Apelați cât mai des la avocați

Sir Gervais Rentoul, un cunoscut magistrat londonez povestește istoria unui avocat care, avându-l ca asociat pe fiul său, îi încredință ca dar de nuntă o cauză foarte complicată de care se ocupa el de multă vreme. După câteva luni, tânărul intră în biroul tatălui plin de bucurie

-       Tată, am rezolvat cauza pe care mi-ai încredințat-o. Am convins părțile în litigiu să facă un compromis, iar acum toate s-au terminat pentru totdeauna.

Bătrânul magistrat îl privi speriat, și-i spuse:

- Nenorocitule! Acea cauză o primisem eu acum treizeci de ani. Cu puțină atenție ți-ar fi ajuns și ție pentru toată viața și poate l-ai fi transmis fiului tău. Tu nu vei fi niciodată un avocat adevărat! (Evening Mail Dublino)

Spovedește-te des!

În viața Sfântului Gerhard Maiella se citește că, tânăr fiind, se afla în slujba unui stăpân exigent și destul de cătrănit, care nu ezita să-l certe și să-l mustre continuu, pentru o nimica toată. Într-una din zile, Gerhard, aplecându-se să privească într-o fântână, îi căzu cheia casei pe care o ținea în mână. Este ușor să ne imaginăm cum acest tânăr s-a speriat de moarte, gândindu-se la cearta care-l aștepta din partea stăpânului. Va fi trimis acasă, rămănând astfel fără casă și fără muncă...

Îi veni o idee pe care o puse imediat în practică

Alergă spre catedrală, intră și luă statuia Pruncului Isus în mâini. O legă bine cu o funie și o lăsă jos în fântână:  - Pruncușorule Isus – se ruga el – numai Tu poți să mă scoți din acest mare necaz. Te rog, adu-mi cheia aici sus...

Și început să tragă funia în sus...

Imediat scoase un strigăt de bucurie. Pe toarta fântânii îi apăru Pruncușorul Isus cu cheia în mânuțele lui gingașe.

Faptul, foarte original, dar demn de crezare, pentru că a fost recunoscut de Biserică în cadrul Cauzei de beatificare a lui Gerhard, se prestează unor considerații oportune: Oamenii, datorită mândriei lor, pierduseră cheia de la casa lor, adică Paradisul. Diavolul, cu șiretenia și minciuna lui, făcuse ca această cheie să cadă din mâinile lor și o aruncase în adâncuri.

Veni pe pământ Pruncușorul Isus și ne redeschise cerul; nu de la noi, ci de la El ne vine mântuirea! Timpul trist al cheii pierdute s-a încheiat: cheia Paradisului îl avem cu toții. Dacă cineva crede că nu se mai poate bucura, pentru că în inima lui s-a format din nou o prăpastie de păcate, și că a scăpat cheia din nou în fântână, cu umilă și sinceră mărturisire a păcatelor, să-l cufunde din nou pe Pruncul Isus în acea fântână. Cu siguranță va avea din nou cheia înapoi! ». (G. Colombo)

Există iadul?

Doi pești înotau în același fluviu: unul, deja bătrân, celălalt abia născut. Un pescar aruncă undița ca să prindă pești.

-       Atenție!... spuse cel în vârstă celui mai tânăr. În mijlocul acelei mâncări apetisante se află un ac de fier; dacă muști, te prinde și te trage pe pământ. Acum, pe pământ este pregătit un foc mare, iar acest foc frige peștii, iar oamenii îi mănâncă... Dacă-ți este dragă viața, ține-te departe de aces pericol!

-       Hai, pleacă!... Cine a venit de acolo de sus să-ți spune asemenea prostii?...

Iar tănârul imprudent mușcă momeala și își agăță gura în ea. Grătarul îl învăță, din păcate prea târziu, că în ciuda necredinței, există pământul deasupra apei și focul care prăjește peștii... (P. Dumas).

