Rugăciune

Te rog, Doamne, fă ca eu să gust cu ajutorul iubirii ceea ce gust cu ajutorul

cunoașterii.

Fă-mă să simt cu ajutorul afecțiunii, ceea ce simt cu ajutorul intelectului. 

Tot ceea ce este al tău din natură, fă să fie al Tău din iubire. 

Atrage-mă în totalitate la iubirea Ta. 

Fă, o Cristoase, ceea ce inima mea nu poate să facă. Tu, care îmi poruncești să cer, dăruiește-mi cele cerute.

Sf. Anselm din Aosta

A crede...

A crede în Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai

greu decât a crede în minuni. Ceea ce se vede cu ochii trupului, orbește; ceea ce se vede cu ochii minții care crede, iluminează (Enzo Bianchi)

Diavolul nu combate religia...

Diavolul nu combate religia. Este prea inteligent

să facă acest lucru. El construiește un creștinism fals, atât de asemănător cu cel adevărat încât creștinilor le este frică să vorbească împotriva lui. Ne este spus clar în Scripturi că în ultimele zile oamenii nu vor mai suporta doctrina sănătoasă și se vor îndepărta de la credință, și din mâncărimea de a auzi, își vor căuta maeștrii în număr mare, după propriile dorințe. Trăim într-o epidemie a acestei mâncărimi, și „predicatori faimoși” fac din această „mâncărime a urechilor” o artă (V. Havner)  

CÂT DES MESCHINI SUNTEM!

„Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale,

luna și stelele pe care le-ai stabilit, [mă întreb]: „Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?”. L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție. L-ai făcut să stăpânească lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui: oile și boii laolaltă, precum și animalele câmpului, păsările cerului și peștii mării, [tot ce] străbate căile apelor” (Ps 8, 4-9).

Citim Cuvântul de mai sus și, raportând viața noastră la ele, constatăm cât de meschin este omul, creștinul, cât de puțin este el conștient de măreția și importanța lui în fața lui Dumnezeu! Deși poate părea ușor ofensator, meschinul este definit ca fiind cel „preocupat de interese mărunte; lipsit de generozitate, de noblețe sufletească, mic la suflet, egoist, josnic, murdar; care arată sau trădează lipsă de generozitate, de noblețe sufletească, micime sufletească”. Este adevărat că lumea înconjurătoare ne ispitește continuu; că trupul nostru este slab și preferă și alege de cele mai multe ori ceea ce este mai ușor, mai ieftin și mai imediat de obținut, toate caracteristici ale lucrurilor trecătoare, dar mai avem și un suflet, care nu încetează să ne indice măreția noastră în fața lui Dumnezeu; vocația noastră reclamă ceva mai mult decât un cont în bancă, o mașină puternică și o vilă impunătoare. Spune Psalmistul: „toate le-ai pus la picioarele lui”. Omul nostru modern tinde să inverseze această constatare, punându-se el, cu grabă și ingenuitate, la picioarele creației, devenind sclavul bunurilor care astăzi sunt, iar mâine nu se mai vede din ele nici măcar fumul, pentru că trec, așa cum trece un norișor repezit de primăvară. Ce ne împiedică să stăm drepți în fața creației? De ce preferăm întunericul luminii? Pentru ce ne place să înotăm în mediocritatea dulce a unei vieți lipsită de responsabilitate? Cine/ce este de vină pentru situația în care am ajuns? Oare nu tendința de a ne construi un Dumnezeu pe măsura noastră, care să se comporte așa cum ne comportăm noi; care crede așa cum/cât credem noi; care este fidel până mâine, până la proba contrară, și nu mai mult? Mai mult decât sigur, creștinii nu mai cunosc Cartea de instrucțiuni primită din ceruri, de la Dumnezeu, care îi învață cum să-și folosească viața la capacitatea ei maximă. Toate studiile antropologice, psihologice spun că în fiecare om rezidă tezaure imense de inteligență, de bunătate, de spiritualitate, de generozitate nefolosite, ba chiar reduse din cauza mediocrității la un rahitism înspăimântător. Cu alte cuvinte, omul poate și vrea mult mai mult decât arată în realitate. Mai mult încă, creștinul a primit, la botez, din partea lui Dumnezeu și un supliment de vitamine spirituale, astfel că nu trebuie niciodată să lupte singur, căci alături de el se află totdeauna Duhul Sfânt „care vă va învăța toate”. Spune Mântuitorul: „Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și va face și mai mari decât acestea (...). Și orice veți cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veți cere ceva în numele meu, eu voi face” (In 14, 12-14).

