Pelerinul rus/1

POVESTIREA ÎNTÂI

Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare

păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.

În săptămâna a 32-a după Rusalii, am ajuns la biserică, să mă rog. Se citea Apostolul, din Epistola către Tesaloniceni, în care se spune: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Aceste cuvinte s-au întipărit în chip deosebit în mintea mea şi am început să mă gândesc cum s-ar putea să te rogi neîncetat, când fiecare om are neapărat nevoie să se îndeletnicească şi cu alte treburi pentru a se putea întreţine. Am cercetat Biblia şi am văzut acolo cu ochii mei cuvintele pe care le-am auzit, şi anume că trebuie să ne rugăm neîncetat, să ne rugăm în orice vreme în Duhul (Efes. 6, 18), să ridicăm mâinile la rugăciune în orice loc (I Tim. 2, 8). M-am tot gândit, dar n-am putut înţelege.

Ce-aş putea face? mă gândeam. Unde să găsesc explicaţia? Cine ar putea să-mi tâlcuiască aceste texte? Voi umbla pe la biserici, acolo unde marii predicatori vestesc cuvântul Domnului, poate voi auzi cuvinte de înţelepciune. Şi am plecat… Am auzit frumoase predici despre rugăciune. Dar nu erau decât învăţături despre rugăciune în general: ce este rugăciunea, cât este de necesar să ne rugăm, care sunt roadele rugăciunii; însă despre felul cum se poate propăşi în rugăciune nu vorbea nimeni. Am auzit şi o predică despre rugăciunea făcută în Duh şi despre rugăciunea neîncetată, dar cum se poate ajunge la o asemenea rugăciune nu se spunea. Astfel, ascultarea predicilor nu m-a luminat după cum doream. Rămânând nelămurit despre felul în care te poţi ruga neîncetat, am renunţat la predicile de obşte, hotărându-mă să caut cu ajutorul lui Dumnezeu un povăţuitor încercat şi cunoscător, care să-mi tâlcuiască ce înseamnă rugăciunea neîncetată.

Am rătăcit multă vreme prin felurite locuri. Citeam mereu Biblia şi mă întrebam cum să fac să găsesc vreun povăţuitor duhovnicesc sau un îndrumător cu evlavie şi experienţă. Mi s-a spus că în cutare sat trăieşte de multă vreme un moşier care îşi caută mântuirea; are chiar în casa lui o biserică, nu pleacă niciodată de pe moşie, se roagă mereu lui Dumnezeu şi citeşte neîncetat cărţi mântuitoare de suflet.

Auzind aceasta, n-am plecat mai departe, ci am alergat în satul în care mi s-a spus. Am ajuns şi l-am întâlnit pe moşier.

- Ce te aduce la mine? m-a întrebat el.

- Am auzit că sunteţi un om înţelept, rugător lui Dumnezeu. De aceea, am venit să-mi tâlcuiţi cele spuse de Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat”. Aş dori să-mi arătaţi cum aş putea să mă rog şi eu neîncetat. Nu pot înţelege deloc.

Stăpânul tăcu un timp, mă privi stăruitor şi-mi zise:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este o năzuinţă necurmată a duhului către Dumnezeu. Pentru ca să izbuteşti în această dulce îndeletnicire, trebuie să-L rogi mai des pe Domnul, ca El să te înveţe cum să te rogi neîncetat. Roagă-te mai mult şi mai stăruitor, iar rugăciunea îţi va descoperi singură în ce chip poate ajunge neîncetată, însă pentru aceasta este nevoie de timp.

Spunându-mi aceste cuvinte, el porunci să mi se dea de mâncare, apoi îmi dădu bani de drum şi mă conduse, nespunându-mi nimic altceva.

Am pornit din nou la drum. M-am tot gândit, am tot citit, am tot cugetat la ceea ce mi-a spus boierul şi, cu toate acestea, n-am putut pricepe; aveam însă o mare dorinţă să înţeleg, încât nici noaptea nu mai dormeam.

După ce am străbătut vreo două sute de verste, am intrat într-un mare oraş, unde am văzut o mănăstire. Oprindu-mă la un han, am auzit că stareţul acelei mănăstiri e om de rugăciune şi primitor de străini. M-am dus la el. M-a primit cu bucurie, m-a poftit să şed şi a început să mă ospăteze.

- Sfinţite Părinte, spusei, nu duc lipsă de nimic. Aş vrea numai să-mi daţi un sfat: cum să mă mântuiesc.

- Ei, cum să te mântuieşti! Trăieşte după porunci, roagă-te lui Dumnezeu şi aşa te vei mântui.

- Am auzit că trebuie să te rogi neîncetat, dar nu ştiu cum se poate aceasta şi nici nu pot pricepe ce înseamnă „rugăciune neîncetată”. Vă rog, părinte, explicaţi-mi!

- Nu ştiu, iubite frate, să-ţi explic. Însă am o cărticică, poate acolo se arată.

Şi a scos învăţătura duhovnicească despre omul lăuntric a Sfântului Dimitrie.

- Uite, citeşte această pagină!

Am început să citesc: „Cuvintele Apostolului – rugaţi-vă neîncetat – trebuie înţelese în sensul unei rugăciuni făcute cu mintea, căci mintea poate fi întotdeauna adâncită în Dumnezeu, rugându-I-se neîncetat.”

- Tâlcuiţi-mi acest lucru, cum poate fi mintea întotdeauna „adâncită în Dumnezeu”, fără să se risipească, „rugându-se neîncetat”?

- Aceasta se descoperă numai aceluia căruia vrea Dumnezeu.

Şi nu mi-a tâlcuit.

A doua zi dimineaţa, mulţumindu-i pentru călduroasa lui primire, am pornit mai departe la drum, fără să ştiu încotro. Mă necăjeam că nu înţeleg şi, ca mângâiere, citeam din Sfânta Scriptură. Am mers aşa vreo cinci zile pe drumul mare.

În sfârşit, într-o seară, m-a ajuns din urmă un bătrân, care, după înfăţişare, părea să fie duhovnic. La întrebarea mea, mi-a spus că e schimonah într-o sihăstrie ce se afla la vreo zece verste distanţă şi m-a invitat la schitul lor.

- La noi, zise, îi primim pe pelerini, îi odihnim şi îi hrănim dimpreună cu închinătorii, în casa de oaspeţi.

Mie nu-mi venea să mă duc şi i-am răspuns că nu odihnă caut, ci îndrumări duhovniceşti.

- Dar ce fel de îndrumări cauţi? Vino oricum la noi. Avem duhovnici încercaţi, care îţi vor da hrană duhovnicească şi te pot îndruma pe calea adevărului, în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi.

- Părinte, cu aproape un an în urmă, fiind la Liturghie, am auzit citindu-se din Apostol următoarea poruncă: „Rugaţi-vă neîncetat.” Neînţelegând aceste cuvinte, am început să citesc Sfânta Scriptură şi, în multe locuri, am găsit porunca lui Dumnezeu de a ne ruga neîncetat, în orice vreme, în orice loc, nu numai în timpul oricărei îndeletniciri, nu numai în stare de veghe, ci chiar şi în somn. „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea”(Cânt. Cânt. 5, 2). Toate acestea m-au mirat foarte mult si n-am putut înţelege cum se pot împlini. În mine s-au trezit o mare dorinţă şi curiozitate. Nici zi, nici noapte, nu-mi ieşeau din minte aceste cuvinte şi am început să umblu pe la biserici, să ascult predici despre rugăciune. N-am găsit nicăieri vreo îndrumare, cum trebuie să te rogi neîncetat. În toate nu se vorbea decât despre pregătirea pentru rugăciune sau despre roadele ei şi cele asemenea, fără să mă înveţe cum să mă rog neîncetat şi ce înseamnă o asemenea rugăciune. Adeseori citeam Biblia şi, cu ajutorul ei, verificam cele auzite. Totuşi, nu aflam cele ce doream să le cunosc şi astfel am rămas până acum nedumerit şi neliniştit.

