Darurile magilor revelează Epifania valorii familiei

Aurul reprezintă autoritatea părinților față de copiii lor; tămâia sacralitatea fiecărei vieți; mirul fragilitatea, slăbiciunea și caducitatea fiecărei creaturi umane

Roma, 05 ianuarie 2015

Solemnitatea Epifaniei Domnului este o cunoscută scenă biblică care rezumă o semnificație teologică foarte importantă: ea reprezintă manifestarea lui Isus lumii, păgânilor, celor care erau străini față de poporul lui Israel. În afară de acest conținut doctrinal, sărbătoarea de astăzi conține un tezaur prețios pentru viața tuturor familiilor din lume.

Darurile profetice, care se află în centrul vizitei magilor la copilul Isus sunt deseori uitate în zilele noastre. Putem să afirmăm cu mare certitudine și cu tot atâta amărăciune că consumismul a întunecat deseori adevărata semnificație a celor trei daruri oferite de către magi.

Și este curios să observăm cum, în afară de pierderea sensului darurilor magilor, a fost suprapusă acesteia sărbătoarea Befanei, care a avut rezultatul de a devia semnificația autentică a Epifaniei Domnului.

Societatea noastră secularistă a înlocuit cele trei figuri regale, darurile profetice și lungul pelerinaj interior al magilor cu figura unei bătrâne care zboară cu mătura ei pentru a duce daruri copiilor.

Pentru a înțelege mai bine sensul vizitei magilor la Sfânta Familie este necesar să exaltăm semnificația darurilor lor: aurul, tămâia și mirul.

Aurul simbolizează regalitatea lui Cristos, dar în același timp reprezintă și autoritatea pe care părinții o au față de copii lor. Sensul poruncirii și al ghidării din partea părintelui trebuie, înainte de toate să fie exercitat, în al doilea rând trebuie și explicat, pentru că a educa copii înseamnă a da exemplu prin cuvânt și conduită de viață.

Este foarte iluminant să se facă înțeles copiilor că ascultarea față de părinții lor este o  ofertă prețioasă făcută lui Isus, și are o valoare în ochii lui Dumnezeu, mai prețioasă de un grăunte de aur pe care l-ar putea sărui vreunei persoane din această lume. Credința în Dumnezeu se naște din recunoașterea din partea fiilor a autorității părinților asupra lor. Exercitându-și rolul de călăuze și martori, mama și tatăl pregătesc calea Domnului pentru fii lor, îndreptându-i spre vocația adultă spre care Duhul Sfânt îi cheamă să recunoască și să primească.

Iar atunci când autoritatea părintească este refuzată, fiilor le este dată posibilitatea de a-și răscumpăra regalitatea filială prin darul iertării, care este acea cutiuță plină de aur, care face să strălucească căldura bucuriei și lumina împăcării în familie.

Tămâia reprezintă divinitatea lui Cristos, dar mai semnifică și sacralitatea fiecărei vieți umane. . fiecare viață umană este sacră și inviolabilă, pentru că are o valoare unică și irepetabilă. Este important să fie explicat acest lucru noilor generații, deoarece lumea de astăzi propune un mesaj complet diferit față de valorile creștine. O mentalitate foarte răspândită în zilele noastre este cea de a gândi că viața persoanelor bogate, a celor puternice și docte asumă o valoare mai mare față de cea a unei persoane sărace, lipsită de muncă, bolnave sau bătrâne.

A tămâia valoarea vieții înseamnă a educa copii și adolescenții la respectul față de cel mai sărac, la solidaritatea față de cei mai nevoiași, la suportarea pacifică a relelor suferite și la ascultatea plină de îndurare a durerilor celuilalt.

Mirul recheamă mortalitatea copilului din Bethleem, dar evocă și fragilitatea, slăbiciunea și caducitatea oricărei creaturi umane. Lumea de astăzi șterge orice cuvânt, orice imagine și gând care privește moartea. A gândi și a vorbi despre moarte nu înseamnă a crea un sens de frică și de anxietate, dar folosește pentru a ajunge să se vadă adevăratul sens al vieții prezente, pentru a avea discernământul corect în privința gesturilor de făcut.

Gândul morții reprezintă o frână împotriva oricărei nedreptăți, răzbunări și violențe, pe care mintea și sufletul omenesc le propun atunci când sunt paralizate de frică sau sunt întunecate de păcat. A gândi la sfârșitul vieții ajută să fugim de multe vicii și nenumărate rele care chinuie astăzi societatea noastră: avorturi, omucideri, egoism, invidii, războaie, violențe, corupție.

