în conformitate cu mântuirea – este pus pe primul loc,
iar ceea ce trebuie să fie pus pe primul loc este lăsat pe locul al doilea sau
al treilea.
d) Dificultăţile evanghelizării
Dificultăţile în calea
evanghelizării se pot rezuma după cum urmează:
Tradiţionalismul
Există o mare
incapacitate de a accepta noi structuri şi noi metodologii de pastoraţie: se
preferă să se continue – fără să se facă vreo critică constructivă – lucrurile
care s-au făcut în parohie dintotdeauna, fără a se întreba dacă acest mod
necesită mult efort dar aduce puţine roade, în special în sfera evanghelizării.
Acest rezultat dezamăgitor depinde de faptul că pastoraţia nu era gândită pentru
a vesti Evanghelia, ci pentru a conserva o viaţă creştină în laicii care deja o
trăiau. Iar acum lumea nu mai trăieşte credinţa, dar totuşi se speră că se va întâmpla
ceva, că situaţia se va schimba. Nimeni nu are curajul să renunţe la ceea ce
deja are, în speranţa că ceva nou va putea produce mai multe roade. De fapt,
tocmai speranţa lipseşte, „viziunea” a ceva nou pe care Spiritul doreşte să-l
facă să se nască. Apoi, parohiile care au o istorie, mai mereu sunt încătuşate
de mari şi glorioase tradiţii şi structuri care le împiedică să trăiască agilitatea
(vigoarea) Spiritului.
Realitate multiplă
Mai mereu comunităţile
noastre creştine, atunci când au în interiorul lor o bogată gamă de activităţi,
sunt însufleţite cu siguranţă de cele mai lăudabile intenţii de a sluji
Evanghelia, dar apar ca un conglomerat mai mult sau mai puţin amestecat (compus)
din grupuri, subgrupuri, iniţiative (sociale, caritative, educative,
catehetice) toate îndreptate în aceeaşi direcţie. Pare mai mereu că fiecare
grup caută un spaţiu pentru sine, pentru a fi recunoscut că există, că are o
capacitate de a sluji, căutând să fie apreciat, să aibă merite şi apoi
drepturi.
Una dintre definiţiile
care sunt la modă (a comunităţilor parohiale reînnoite) a fost aceea de a fi „comunitate
de comunităţi”, în sensul de a da tuturor dreptul de a se exprima, de a recunoaşte
tuturor un drept de eclezialitate. A-şi permite aceste grupuri (lucru licit din
punct de vedere moral şi, altădată, pozitiv) este un lux care în zilele noastre
nu mai poate fi oferit, pentru că exprimă un stil care nu face parte din
mentalitatea evanghelizării. În stilul Evangheliei contează numai o unică direcţie
pentru toţi, un singur entuziasm: capacitatea de a se sprijini reciproc pentru
a putea continua cu eficienţă drumul către ţinta fixată. Se poate clarifica mai
bine această idee cu ajutorul unei imagini biblice: este vorba de a pătrunde în
mentalitatea „războiului”, a „cuceririi”, a luptei pentru Împărăţie: nu se
poate lupta neuniţi sau având interese private sau numai sectoriale (cf. Mt.
12,25).
Mentalitatea cea mai
corectă este deci aceea de a recunoaşte că Domnul Isus dăruieşte carisme
diferite, experienţe spirituale şi moduri de a se agrega (uni) mai potrivite cu
personalitatea indivizilor şi cu situaţiile locale, dar trebuie să fie clar că totul
este chemat să contribuie la creşterea singurei Biserici, singurul Trup al lui
Cristos. Orice realitate bisericească devine importantă pentru trup, în măsura în
care ştie să contribuie la dezvoltarea întregului trup, în măsura în care nu
vrea să trăiască numai pentru ea, ci pentru a sluji vestirea Evangheliei şi creşterea
comunităţii credincioşilor, în măsura în care ştie să se uite pe sine, în loc să-şi
afirme înaintea altora identitatea şi diversitatea. Aşa cum, de fapt, există carisme
pentru fiecare membru al Bisericii, pentru a folosi utilităţii comune (cf. 1Cor.