Bătrânul îşi făcu cruce şi începu să vorbească astfel:

- Mulţumeşte lui Dumnezeu, iubite frate, pentru descoperirea ce ţi s-a dat, împreună cu dorul de neînfrânt spre cunoaşterea neîncetatei rugăciuni lăuntrice. Cunoaşte în această descoperire chemarea lui Dumnezeu şi linişteşte-te, încredinţându-te că până acum s-a făcut o încercare a voii tale, ca să cunoşti glasul lui Dumnezeu şi să înţelegi că înţelepciunea acestei lumi şi cunoştinţele din afară nu-ţi pot aduce lumina cerească, rugăciunea neîncetată lăuntrică. Dimpotrivă, din sărăcia duhului şi prin experienţa lucrătoare se dobândeşte aceasta, în simplitatea inimii. De aceea, nu este de mirare că n-ai putut să auzi ceva în legătură cu lucrarea esenţială a rugăciunii şi nici să cunoşti cum poţi ajunge la această neîncetată lucrare. Căci, deşi se predică mult despre rugăciune şi se găsesc multe învăţături privitoare la ea în cărţile unor feluriţi autori, pentru că toate aceste cugetări sunt întemeiate în cea mai mare parte pe vederile minţii, pe închipuirile raţiunii naturale, iar nu pe experienţe lucrătoare, aceşti scriitori învaţă mai mult despre cele ce însoţesc rugăciunea, iar nu despre esenţa însăşi a rugăciunii. Unul vorbeşte foarte frumos despre necesitatea rugăciunii, altul despre puterea şi binefacerile ei, altul despre mijloacele ce duc la desăvârşirea rugăciunii, absolut necesare pentru rugăciune, cum sunt: osârdia, luarea-aminte, căldura inimii, curăţia gândului, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia şi celelalte. Dar cu privire la ce este rugăciunea şi cum trebuie să te rogi, deşi sunt cele mai necesare de aflat, se găsesc foarte rar lămuririle la predicatorii de azi. Ele cu adevărat sunt mai greu de înţeles şi cer o cunoştinţă tainică, alta decât învăţătura care se predă în şcoli. Iar lucrul cel mai grav este că deşartă înţelepciune a acestei lumi se sileşte să măsoare cele dumnezeieşti cu măsură omenească. Mulţi judecă pe deplin greşit crezând că mijloacele pregătitoare şi nevoinţele înlesnesc rugăciunea. Rugăciunea este aceea care naşte nevoinţele şi toate virtuţile. Aceştia iau drept mijloace şi ajutoare în lucrarea rugăciunii roadele sau urmările rugăciunii, şi prin aceasta înjosesc pe nedrept puterea rugăciunii. Aceasta este cu desăvârşire potrivnic Sfintei Scripturi. Căci Apostolul Pavel învaţă despre rugăciune astfel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni” (I Tim. 2, 1). Aici, prima învăţătură din cuvintele Apostolului este că el pune lucrarea rugăciunii înaintea tuturor celorlalte. Sunt multe lucruri bune care se cer unui creştin, dar lucrarea rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor, pentru că fără aceasta nu se poate săvârşi nici un alt lucru bun. Fără rugăciune nu se poate găsi calea spre Domnul, nici nu poţi înţelege adevărul, nici să-ţi răstigneşti trupul cu patimile şi cu poftele, nici să-ţi luminezi inima cu lumina lui Hristos şi să te uneşti cu El. Atât desăvârşirea, cât şi dreapta săvârşire a rugăciunii depăşesc puterile noastre, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rom. 8, 26). Ca urmare, numai deasa repetare a rugăciunii este lăsată la propriile noastre puteri, ca un mijloc pentru a dobândi rugăciunea curată, care este maica tuturor bunătăţilor duhovniceşti. „Dobândeşte-o pe maică, şi ea îţi va aduce copiii”, spune Sfântul Isaac Sirul. Învaţă-te să agoniseşti mai întâi rugăciunea, şi vei împlini uşor faptele bune. Tocmai despre aceasta nu se vorbeşte, căci sunt prea puţini cei ce cunosc învăţăturile tainice ale Sfinţilor Părinţi şi le practică îndeajuns.

Cu această convorbire, am ajuns aproape de schit. Ca să nu-l pierd pe bătrânul înţelept şi ca să capăt mai repede răspunsul dorit, m-am grăbit să-i spun:

- Fii bun, cinstite părinte, lămureşte-mă ce înseamnă rugăciunea lăuntrică neîncetată şi cum aş putea s-o învăţ. Văd că sfinţia ta o cunoşti în mod amănunţit, din proprie experienţă.

Bătrânul mi-a ascultat rugămintea cu dragoste şi m-a chemat la el.

- Intră! îţi voi da cartea Sfinţilor Părinţi, din care vei înţelege limpede şi amănunţit cum poţi să înveţi rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am intrat în chilie şi bătrânul a început să-mi spună următoarele:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus Hristos cu gura, cu mintea şi cu inima, închipuindu-ne totdeauna în prezenţa Lui şi cerând milostivirea Lui, în timpul oricărei îndeletniciri, în orice loc, în orice vreme, chiar şi în vremea somnului. Ea se rosteşte cu următoarele cuvinte: Doamne, lisase Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Şi, când cineva se va deprinde cu această chemare, atunci va simţi o mare mângâiere în a rosti totdeauna această rugăciune, încât nu va mai putea trăi fără ea, iar rugăciunea se va revărsa singură într-însul. Acum înţelegi ce este rugăciunea neîncetată?

- Da, părintele meu. Învaţă-mă, te rog, cum s-o dobândesc! am exclamat eu cu bucurie.

- Cum se poate învăţa rugăciunea, vom citi chiar în această carte. Se numeşte Filocalia*. Ea conţine descrierea completă şi amănunţită a rugăciunii lăuntrice neîncetate, descriere făcută de douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi. Este atât de înaltă şi folositoare, încât este socotită drept cel mai de seamă îndrumar în viaţa duhovnicească şi contemplativă. Precum arată cuviosul Nichifor, ea „te conduce la mântuire fără osteneală şi sudoare”.

- Dar este ea mai înaltă chiar decât Biblia? am întrebat eu.

- Nu, ea nu este mai înaltă şi nici mai sfântă decât Biblia, dar conţine lămuriri care luminează înţelesul celor cuprinse în chip tainic în Biblie, locurile greu de înţeles. Iţi dau o pildă: soarele este luminătorul cel mai mare, cel mai strălucitor şi cel mai frumos, dar nu-l poţi privi sau contempla cu ochiul liber, fără nici o apărare. Îţi trebuie o anumită sticlă artificială, prin care, deşi de milioane de ori mai mică şi mai întunecată decât soarele, să poţi privi acest minunat luminător, să te încânţi şi să-i primeşti razele înflăcărate. Tot aşa şi Sfânta Scriptură este un soare strălucitor, iar Filocalia – acea sticlă necesară. Acum ascultă, căci îţi voi citi în ce fel trebuie învăţată rugăciunea lăuntrică neîncetată.

* Menţionăm că toate referirile la Filocalie privesc ediţia în limba rusă. Creştinului dornic să afle mai multe despre rugăciunea inimii îi putem indica, în principal, volumul al 8-lea al Filocaliei române, fără a exclude, bineînţeles, celelalte volume.

Bătrânul a deschis Filocalia, a căutat îndrumările Sfântului Simeon Noul Teolog şi a început: „Aşază-te liniştit în singurătate, apleacă-ţi capul, închide ochii, respiră mai încet, coboară-ţi închipuirea înlăuntrul inimii, adânceşte-ţi mintea, adică gândul, din cap în inimă. În timpul respiraţiei spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.Încet, cu gura sau numai cu mintea. Sileşte-te să alungi toate gândurile, fii liniştit, fii răbdător şi repetă cât mai des această lucrare!”

Bătrânul mi-a tâlcuit toate acestea, mi-a dat el însuşi pildă de cum se poate realiza şi am mai citit împreună din Filocalie pe Sfântul Grigorie Sinaitul şi pe prea cuvioşii Calist şi Ignatie. Bătrânul mi-a tâlcuit tot ceea ce am citit din Filocalie. Ascultând toate aceste învăţături plin de încântare şi de luare-aminte, le memoram cu sete, încercând să ţin minte totul, cât mai amănunţit. Aşa am stat mai toată noaptea şi, fără să dormim deloc, ne-am dus la utrenie.

Slobozindu-mă, bătrânul m-a binecuvântat şi mi-a zis ca din vreme în vreme să vin la el să mă mărturisesc cu sinceritate, căci fără cercetarea povăţuitorului nu e bine să te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică şi nicidecum nu poţi spori.