A ne aduce aminte de semnificația mirului este cu adevărat un unguent eficace, care ajută omul să învingă corupția materială și spirituală, pentru a se păstra integru în a face binele. Parfumul emanat de ungunetul dragostei devine un sprijin pentru cei care se clatină, pentru că lasă să se guste faptul că o viață onestă este mai fericită și mai plină de respect decât una făcută din compromisuri cu răul și o viață plină de fapte rele.

Înțelegerea darurilor magilor nu este o reflecție de o zi, dar este rodul unui drum interior pe care fiecare familie are posibilitatea de a o face în propria casă și comunitar. Tatăl, mama, fiul și fiica sunt chemați să-și ridice ochii spre ceruri, pentru a observa nașterea stelei speranței, care este diferită de multele lumini artificiale care strălucesc pe firmamentul lumii. într-o lume care vrea să propună ca fiind bun ceea ce este contrar nevoilor ei primare, familia creștină este chemată să meargă pe urmele magilor, ridicându-și privirea spre lumina Evangheliei care iluminează pe fiecare om.

Împotriva luminilor artificiale ale gender, ale fecundării in vitro, ale violării sacralității trupului, al traficului de ființe umane, ale paradisurilor artificiale ale drogurilor și ale separărilor facile, magii (ca membri ai familiei umane) învață familiei că adevărata bucurie și pace autentică este cea care se naște din fidelitatea conjugală, din indisolubilitatea căsătoriei, din fecunditatea sponsală, din acceptarea bătrânilor, din susținerea materială și spirituală a altor familii. 

 

Sursa: zenit.org

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

În celebrarea Născătoarei de Dumnezeu

Umilinţa cu care Biserica se felicită

de Salvatore M. Perrella

Celebrarea Născătoarei de Dumnezeu, care în decursul istoriei a avut diferite situări în calendarele liturgice, cuprinde un obicei foarte uman şi profund, răspândit practic în toate culturile: felicitările adresate familiei noului născut, mamei sale, tatălui său. Fidelă faţă de acest imperativ de umanitate, şi Biserica se adună în prima zi a noului an civil în jurul sfintei familii a lui Isus şi se bucură împreună cu Maria şi împreună cu Iosif pentru naşterea acestei noi vieţi.

Însă Biserica ştie că este vorba despre o naştere specială: Iosif nu este tatăl biologic al noului născut; Maria a primit acest copil într-un mod cu totul nou şi nemaiauzit, prin puterea Duhului Sfânt. Deci felicitările pe care ea le adresează acestei femei şi acestui bărbat sunt pline de conştiinţa că se află în faţa unei minunăţii dăruite lor de Dumnezeu în folosul poporului la care aparţin, Israelul săracilor şi al credinţei suferinde şi al tuturor celor pe care însuşi Dumnezeu va voi să-i cheme să fie comeseni ai Împărăţiei sale, din Orient şi din Occident, împreună cu Abraham, Isaac, Iacob şi sfinţii taţi şi sfintele mame ale poporului alianţei.

Astăzi Biserica îi felicită pe Maria şi pe Iosif înainte de toate pentru credinţa lor: fără ea, Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime, n-ar fi putut niciodată să devină unul dintre noi, solidar în toate în condiţia umană, cu excepţia păcatului. Îi felicită pentru curajul pe care l-au demonstrat: Maria, declarându-se slujitoarea Domnului, s-a expus pericolului de a fi considerată o adulteră, de a fi respinsă de propria familie şi de cea a soţului ei, de a fi condamnată fără milă.

La rândul său, Iosif, deşi fiind fiu al lui David, a acceptat să regândească radical rolul său de depozitar al promisiunilor mesianice şi de a le realiza pe căi care nu puteau să fie măsurate după exigenţele cărnii şi sângelui, pentru că acela care trăia în Maria provenea de la Duhul şi nu de la tradiţiile celor din vechime. Biserica îi felicită şi pentru umilinţa lor: puşi în faţa darului darurilor, acel Isus care va spune despre sine: "Eu sunt învierea şi viaţa" prezentându-se astfel ca paradisiacul "pom al vieţii", ei n-au "întins mâna" ca primii noştri părinţi şi n-au încercat vreodată să fie "stăpâni" ai Harului lui Dumnezeu.