Cine este vinovat pentru meschinitatea noastră? Nimeni și nimic din afara noastră! Ce ne lipsește? Credința, speranța și iubirea, care, odată asumate și puse la lucru, ne vor da aripi, ne vor face să năzuim, să dorim mai mult de la această viață trecătoare, fără a ne îneca într-o banală farfurie de linte.

Spune Baden Powel, fondatorul scoutismului: „sfinții sunt degetele Bisericii care ne arată Cerul”. Iată, pe lângă Duhul Sfânt, un alt ajutor la care putem apela, și de la care ne putem inspira pentru ca viață noastră să fie trăită la maximum: sfinții, a căror misiune principală este să mijlocească pentru noi, să ne indice care este calea cea mai bună de mers spre Dumnezeu; iar aceștia nu lipsesc deloc, fiind prezenți peste tot pe unde pășim. Sfințenia, care nu reclamă neapărat săvârșirea de minuni, cât mai degrabă umanizarea noastră continuă și permisiunea acordată lui Dumnezeu de a ne lăsa să devenim zi de zi după „chipul și asemănarea Lui”. Restul lucrurilor sunt folositoare atât cât de folosim noi de ele, și nu mai mult, căci ele primesc valoare de la om, și nu omul de la lucrurile vremelnice. A fi semnificativi și chibzuiți: aceasta este profeția pe care o putem transmite lumii în care trăim.

Pr. Pătrașcu Damian
Articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton

ÎNDEMN LA LUPTĂ - Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.

A vedea durerea inocentă și a crede în Dumnezeu

Problema răului este principala obiecție pentru mulți oameni în fața posibilei existențe a unui Dumnezeu bun și atotputernic, iar în această privință vom reflecta pentru a vă oferi un răspuns, încercând să explicăm de ce existența durerii și a răului nu este pentru noi creștinii un obstacol. Obiecția este formulată destul de simplu și se bazează pe o deducție: dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, atunci nu ar trebui să existe nici un rău și nici o suferință. Reflecția lui Joe Manzari de la University of California are avantajul să ne ofere una din cele mai bune sinteze asupra argumentului. Vom pleca de aici, amplificând-o acolo unde n-i se pare că nu este destul de satisfăcătoare.

Este necesar să spunem din start că există două tipuri de probleme cu privire la rău. Primul este răul cauzat de oameni (argument deductiv), și se bazează pe o secvență aparent logică:

1)   Dumnezeu există;

2)   Dumnezeu este atotputernic;

3)   Dumnezeu este atotștiutor;

4)   Dumnezeu este atotbinevoitor;

5)   Există răul;

6)   O Ființă bună elimină totdeauna răul, atât cât îi este posibil;

7)    Nu există limite pentru ceea ce o Ființă atotputernică poate să facă.

Problema o constituie nr. 6-7. Premiza 6 este falsă deoarece, pentru a elimina răul făcut de oameni, Dumnezeu ar trebui să elimine liberul lor arbitriu, care este o soluție enorm mai rea. G. W. Leibnitz a răspuns acestei dileme explicând că Dumnezeu valorificând libertatea omului, a decis să-i furnizeze acestuia libertatea de a alege bine în favoarea răului, mai degrabă decât să-l constrângă să asculte de voința Lui. Și premiza 7 este falsă, pentru că, de exemplu, nu poate face lucruri contradictorii deoarece – deși apare contradictorie – există limite în acțiunea unei Ființe atotputernice: El nu poate să se contrazică, nu poate crea un cer pătrat, așa cum nu poate (nu vrea, se pune o limită adică) constrânge creaturile libere să facă voința Lui.

Răul cauzat de om, ca de exemplu omucideri, suferințe aduse unor persoane și atâtea cataclisme naturale (din lipsa de grijă față de creație), nu este, de aceea, imputabil lui Dumnezeu, cât mai degrabă libertății omului de a face răul, neascultând cu onestitate de legea morală care sălășluiește în el.

Există o a doua versiune a problemei răului (argumentul inductiv), mult mai profundă și mai complexă, și este cea care a stat în centrul reflecției a miliarde de oameni în decursul istoriei.

și ea se bazează pe o secvență de enunțuri:

1)Dacă Dumnezeu există, răul gratuis nu există;

2)   Răul gratuit există;

3)   Deci, Dumnezeu nu există.

În afară de răul cauzat de om , dependent de liberul lui arbitriu și nu de Dumnezeu, există un rău care nu este rezultatul acțiunii umane. Este cazul multor boli, a suferinței inocenților și al marilor nedreptăți ale vieții umane. Centrul atenției trebuie să se fixeze pe premiză: pretenția ca să existe un rău cu adevărat gratuit. Dar este o afirmație nedemonstrabilă și nimeni nu poate exclude că ceea ce apare în mod superficial un rău ar putea fi circumstanța pentru a obține un bine mai mare.

Această explicație este posibilă de dat numai în interiorul creștinismului, așa cum am văzut deja, pentru că în el există un precedent semnificativ: nedreapta patimă și suferință a lui Cristos, mijloc necesar pentru învierea Lui. Iată, deci, răul ca și cale pentru bine, un exemplu evident în fața noastră care ne permite să stăm în fața durerii cele mai tragice fără a ne scandaliza, dar încrezându-ne că, la fel ca pentru Cristos, și pentru noi purtarea crucii este un bine mai mare. Nu întâmplător Francisc de Assisi numea moartea și suferința ca fiind „surioară”.

Din răul inocent comis împotriva Fiului Său, Dumnezeu a obținut un bine mai mare. Acest lucru ne autorizează să credem că este tot timpul așa, iar răul inocent răspunde unui plan mai mare care se realizează într-o răscumpărare finală, de neînțeles pentru noi acum, așa cum era incomprehensibil pentru apostoli să-l vadă pe Mesia murind pe cruce, ca un hoț și un asasin. Dr „nu există rău din care Dumnezeu nu poate să tragă un bine mai mare”, a scris Papa Ioan Paul al II-lea, „nu există nici o suferință pe care El să nu o poată transforma într-un drum care conduce spre El”. Răul, așa cum a fost bine explicat, nu este o pedeapsă și nu este o fatalitate, ci instrumentul cu ajutorul căruia Dumnezeu obține un bine mai mare.

Uneori se întâmplă să vedem roadele imediat: câte persoane nu se convertesc, după o gravă suferință sau o boală teribilă? Grație chinurilor suferite ajung să experimenteze prezența lui Dumnezeu, dând în sfârșit un sens împlinit vieții, astfel că dacă ar fi posibil să se întoarcă în trecut, ar prefera să treacă din nou prin aceeași cruce pentru a învia în mod personal. Aceste cazuri sunt un exemplu; în alte cazuri nu se vede aparent nici un bine, iar attenția trebuie să se îndrepte spre crucea lui Cristos: suferința lui nu a fost una gratuită, ci o condiție inevitabilă pentru Înviere și mântuirea oamenilor. Așa este și pentru suferința oamenilor, pentru toate relele pe care le trăim. Credința noastră în Dumnezeu este sfidată. Nu degeaba Papa Francisc a răspuns astfel: „În fața unui copil care suferă, unica rugăciune care-mi vine în minte este rugăciunea de ce-ului. Doamne, de ce? El nu-mi explică nimic. Dar simt că mă privește. și astfel pot spune: „Tu știi de ce, eu nu știu și Tu nu-mi spui de ce, dar eu mă încred în Tine, Doamne, mă încred în privirea Ta”.   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: www.uccronline.it