Stând în biserică, am simţit în mine un dor înflăcărat de a mă îndeletnici cât mai stăruitor cu rugăciunea lăuntrică neîncetată şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Mă gândeam cum mă voi putea mărturisi şi sfătui cu duhovnicul, căci mai mult de trei zile nimeni nu stătea la casa de oaspeţi a mănăstirii, iar prin-împrejurimi nu era nici o locuinţă… În sfârşit, am aflat că la vreo patru verste se afla un sat. M-am dus într-acolo să-mi caut un adăpost şi, spre norocul meu, Dumnezeu mi-a arătat un loc bun. Un ţăran m-a angajat pentru toată vara să-i păzesc grădina, cu condiţia să locuiesc într-o colibă din grădină. Astfel am început o nouă viaţă, învăţând, după sfaturile bătrânului, rugăciunea lăuntrică şi mergând din când în când la acesta, pentru povăţuire.

O săptămână întreagă am stăruit, în singurătatea mea, la învăţarea rugăciunii neîncetate, întocmai aşa cum îmi explicase bătrânul meu. La început, lucrurile au mers parcă uşor. Mai târziu însă am simţit o mare greutate, lene, plictiseală, o somnolenţă care mă biruia şi felurite gânduri care năvăleau ca un nor asupra mea. M-am dus cu durere la bătrân şi i-am mărturisit starea mea. El, în-tâmpinându-mă cu dragoste, mi-a spus:

- Aceasta este, iubite frate, războiul lumii întunericului pornit asupra ta, lume pe care nimic n-o înspăimântă aşa de mult ca rugăciunea inimii şi de aceea caută cu orice chip să te împiedice şi să te întoarcă de la învăţarea rugăciunii. De altfel, nici vrăjmaşul nu lucrează fără voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu, şi doar atât cât ne este de folos. Mai ai încă nevoie de încercări pentru smerire şi de aceea e prea devreme să te apropii cu nemăsurată râvnă de poarta tainică a inimii, altfel o să cazi în lăcomia duhovnicească. Iată, îţi voi citi în legătură cu aceasta o învăţătură din Filocalie.

Bătrânul a căutat cuvântul cuviosului Nichifor Monahul, apoi mi-a citit: „Iar dacă ostenindu-te mult, o frate, nu poţi totuşi intra în părţile inimii, precum ţi-am arătat, fă ceea ce-ţi spun şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ce cauţi. Ştii că partea cugetătoare a fiecărui om este în piept, căci înlăuntrul pieptului, tăcând noi cu buzele, vorbim, ne sfătuim cu noi înşine, dăm rând rugăciunilor, psalmilor şi altora. Dă-i deci acestei cugetări, depărtând de la ea orice gând – şi aceasta o poţi dacă vrei -, dă-i deci pe «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» şi sileşte-te ca în loc de orice alt gând să strigi pururea înlauntru aceste cuvinte. Iar ţinând aceasta mai multă vreme, ţi se va deschide prin aceasta intrarea inimii, precum ţi-am scris, fără nici o îndoială, cum am cunoscut şi noi prin cercare.” (vol. 7, Filocalia, p. 32)

- Vezi cum ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi? De aceea trebuie să primeşti cu încredere această poruncă, adică să rosteşti cât mai mult rugăciunea lui Iisus cu gura. Uite, îţi dau nişte metanii, cu care să faci măcar câte trei mii de rugăciuni în fiecare zi. Ori de stai în picioare, ori de şezi, ori de umbli, ori de stai culcat, spune neîncetat „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, nu tare şi fără grabă, de trei mii de ori pe zi, fără să adaugi ori să scazi de la tine. Dumnezeu îţi va ajuta ca prin aceasta să ajungi şi la lucrarea neîncetată a inimii.

Am primit cu bucurie porunca şi m-am întors în sat. Am început să împlinesc cele trei mii de rugăciuni, aşa cum mă învăţase bătrânul. Primele două zile mi-a fost greu, mai târziu însă această îndeletnicire mi-a devenit atât de uşoară şi dorită, încât apăruse un fel de nevoie să rostesc rugăciunea lui Iisus. I-am spus acest lucru bătrânului, iar el mi-a poruncit să fac câte şase mii de rugăciuni, spunându-mi:

- Fii liniştit şi sileşte-te să împlineşti numărul de rugăciuni întocmai, după poruncă. Dumnezeu te va milui.

O săptămână întreagă, în coliba mea singuratică, am rostit câte şase mii de rugăciuni în Numele lui Iisus, fără să mă îngrijesc de altceva şi fără să iau în seamă gândurile, oricât m-ar fi războit. Mă deprinsesem aşa de bine cu rugăciunea, încât, dacă o întrerupeam, simţeam că îmi lipsea ceva, parcă pierdeam ceva. Când începeam să spun rugăciunea, mi se umplea sufletul de bucurie şi deveneam mai uşor. Când mă întâlneam cu cineva, nici nu-mi venea să vorbesc; doream mereu să fiu singur, ca să pot spune rugăciunea.

Bătrânul, nevăzându-mă vreo zece zile, a venit el la mine. I-am arătat starea în care mă găseam. El, ascultându-mă, a zis:

- Iată, acum te-ai deprins cu rugăciunea. Menţine-o şi sporeşte această deprindere la douăsprezece mii pe zi, fără să pierzi timpul. Stai în singurătate, scoală-te mai devreme şi culcă-te mai târziu, iar după două săptămâni să vii la mine pentru sfat.

Am început să fac aşa cum mi-a poruncit bătrânul şi în prima zi am reuşit să termin, seara târziu, pravila mea de douăsprezece mii de rugăciuni. A doua zi am săvârşit-o uşor şi cu plăcere. La început, simţeam o oboseală, sau parcă o înţepenire a limbii şi un fel de amorţire a maxilarelor, plăcute de altfel, apoi o uşoară şi delicată durere în cerul gurii; mai târziu am simţit o slabă durere în degetul cel mare de la mâna stângă, cu care număram metaniile, şi o aprindere în toată palma, întinzându-se până la cot, ce-mi producea o foarte plăcută senzaţie. Pe deasupra, toate acestea parcă mă sileau şi mă trezeau spre o şi mai stăruitoare aplecare la rugăciune. Şi aşa, vreo cinci zile, am împlinit credincios câte douăsprezece mii de rugăciuni, căpătând, o dată cu deprinderea, o mare şi plăcută bucurie.

Odată, dis-de-dimineaţă, parcă m-a deşteptat rugăciunea. Am început să citesc rugăciunile de dimineaţă, dar limba nu le rostea uşor şi toată dorinţa mea tindea de la sine să zic rugăciunea lui Iisus. Când am început-o, câtă uşurinţă, câtă bucurie am simţit, iar limba şi gura parcă o rosteau fără să le silesc! Am petrecut ziua în bucurie, de parcă lepădasem toate celelalte, parcă nu eram pe pământ; am terminat cu uşurinţă cele douăsprezece mii de rugăciuni, seara devreme. Aş fi dorit mult să mai repet rugăciunea, însă n-am îndrăznit să fac mai mult decât cele poruncite de bătrân. În felul acesta am continuat şi în celelalte zile să chem Numele lui Iisus Hristos cu uşurinţă, simţind o dorinţă puternică spre aceasta.

Apoi m-am dus iar la bătrân ca să-i descopăr gândurile mele şi i-am povestit totul cu de-amănuntul. După ce m-a ascultat, mi-a vorbit astfel:

- Dă slavă Domnului că ţi-a dăruit dorinţa şi uşurinţa rugăciunii. Aceasta e lucrarea firească ce vine din deasa repetare şi din nevoinţă, asemenea unei maşini care, după ce-i întorci roata principală, merge multă vreme singură. Vezi cu ce puteri superioare l-a înzestrat Dumnezeu pe om chiar în natura lui simţitoare, ce simţiri pot apărea chiar şi într-un suflet păcătos, necuprins încă de Har? Şi cât este de măreţ, cât este de încântător şi desfătător când Domnul binevoieşte să-i descopere cuiva darul rugăciunii duhovniceşti şi să-i cureţe sufletul de patimi! Această stare este de nedescris şi descoperirea acestei taine a rugăciunii este o mai-înainte gustare a desfătării cereşti aici, pe pământ. De această stare se învredniceşte cel care-L caută pe Domnul în simplitatea unei inimi pline de dragoste. Acum te dezleg: săvârşeşte rugăciunea cât voieşti, cât se poate de mult, consacră rugăciunii tot timpul cât eşti treaz şi sileşte-te să chemi Numele Domnului Iisus Hristos fără să mai numeri rugăciunile, lăsându-te smerit în voia lui Dumnezeu şi aşteptând ajutorul Lui. Cred că El nu te va lăsa şi îţi va îndrepta calea.