De fapt, logica "patronatului" trădează o origine diferită de cuvântul originar al lui Dumnezeu: în ea există numai "obiecte", care trebuie luate şi consumate cu dezinvoltură şi după propria plăcere. Papa Francisc a scris în mesajul pentru ziua dedicată păcii: "Când păcatul corupe inima omului şi îl îndepărtează de Creatorul său şi de semenii săi, aceştia din urmă nu mai sunt percepuţi ca fiinţe cu demnitate egală, ca fraţi şi surori în omenitate, ci sunt văzuţi ca obiecte. Persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu forţa, înşelăciunea sau constrângerea fizică sau psihologică este privată de libertate, transformată în marfă, redusă la proprietate a cuiva; este tratată ca un mijloc şi nu ca un scop" (nr. 4).

Când există numai "obiecte", cursa la competiţie şi la luptă pentru a le putea acapara apare drept cel mai normal dintre lucrurile evidente. Prin urmare, violenţa ucigaşă şi războiul continuu - fie el de natură politică, economică, socială, culturală - nu numai că nu pot fi şterse, ci în mod paradoxal trebuie să fie într-un anumit sens mărite prin forme mereu noi de exploatare a bărbaţilor, femeilor şi copiilor care n-au niciun titlu pentru a fi recunoscuţi ca aproapele propriu, pentru a ajunge chiar la prădarea planetei.

Însă nu trebuie căzut în greşeala de a considera logica "patronatului" ceva care se referă numai la societate şi la structurile sale politice şi economice. Ea strânge cu cleştele şi relaţiile fundamentale care dau identitate personală şi de gen fiinţelor umane: câţi copii sunt victime lipsite de apărare ale "viselor" mai mult sau mai puţin justificate sau justificabile ale propriilor taţi şi ale propriilor mame. Şi, în egală măsură, ale "coşmarurilor" lor. De aceea, fii şi fiice însemnaţi ca de un semn indelebil, cu refuzarea paradoxală a individualităţii lor şi a dreptului-obligaţiei lor de a trăi o istorie de viaţă pe făgaşul primirii ca paradigmă a lui humanum.

Şi Maria şi Iosif s-au aflat în faţa exigenţei de a alege să urmeze sau nu solicitările acestei logici "patronale": Maria ar fi putut să găsească, tocmai în virtutea darului şi semnului zămislirii feciorelnice, o mie de motive bune pentru "a nu tăia cordonul ombilical" şi a-l menţine pe Isus într-o stare de perenă "prezenţă în sânul ei", dar nu de naştere la viaţă, din moment ce aceasta implică ieşirea din sân. În acelaşi mod, Iosif ar fi putut găsi mii de justificări în a pretinde să fie "răsplătit" pentru acceptarea unui copil pe care nu l-a zămislit şi în a pune ca fundament pentru paternitatea sa voinţa de a-l face pe Isus fotocopia sa (imposibilă).

Însăşi promisiunea mesianică nu era scutită de lecturi şi interpretări de tip "patronal": va recunoaşte asta Isus însuşi când, adult fiind, va afirma că împărăţia lui Dumnezeu îndură violenţă şi cei violenţi o iau în stăpânire (cf. Mt 11,12). Însă, Maria şi Iosif nu au devenit niciodată instrumentele acestei logici; dimpotrivă, tocmai noutatea experienţei lor, noutate pe deplin trăită de ei şi integrată în toată persoana lor, a fost baza pe care Isus a putut să dezvolte dimensiunile umane ale libertăţii sale şi mai ales faţă de ceea ce tradiţia celor din vechime codificase ca normă imutabil şi plăcută lui Dumnezeu. De aceea, dacă am vrea să înţelegem care este umilinţa pentru care Biserica îi felicită pe Maria şi pe Iosif, am putea spune că este umilinţa cu care Isus, după botezul în râul Iordan de către Ioan Botezătorul, răspunde la ispitirile Satanei, care vor să-l inducă pe Fiul lui Dumnezeu să trăiască omeneşte filiaţia sa divină în forma "patronatului".

Credinţă, curaj, umilinţă: această triadă virtuoasă a făcut din Maria, din Iosif şi din Isus din Nazaret o familie promotoare a păcii. Este aceeaşi triadă virtuoasă care face din Biserică o comunitate de pace. Acolo unde ea este prezentă, este posibil pentru Dumnezeu însuşi să-i felicite pe bărbaţii şi femeile care sunt amestecaţi în mod liber cu ea până în fibrele cele mai intime ale sufletului lor, ale spiritului lor şi ale trupului lor.