12,7), este corect să fim de părere că există şi carismele mişcărilor
ecleziale, şi dacă într-adevăr sunt carisme, trebuie să slujească Biserica
particulară, locală şi universală. În acelaşi fel trebuie reanalizate – cu mult
curaj – structurile pe care până acum s-a bazat pastoraţia şi să verificăm dacă
ne convine să le menţinem vii pe acelea care, deşi sunt valabile, absorb
energii, fără să producă rezultate de evanghelizare. La fel ca atunci când se
hotărăşte să se intre în „război”: se întrerup operele care sunt frumoase şi
demne, dar care sunt specifice timpului de pace. Ar fi bine să se verifice
modul în care se cheltuiesc banii comunităţilor parohiale, cum sunt folosite
energiile voluntariatului, cum sunt gestionate (antrenate) persoanele care s-au
dăruit lui Dumnezeu printr-o consacrare specială, care alegeri pastorale
motivează destinaţia parohilor, care sunt capacităţile lor de a alege
colaboratori stabili din rândul laicilor.
Şi din curajul
alegerilor de acest fel se naşte un spirit şi un stil care dau un semn
(sigiliu) nou şi mai eficient acţiunii evanghelizatoare a comunităţii
parohiale.
Evanghelizatoare fiind, Biserica începe prin a
se evangheliza pe sine. Ea are mereu nevoie să fie evanghelizată, dacă doreşte
să-şi păstreze prospeţimea, entuziasmul (elanul) şi puterea în vestirea
Evangheliei (EN 15).
e) Lăudabile încercări de creştere şi transformări superficiale
Nu se poate nega faptul
că se fac eforturi lăudabile şi pline de entuziasm pentru a răspunde chemării
Spiritului, a Papei şi a Episcopilor în vederea unei noi evanghelizări. Mereu
sunt reluate iniţiativele tradiţionale îmbrăcate în haine noi. Şi pentru că sunt
însoţite de un adevărat zel, produc la început roade plăcute; totuşi, odată cu
trecerea timpului, nu rezistă, pierzându-şi entuziasmul şi speranţa iniţială.
Acest lucru trebuie să se
spună despre iniţiativele care sunt mai cunoscute, sintetizate schematic şi pe
scurt de noi:
• cateheză structurată şi pentru adulţi;
• misiuni populare;
• comunităţi ecleziale de bază, centre de ascultare,
grupuri ale Evangheliei, grupuri de familii, etc.;
• activităţi sociale-caritative;
• gestiune economică transparentă;
• educaţia la rugăciune, la Liturghie, la citirea
Bibliei;
• găzduirea grupurilor şi mişcărilor de toate
felurile în comunităţile parohiale;
• întâlniri şi momente de formare pentru logodnici
şi soţi.
Împreună cu aceste iniţiative
pot fi şi mistificări (înşelăciuni) ale evanghelizării, folosite ca etichetă pentru
a îmbrăca cu haine noi lucruri vechi – făcute dintotdeauna – sau pentru a
oferi, pe ascuns, activităţi care nu au nimic în comun cu noua evanghelizare,
spre exemplu: inaugurarea noului centru social parohial, lăudabila activitate a
Mişcării pentru viaţă, îngrijirea copiilor, unele întâlniri pentru părinţi în
sfera catehezei, deschiderea unui centru familial, chiar şi activităţile
sportive sau recreative ale parohiei.
Papa aminteşte că misiunea
evanghelizatoare este cea care arată cu claritate dacă credinţa unei comunităţi
este adevărată:
În Cristos, numai în El suntem eliberaţi de
orice înstrăinare (aversiune) şi dezorientare (frică), de la sclavie la puterea
păcatului şi a morţii. Misiunea este o problemă de credinţă, este indiciul
exact al credinţei noastre în Cristos şi-n iubirea Sa pentru noi (RM 11).
Atunci când asistăm la
unele iniţiative pentru revitalizarea parohiilor noastre, ni se pare că vedem
un medic care, în faţa stării de colaps total al bolnavului, se preocupă să-i
dea medicamente pentru a-i reduce durerile de cap – sau durerea simţită la o mână
- combătând unele simptome particulare, în loc să caute originea răului punând
un diagnostic exact, premisă a unui tratament eficient şi a unei vindecări
complete.
f) Lipsa metodologiei de succes
Cu siguranţă că în
numeroasele discursuri – vizavi de evanghelizarea care se face în zilele
noastre în Biserică – trebuie să recunoaştem că lipsesc, cel puţin la nivel
parohial, metodele de succes deja verificate. Fiecare mişcare şi mai mereu
comunităţile particulare, de fapt folosesc metode proprii, care aproape
niciodată nu se adaptează cu succes unei evanghelizări parohiale autentice. În
realitate, o evanghelizare care nu este ocazională, trebuie să-l poată conduce
pe acela care acceptă să fie educat în credinţă nu numai la cunoaşterea lui
Isus şi la experimentarea iubirii Sale, ci şi la o viaţă deplin integrată (inclusă)
în comunitatea creştină. Isus, de fapt, a lăsat Biserica însăşi ca loc al
prezenţei Sale, şi prin aceasta nu s-a referit numai la Biserica universală.