Primind aceste îndrumări, am petrecut toată vara rostind rugăciunea lui Iisus neîncetat, cu gura; am fost foarte liniştit. În somn, adesea, visam că rostesc rugăciunea. Iar ziua, dacă mi se întâmpla să mă întâlnesc cu cineva, îmi era atât de drag, ca şi când mi-ar fi fost rudă. Gândurile mi s-au liniştit cu totul, de la sine, şi nu mă mai gândeam la nimic altceva în afară de rugăciune, spre care mintea începea să se plece ascultând-o; inima începea din când în când, tot de la sine, să simtă un fel de plăcere şi o anumită căldură. Când se întâmpla să merg la biserică, slujbele lungi din mănăstiri mi se păreau scurte, ne-maifiind, ca înainte, obositoare, peste puterile mele. Singuraticul meu bordei mi se înfăţişa ca un preafrumos palat şi nu ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trimis unui ticălos păcătos ca mine un atât de vrednic „stareţ” povăţuitor.

Însă nu m-am folosit multă vreme de îndrumările iubitului meu duhovnic, plin de înţelepciune, căci spre sfârşitul verii a murit. Înainte de a muri, cu lacrimi în ochi, luându-mi rămas bun şi mulţumindu-i pentru învăţătura părintească ce mi-a dat-o mie, ticălosului, i-am cerut să-mi lase de blagoslovenie metaniile cu care se ruga el întotdeauna.

Astfel, am rămas singur. În sfârşit, a trecut şi vara şi s-a cules grădina. Eu nu mai aveam unde locui. Ţăranul mi-a dat ca plată două ruble, mi-a pus în traistă posmagi pentru dram şi din nou am început să pribegesc prin diferite locuri. De data aceasta nu mai mergeam ca mai înainte, cu greutate, căci chemarea Numelui lui Iisus Hristos mă veselea pe cale şi mi se părea că toţi oamenii au devenit mai buni cu mine, parcă toţi începuseră să mă iubească.

Am început să mă gândesc ce aş putea face cu banii primiţi pentru paza grădinii; oare îmi trebuiau? Da, îmi trebuiau! Stareţul meu nu mai era, nu mai aveam povă-tuitor, aşa că îmi trebuia Filocalia, să învăţ din ea rugăciunea lăuntrică. Mi-am făcut cruce şi am pornit la drum, cu rugăciunea.

Am ajuns într-un oraş de gubernie şi am început să întreb de carte prin prăvălii. Am găsit-o într-un loc, dar costa trei ruble, iar eu nu aveam decât două. M-am tocmit, dar negustorul n-a vrut să lase din preţ. În sfârşit, îmi spuse:

- Du-te la biserica de colo şi întreabă de epitropul bisericii. La el se găseşte o asemenea carte, dar veche, poate că ţi-o lasă cu două ruble.

M-am dus şi într-adevăr am cumpărat Filocalia cu două ruble. Era tocită şi veche. M-am bucurat nespus. Am reparat-o cât m-am priceput, am cusut-o cu pânză şi am pus-o în traistă lângă Biblie.

De atunci călătoresc săvârşind neîncetat rugăciunea lui Iisus, lucrul cel mai de preţ şi mai mângâietor din tot ceea ce am pe lume. Uneori merg până la şaptezeci de verste pe zi, dar nu simt că merg, ci simt numai rugăciunea. Când mă pătrunde frigul puternic, spun mai cu stăruinţă rugăciunea şi degrabă mă încălzesc. Dacă mă biruie foamea, chem mai des Numele lui Iisus Hristos şi nu mai am nevoie să mănânc. Când mă îmbolnăvesc sau mă dor picioarele sau spatele, iau aminte la rugăciune şi nu mai simt durerea. Dacă mă supără cineva, e destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus, pentru ca jignirea şi supărarea să treacă şi toate să fie uitate. Amcdevenit parcă un alt om, nu mă îngrijesc de nimic, nu mă preocupă nimic, n-aş privi la nimic din cele lumeşti şi aş vrea să fiu mereu singur.

Am o singură dorinţă, căpătată prin deprindere, să spun mereu rugăciunea şi, când încep să mă ocup cu aceasta, devin foarte vesel. Dumnezeu ştie ce se petrece cu mine. Desigur, acestea sunt numai impresii sau, precum spunea duhovnicul meu, efectul naturii şi al deprinderii; dar nu îndrăznesc încă să mă ocup de rugăciunea duhovnicească, cea din lăuntrul inimii, din pricina nevredniciei şi neştiinţei mele.

Aştept ceasul voii lui Dumnezeu, nădăjduind în rugăciunile răposatului meu duhovnic. N-am ajuns încă la rugăciunea duhovnicească, cea de sine lucrătoare în inimă; dar, slavă Domnului, acum înţeleg limpede ce înseamnă cuvintele Apostolului, pe care le auzisem odinioară: „Rugaţi-vă neîncetat!”

Papa Francisc: Nu poţi să îl iubeşti pe Cristos şi să ignori Biserica

“Pe creştin nu îl poţi percepe fără Biserică”, a spus Papa

Francisc joi dimineaţă, la Sfânta Liturghie celebrată în capela Casei Sfânta Marta din Vatican. Sfântul Părinte a spus că sensul apartenenţei ecleziale se fondează pe trei piloni: smerenia, fidelitatea şi rugăciunea pentru Biserică, aflăm din sinteza publicată de Radio Vatican şi pe care o redăm în continuare.

În predica sa, Papa a plecat de la lectura zilei din Cartea a doua a lui Samuel (7,18-19.24-29), în care David este prezentat ca unul care vorbeşte cu Domnul asemenea fiului cu tatăl său şi care, atunci când nu primeşte ceea ce a cerut, acceptă cu bucurie. David, a spus Papa Francisc, avea “un sentiment puternic de apartenenţă la poporul lui Dumnezeu. Acest lucru ne face să ne întrebăm care este sentimentul nostru de apartenenţă la Biserică. Creştinul nu este un botezat care primeşte Botezul şi apoi îşi continuă drumul pe propriul drum. Primul rod al Botezului este că te face membru al Bisericii, al poporului lui Dumnezeu. Un creştin nu poate fi perceput fără Biserică. De aceea, marele Papă Paul al VI-lea spunea că este o dihotomie absurdă să îl iubeşti pe Cristos fără Biserică, să îl asculţi pe Cristos, dar nu şi Biserica, să stai alături de Cristos în afara Bisericii. Nu se poate. Este o dihotomie absurdă. Mesajul evanghelic îl primim în Biserică, iar sfinţenia noastră o desăvârşim în Biserică, drumul nostru este în Biserică. Contrariul este o fantazie sau, aşa cum spunea el, o dihotomie absurdă.”

“Sensus Ecclesiae”, a spus Papa Francisc, este “să simţi, să gândeşti, să doreşti, în interiorul Bisericii”. Sfântul Părinte a subliniat că simţul apartenenţei la Biserică trebuie să se fondeze pe trei piloni. Primul este smerenia şi conştientizarea faptului că istoria mântuirii nu începe şi nu se sfârşeşte cu noi. O persoană care nu este smerită, a spus el, nu poate să simtă cu Biserica ci simte doar ceea ce doreşte. În schimb umilinţa ne ajută să înţelegem că suntem doar o mică parte din marele popor al lui Dumnezeu, din poporul care merge pe calea spre Domnul. Al doilea pilon este fidelitatea faţă de învăţăturile şi doctrina Bisericii. Citând din nou din predecesorul său, Papa Paul al VI-lea, a spus că noi primim Evanghelia ca dar şi trebuie să dăm acest dar altora cu fidelitate, şi nu să îl vedem ca pe ceva ce ne aparţine. Al treilea pilon este rugăciunea cu şi pentru Biserică, în toate părţile lumii. Ne rugăm pentru Biserică, nu doar la Liturghie ci şi când suntem acasă? Fie ca Domnul să ne ajute, a încheiat Sfântul Părinte, să mergem pe această cale, să ne aprofundăm sentimentul de apartenenţă la Biserică şi trăirea cu Biserica.