De fapt, prin intermediul ei este posibil să se construiască globalizarea solidarităţii şi fraternităţii. "Ştim - mai scrie Papa Francisc în mesajul pentru Ziua Mondială pentru Pace - că Dumnezeu ne va întreba pe fiecare dintre noi: «Ce anume ai făcut cu fratele tău?» (cf. Gen 4,9-10). Globalizarea indiferenţei, care astăzi apasă asupra vieţilor atâtor surori şi atâtor fraţi, ne cere nouă tuturor să deveni artizani ai unei globalizări a solidarităţii şi fraternităţii, care să le poată reda speranţa şi să-i facă să reia cu curaj drumul spre problemele din timpul nostru şi perspectivele noi pe care el le poartă cu sine şi pe care Dumnezeu le pune în mâinile noastre" (nr. 6).

(După L'Osservatore Romano, 31 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Banc frumos!

Bulă vine de la cumpărături. Lasă sacoşele jos, nevasta se uită în ele:

- Măi, Bulă, eşti nebun? Două sticle de vodcă, cinci kile de vin, zece beri şi… două pâini?!

Bulă se uită lung la sacoşe şi răspunde:

- Ai dreptate, cam multă pâine…

PREDICĂ ZIUA DE CRĂCIUN: 25 decembrie 2014

Is 52, 7-10

Ps 97, 1.2-3ab.3cd-4.5-6 (R.: 3c)

Evrei

In 1, 1-18

„Tuturor celor care l-au primit, celor care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină copii ai lui

Dumnezeu, copii născuți nu din sânge, nici din dorință trupească, nici din voință omenească, dar născuți din Dumnezeu”.

Iată-ne ajunși, iubiți credincioși, la marea și duioasa solemnitate a Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, sărbătoare pentru care pare că ne pregătim tot anul, din toate punctele de vedere. Suntem invitați de lecturile biblice auzite, de cântările care răsună peste tot, de mâncărurile delicioase specifice acestei sărbători, de felicitările pe care ni le adresăm unul altuia la a petrece un Crăciun fericit, frumos, plin de binecuvântarea Pruncușorului Isus, și este foarte bine că facem așa. Nici nu ar putea exista urări și dorințe mai bune de împărtășit, decât acestea, și mulțumim Domnului că, ajutați fiind de Pruncușorul Isus, din inima noastră se nasc cuvinte și dorințe frumoase față de toți oamenii de bunăvoință. Deși poate obosiți de slujba din noaptea trecută, să încercăm acum să medităm preț de câteva minute încă odată la acest eveniment bisericesc și cosmic deopotrivă. Așa cum am recitit la începutul acestei predici, Dumnezeu Tatăl, prin trimiterea Fiului său în lume, a voit să realizeze o dublă naștere: a lui Cristos pentru această lume, naștere prin care a dat început răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului, și o naștere a fiecărui om la viața cerească, omul redevenind copil al lui Dumnezeu, și bucurându-se încă de pe acum de această onoare, prin credință. Așadar, astăzi nu sărbătorim numai nașterea Pruncușorului Isus, Om și Dumnezeu în același timp, ci și nașterea noastră, oameni și Fii ai lui Dumnezeu, primiți să pregustăm deja pe acest pământ bucuria Împărăției dumnezeiești. De aceea, pe bună dreptate putem spune că dacă astăzi lipsește una din aceste două dimensiuni ale sărbătorii, bucuria noastră este incompletă, pentru că istoria lui Dumnezeu se întrepătrunde cu istoria noastră, pentru că Isus Cristos, așa cum vom spune peste puțin timp în profesiunea de credință, s-a născut pentru noi și-a noastră mântuire. Nu ne bucurăm ca la un film oarecare, despre nașterea unui copilaș anonim, într-o situație de sărăcie lucie, ci de nașterea Lui și a noastră. Dacă Isus s-a născut sărac acum mai bine două mii de ani, nu înseamnă că la fel trebuie să se nască și în zilele noastre, sperând că noi suntem mai buni decât oamenii de atunci, mai generoși, și mai credincioși și nu am lăsa o mamă pe punctul să nască afară în frig, pentru că noi nu avem loc în casele sau structurile noastre spitalicești. Să ne întrebăm așadar, și nu numai retoric, dacă suntem mai buni, mai sensibili față de săracii timpului nostru, și vom putea da un răspuns la reflecția de mai înainte, ținând cont că Sf. Fecioară Maria nu era o persoană specială pentru oamenii timpului, și nu-și agățase în gât o tăbliță cu inscripția: eu sunt mama lui Isus, iar ceea ce port în sânul meu este Mântuitorul omenirii. Să cotrobăim în inima și sufletul nostru, și să vedem dacă urările pe care le facem și le primim izvorăsc din sinceritate și credință, sau dacă nu sunt numai niște simple cuvinte de circumstanță, poate chiar reci.