Discipolii au văzut
destul de repede posibilitatea de a actualiza (a pune în practică) voia lui
Isus prin întemeierea concretă a comunităţilor de credincioşi în care să se
poată efectiv experimenta puterea iubirii Sale, prezenţa Spiritului Său care mângâie
şi creează comuniunea frăţească, precum şi acţiunea mântuitoare a Euharistiei şi
a altor sacramente. Şi toate acestea într-un mod cu adevărat antrenant, cu o
putere irezistibilă, vizibilă în viaţa şi-n comportamentul uman.
Numai cu condiţia alcătuirii
unor astfel de comunităţi vii – capabile să entuziasmeze şi să arate în mod
evident că iubirea lui Cristos este prezentă între discipolii Săi – şi făcând
ca acestea să fie structurate deplin în realitatea eclezială – semne normale şi
„oficiale” a prezenţei Bisericii Catolice – se poate spera într-o eficientă re-evanghelizare,
legată nu de o mişcare sau de o persoană mai sfântă şi profetică, ci la o
reconstruire a Bisericii ca o comunitate de sfinţi, aşa cum este prezentată în
Noul Testament.
Dacă există o carismă pe
care Domnul a încredinţat-o în chip specific structurilor oficiale ale
Bisericii, Apostolilor şi urmaşilor lor – şi nu iniţiativei private a vreunui
sfânt – este tocmai carisma evanghelizării prin puterea Spiritului. Este
necesar ca Biserica – şi-n ţările care nu erau numite „de misiune” – să permită
retrăirea acestei carisme care este a sa – şi mai întâi de toate – a
episcopilor, a parohilor, a tuturor preoţilor, a diaconilor, a cateheţilor, a
tuturor colaboratorilor Bisericilor particulare. Aceaste carisme şi forţe
puternice pe care Biserica le are, pentru a aduce roade în Spiritul Sfânt, sunt
garantate exact la fel ca prezenţa lui Isus în taina Euharistiei (cf. Mc.
16,15-20; Mt. 28,18-20; F.Ap. 1,8).
Succesul acestei
propuneri de evanghelizare nu constă deci în chip esenţial într-o strategie,
dar cu siguranţă o strategie bună va putea ajuta păstorii şi credincioşii – având
o inimă disponibilă în vederea evanghelizării – să-şi ofere viaţa în chip mai
rodnic pentru cauza Împărăţiei.
Pentru a folosi o
metaforă, este ca şi cum ne-am afla înaintea unui munte, însă nu ar exista
nicio cărare care să ne conducă la culme. Cineva, mai repede sau mai târziu,
din pură pasiune, ar putea fi ispitit să urce oricum pe culme şi să deschidă astfel
o nouă cale, pe care şi alţii s-o poată străbate, contagiaţi de entuziasmul său,
facilitaţi (ajutaţi) de iniţiativa sa, dispuşi să facă acelaşi efort.
Posibilitatea de a ajunge pe culme (la ţintă) devine şi în cazul nostru, motivaţia
(imboldul) care lipseşte multora, deşi sunt deja dispuşi în inima lor să caute
noi căi, pentru a-şi desfăşura cu rodnicie propriile eforturi pastorale.
Cu cât mai mult astăzi
un păstor de suflete – chemat de Isus să fie ministrul Său, ascultător al
Evangheliei şi al poruncii de a merge să vestească Cuvântul Domnului până la
marginile pământului – nu va căuta şi mijloacele, strategiile, metodele pentru
a împlini acea lucrare pe care Domnul i-a încredinţat-o?
Misiunea, de fapt, reînnoieşte Biserica,
întăreşte credinţa şi identitatea creştină, dă un nou entuziasm şi noi
motivaţii. Credinţa se întăreşte dăruind-o! (RM 2).
Tocmai în realitatea
contemporană se simte vie nevoia de a duce această veste celor îndepărtaţi. Ei,
„cei de departe”, sunt – în zilele noastre – tocmai botezaţii care nu mai trăiesc
credinţa – pierdută din nenumărate motive – dar păstrează mereu în inimă o
dorinţă inconştientă şi nostalgică după adevăr şi noutate spirituală.