Iarna pe uliță...

Bulă, ai citit „Iarna pe uliță”?

Doamna profesoară, eu nu citesc nici vara pe terasă, 

și vreți să citesc iarna pe uliță???

Ţi-ai ascuţit toporul?

Un tânăr l-a abordat pe maistrul unui echipaj de iniţiere şi a

cerut un loc de muncă. “Asta depinde”, a răspuns maistrul. “Să vedem cum dobori acest copac.” Tânărul a păşit în faţă şi a tăiat cu pricepere un copac mare. Impresionat, maistrul a exclamat: “Poţi începe de luni!”

Luni, marţi, miercuri, joi a rulat. Joi după amiază, maistrul l-a abordat pe tânăr şi a zis: “Îţi poţi ridica salariul de ieşire azi.” Speriat, tânărul a răspuns: “Am crezut că plăteai vinerea.” “În mod normal, o facem”, a spus maistrul. „Dar azi te lăsăm că pleci, deoarece ai rămas în urmă. Diagramele noastre zilnice de doborâre arată că ai scăzut de la primul loc, de luni, până la ultimul loc, azi.” “Dar eu sunt un muncitor harnic!” a obiectat tânărul. “Ajung primul, plec ultimul, şi am lucrat chiar şi în pauzele mele de cafea!” Maistrul, simţind integritatea tânărului, s-a gândit un minut, iar apoi a întrebat: “Ţi-ai ascuţit toporul?” Tânărul răspunse: „Nu, domnule. Am muncit prea greu pentru a-mi face timp pentru asta!”

Vieţile noastre sunt exact aşa. Uneori suntem aşa ocupaţi, încât uneori nu ne facem timp “să ne ascuţim toporul”. În lumea de azi, se pare că fiecare este ocupat mai mult ca niciodată, dar mai puţin fericit decât oricând. De ce se întâmplă asta? Se poate să fie din cauză că am uitat cum să rămânem ascuţiţi?

Nu e nimic rău cu activitatea şi munca grea. Însă Dumnezeu nu vrea să fim atât de obosiţi încât să neglijăm lucrurile cu adevărat importante din viaţă, cum ar fi să ne facem timp de rugăciune, să citim şi să studiem Scriptura, sau să ascultăm “susurul bland şi subţire al lui Dumnezeu”.

Cu toţii avem nevoie de timp în care să ne relaxăm, să gândim şi să medităm, să învăţăm şi să creştem. Dacă nu ne facem timp să ne ascuţim toporul, vom deveni tociţi şi ne vom pierde eficacitatea.

Fă-ţi timp să-ţi ascuţi toporul!

Lacrimile devin rugăciune

Odată, un rabin evreu şi-a început rugăciunile pentru oamenii

din congregaţie. El dorise ca Dumnezeu să asculte  rugăciunile sale şi să ierte păcatele tuturor celor care s-au întrunit în sinagogă. În acel moment a auzit vocea lui Dumnezeu. Era cam aşa: „Lasă-l pe Tam să se roage pentru tine. Dacă Tam se roagă pentru tine, îţi voi ierta păcatele şi te voi binecuvânta.”

Când rabinul a auzit vocea lui Dumnezeu, s-a îngrozit. Totuşi, şi-a adunat curajul şi, întorcându-se spre congregaţie, a întrebat: „Tam, unde eşti? Vino în faţă urgent!” Rabinul nici nu stia cine era Tam. În timp ce aştepta neliniştit după Tam, bietul om a păşit în faţă tremurând de teamă şi nelinişte.

În timp ce bietul om stătea în faţă nedumerit, neştiind de ce fusese chemat, rabinul îi spuse ce auzise din partea lui Dumnezeu. Tam i-a spus rabinului: „Mă voi ruga pentru dumneavoastră, lăsaţi-mă să plec şi să fac rugăciunea.” Însă Tam s-a reîntors la sinagogă cu o oală mică de lut în mâna sa. El a ridicat oala şi s-a rugat aşa: „Sfinte Dumnezeule, Tu ştii că eu nu ştiu cum să mă rog. Dar tot ce am îţi ofer. Această oală conţine lacrimile mele.”

“Când mă rog  Ţie noaptea, îmi aduc aminte de soţie şi copii. Ochii mi se umplu de lacrimi când mă gândesc că ei nu pot veni la sinagogă, deoarece nu au haine adecvate. Apoi îmi aduc aminte de oamenii săraci şi de cerşetori. Văd cum ei suferă din pricina frigului aspru, arşiţei, foamei şi setei. Apoi plâng iar. Înainte ca aceste lacrimi să se usuce, îmi aduc aminte cum noi, fraţii, strigăm şi ne luptăm unul cu altul. Apoi plâng din nou. Mai departe îmi aduc aminte de felul în care Tu suferi şi plângi aducându-ţi aminte de greşelile noastre. Durerea mea, apoi, se revarsă fără limite. Toate aceste lacrimi le-am strâns în această oală.”

Rugăciunea lui Tam fusese ascultată de către Dumnezeu, iar El i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi în sinagogă.

Biblia ne cere să fim totdeauna gata, deoarece Fiul Omului ar putea veni în orice moment neaşteptat. Recitarea rugăciunilor pe dinafară în mod mecanic, fără meditaţie asupra conţinutului şi semnificaţiei lor nu va aduce binecuvântări cereşti. Construieşte-ţi viaţa prin rugăciuni semnificative. Devino responsabil de puterea miraculoasă a rugăciunilor. Toate rugăciunile ajung la Dumnezeu, iar El răspunde.

Duhul divin care se revarsă în noi prin intermediul rugăciunilor, ne va ajuta să facem faţă oricărei crize a vieţii cu calm şi optimism. Dumnezeu cunoaşte toate nevoile noastre. Ceea ce trebuie să facem este să rămânem foarte apropiaţi de Dumnezeu. Isus ne cere să ne rugăm constant. Atunci când ne rugăm pentru alţii, Dumnezeu ne inundă cu binecuvântări măreţe. Deci, hai să devenim copii ai rugăciunii!

Când ne rugăm regulat, din toată inima şi cu sinceritate ca Dumnezeu să intervină în vieţile noastre, ni se întâmplă lucruri bune. Hai să credem în Dumnezeu cu fermitate şi să ne comportăm sincer cu fraţii noştri.

Nu-ţi irosi timpul urând pe cineva!

Doi prieteni mergeau prin deşert. La un moment dat, cei doi

prieteni au avut o ceartă, iar unul din ei şi-a plesnit prietenul. Pe cel plesnit l-a durut, însă, fără să spună ceva, a scris în nisip: „Azi, prietenul meu cel mai bun m-a plesnit”.

Au continuat pe jos până când au găsit o oază, unde au decis să facă baie. Cel care fusese plesnit a rămas prins în noroi şi a începea să se scufunde, însă prietenul său l-a salvat. După ce fusese salvat din scufundare, el a scris pe piatră: „Azi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viaţa”.

Cel care şi-a plesnit prietenul a întrebat: „După ce te-am rănit, ai scris în nisip, şi acum scrii pe piatră…de ce?” Prietenul său i-a răspuns: „Când cineva ne răneşte, ar trebui să scriem acel lucru în nisip, unde vânturile iertării îl pot şterge uşor. Însă când cineva ne face un bine, trebuie să gravăm acel lucru în piatră, unde niciun vând nu îl poate şterge.”

Învaţă să îţi scrii durerile în nisip şi să gravezi câştigurile în piatră!

Se spune că e nevoie de un minut pentru a găsi o persoană specială, o oră pentru a o aprecia, o zi pentru a o iubi, dar o viaţă întreagă pentru a o ierta. „Fericirea nu este ceva ce găseşti, este ceva ce creezi.” Viaţa este prea scurtă pentru a-ţi irosi timpul urând pe cineva. Bucură-te de fiecare moment al vieţii!

Primatul şi sinodalitatea nu se exclud

Dialogul teologic între catolici şi ortodocşi

de Andrea Palmieri

Subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Au trecut aproape patru ani de la ultima sesiune plenară a Comisiei mixte internaţionale, care a avut loc la Viena în septembrie 2010, însă, în pofida acestui lung interval, nu se poate afirma deloc că dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă s-a oprit.

De fapt, aceşti ani au fost dedicaţi pregătirii unei schiţe de document care să fie supus studiului membrilor comisiei în următoarea sesiune plenară, care, conform celor concordate de cei doi copreşedinţi, cardinalul Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi mitropolitul Ioannis Zizioulas, ar trebui să se ţină în septembrie la Novi Sad în Serbia. Schiţa documentului a fost elaborată printr-un lung proces redacţional, care a cuprins înainte de toate o întâlnire a unui grup de redactare în iunie 2011 la Creta şi apoi două reuniuni ale comitetului de coordonare a comisiei în noiembrie 2011 la Roma şi în noiembrie 2012 la Paris. Documentul, al cărui text este sub embargo până când comisia însăşi nu va decide cu privire la eventuala sa publicare, este dedicat raportului teologic şi ecleziologic dintre primat şi sinodalitate în viaţa Bisericii la nivel local, regional şi universal.

Elaborarea documentului a fost destul de complexă, deoarece rămâne o anumită divergenţă de apropiere de tematica în discuţie nu numai între catolici şi ortodocşi, ci şi în cadrul delegaţiilor. Pentru acest motiv, este deosebit de greu să se prevadă care va fi rezultatul următoare sesiuni plenare, care va fi chemată să evalueze schiţa documentului. Pentru continuarea drumului întreprins, este esenţial ca fiecare participant să nu pretindă că la acest stadiu al dialogului conţinutul noului document corespunde în mod punctual şi exhaustiv formulării doctrinei din propria Biserică, ci să fie conştient că el trebuie mai degrabă să exprime, cu un limbaj inovator care să nu trădeze însă depozitul de credinţă, consensul care până acum a fost posibil să se obţină cu privire la tema în discuţie.

A reflecta împreună, în adevăr şi în caritate, despre aceste tematici începând de la ceea ce ne uneşte şi fără a ascunde ceea ce încă ne desparte reprezintă deja un pas important al unui proces care încă nu a ajuns la capăt. De fapt, documentele Comisiei Mixte Internaţionale, prin natura lor, nu sunt nişte tratate teologice în care este expusă doctrina în întregimea sa sistematică. Aceste documente n-au nici o pretenţie să prezinte noi poziţii magisteriale, ci pur şi simplu reprezintă rodul muncii comisiei care este oferit reflecţiei Bisericilor de provenienţă ca ajutor în drumul spre restabilirea comuniunii depline. Autorităţile competente ale fiecărei Biserici, şi nu numai comisia teologică, vor aprecia când, odată depăşite toate diviziunile, acest drum, cu ajutorul lui Dumnezeu care este adevăratul şi unicul artizan al unităţii, va fi în sfârşit încheiat.

În această perspectivă, aşadar, a trata problema delicată a raportului existent între primat şi sinodalitate în viaţa Bisericii nu are ca ţintă un compromis doctrinal între aspectele cele mai puternice din ambele Biserici, adică tradiţia sinodală a Bisericilor Ortodoxe şi forţa primaţială a Bisericii Catolice, ci mai degrabă vrea să arate că aceste aspecte fundamentale care ţin de însăşi natura Bisericii nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă se presupun unul pe altul. Astfel, dialogul teologic încetează să fie un exerciţiu pur teoretic şi permite creştinilor din Orient şi din Occident să cunoască profund tradiţiile reciproce pentru a le înţelege şi, uneori, şi pentru a învăţa de la ele, rămânând fideli principiului fundamental al dialogului ecumenic, care constă într-un schimb reciproc de daruri.

Pe de o parte, Biserica Catolică va trebui să admită că încă n-a dezvoltat în viaţa sa şi în structurile sale ecleziale acel nivel de sinodalitate care ar fi posibil şi necesar dintr-un punct de vedere istoric şi teologic şi că întărirea sinodalităţii reprezintă cea mai importantă contribuţie a Bisericii Catolice la recunoaşterea primatului episcopului de Roma. Pe de altă parte, se poate aştepta pe bună dreptate de la Bisericile Ortodoxe recunoaşterea faptului că un primat chiar şi la nivelul universal al Bisericii nu este numai posibil şi legitim din punct de vedere teologic, ci este necesar şi că acesta nu este deloc în contrast cu ecleziologia ortodoxă, ci este compatibil cu ea.

Un sprijin semnificativ pentru dialogul dintre catolici şi ortodocşi a venit de la papa Francisc, care în exortaţia apostolică Evangelii gaudium a afirmat în mod caracteristic: "În dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea de a învăţa ceva în plus despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii. Printr-un schimb de daruri, Duhul ne poate conduce tot mai mult la adevăr şi la bine" (nr. 246). O asemenea idee a fost exprimată de papa Francisc în interviul acordat părintelui Antonio Spadaro, director al "La Civilt? Cattolica", unde episcopul de Roma destăinuia că vrea "să înveţe" de la ortodocşi "despre sensul colegialităţii episcopale şi despre tradiţia sinodalităţii". Reflecţia comună despre cum se conducea Biserica în primele secole - continua papa Francisc - "va da roade la timpul său". Între timp, în relaţiile ecumenice, este important "nu numai să ne cunoaştem mai bine, ci şi să recunoaştem ceea ce Duhul a semănat în alţii ca un dar şi pentru noi. A merge uniţi în diferenţe. Nu există alt drum pentru a ne uni. Acesta este drumul lui Isus".

Este uşor de înţeles cum treptat ce se apropie de problema crucială a exercitării primatului în Biserica Universală, care în cursul istoriei a reprezentat unul dintre punctele de dezacord mai mare între ortodocşi şi catolici, dialogul devine mai complex şi progresele devin mai lente. Totuşi, chiar dacă drumul poate să pară încă lung, trebuie recunoscut că dialogul aduce deja roade importante, printre care rodul principal este desigur cel al unei regăsite fraternităţi şi colaborări efective.

Prezenţa delegaţiilor care proveneau din aproape toate Bisericile ortodoxe şi mai ales istorica participare personală a patriarhului ecumenic la inaugurarea solemnă a pontificatului papei Francisc la 19 martie, precum şi vizitele la papa a patriarhului grec ortodox de Antiohia, Yuhanna al X-lea, la 27 septembrie, şi a patriarhului grec ortodox de Alexandria, Teodor al II-lea, la 30 septembrie, sunt un semn incontestabil al drumului deja făcut.

În această direcţie s-a desfăşurat şi intensa activitate de contacte cu Bisericile ortodoxe ale preşedintelui Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cardinalul Koch, şi ale colaboratorilor săi, printre care se pot menţiona vizitele cardinalului în România şi la Moscova, unde a avut posibilitatea de a întâlni pe patriarhul Daniel, respectiv pe patriarhul Kiril.

Un alt exemplu semnificativ de relaţii optime care s-au dezvoltat în aceşti ani este colaborarea dintre Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi Apostolik? Diakonia a Bisericii din Grecia pentru proiecte de formare culturală care au ca scop o cunoaştere reciprocă mai mare, care în 2013 a crescut ulterior. De fapt, Apostolik? Diakonia nu numai că a organizat pentru al nouălea an consecutiv un program estiv de studiu al limbii greceşti şi de cunoaştere a culturii ortodoxe pentru studenţi catolici, ci, începând din anul abia încheiat, a decis să finanţeze şi un curs de limbă neogreacă la Institutul Pontifical Oriental din Roma.

Multele întâlniri realizate şi experienţele pozitive de colaborare arată cum se deschid tot mai multe drumuri spre comuniunea deplină, în diversitatea legitimă a Bisericilor locale. De-a lungul acestui drum nu trebuie să ne descurajăm din cauza dificultăţile care se întâlnesc, ci, dimpotrivă, rămânând înrădăcinaţi în Cristos, "păstorul şi episcopul sufletelor noastre" (1Pt 2,25), inima noastră se va încălzi, aşa cum s-a întâmplat pentru discipolii din Emaus, menţinând vie speranţa ca să se împlinească voinţa Domnului, "ca toţi să fie una" (In 17,21).

(După L'Osservatore romano, 19 ianuarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

"Persoana consacrată nu este o insulă"

Colocviu cu arhiepiscopul Rodríguez Carballo, secretar al

Congregaţiei pentru călugări

de Nicola Gori

Spre deosebire de "profeţii care anunţă nenorociri" şi în pofida umbrelor şi dificultăţilor, viaţa călugărească este bogată în vitalitate, în ferment evanghelic, în angajare profetică în diferitele periferii existenţiale. Este un cadru realist, dar plin de încredere şi de speranţă cel pe care arhiepiscopul José Rodríguez Carballo, secretar al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, îl trasează în acest interviu acordat ziarului nostru.

Anul care s-a încheiat a avut succesiunea a doi papi. Cum a trăit această trecere dicasterul dumneavoastră?

Congregaţia a primit renunţarea lui Benedict al XVI-lea cu uimire şi cu o anumită îngrijorare. Uimire pentru că nu ne aşteptam la asta, îngrijorare pentru că eram foarte conştienţi de cât pierdeam: Benedict al XVI-lea iubea viaţa consacrată şi îi acordase multă atenţie. Însă imediat ce am aflat că succesorul său era cardinalul Bergoglio, un călugăr, bucuria a fost indescriptibilă. Acum când au trecut zece luni de la alegerea sa, nu putem să nu vedem în decizia surprinzătoare a lui Benedict al XVI-lea un gest profetic; şi în alegerea papei Francisc un mare dar oferit Bisericii şi lumii, deci şi vieţii consacrate. Pontiful iubeşte viaţa călugărească şi consacrată şi o cunoaşte foarte bine. Nu trebuie uitat că este însăşi viaţa sa. Şi în aceste luni a dedicat foarte multă atenţie promovării acestei forme de urmare a lui Cristos. Pe de altă parte, Congregaţia noastră lucrează în strânsă colaborare cu Sfântul Părinte şi se simte foarte susţinută de el. Pentru mine, ca secretar al dicasterului nostru, este un mare dar să lucrez aproape de papa Francisc.

Ce bilanţ al activităţii dicasterului se poate trasa în anul care abia a trecut?

Bilanţul pe care pot să-l fac este foarte pozitiv. Dicasterul a luat în mână "pulsul" vieţii consacrate în lume. O viaţă foarte bogată şi rodnică, evanghelic vorbind. În viaţa consacrată, contrar cu ceea ce spun "profeţii care anunţă nenorociri", care nu lipsesc printre oamenii Bisericii şi chiar printre consacraţi - primii probabil pentru o judecă numai superficial, ceilalţi pur şi simplu pentru că nu o trăiesc aşa cum ar trebui - există mult frumuseţe, multă vitalitate şi semnificaţie evanghelică, pentru că există multă sfinţenie şi angajare profetică în diferitele periferii existenţiale. Dicasterul este angajat activ în promovarea tuturor acestor aspecte pozitive. Este un obiectiv pe care-l ducem la capăt prin întâlnirea cu superiorii generali, cu fiecare călugăr - există atâtea întâlniri zilnice! - şi cu participarea frecventă la capitlurile generale sau la alte momente de formare. În afară de a insera în organicul dicasterului membri care cunosc bine teologia vieţii consacrate, se lucrează foarte bine cu cele două Uniuni ale superiorilor generali şi superioarelor generale şi cu unele comisii de experţi care vin din afară şi tratează diferite tematici care interesează viaţa consacrată. Un instrument de însufleţire este revista pe care dicasterul o publică la fiecare patru luni, "Sequela Christi", în afară de cursul de formare care se ţine în fiecare an la Universitatea Urbaniana. Dicasterul are şi în şantier redactarea câtorva documente referitoare la viaţa contemplativă, la fraţii laici, la gestionarea bunurilor, la revizuirea documentului Mutuae relationes, în colaborare cu Congregaţia pentru Episcopi.

Cum răspundeţi la situaţiile de dificultate în care trăiesc unele comunităţi călugăreşti?

Umbre şi dificultăţi nu lipsesc, ca în orice realitate a Bisericii. Mă refer la abandonări, la anumite situaţii de mediocritate şi de conflict, precum şi la gestionarea bunurilor. Aceste dificultăţi sunt pentru dicaster adevărate provocări. Încercăm să răspundem la ele cu consultanţa juridică, însoţind unele institute aflate în dificultate prin figurile asistentului, vizitatorului sau comisarului pontifical. În afară de asta, ducem înainte câteva iniţiative pentru a preveni situaţii dificile de gestionat: de exemplu, în martie dicasterul va organiza un seminar de studiu despre gestionarea bunurilor din partea călugărilor. Pe de altă parte, aşa cum am spus deja, există o relaţie strânsă cu Sfântul Părinte, care ne susţine şi atunci când sunt de luat decizii nepopulare şi care ne încurajează în diferitele iniţiative propuse de dicaster. Vrem un dicaster "propunător" şi nu numai care să o facă pe "notarul". Pe de altă parte, vreau să spun că se creşte mult în colaborarea interdicasterială. Există întâlniri frecvente între diferite dicastere.

A merge împreună: este o invitaţie pe care papa Francisc a adresat-o de multe ori credincioşilor şi îndeosebi călugărilor. Cum trebuie aplicat în cotidian?

Acest principiu de "a merge împreună" pentru călugări comportă o strânsă relaţie şi comuniune ad intra a propriului institut, dar şi ad extra între diferitele institute şi cu laicii. În cadrul fiecărui institut, faptul de a merge împreună se trăieşte în viaţa fraternă în comunitate, care astăzi este percepută ca un element esenţial al vieţii călugăreşti şi ca prima sa formă de misiune. Între institute, faptul de a merge împreună se trăieşte ducând înainte activităţi şi opere împreună, în special între institutele cu o anumită afinitate carismatică. Aceasta este deja o realitate frumoasă, îndeosebi în regiuni periferice. Cu laicii se lucrează mult în domeniul învăţământului şi al sănătăţii, precum şi în activităţi sociale. Este necesar de reafirmat că astăzi mai mult ca oricând pentru călugări devine urgent să se răspundă la vocaţia şi la misiunea comuniunii care devine colaborare şi interdependenţă, atitudine care se naşte dintr-o puternică spiritualitate de comuniune. Papa ne aminteşte că persoana consacrată nu este o insulă. Nu cred că trădez gândirea sa dacă spun că nici institutele nu se pot considera nişte insule.

A adora şi a sluji sunt două dimensiuni fundamentale ale călugărilor. Uneori a prevalat una asupra celeilalte. Cum trebuie armonizate în slujba poporului lui Dumnezeu?

Dimensiunea contemplativă sau mistică şi dimensiunea misionară sunt elementele fundamentale ale vieţii consacrate. Prima trebuie să apară în a doua şi a doua trebuie să se alimenteze din prima. Deci trebuie să se aibă un proiect de viaţă pe care eu l-aş numi "ecologic", adică unul care să armonizeze aceste două dimensiuni. Văd aici o mare provocare pentru formarea atât permanentă cât şi iniţială. În acest sens consider că trebuie să se facă un "salt de calitate" şi să se evite un pseudo-misticism precum şi un activism care nu ţine cont de exigenţa unei profunde experienţe a lui Dumnezeu.

Una din temele asupra căreia insistă papa este aceea de a vesti evanghelia până la periferiile nu numai fizice, ci şi existenţiale. Este o invitaţie mai ales pentru persoanele consacrate?

Da. Viaţa călugărească şi consacrată este chemată să vestească evanghelia în orice loc şi în orice împrejurare, îndeosebi în periferiile existenţiale. Papa Francisc ne provoacă în mod constant să luăm această direcţie. A făcut-o de exemplu în timpul întâlnirii frumoase pe care a ţinut-o cu superiorii generali la 29 noiembrie. Cu acea ocazie a cerut călugărilor să iasă spre periferiile marcate de sărăcie, dar şi spre periferiile gândirii. Viaţa consacrată deja face mult în aceste periferii, dar nu poate să adoarmă. Spaţiul său privilegiat se află în aceste domenii de frontieră, deci trebuie să le reviziteze mereu. Viaţa consacrată, ne amintea atunci papa Francisc, trebuie să fie profetică. Aceasta este o dimensiune la care nu se poate renunţa, care nu se poate negocia. Nu putem pur şi simplu să ne jucăm că suntem persoane consacrate.

Imigratul şi cel fără acoperiş care bat la uşi interpelează şi persoanele consacrate. În ce mod răspundeţi la această provocare?

Este vorba de realităţi care cer vieţii consacrate o viaţă mai apropiată de acest tip de sărăcie. Nu numai o apropiere fizică, dar aş spune mai ales o apropiere existenţială, în aşa fel încât stilul de viaţă al călugărilor să nu se îndepărteze de cel al săracilor şi să nu-i scandalizeze pe cei săraci. Sărăcia practicată de călugări nu se poate reduce la o simplă ideologie, ci este o formă concretă de a trăi. În acest sens, călugării sunt chemaţi să ducă o viaţă mai austeră şi esenţială, o viaţă mai în consonanţă cu votul de sărăcie care să-i facă să fie şi să se simtă cu adevărat liberi în faţa bunurilor materiale; o viaţă solidară cu săracii, punând şi în slujba lor structuri şi spaţii care aparţin călugărilor şi împărtăşind cu ei bunurile pe care Providenţa le aduce. Şi aici văd o mare provocare pentru călugări. Aceştia fac deja mult pentru cei nevoiaşi, însă iubirea ne determină să facem mult mai mult.

Care sunt proiectele Congregaţiei pentru viitor?

Înainte de toate aş spune că anii 2014 şi 2015 vor fi marcaţi pentru noi de pregătirea şi celebrarea anului vieţii consacrate, care vrem - şi pentru asta vom munci - să fie un an de har pentru toate persoanele consacrate. Există multe proiecte. Între acestea, în 2014 va fi un seminar de studiu despre gestionarea bunurilor din partea călugărilor. Se va desfăşura în zilele de 8 şi 9 martie la auditorium Antonianum din Roma şi vor participa toţi economii generali şi econoamele generale. În noiembrie este programată şi Adunarea Plenară a Congregaţiei noastre, care va reflecta asupra lui novum în viaţa consacrată. În afară de asta, vor fi periodic scrisori adresate tuturor persoanelor consacrate care vor încerca să actualizeze pentru ele magisteriul papei Francisc şi să pregătească bine anul vieţii consacrate, cu ocazia căruia vom avea, de asemenea, diferite întâlniri internaţionale la Roma.

(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

Ce înseamnă IHS?

Întrebare: În timp ce participam la o Liturgie într-o

biserică veche, am observat că pe altar era inscripţionat “IHS”. Unul dintre membrii familiei mele a spus că aceasta înseamnă “I Have Suffered” (trad. “Eu am suferit”). Este corect?

Răspunsul simplu este: Nu, IHS nu este un acronim pentru “I Have Suffered”. IHS este o cristogramă – o combinaţie de litere care reprezintă numele sfânt “Isus”. Cărturarii din vechime abreviau numele sacru al lui Isus folosind primele două litere din nume, sau prima şi ultima literă, cu o linie deasupra grupului de litere. De exemplu, literele greceşti Chi-Rho (care arată ca şi literele X şi P) erau abrevierea numelui “Christos”. De asemenea, I (iota) şi H (eta) sunt primele litere greceşti pentru “Isus”. Cândva în secolul al II-lea, a treia literă, S (sigma), a fost adăugată, dând astfel grupul IHS. Aceste cristograme, cum sunt XP sau IHS, serveau drept coduri secrete, care, dacă erau inscripţionate pe un mormânt, indicau că acolo este un creştin decedat; sau pe poarta unei case, indicau o casă a unui creştin.

Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444) şi ucenicul său Sf. Ioan de Capistrano (1386-1456) au folosit monograma IHS pentru a promova Preasfântul Nume al lui Isus. În misiunile lor de predicare în toată Italia, ei au avut pancarte din lemn care aveau inscripţionate literele IHS înconjurate de raze. Sf. Bernardin şi Sf. Ioan binecuvântau credincioşii cu această monogramă, invocând numele lui Isus, şi multe miracole au fost relatate. De asemenea, ei încurajau oamenii să pună monograma deasupra porţilor oraşelor sau deasupra porţilor caselor în care locuiau, în locul unui însemn de familie, pentru a arăta devoţiunea şi supunerea lor faţă de Domnul.

Fiecărui element, Sf. Bernardin i-a atribuit un sens, o semnificaţie: soarele central este aluzie clară la Cristos care dă viaţă aşa cum face soarele, şi sugerează ideea de iradiere a carităţii, a iubirii. Căldura soarelui este răspândită de raze, în număr de 12 linii ondulatorii cu referire la drumurile întortocheate ale Apostolilor şi apoi 8 raze drepte care reprezintă Fericirile evanghelice; fâşia care înconjoară soarele reprezintă starea de beatitudine a celor fericiţi, care nu cunoaşte sfârşit, fondul celest este simbol al credinţei, iar aurul, al iubirii. Tot simbolul este înconjurat de inscripţia exterioară în latină luată din Scrisoarea Sf. Paul către Filipeni: “În numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt”.

Contracarând obiecţiile unora care considerau această veneraţie drept superstiţie, Papa Martin al V-lea, în anul 1427, a aprobat venerarea cuvenită a Preasfântului Nume şi a inclus şi crucea în această monogramă IHS. În mare parte datorită predicării Sf. Bernardin, Numele “Isus” a fost adăugat la rugăciunea Bucură-te, Marie: “Binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. În acest timp, de asemenea, datorită declinului grecilor şi predominanţei latinilor, IHS a fost văzut ca un acronim pentru latinescul “Iesus Hominum Salvator”, care înseamnă “Isus Mântuitorul Omenirii”.

Trigrama Sf. Bernardin a avut mare succes, răspândindu-se în toată Europa. Ioana d’Arc şi-a cusut-o pe stindardul ei de luptă, şi mai târziu a fost adoptată ca emblemă de Societatea lui Isus, care a devenit susţinătoare a cultului şi doctrinei, dedicând Preasfântului Nume al lui Isus cele mai frumoase şi măreţe biserici edificate în toată lumea.

În 1530, Papa Clement al VII-lea a autorizat Ordinul Franciscan să recite Oficiul Preasfântului Nume al lui Isus; celebrarea, de acum prezentă în diferite localităţi, a fost extinsă la toată Biserica de Papa Inocenţiu al XIII-lea în 1721. Ziua celebrării a variat între primele duminici din ianuarie, pentru a se atesta la 2 ianuarie până în anii 1970, când a fost suprimată. Papa Ioan Paul al II-lea a reintrodus-o, fixând la 3 ianuarie comemorarea facultativă în Calendarul roman sau latin.

Cel mai important este faptul ca fiecare dintre noi să arate respectul şi devoţiunea cuvenite faţă de Numele lui Isus. Ne amintim din nou cuvintele Sfântului Paul către Filipeni: “pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (2,10-11). Aşa cum numele dă identitate unei persoane, Numele lui Isus reaminteşte celui care îl aude cine este El şi ceea ce a făcut El pentru noi. Ţineţi minte că numele Isus înseamnă “Iahve mântuieşte” sau “Iahve este mântuirea”.

Cel care invocă numele Domnului nostru cu o credinţă plină de respect, apelează la El şi imploră ajutorul Său divin. Un manual vechi de spiritualitate vorbea despre patru recompense speciale pentru invocarea Numelui Preasfânt: în primul rând, Numele lui Isus aduce ajutor în nevoile trupului. Isus Însuşi a promis la Înălţarea la cer: “În Numele Meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca” (Marcu 16,17-19).

În al doilea rând, Numele lui Isus ne ajută în încercările spirituale. Isus a iertat păcatele, şi prin invocarea Numelui Său, păcatele continuă să fie iertate. La Rusalii, Sf. Petru a repetat profeţia lui Ioil: “Atunci, oricine va invoca Numele Domnului va fi mântuit” (Fapte 2,21). Atunci când Sf. Ştefan, primul martir, era ucis cu pietre, el a invocat Numele Domnului şi s-a rugat: “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu” (Fapte 7,59).

În al treilea rând, numele lui Isus protejează persoana împotriva lui Satana şi a ispitelor lui. Isus, cu autoritatea Sa, l-a certat pe Satana şi a scos demonii din oameni (a se vedea de exemplu ispitirea din deşert, Matei 4,1-11). În fine, noi primim fiecare har şi binecuvântare pin Numele Preasfânt al lui Isus. El a spus: “Adevăr, adevăr vă spun: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23-24). Mai pe scurt, Sf. Paul a spus: “Şi tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate [să le faceţi] în numele Domnului Isus” (Coloseni 3,17).

[Răspunsul original a fost completat cu câteva rânduri dintr-un material de pe Radio Vatican.]
Autor: pr. William P. Saunders 
Traducere: Gabriela Maria 
Sursa: Catholic Herald, 15 ianuarie 2014