În al doilea rând, solemnitatea Nașterii lui Cristos este o sărbătoare a credinței și a speranței. A credinței lui Dumnezeu și a credinței omului, pentru că, așa cum noi facem eforturi mari să credem în Dumnezeu, în planul pe care nu reușim uneori să-l înțelegem, cred că și Dumnezeu are nevoie de o doză mare de credință în noi oamenii, pentru că nu știe niciodată la ce ne poate duce capul: acum suntem bucuroși, acum suntem triști; acum promitem că vom fi cei mai sfinți, iar după câteva momente suntem capabili de a săvârși păcatele cele mai oribile. Există însă o diferență foarte mare între credința noastră și cea a lui Dumnezeu, pentru că, în ciuda infidelităților noastre, credința lui Dumnezeu față de oameni, de creația Lui este o credință fidelă, adică El nu dă înapoi, nu-și retrage harul de la oameni, ca un copil capricios. Cristos a venit până acum de 2014 ori, și va mai veni până va exista picior de om pe acest pământ. A venit și atunci când oamenii nu mai încăpeau unul de altul și se războiau, a venit și când oamenii erau mai buni; a venit și anul acestea și va veni tot timpul, deoarece pentru Dumnezeu orice timp este cel potrivit, orice loc este cel mai potrivit. Nu există timp, loc, om, care să nu merite și care să nu poată primi mântuirea adusă de Isus Cristos.  

Crăciunul este sărbătoarea speranței, a speranței că, în ciuda relelor care ne apasă, binele va învinge. Peste tot auzim că de Crăciun toți trebuie să fim mai buni, și dacă privim în jurul nostru, în aceste zile, urările se împlinesc într-un procent foarte ridicat. Dacă este așa, mă întreb eu, de ce să sărbătorim Nașterea lui Cristos numai o zi pe an? Nu ar fi bine să o extindem la toate cele 365 de zile ale anului? Această sărbătoare ne arată că nu avem nevoie de multe pentru a fi mai buni, pentru a fi mai bucuroși: ajunge un copil plăpând, neajutorat. Poate dacă am fi atenți la glasurile copiilor din casele noastre, de pe stradă, la plânsetele și râsetele lor, am reuși să fim mai bucuroși tot anul, fără să mai așteptăm cu mare nostalgie ziua de 25 decembrie. Așa cum în Isus Cristos s-a împlinit speranța poporului evreu, al celor care l-au primit cu inimă simplă, tot așa fiecăruia dintre noi, Nașterea lui Cristos ne aduce speranța unei vieți mai bune aici pe pământ, și dincolo, în viața cea veșnică.

Întruparea lui Cristos, adică asumarea din partea lui a unui trup omenesc ne invită să prețuim acest trup pe carre-l avem, să nu ne batem joc de el, să nu-l expunem tuturor peste tot; cu acest trup și cu acești ochi, spune Iob, îl voi vedea pe Dumnezeul meu; cu acest trup suntem chemați să lucrăm la mântuirea noastră; acest trup este capabil de Dumnezeu, iar suferințele, bolile cu care suntem încercați fac parte din planul de mântuire pregătit nouă de Tatăl ceresc.

Isus Cristos, s-a întrupat pentru ca să ne facă pe noi fii ai lui Dumnezeu, să ne ierte păcatul strămoșesc, să ne facă membri ai Bisericii sale. Să iubim, dragi credincioși Biserica,trupul lui Cristos pe acest pământ. Să ne rugăm pentru ea; să o facem să devină tot mai frumoasă prin viața noastră, prin faptele bune de fiecare zi.

Iubiți credincioși, vă doresc un Crăciun fericit, și cum acum sunteți capabili să vă bucurați cu atât de puțin, cu un Pruncușor slab și neajutorat, vă urez ca tot timpul anului, să vă bucurați de lucrurile mărunte, mici, aparent nesemnificative din viața voastră. Amin.