Fusese o căsătorie săracă

Ea torcea lână la poarta bordeiului, gândindu-se la soțul ei. Toți cei care treceau pe acolo rămâneau atrași de frumusețea părului ei, lung, negru, strălucitor. El mergea în fiecare zi la târg, să vândă niște fructe, și se așeza la umbra unui copac așteptând clienții. Strângea între dinți o pipă goală, pentru că nu avea bani să cumpere tabac.

Se apropia ziua aniversarului căsătoriei lor, iar ea nu înceta să se întrebe ce cadou ar fi putut să-i facă soțului ei. Și cu ce bani? Îi veni o idee. În vreme ce se gândea la acea idee tresări; însă după ce se decise i se umplu inima de bucurie: își va vinde părul pentru a cumpăra tabac soțului ei.

Își imagina deja soțul în piață, așezat în fața coșului cu fructe, dând lungi rotocoale de fum din pipa lui: arome de incens ar fi dat stăpânului micii tejghele, solemnitatea și prestigiul unui unui adevărat comerciant.

Vânzând părul ei primi câteva monezi, însă cu acestea alese cu atenție tabacul cel mai bun. Seara, reîntorcându-se soțul, acesta intră în casă cântând. Avea în mâini un pachețel în care erau câțiva piepteni pentru soția lui; le cumpărase din banii primiți pe pipă (Rabindranath Tagore)

Cine este bogatul adevărat?

Bogat este cel care știe și pune în practică

ÎNMULȚIREA și ÎMPĂRȚIREA, nu cel care cunoaște nmai ADUNAREA 

Cel care ascultă, nu moare niciodată

Cuviosul Acachie Ascultatorul

Acest cuvios Acachie, a carui viata o marturiseste Sfintul Ioan Scararul, ca pilda de ascultare - in cuvintul al patrulea cel pentru ascultare -, din tinara virsta lepadindu-se de lume, a alergat la o minastire, din Asia. Imbracindu-se in chipul monahicesc, petrecea viata pustniceasca, simplu fiind, dar intelept. Si era in acea minastire un batrin trindav si foarte minios.
   
Acesta, nu se stie cum - zice Sfintul Ioan Scararul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul si de un nume cu nerautatea, adica Acachie, pilda ascultatorilor si impreuna patimitor cu mucenicii, care suferea grele patimiri de la acest batrin, de necrezut multora. Caci nu numai cu ocari si cu necinstiri il asuprea pe dinsul, ci si cu batai si cu rani il chinuia. Iar rabdarea lui era fara de margini.
   
Deci vazindu-l pe dinsul un staret, potrivit povestirii Sfintului Ioan Scararul, l-a adus pilda si dovada de fapta buna a ascultarii, in cuvintul sau. Vazindu-l in fiecare zi, ca un rob cumparat, cele mai grozave rele patimind, de multe ori zicea catre dinsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astazi? Cistigat-ai vreo cununa?" Iar el indata ii arata uneori ochiul invinetit, iar alteori grumazul sau capul ranit.
   
Deci, cunoscind staretul ca rabdarea lui nu este dobitoceasca si fara de socoteala, zicea catre dinsul: "Bine, bine, frate, rabda cu bucurie si te vei folosi".
   
Deci petrecea sub invatatura batrinului aceluia nemilostiv, rabdind unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci noua ani - fiindca el ajunsese acum intru masura faptelor bune, hotarite de Cel ce stie inimile si rarunchii tuturor -, s-a dus catre Domnul, ca sa ia de la El cununa rabdarii si a muceniciei, si ca un mucenic sa se odihneasca.
   
Ingropat fiind in cimitirul parintilor, batrinul Sfintului Acachie, dupa cinci zile s-a dus la staret si a zis catre el: "Parinte, fratele Acachie a murit". Iar staretul, auzind, a zis catre dinsul: "Crede-ma, batrinule, eu nu cred ca a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oara: "Daca nu ma crezi, vino si vezi".
   
Deci s-a sculat staretul degraba si au venit la cimitir amindoi, impreuna cu batrinul fericitului nevoitor. Apoi, ajungind la mormint, a strigat cinstitul staret, ca si catre un viu, catre cel ce cu adevarat si dupa adormire era viu, si a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultatorul cel bine cunoscator, si dupa moarte aratind ascultare, a raspuns catre marele staret, zicind: "N-am murit, parinte! Cum este cu putinta sa moara omul care este savirsitor al ascultarii?"
   
Atunci batrinul, cel ce fusese mai inainte staret al Sfintului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce si dupa moarte era ascultator, infricosindu-se, a cazut pe fata sa cu lacrimi si, cerind de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormintul sfintului sau ucenic, cu intreaga intelepciune a petrecut cealalta parte din viata, zicind catre parinti "ucidere am facut!"
   
Deci, dumnezeiescul Acachie, intru nevointe ca acestea petrecindu-si viata, s-a mutat cu fericire din viata cea vremelnica, a luptelor si a nevointelor, la cea vesnica, in care sint invistierite bunatatile. Iar cinstitul lui trup, pazindu-se mai presus de fireasca descompunere si putrezire, cu dumnezeiasca putere a ramas intreg.
   
Odata, sosind vremea secerisului, monahii care locuiau in acea minastire, avind obicei sa iasa la seceris ca sa-si cistige piinea cea de peste an, au lasat doi din frati in minastire, unul bolnav, iar altul spre pazirea minastirii.
   
S-a intimplat insa ca, putin dupa plecarea lor, sa moara cel bolnav. Iar celalalt, fiind singur si nefiind harnic spre ingroparea fratelui, vazind mormintul minunatului Acachie bun de a ingropa si trupul fratelui celui ce murise, si socotind ca Sfintul Acachie, cum a fost ascultator in viata, asa va fi si dupa moarte, a deschis mormintul lui si a pus peste trupul sfintului trupul fratelui celui mort.
   
Mergind a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care il pusese impreuna cu sfintul, lepadat afara. Deci el, luindu-l, l-a pus iarasi in mormintul sfintului. Iar dupa ce iarasi l-a pus, in acelasi chip l-a aflat afara.
   
A doua zi, se judeca cu sfintul si zicea catre dinsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, ca tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, rani si batai de tot felul rabdind pentru dinsa. Dar acum vad ca te-ai facut neascultator, mindru si neiubitor de frati. Caci ma vezi ca sint slab, neputincios si singur, si nu pot sa sap alta groapa si tu nu voiesti atita lucru sa ma ajuti, ca sa primesti pe fratele, ci il lepezi? Deci, ori lasa-l pe dinsul sa zaca impreuna cu tine, ori daca iarasi vei face aceasta si nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormint si te voi lepada afara, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui il voi pune in locul tau".
   
Deci, punindu-l pe el iarasi in mormintul sfintului, s-a dus. Venind a doua zi la mormint, a aflat pe fratele cel pus de dinsul zacind in mormintul sfintului, iar pe sfint nu l-a aflat. Si de atunci pina acum se vede mormintul desert, avind numirea: mormintul Sfintului Acachie.
   
Asa preamareste Dumnezeu in cer si pe pamint pe cei ce-L preamaresc pe El aici pe pamint!

Cognosci te ipsum

Dacă tu tratezi un om așa cum este el, acesta va rămâne așa cum este el. Dar dacă tu îl tratezi așa cum ar putea fi sau ar trebui să fie, cu siguranță va deveni ceea ce ar putea sau ar trebui să fie (J. Wolfang Goethe).

Model de discernământ și de cercetare a cugetului - Din Faptele culese de Ludovic Consalvo din gura sfântului Ignațiu

Fiind un devorator pasionat de romane și de alte cărți fanteziste referitoare la faptele fabuloase ale personajelor celebre, atunci când a început să se simtă mai bine, Ignațiu a cerut să i se dea câteva cărți pentru a mai trece timpul. Dar în casa în care era internat nu s-a găsit nici una din acele cărți de care era pasionat, motiv pentru care i-au fost date două cărți intitulate Viața lui Cristos și Viețile sfinților, ambele scrise în limba maternă.
    A început să le citească și să le recitească și, pe măsură ce asimila conținutul lor, simțea născându-se în el un anumit interes pentru temele tratate în acele cărți. Dar, adesea, mintea sa se întorcea la toată acea lume imaginară descrisă de lecturile precedente.
    În acest joc complex de solicitări s-a inserat acțiunea lui Dumnezeu cel milostiv. În timp ce citea Viața Domnul nostru Cristos, și viețile sfinților, se gândea în sine și se întreba astfel: „Și dacă aș face și eu ce a făcut sfântul Francisc? Dacă aș imita exemplul sfântului Dominic?” Aceste considerații durau chiar mai mult timp, fiind înlocuite și cu acelea cu caracter lumesc. Astfel de schimbări de stare sufletească l-au preocupat mult timp.
    Dar între cele dintâi și celelalte era o diferență. Când se gândea la lucrurile din lume, era cuprins de o mare plăcere; dar imediat, când, obosit fiind, le lăsa, se simțea trist și arid. În schimb, atunci când își imagina să poată împărtăși austeritatea pe care a văzut-o că a fost pusă în practică de sfinți, atunci nu numai că simțea o plăcere gândindu-se la ea, dar bucuria continua și după aceea. Totuși, el nu-și dădea seama și nici nu dădea importanță acestei diferențe, până când, deschizând într-o zi ochii minții, a început să reflecteze cu atenție asupra experiențelor interioare care îi provocau tristețe și asupra celorlalte care îi aduceau bucurie. Aceasta a fost prima meditație cu privire la lucrurile spirituale. Mai târziu, intrat de acum în exerciții spirituale, a constatat că de aici a început să înțeleagă ceea ce i-a învățat pe ai săi cu privire la diversitatea duhurilor.

Vrei, nu vrei, bee Grigore aghiasmă!

Un am secetos, cu nori fără vlagă, cu stropi uscați și fierbinți. Ultimii ani tot așa au fost: vreme din ce în ce mai călduroasă și mai păcătoasă. S-a semănat în brazde uscate, s-a prășit în praf și crăpături cât mâna de groase, se vor culege vreji și resturi de porumb, struguri stafidiți înainte de vreme, de parcă s-ar fi secat și terminat norii din poala lui Dumnezeu. Arde soarele și noaptea, și parcă nu-ți mai poți ridica fruntea din pământ. Mulți ani vor trebui să treacă ca să uităm prin ce am trecut în acest an, dacă n-o fi mai rău la anul care vine. Ce s-o fi întâmplat cu vremea? De ce atâta zgârcenie din partea lui Dumnezeu? A ieșit lumea cu mic cu mare în procesiune, dar parcă cerul se cătrănise să mai privească spre ea, sătulă de atâta nerecunoștință! Anul trecut, dacă Dumnezeu a trimis ploaie și recolta a fost bogată, ieșise ministrul ăla mărunțel, cu pieptul cât o coșarcă de corcodușe anunțând că, datorită implicării lui în mersul agriculturii rezultatele fuseseră bune, hambarele și beciurile cât pe ce să dea pe afară. Săracul, nu-și amintise de Dumnezeu, că doar, nu-i așa, reușise dânsul să-i țină locul, și stabiliseră și la partid încă din primăvară ca vreo sută de nori să stea deasupra țărișoarei noastre prăpădite, gata la cel mai mic semn al degețelului lui să se reverse peste câmpii. La toamnă, sper să nu mai aibă curajul să iasă pe sticlă, să ne zică că Ăl de Sus îi de vină, că doar vorbise cu El, da, iaca, nu l-o ascultat. Ba o să-L și amenințe și o să-L dea în judecată, și o să-i zică că știe el ce să facă la anul, și n-o să mai facă contract cu El, că-i neserios. Și o să ne promită că la anul va face el repede 1000 de chilometri de canale de irigat, numa vreme bună să fie, că bani are. Și lumea o să-l creadă, că așa-i ea, răbdătoare, și cu multă credință, și nu vrea moartea păcătosului, dar să trăiască și să ne mintă frumos, că așa-i place omului nostru. Între timp, vrei, nu vrei, bee, Grigore, aghiasmă!