EXTRAS DIN ”DISCURSUL PAPEI ADRESAT MEMBRILOR CURIEI ROMANE CU PRILEJUL CRĂCIUNULUI 2014”

Curia este chemată să se îmbunătățească, să devină mai bună totdeauna și să crească tot mai mult în comuniune, în sfințenie și în înțelepciune, pentru a-și realiza pe deplin misiunea. Și totuși, ea, ca orice alt trup, ca orice all corp uman, este expusă și bolilor, relei funcționări, infirmităților. Și aici aș vrea să amintesc unele din aceste probabile boli, boli curiale. Sunt boli mai obișnuite în viața noastră curială. Sunt boli și ispite care slăbesc slujirea noastră a Domnului. cred că ne va ajuta „catalogul” bolilor - pe urmele Părinților deșertului, care făceau acele cataloage - despre care vorbim astăzi: ne va ajuta să ne pregătim pentru Sacramentul Reconcilierii, care va fi pentru noi un frumos pas în vederea pregătirii la Nașterea lui Cristos.

1.     „Boala de a ne simți nemuritori, imuni și chiar indispensabili, neglijând necesarele și obișnuitele controale. O curie care nu-și face autocritică, care nu se aggiornează, care nu caută să devină mai bună este un corp infirm. O obișnuită vizită la un cimitir ne-ar putea ajuta să vedem numele multor persoane, dintre care poate că unii credeau că sunt nemuritori, imuni și indispensabili! Aceasta este boala bogatului nechibzuit din evanghelie, care credea că vavtrăi veșnic, cât și a celor care se transformă în patroni și se simt superiori tuturor și nu în slujba tuturor. Ea derivă deseori din patologia puterii , din „complexul Aleșilor”, din narcisismul care-și privește pasional propria imagine și nu vede imaginea lui Dumnezeu imprimată în chipul celorlalți, mai ales în cel al celor mai săraci și mai nevoiași. Antidotul pentru această epidemie este harul de a ne simți păcătoși și de a spune din toată inima: Suntem slujitori inutili. Am făcut numai ceea ce trebuia să facem.

2.     Există o altă boală, cea a „martalismului” (care vine de la Marta), din operozitatea excesivă: adică a celor care se cufundă în muncă, neglijând, inevitabil, „partea cea mai bună”: a se așeza la picioarele lui Isus. Din acest motiv Isus i-a chemat pe discipolii săi să „se odihnească puțin”, pentru că a neglija odihna necesară duce la stress și la agitație. Timpul odihnei, pentru cel care și-a dus la bun sfârșit propria misiune este necesar, obligatoriu, și trebuie trăit cu seriozitate: a petrece un timp cu propria familie și a respecta concediul ca moment de reîncărcare spirituală și fizică; trebuie să încățăm ceea ce ne învață Qohelet: „există un timp pentru fiecare lucru”.

3.     Există și boala împietririi mintale și spirituale: adică a celor care posedă o inimă de piatră și un „gât înțepenit”; a celor care, pelegrinând prin lume, își pierd liniștea interioară, vivacitatea și curajul și se ascund sub hârtii, devenind „aparate de practici birocratice” și nu „oameni ai lui Dumnezeu”. Este periculos să pierdem sensibilitatea umană necesară care să ne facă să plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei ce se bucură! Este boala celor care pierd „sentimentele lui Isus” pentru că inima lor, cu trecerea timpului, se împietrește și devină incapabilă să-l iubească necondiționat pe Tatăl și pe aproapele. De fapt, a fi creștini, înseamnă a avea aceleași sentimente care au fost în Isus Cristos, sentimente de umilință și de dăruire, de detașare și de generozitate.

4.     Boala planificării excesive și a funcționalismului: atunci când apostolul planifică totul cu minuțiozitate și crede că făcând o planificare perfectă lucrurile progresează cu adevărat, devenind astfel un contabil. A pregăti toate bine este necesar, dar fără a cădea niciodată în ispita de a îngrădi și a pilota libertatea Duhului Sfânt care rămâne totdeauna tot mai mare, mai generos decât orice planificare umană. Se cade în această boală pentru că „este totdeauna mai ușor și mai comod să ne fixăm în propriile poziții statice și imutabile. În realitate, Biserica se arată fidelă Duhului Sfânt în măsura în care nu are pretenția de a-l conduce și a-l domestici... A domestici pe Duhul Sfânt... El este prospețime, fantezie, noutate”.

5.     Boala relei coordonări: atunci când membrii pierd comuniunea între ei și trupul își pierde funcționalitatea lui armonioasă și temperanța lui, devenind o orchestră care produce gălăgie, pentru că mădularele lui nu colaborează și nu trăiesc duhul comuniunii și al echipei. Atunci când piciorul spune brațului „nu am nevoie de tine”, sau mâna spune capului: „comand eu”, cauzând astfel suferință și scandal”.

6.      „Există și așa numitul alzheimer spiritual: adică al uitării „istoriei mântuirii”, al istoriei personale cu Domnul, al „primei iubiri”. Este vorba de un declin progresiv al facultăților spirituale care, într-un interval mai scurt sau mai lung de timp cauzează grave handicapuri persoanei, făcând-o să devină incapabilă de a face vreo activitate autonomă, trăind într-o stare de absolută dependență de punctele lui de vedere deseori imaginare. Vedem acest lucru în cei care și-au pierdut memoria întâlnirii lor cu Domnul; în cei care nu fac sensul deuteronomic al vieții lor; în cei care depind complet de „prezentul lor”, de pasiunile, capriciile și maniile lor; în cei care construiesc în jurul lor ziduri și obișnuințe, devenind tot mai mult, sclavi ai idolilor pe care și i-au sculptat cu înseși mâinile lor”.

7.     Boala rivalității și a orgoliului: atunci când aparența, culoarea hainelor și însemnele de onoare devin obiectivul primar al vieții, uitând cuvintele Sf. Paul: „nu faceți nimic din rivalitate sau orgoliu, dar fiecare dintre voi, cu toată umilința, să-i considere pe alții superiori sieți. Nu căutați interesul vostru propriu, dar și pe cel al altora. Este boala care ne conduce să devenim bărbați și femei falși și să trăim un misticism fals și o falsă liniște. Același Sf. Paul îi definește „dușmani ai crucii lui Cristos”, pentru că se laudă cu ceea ce ar trebui să se rușineze, și nu se gândesc decât la cele pământești”.

8.     Boala schizofreniei existențiale: este boala celor care trăiesc o viață dublă, rodul ipocriziei tipice celui mediocru și al progresivei goliri spirituale, pe care diplome sau titluri academice  nu o pot umple. O boală care îi lovește deseori pe cei care, abandonând slujirea pastorală, se limitează la activitățile birocratice, pierzând astfel contractul cu realitatea, cu persoanele concrete. Creînd astfel o lume a lor paralelă, unde pun deoparte tot ceea ce învață cu severitate pe alții și încep să trăiască o viață ascunsă și deseori depravată. Convertirea este destul de urgentă și indispensabilă pentru această boală gravă”.

9.     Boala bârgei, a murmurării și a vorbărelii inutile: despre această boală al vorbit de multe ori și niciodată destul: este o boală gravă care începe simplu, poate chiar pentru a spune două vorbe, și ia în stăpânire persoana, făcând-o să devină „semănătoare de zizanie” (ca satana) și în multe cazuri „omucid cu sânge rece” al faimei propriilor colegi și al confraților. Etse boala persoanelor lașe, care neavând curajul să vorbească direct, vorbesc pe la spate. Sf. Paul ne atenționează: „faceți toate fără murmurări și fără ezitări, pentru a fi ireprehensibili și curați”. Fraților, să fim atenți față de terorismul bârfei!”.

10.  Boala de a diviniza șefii: este boala celor care curtează superiorii, sperând să obțină bunăvoința acestora. Sunt victimele carierismului și al oportunismului, onorează persoanele și nu pe Dumnezeu. Sunt persoane care-și trăiesc slujirea gândindu-se numai la ceea ce trebuie să obțină și nu la ceea ce trebui să dea. Persoane meschine, nefericite și inspirate numai de propriul egoism fatal. Această boală i-ar putea lovi și pe superiori, atunci când curtează pe unii din colaboratorii lor pentru a obține supunere, lealitate și dependență psihologică, dar rezultatul final este o adeovrată complicitate”.

11.  Boala indiferenței față de alții: atunci când fiecare se gândește numai la sine și își pierde sinceritatea și căldura relațiilor umane. Atunci când cel mai expert nu-și pune cunoștințele în slujba colegilor mai puțin experți. Atunci când se află deva și se ține pentru sine în loc să fie împărtășit în mod pozitiv cu ceilalți. Atunci când, din gelozie sau șmecherie, se încearcă bucurie văzându-i pe alții căzând, în loc să fie ajutați să se ridice sau să fie încurajați”.

12.  Boala chipului de înmormântare: adică cea a persoanelor cătrănite și ursuze, care cred că pentru a fi serioși este necesar să-și vopsească fața cu melancolie, severitate și să-i trateze pe ceilalți – mai ales pe cei crezuți mai inferiori – cu rigiditate, duritate și aroganță. În realitate, severitatea teatrală și pesimismul steril sunt deseori sinonimele fricii și ale nesiguranței de sine. Apostolul trebuie să încerce să fie o persoană manierată, senină, entuziastă și veselă, care transmite bucurie peste tot unde se află. O inimă plină de Dumnezeu este o inimă fericită, care iradiază și contagiază cu bucurie pe toți cei care stau în jurul lui: acest lucru se vede imediat. De aceea, să nu pierdem acel spirit de bucurie, plin de umor, și chiar autoironic, care ne face persoane amabile, chiar și în situațiile dificile. Cât bine ne face o doză bună de umor! Ne va face mult bine să recităm deseori rugăciunea Sf. Thomas Morus. Eu mă rog în fiecare zi și îmi face bine.

13.  Boala de a aduna: atunci când apostolul caută să umple golul său existențial din inima lui acumulând bunuri materiale, nu din necesitate ci numai pentru a se simți mai sigur. În realitate, nimic din cele materiale nu vom lua cu noi, pentru că „hainele de mort nu au buzunare”, și toate tezaurele noastre pământești – chiar dacă sunt regale” – nu vor putea umple niciodată acel gol, ba chiar îl vor face tot mai exigent și mai profund. Tu spui: „sunt bogat, m-am îmbogățit, nu mai am nevoie de nimic. Dar nu știi că ești un nefericit, un mizerabil, un sărac, un orb  și un om gol... Fii, deci, zelos și convertește-te”. Adunatul de lucruri numai îngreunează și încetinește drumul în mod inexorabil! Și mă gândesc la o anecdotă: într-o vreme, iezuiții spanioli descriau Compania lui Isus ca o „cavalerie ușoară a lui Cristos”. Îmi amintesc de mutarea un tânăr iezuit care, în vreme ce încărca într-un camion multele lui averi: bagaje, cărți, obiecte, cadouri primite, a auzit spunându-i-se, cu un surâs plin de înțelepciune, din partea unui iezuit în vârstă care se uita la el: aceasta ar fi „cavaleria ușoară a Bisericii?!”. Mutările noastre sunt un semn al acestei boli.

14.  Boala grupurilor închise: unde apartenența la grup devine mai puternică decât cea a Trupului, și în unele situații, la Cristos însuși. Și această boală începe totdeauna cu cele mai bune intenții, dar cu trecerea timpului sclavizează pe membri, devenind un „cancer” care amenință armonia Trupului din cauza atâtor rele – scandaluri – mai ales față de frații mai mici. Autodistrugerea sau „focul prieten” al tovarășilor este pericolul cel mai ascuns. Este răul care lovește din interior și, așa cum spune Cristos: „orice împărăție divizată în sine se ruinează”.

15.  Și ultima boală este cea a profitului lumesc, al exhibiționismului: atunci când apostolul transformă slujirea în putere, iar puterea lui în marfă, pentru a obține profituri lumești sau mai multe puteri. Este boala persoanelor care caută fără încetare să multiplice puterile și în acest scop sunt capabile să calomnieze, să vorbească rău și să-i discrediteze pe alții, chiar și în ziare și în reviste. Evident, toate acestea pentru a fi mai vizibili și a se demonstra mai capabili decât ceilalți. Și această boală face mult rău trupului, pentru că duce persoanele să justifice folosirea oricărui mijloac, numai pentru a ajunge la acel scop, desoeir în numele dreptății și al transparenței! Și aici îmi vine în minte un preot care chema jurnaliștii să să povestească (și să inventeze) lucruri private proprii și rezervate numai confraților și parohienilor. Pentru el conta numai să se vadă în primele pagini ale ziarelor, pentru că așa se simțea puternic și seducător, cauzând astfel mult rău altora și Bisericii. Sărăcuțul!

Sursa: http://vaticaninsider.lastampa.it/fileadmin/user_upload/B0979-XX.01.pdf
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian