II. Umilinţa ca adevăr şi ca slujire în sfântul Francisc de Assisi

1. Umilinţa obiectivă şi umilinţa subiectivă

Să ascultăm un episod din viaţa lui Francisc de Assisi în limba încântătoare din "Florilegiu":

Într-o zi, întorcându-se sfântul Francisc din pădure şi din rugăciune şi în timp ce ieşea din pădure, numitul frate Masseo a voit să încerce dacă el era umil şi întâmpinându-l şi aproape insultând a spus: "De ce la tine, de ce la tine, de ce la tine?". Sfântul Francisc răspunde: "Ce anume vrei să spui?". A spus fratele Masseo: "Spun, de ce la tine toată lumea se îndreaptă şi orice persoană pare că doreşte să te vadă şi să te audă şi să ţi se supună? Tu nu eşti un om frumos la trup, tu nu ai mare ştiinţă, tu nu eşti nobil, aşadar de ce toată lumea merge după tine?". Auzind asta sfântul Francisc, complet îmbucurat în spirit [...], s-a adresat fratelui Masseo şi a spus: "Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce toată lumea vrea să vină după mine? Asta pentru că ochii preasfinţi ai lui Dumnezeu n-au văzut printre păcătoşi pe niciunul mai laş, nici mai insuficient, nici mai mare păcătos decât mine"¹.

Întrebarea se pune astăzi cu motiv mai puternic decât în timpul fratelui Masseo. În acel timp lumea care mergea după Francisc era lumea limitată din Umbria şi din Italia centrală; acum ea este literalmente toată lumea, adesea şi lumea care nu crede sau a credincioşilor din alte religii. Răspunsul sărăcuţului dat fratelui Masseo era sincer, dar nu era adevăratul răspuns. În realitate toată lumea admiră şi este fascinată de Francisc pentru că vede realizate în el acele valori la care aspiră toţi oamenii: libertatea, pacea cu ei înşişi şi cu creaţia, bucuria, fraternitatea universală.

Noi vom vorbi, în această circumstanţă, despre o calitate a lui Francisc la care lumea nu aspiră deloc, sau foarte puţini fac asta, dar care este în schimb rădăcina din care au răsărit în el toate celelalte valori atât de apreciate: umilinţa sa. Conform lui Dante Alighieri, toată gloria lui Francisc depinde de faptul că "s-a făcut mic"², adică de umilinţa sa.

Dar în ce a constat umilinţa sfântului Francisc? În toate limbile, prin care a trecut Biblia pentru a ajunge până la noi, adică în ebraică, în greacă, în latină şi în italiană, cuvântul "umilinţă" are două semnificaţii fundamentale: una obiectivă care indică josnicie, micime sau mizerie de fapt şi unasubiectivă care indică sentimentul sau recunoaşterea pe care o are cineva despre propria micime. Aceasta din urmă e ceea ce înţelegem prin virtutea umilinţei.

Când în Magnificat Maria spune: "A privit la umilinţa (tapeinosis) slujitoarei sale", înţelege umilinţă în sens obiectiv, nu subiectiv! Pentru aceasta, foarte oportun în diferite limbi, de exemplu în germană, termenul este tradus cu "micime" (Niedrigkeit). De altfel, cum se poate crede că Maria preamăreşte umilinţa sa şi îi atribuie ei alegerea lui Dumnezeu, fără a distruge, chiar cu asta, umilinţa Mariei? Şi totuşi uneori s-a scris în mod imprudent că Mariei nu i se recunoaşte nicio altă virtute decât aceea a umilinţei, ca şi cum, în acest mod, s-ar aduce o mare cinste şi nu o mare greşeală acestei virtuţi.

Virtutea umilinţei are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are, nu o are cel care crede că o are. Numai Isus se poate declara "umil cu inima" şi că este aşa; asta, vom vedea, este caracteristica unică şi irepetabilă a umilinţei omului-Dumnezeu. Aşadar, Maria nu avea virtuteaumilinţei? Desigur că o avea şi în grad foarte înalt, însă acest lucru îl ştia numai Dumnezeu, ea nu. De fapt, tocmai asta constituie caracteristica inegalabilă a adevăratei umilinţe: că parfumul său este perceput numai de Dumnezeu, nu de cel care îl emană. Sfântul Bernard scrie: "Adevăratul umil este cel care vrea să fie considerat laş, nu proclamat umil"³. Umilinţa lui Francisc, ne-a arătat fragmentul fratelui Masseo, este tocmai de acest tip: el nu se considera umil, ci se considera laş.

2. Umilinţa ca adevăr

Umilinţa lui Francisc are două izvoare de iluminare, unul de natură teologică şi unul de natură cristologică. Să reflectăm asupra celui dintâi. În Biblie găsim acte de umilinţă care nu pornesc de la om, de la considerarea propriei mizerii sau de la propriul păcat, ci are ca unic motiv pe Dumnezeu şi sfinţenia sa. Aceasta este exclamaţia lui Isaia: "Sunt un om cu buze necurate", în faţa manifestării neaşteptate a gloriei şi a sfinţeniei lui Dumnezeu în templu (cf. Is 6,5 şu); acesta este şi strigătul lui Petru după pescuirea miraculoasă: "Îndepărtează-te de mine pentru că sunt un păcătos!" (Lc 5,8).

Suntem în faţa umilinţei esenţiale, aceea a creaturii care conştientizează cine este în faţa lui Dumnezeu. Atât timp cât persoana se măsoară cu ea însăşi, cu alţii sau cu societatea, nu va avea niciodată ideea exactă a ceea ce este; îi lipseşte măsura. "Ce accent infinit, a scris Kierkegaard, cade asupra eului în momentul în care obţine ca măsură pe Dumnezeu!"⁴. Francisc a avut în mod eminent această umilinţă. O maximă pe care o repeta adesea era: "Ceea ce un om este în faţa lui Dumnezeu, aceea este şi nimic mai mult"⁵.

Florilegiul relatează că într-o noapte, fratele Leon a voit să urmărească de departe ce făcea Francisc în timpul rugăciunii sale nocturne în pădurea Verna şi de departe îl auzea şoptind îndelung câteva cuvinte. Ziua următoare, sfântul l-a chemat şi, după ce l-a certat cu amabilitate pentru că a contravenit poruncii sale, i-a revelat conţinutul rugăciunii sale: "Să ştii, frate oiţă a lui Isus Cristos, că atunci când eu spuneam cuvintele acelea pe care tu le-ai auzit, atunci mi se arătaseră sufletului meu două lumini, una a veştii şi a cunoaşterii despre mine însumi, cealaltă a veştii şi a cunoaşterii Creatorului. Atunci când eu spuneam: Cine eşti tu, o, preadulcele meu Dumnezeu?, atunci eu eram într-o lumină de contemplaţie, în care eu vedeam abisul infinitei bunătăţi şi înţelepciuni şi puteri a lui Dumnezeu; şi atunci când eu spuneam: Cine sunt eu?, eu eram în lumina de contemplaţie, în care eu vedeam adâncul înlăcrimat al laşităţii şi mizeriei mele"⁶.

Era ceea ce îi cerea lui Dumnezeu sfântul Augustin şi care considera apogeul întregii înţelepciuni:Noverim me, noverim te. Ca eu să mă cunosc pe mine şi ca eu să te cunosc pe tine; ca eu să mă cunosc pe mine pentru a mă umili şi ca eu să te cunosc pe tine pentru a te iubi"⁷.

Episodul cu fratele Leon este cu siguranţă înfrumuseţat, ca întotdeauna în Florilegiu, însă conţinutul corespunde perfect ideii pe care Francisc o avea despre sine şi despre Dumnezeu. Este dovada începutului cântecului creaturilor cu distanţa infinită pe care o pune între Dumnezeu "preaînalt, atotputernic, Domn bun", căruia i se cuvine "lauda, gloria, cinstea şi binecuvântarea", iar sărmanul muritor care nu este vrednic nici măcar să "pomenească", adică să rostească numele său.

Preaînalte, atotputernice, bun Domn,

Numai ţie se cuvine lauda, gloria şi cinstea şi orice binecuvântare.

Numai Ţie, Preaînalte, se cuvine laudă,

şi niciun om nu este vrednic să te pomenească.

În această lumină, pe care am numit-o teologică, umilinţa ne apare în mod esenţial ca adevăr. "Mă întrebam într-o zi, scrie sfânta Tereza de Avila, pentru ce motiv Domnul iubeşte atât de mult umilinţa şi îmi vine în minte dintr-o dată, fără nicio reflecţie a mea, că acest lucru trebuie să fie pentru că este adevărul suprem, iar umilinţa este adevăr"⁸.

Este o lumină care nu umileşte, ci dimpotrivă dă bucurie imensă şi preamăreşte. De fapt, a fi umili nu înseamnă a fi nemulţumiţi de sine şi nici a recunoaşte propria mizerie, nici, în anumite privinţe, propria micime. Înseamnă a-l privi mai întâi pe Dumnezeu decât pe sine înşişi şi a măsura abisul care separă finitul de infinit. Cu cât ne dăm seama mai mult de asta, cu atât devenim mai umili. Atunci începem chiar să ne bucurăm de propriul nimic, pentru că graţie lui putem săi oferim lui Dumnezeu o faţă a cărei micime şi a cărei mizerie a fascinat încă din veşnicie inima Treimii.

O mare discipolă a sărăcuţului, pe care papa Francisc de curând a proclamat-o sfântă, Angela de Foligno, fiind aproape de moarte a exclamat: "O, nimic necunoscut, o, nimic necunoscut! Sufletul meu nu poate avea viziune mai bune în această lume decât să contemple propriul nimic şi să locuiască în el ca în celula unei închisori"⁹. Există un secret în acest sfat, un adevăr care se experimentează încercând. Se descoperă atunci că există cu adevărat această celulă şi că se poate intra acolo între-adevăr ori de câte ori se vrea. Ea constă în sentimentul lin şi liniştit de a fi un nimic în faţa lui Dumnezeu, dar un nimic iubit de el!

Când suntem înlăuntrul celulei din această închisoare luminoasă, nu se mai văd defectele aproapelui, sau se văd într-o altă lumină. Se înţelege că este posibil, cu harul şi exerciţiul, să se realizeze ceea ce spune apostolul şi ceea ce pare excesiv, la prima vedere, adică "să-i considerăm pe toţi ceilalţi superiori nouă" (cf. Fil 2,3), sau cel puţin se înţelege cum acest lucru a putut să fie posibil sfinţilor.

Aşadar, a ne închide în acea închisoare este cu totul altceva decât a ne închide în noi înşine; înseamnă în schimb a ne deschide celorlalţi, fiinţei, obiectivităţii lucrurilor. Contrariul a ceea ce au crezut întotdeauna duşmanii umilinţei creştine. Înseamnă a ne închide egoismului, nu în egoism. Este victoria asupra unuia dintre relele pe care şi psihologia modernă îl consideră fatal pentru persoana umană: narcisismul. În afară de asta, în celula aceea nu pătrunde duşmanul. Într-o zi, Anton cel mare a avut o viziune; a văzut, într-o clipă, toate laţurile infinite ale duşmanului întinse pe pământ şi a spus gemând: "Aşadar cine va putea să evite toate aceste laţuri?" şi a auzit un glas răspunzându-i: "Antoane, umilinţa!"¹⁰. "Nimic, scrie autorul «Imitaţiunii lui Cristos», nu va reuşi să-l facă să se mândrească pe cel care este puternic fixat în Dumnezeu"¹¹.

3. Umilinţa ca slujire de iubire

Am vorbit despre umilinţă ca adevăr al creaturii în faţa lui Dumnezeu. Însă în mod paradoxal lucrul care umple mai mult de uimire sufletul lui Francisc nu este măreţia lui Dumnezeu, ci umilinţa sa. ÎnLaude ale lui Dumnezeu cel Preaînalt care se păstrează scrise de mâna sa în Assisi, printre perfecţiunile lui Dumnezeu - "Tu eşti Sfânt. Tu eşti Puternic. Tu eşti întreit şi unul. Tu eşti iubire, caritate. Tu eşti înţelepciune..." -, la un moment dat, Francisc inserează una neobişnuită: "Tu eşti umilinţă!". Nu este un titlu pus acolo din greşeală. Francisc a perceput un adevăr foarte profund despre Dumnezeu care ar trebui să ne umple de uimire şi pe noi.

Dumnezeu este umilinţă pentru că este iubire. În faţa creaturilor umane, Dumnezeu nu este înzestrat cu nicio capacitate numai de constrângere, ci şi de apărare. Dacă fiinţele umane aleg, aşa cum au făcut, să refuze iubirea sa, el nu poate să intervină cu autoritate pentru a se impune în faţa lor. Nu poate face altceva decât să respecte alegerea liberă a oamenilor. Va putea să fie respins, eliminat: el nu se va apăra, va lăsa să se facă asta. Sau mai bine zis, maniera sa de a se apăra şi de a-i apăra pe oameni împotriva distrugerii lor însăşi, va fi aceea de a iubi iarăşi şi întotdeauna, veşnic. Iubirea creează prin natura sa dependenţă şi dependenţa umilinţa. Aşa este, în mod misterios, şi în Dumnezeu.

Iubirea furnizează aşadar cheia pentru a înţelege umilinţa lui Dumnezeu: este nevoie de puţină putere pentru a ne expune, în schimb este nevoie de multă putere pentru a ne da deoparte, pentru a ne şterge. Dumnezeu este putere nelimitată de ascundere de sine şi ca atare se revelează în întrupare. Manifestarea vizibilă a umilinţei lui Dumnezeu o avem contemplându-l pe Cristos care îngenunchează în faţa discipolilor săi pentru a le spăla picioarele - şi erau, putem să ne imaginăm, picioare murdare - şi mai mult, când, redus la cea mai radicală neputinţă pe cruce, continuă să iubească, fără a condamna vreodată.

Francisc a perceput această legătură foarte strânsă între umilinţa lui Dumnezeu şi întrupare. Iată câteva cuvinte înfocate ale sale:

"Iată, în fiecare zi el se umileşte, ca atunci când din scaunul regesc a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine la noi în aparenţă umilă; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului"¹². "O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, că stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, aşa s-a umilit încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră, sub puţina aparenţă de pâine! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre"¹³.

Am descoperit astfel al doilea motor al umilinţei lui Francisc: exemplul lui Cristos. Este acelaşi motor pe care-l indica Paul filipenilor atunci când le recomanda să aibă aceleaşi sentimente ale lui Cristos Isus care "s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,5.8). Înainte de Paul, Isus în persoană a fost cel care i-a invitat pe discipoli să imite umilinţa sa: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!" (Mt 11,29).

S-ar putea pune întrebarea, în ce anume ne spune Isus să imităm umilinţa sa? În ce anume a fost umil Isus? Răsfoind evangheliile, nu găsim niciodată nici măcar cea mai mic admitere de păcat pe buzele lui Isus, nici atunci când conversează cu oamenii, nici atunci când conversează cu Tatăl. Aceasta - spus în mod clar - este una din dovezile cele mai ascunse, dar şi cele mai convingătoare, ale divinităţii lui Cristos şi a unicităţii absolute a conştiinţei sale. În niciun sfânt, în niciunul mare din istorie şi în niciun fondator de religie nu se întâlneşte o atare conştiinţă de nevinovăţie.

Toţi recunosc, mai mult sau mai puţin, că au comis vreo greşeală şi că au ceva de care trebuie să fie iertaţi, cel puţin de Dumnezeu. De exemplu, Gandhi avea o conştiinţă foarte ascuţită că, în unele ocazii, a luat poziţii greşite; avea şi el remuşcările sale. Isus niciodată. El poate spune adresându-se adversarilor săi: "Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?" (In 8,46). Isus proclamă că este "Învăţător şi Domn" (cf. In 13,13), că este mai mult decât Abraham, decât Moise, decât Iona, decât Solomon. Aşadar, unde este umilinţa lui Isus, pentru a putea spune: "Învăţaţi de la mine că sunt smerit"?

Aici descoperim un lucru important. Umilinţa nu constă îndeosebi în a fi mici, pentru că putem fi mici, fără să fim umili; nu constă îndeosebi în a ne simţi mici, pentru că unul se poate simţi mic şi să fie realmente mic şi asta ar fi obiectivitate, dar nu umilinţă; fără a conta că faptul de a ne simţi mici şi nesemnificativi se poate naşte şi dintr-un complex de inferioritate şi să ne facă să ne ducă la concentrarea asupra noastră şi la disperare, şi nu la umilinţă. Aşadar umilinţa, în sine, în gradul cel mai perfect, nu înseamnă faptul de a fi mici, nu înseamnă faptul de a se simţi, sau în a se proclama mici. Înseamnă faptul de a deveni mici, şi nu din vreo necesitate sau utilitate personală, ci din iubire, pentru "a-i înălţa" pe alţii.

Aşa a fost umilinţa lui Isus; el s-a făcut aşa de mic încât chiar "s-a anulat" pentru noi. Umilinţa lui Isus este umilinţa care coboară de la Dumnezeu şi care are modelul său suprem în Dumnezeu, nu în om. În poziţia în care se află, Dumnezeu nu poate "să se înalţe"; nimic nu există mai presus de le. Dacă Dumnezeu iese din el însuşi şi face ceva în afara Treimii, asta nu va putea fi decât o înjosire şi un a deveni mic; cu alte cuvinte, nu va putea să fie umilinţă, sau, cum spuneau unii părinţi greci,synkatabasis, adică condescendenţă.

Sfântul Francisc face din "sora apă" simbolul umilinţei, definind-o "utilă, umilă, preţioasă şi curată". De fapt, apa nu se "ridică" niciodată, nu se "înalţă" niciodată, ci întotdeauna "coboară", până când ajunge la punctul cel mai de jos. Vaporii urcă şi de aceea sunt simbolul tradiţional al orgoliului şi al vanităţii; apa coboară şi de aceea este simbolul umilinţei.

Acum ştim ce înseamnă cuvântul lui Isus: "Învăţaţi de la mine că sunt smerit". Este o invitaţie de a deveni mici din iubire, de a spăla, asemenea lui, picioarele fraţilor. Însă în Isus vedem şi seriozitatea acestei alegeri. De fapt nu este vorba de a coborî şi de a deveni mic din când în când, ca un rege care, în generozitatea sa, câteodată, se îndură să coboare în mijlocul poporului şi eventual chiar şi să-l slujească în ceva. Isus s-a făcut "mic", cum "s-a făcut trup", adică stabil, până la capăt. A ales să aparţină categoriei celor mici şi celor umili.

Această faţă nouă a umilinţei se rezumă într-un cuvânt: slujire. Într-o zi - se citeşte în evanghelie - discipolii au discutat între ei cine era "cel mai mare"; atunci Isus, "aşezându-se" - ca şi cum voia să dea solemnitate mai mare lecţiei pe care urma să o predea - i-a chemat la el pe cei doisprezece şi le-a spus: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35). Cine vrea să fie "primul" să fie "ultimul", adică să coboare, să se înjosească. Însă după aceea explică imediat ce înţelege prin ultimul: să fie "slujitorul" tuturor. Umilinţa proclamată de Isus este aşadar slujire. În Evanghelia lui Matei această lecţie a lui Isus este coroborată cu un exemplu: "Aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească" (Mt 20,28).

4. O Biserică umilă

Câteva consideraţii practice despre virtutea umilinţei, luată în toate manifestările sale, adică atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni. Nu trebuie să avem iluzii că am dobândit umilinţa numai pentru că cuvântul lui Dumnezeu ne-a condus să descoperim nimicul nostru şi ne-a arătat că el trebuie să se traducă în slujire fraternă. La ce punct am ajuns în materie de umilinţă se vede atunci când iniţiativa trece de la noi la ceilalţi, adică atunci când nu mai suntem noi cei care recunoaştem defectele şi greşelile noastre, ci sunt ceilalţi care fac asta; atunci când noi nu suntem capabili numai să spunem adevărul, ci şi să lăsăm să ne fie spus adevărul, cu plăcere, de alţii. Înainte de a se recunoaşte în faţa fratelui Matei ca laşul cel mai mare dintre oameni, Francisc a acceptat, cu plăcere şi multă vreme, să fie batjocorit, considerat de prieteni, rude şi de întreaga localitate Assisi un ingrat, un exaltat, unul care nu va realiza niciodată ceva bun în viaţă.

Cu alte cuvinte, se vede la ce punct suntem în lupta împotriva orgoliului din modul în care reacţionăm, în exterior sau în interior, atunci când suntem contrazişi, corectaţi, criticaţi sau lăsaţi deoparte. A pretinde să ucidem propriul orgoliu lovindu-l singuri, fără ca nimeni să nu intervină din afară, este ca şi cum am folosi propriul braţ pentru a ne pedepsi pe noi înşine: niciodată nu ne vom provoca rău. Este ca şi cum medicul ar vrea să-şi înlăture singur o tumoare.

Când eu încerc să primesc glorie de la un om pentru ceva ce spun sau ceva ce fac, este aproape sigur că cel care se află în faţa mea încearcă să primească glorie de la mine prin modul în care ascultă şi pentru modul în care răspunde. Şi aşa se întâmplă că fiecare caută propria glorie şi nimeni n-o obţine şi dacă, din întâmplare, o obţine ne este decât "laudă deşartă", adică glorie goală, destinată să se risipească în fum odată cu moartea. Însă efectul este la fel de teribil; Isus atribuia căutării propriei glorii chiar imposibilitatea de a crede. Le spunea farizeilor: "Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul şi nu căutaţi gloria care este numai la Dumnezeu?" (In 5,44).

Când suntem încâlciţi în gânduri şi aspiraţii de glorie umană, să aruncăm în învălmăşeala acestor gânduri, ca o torţă aprinsă, cuvântul pe care însuşi Isus l-a folosit şi pe care ni l-a lăsat nouă: "Eu nu caut gloria mea!" (In 8,50). Lupta umilinţei este o luptă care durează toată viaţa şi se extinde la orice aspect al ei. Orgoliul este capabil să se hrănească atât din rău cât şi din bine; mai mult, spre deosebire de ceea ce se întâmplă pentru orice alt viciu, binele, nu răul, este terenul de cultură preferat al acestui teribil "virus". Scrie cu subtilitate filozoful Pascal: "Vanitatea are rădăcini aşa de adânci în inima omului încât un soldat, un slujitor din armată, un bucătar, un cărăuş, se laudă şi pretinde că are admiratorii săi pe cei pe care îi vor înşişi filozofii. Şi cei care scriu împotriva laudei deşarte aspiră la lauda că au scris bine, iar cei care îi citesc, la lauda că i-au citit; şi eu, care scriu asta, nutresc probabil aceeaşi dorinţă; şi cei care mă vor citi probabil şi ei"¹⁴.

Pentru ca omul "să nu se mândrească", Dumnezeu de obicei îl fixează de pământ cu un soi de ancoră; îi pune alături, ca lui Paul, un "mesager al Satanei care îl pălmuieşte", "un ghimpe în trup" (2Cor 12,7). Nu ştim ce era exact pentru apostol acest "ghimpe în trup", dar ştim bine ce este pentru noi! Oricine vrea să-l urmeze pe Domnul şi să slujească Biserica are acest ghimpe. Sunt situaţii umilitoare de care suntem chemaţi constant, uneori noapte şi zi, la realitatea dură a ceea ce suntem. Poate să fie un defect, o boală, o slăbiciune, o neputinţă, pe care Domnul ne-o lasă, în pofida tuturor rugăciunilor; o ispită persistentă şi umilitoare, probabil chiar o ispită de mândrie; o persoană cu care suntem constrânşi să trăim şi care, în pofida corectitudinii ambelor părţi, are puterea de a scoate în evidenţă slăbiciunea noastră, de a demola prezumţia noastră şi de a ne face să ne pierdem calmul.

Însă umilinţa nu este numai o virtute privată. Există o umilinţă care trebuie să strălucească în Biserică drept instituţie şi popor al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este umilinţă, şi Biserica trebuie să fie umilinţă; dacă Cristos a slujit, şi Biserica trebuie să slujească şi să slujească din iubire. Prea mult timp Biserica, în ansamblul său, a reprezentat în faţa lumii adevărul lui Cristos, dar probabil nu suficientumilinţa lui Cristos. Şi totuşi cu ea, mai bine decât cu orice apologetică, se potolesc ostilităţile şi prejudecăţile faţă de Biserică şi se netezeşte calea spre primirea evangheliei.

Există un episod din Logodnicii de Manzoni care conţine un profund adevăr psihologic şi evanghelic. Fratele Cristofor, după ce a terminat noviciatul, decide să ceară iertare în mod public rudelor omului pe care, înainte de a deveni frate, l-a ucis în duel. Familia se aliniază în pluton, formând un soi de furci caudine, în aşa fel încât gestul să fie cel mai umilitor posibil pentru frate şi să producă satisfacţia cea mai mare pentru orgoliul familiei. Însă când îl văd pe tânărul frate înaintând cu capul plecat, îngenunchind în faţa fratelui celui ucis şi cerând iertare, cade trufia şi sunt ei cei care se simt încurcaţi şi cei care cer iertare, aşa încât la sfârşit toţi se strâng în jurul lui pentru a-i săruta mâna şi a se recomanda rugăciunilor sale¹⁵. Sunt minunile umilinţei.

Prin profetul Sofonia, Dumnezeu spune: "Voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului" (Sof 3,12). Acest cuvânt este încă actual şi probabil şi de el va depinde succesul evanghelizării în care Biserica este angajată.

Acum eu sunt cel care, înainte de a termina, trebuie să-mi reamintesc mie însumi o maximă îndrăgită de sfântul Francisc. El obişnuia să repete: "Carol împăratul, Orlando, Oliviero, toţi cavalerii au repurtat o victorie glorioasă şi memorabilă... Dar acum sunt mulţi care, numai cu relatarea faptelor lor, vor să primească onoare şi glorie de la alţi oameni"¹⁶. Folosea acest exemplu pentru a spune că sfinţii au practicat virtuţile şi alţii caută glorie numai cu povestirea lor¹⁷.

Pentru a nu fi şi eu din numărul lor, mă străduiesc să pun în practică sfatul pe care un vechi părinte al pustiului, Isaac de Ninive, îl dădea celui care este constrâns de datoria de a vorbi despre lucruri spirituale, la care încă nu a ajuns cu viaţa sa: "Vorbeşte despre ele, spunea el, ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ai smerit sufletul tău şi te-ai făcut mai mic decât fiecare ascultător al tău". Cu acest spirit, Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, am îndrăznit să vă vorbesc despre umilinţă.

Sursa: www.ercis.ro 
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Florilegiu, cap. X.
² Paradisul XI, 111.
³ Sfântul Bernard de Clairvaux, Cuvântări despre Cântarea Cântărilor, XVI, 10 (PL 183, 853).
⁴ S. Kierkegaard, La malattia mortale, II, cap. 1. În: Opere, a cura di C. Fabro, Sansoni, Firenze 1972, pag. 662 şu.
⁵ Avertizări, XIX (FF 169); cf. şi Sfântul Bonaventura, Legenda maggiore, VI,1 (FF 1103).
⁶ Consideraţii despre Sfintele Stigmate, III (FF 1916).
⁷ Sfântul Augustin, Soliloqui,I,1,3; II, 1, 1 (PL 32, 870.885).
⁸ Sfânta Tereza de Avila, Castelul interior, VI dim., cap. 10.
⁹ Il libro della B. Angela da Foligno, Quaracchi, 1985, pag. 737.
¹⁰ Apophtegmata Patrum, Anton 7: PG 65, 77.
¹¹ Imitaţiunea lui Cristos, II, cap. 10.
¹² Avertizări, I (FF 144).
¹³ Scrisoare către întregul Ordin (FF 221).
¹⁴ Blaise Pascal, Pensieri, nr. 150 Br.
¹⁵ Alessandro Manzoni, I Promessi Sposi, cap. IV.
¹⁶ Avertizări VI (FF 155).
¹⁷ Celano, Vita seconda, 72 (FF 1626).

III. Misterul întrupării contemplat cu ochii lui Francisc de Assisi

1. Greccio şi instituirea ieslei

Cunoaştem cu toţii istoria care la Greccio, cu trei ani înainte de moarte, demarează tradiţia de Crăciun a ieslei; dar este frumos s-o reevocăm, în linii mari, în această împrejurare. Scrie aşadar Celano:

"Cu circa două săptămâni înainte de sărbătoarea Naşterii, fericitul Francisc a chemat la el un om cu numele Ioan şi i-a spus: «Dacă vrei să celebrăm la Greccio Naşterea lui Isus, mergi înaintea mea şi pregăteşte ceea ce îţi spun: aş vrea să-l reprezint pe pruncul născut la Betleem şi într-un fel să văd cu ochii trupului necazurile în care s-a aflat din cauza lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, aşa cum a fost pus într-o iesle şi cum zăcea pe fân între bou şi măgăruş». [...]. Şi vine ziua veseliei. Francisc s-a îmbrăcat cu veşmintele diaconale pentru că era diacon şi cântă cu glas tare sfânta evanghelie: acel glas puternic şi dulce, limpede şi sonor îi răpeşte pe toţi în dorinţele de cer. Apoi vorbeşte poporului şi cu preadulci cuvinte reevocă pe nou-născutul rege sărac şi mica cetate din Betleem"¹.

Importanţa episodului nu se află atât în faptul în sine şi nici în continuarea spectaculoasă pe care a avut-o în tradiţia creştină; se află în noutate pe care el îl revelează cu privire la înţelegerea pe care o avea sfântul despre misterul întrupării. Insistenţa prea unilaterală, şi uneori chiar obsesivă, asupra aspectelor ontologice ale întrupării (natură, persoană, unire hipostatică, comunicarea limbilor) a făcut adesea să se piardă din vedere adevărata natură a misterului creştin, reducându-l la un mister speculativ, care trebuie formulat cu categorii tot mai riguroase, dar foarte îndepărtate de însemnătatea oamenilor.

Francisc din Assisi ne ajută să integrăm viziunea ontologică a întrupării cu aceea mai existenţială şi religioasă. De fapt, nu contează numai să ştim că Dumnezeu s-a făcut om; contează să ştim şi ce tip de om s-a făcut. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu evenimentul întrupării. Pentru Ioan, ea constă în faptul că Cuvântul care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, ea constă în faptul că "Cristos, fiind de natură divină, a asumat forma de slujitor şi s-a umilit pe sine însuşi făcându-se ascultător până la moarte" (cf. Fil 2,5 ş.u.). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul "Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac" (cf. 2Cor8,9).

Francisc din Assisi se situează în linia sfântului Paul. Mai mult decât pe realitatea ontologică a omenităţii lui Cristos (în care crede cu fermitate împreună cu toată Biserica), el insistă, până la înduioşare, pe umilinţa şi pe sărăcia ei. Două lucruri, spun izvoarele, aveau puterea să-l înduioşeze până la lacrimi, ori de câte ori auzea vorbindu-se despre ele: "umilinţa întrupării şi caritatea pătimirii"². "Nu putea să se gândească din nou fără să plângă, în câtă lipsă s-a aflat în acea zi Fecioara sărmană. Odată, în timp ce era aşezat la prânz, un frate i-a amintit de sărăcia sfintei Fecioare şi lipsurile lui Cristos, Fiul său. Imediat s-a ridicat de la masă, a izbucnit în sughiţuri de durere şi cu faţa scăldată în lacrimi a mâncat restul de pâine pe pământul gol"³.

Francisc a redat astfel "trup şi sânge" misterelor creştinismului, adesea "descărnate" şi reduse la concepte şi silogisme în şcolile teologice şi în cărţi. Un studios german a văzut în Francisc din Assisi pe cel care a creat condiţiile pentru naşterea artei moderne renascentiste, deoarece dezleagă persoane şi evenimente de rigiditatea stilizată a trecutului şi le conferă aspect concret şi viaţă"⁴.

2. Crăciunul şi săracii

Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamată în Conciliul Vatican II. De fapt, dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, l-a asumat pe fiecare om, aşa cum spuneau anumiţi părinţi ai Bisericii, prin modul în care ea s-a realizat el a asumat, cu un titlu cu totul special, pe cel sărac, pe cel smerit, pe cel suferind, până acolo încât să se identifice cu ei.

Desigur, în cel sărac nu este acelaşi gen de prezenţă a lui Cristos care este în Euharistie şi în celelalte sacramente, dar este vorba tot despre o prezenţă adevărată, "reală". El a "instituit" acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele "Acesta este trupul meu", a spus tot aceste cuvinte şi despre săraci. Le-a spus atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut, pentru cel înfometat, însetat, prizonier, gol şi străin, a declarat în mod solemn: "Mie mi-aţi făcut" şi "Mie nu mi-aţi făcut". De fapt asta echivalează cu a spune: "Acea persoană zdrenţăroasă, care are nevoie de un pic de pâine, acel bătrân care murea degerat de frig pe trotuar, eu eram!". "Părinţii conciliari - a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliul Vatican II - au regăsit sacramentul sărăciei, prezenţa lui Cristos sub speciilor celor care suferă"⁵.

Nu-l primeşte pe deplin pe Cristos acela care nu este dispus să-l primească pe cel sărac cu care el s-a identificat. Cel care, în momentul împărtăşaniei, se apropie plin de fervoare să-l primească pe Cristos, dar are inima închisă faţă de cei săraci, se aseamănă, ar spune sfântul Augustin, cu unul care vede venind de departe un prieten pe care nu l-a întâlnit de mulţi ani. Plin de bucurie, aleargă în întâmpinarea lui, se ridică în vârful picioarelor pentru a-i săruta fruntea, dar făcând asta nu-şi dă seama că îl calcă pe picioare cu pantofi cu cuie. De fapt, săracii sunt picioarele goale pe care Cristos le-a pus încă pe acest pământ.

Săracul este şi el un "vicar al lui Cristos", unul care ţine locul lui Cristos. Vicar, în sens pasiv, nu activ. Adică nu în sensul că ceea ce face săracul este ca şi cum ar face Cristos, ci în sensul că ceea ce i se face săracului este ca şi cum i s-ar face lui Cristos. Este adevărat, aşa cum scrie sfântul Leon cel Mare, că, după înălţare, "tot ceea ce era vizibil în Domnul nostru Isus Cristos a trecut în semnele sacramentale ale Bisericii"⁶, dar este la fel de adevărat că, din punct de vedere existenţial, el a trecut şi în cei săraci şi în toţi cei despre care el a spus: "Mie mi-aţi făcut".

Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea pe planul ecleziologiei. Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia "Biserica săracilor"⁷. Ea îmbracă o semnificaţie care merge probabil dincolo de ceea ce se înţelege la prima vedere. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume, fie ei botezaţi sau nu, îi aparţin. Sărăcia şi suferinţa lor este botezul lor de sânge. Dacă creştinii sunt cei care au fost "botezaţi în moartea lui Cristos" (Rom 6,3), cine este, de fapt, mai botezat în moartea lui Cristos decât ei?

Cum să nu-i considerăm, într-un fel, Biserica lui Cristos, dacă însuşi Cristos i-a declarat trupul său? Ei sunt "creştini", nu pentru că se declară apartenenţi lui Cristos, ci pentru că Isus Cristos i-a declarat apartenenţi lui: "Mie mi-aţi făcut!". Dacă există un caz în care expresia controversată "creştini anonimi" poate să aibă o aplicaţie plauzibilă, este tocmai acesta al săracilor.

Aşadar, Biserica lui Cristos este cu mult mai vastă decât ceea ce spun statisticile actuale. Nu prin modul simplu de a spune, ci într-adevăr, realmente. Niciunul dintre fondatorii de religii nu s-a identificat cu săracii aşa cum a făcut Isus. Niciunul n-a proclamat: "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40), unde "fratele mai mic" nu-l indică numai pe cel care crede în Cristos, ci, aşa cum este admis de toţi, pe orice om.

Rezultă că papa, vicar al lui Cristos, este într-adevăr "părintele săracilor", păstorul acestei turme imense, şi este o bucurie şi un stimulent pentru întregul popor creştin să vezi cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii suverani pontifi şi în mod deosebit de păstorul care stă astăzi pe catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor. Glasul celui care nu are glas. Cu adevărat "n-a uitat de cei săraci"!

Noi tindem să punem, între noi şi săraci, geamuri duble. Efectul geamurilor duble, aşa de exploatat astăzi în construcţii, este că împiedică trecerea frigului, a căldurii şi a zgomotelor, dizolvă totul, face să ajungă totul atenuat, căptuşit. Şi de fapt îi vedem pe săraci mişcându-se, agitându-se, urlând în spatele ecranului televizorului, în paginile ziarelor şi revistelor misionare, însă strigătul lor ajunge la noi ca foarte de departe. Nu ne pătrunde în inimă. Spun asta şi spre uluirea şi ruşinea mea. Cuvântul "săracii!", "extracomunitarii!" provoacă, în ţările bogate, ceea ce provoca în romanii antici strigătul "barbarii!": descumpănirea, panica. Ei se străduiau să construiască fortăreţe şi să trimită armate la graniţe pentru a-i ţine la distanţă, însă istoria spune că totul este inutil.

Noi plângem şi protestăm - şi pe bună dreptate! - pentru copiii care sunt împiedicaţi să se nască, dar n-ar trebui să facem la fel pentru milioanele de copii născuţi şi făcuţi să moară de foame, boli, copii constrânşi să meargă la război şi să se ucidă între ei pentru interese de care nu suntem străini noi, cei din ţările bogate? Oare nu pentru că primii aparţin continentului nostru şi au aceeaşi culoare ca noi, în timp ce ceilalţi aparţin unui alt continent şi au o culoare diferită? Protestăm - şi mai mult decât pe bună dreptate! - pentru bătrânii, bolnavii, malformaţii ajutaţi (uneori împinşi) să moară prin eutanasie; dar n-ar trebui să facem la fel pentru bătrânii care mor degeraţi de frig sau abandonaţi singuri destinului lor? Legea liberalistă "a trăi şi a lăsa să trăiască" n-ar trebui niciodată să se transforme în legea "a trăi şi a lăsa să moară", cum se întâmplă în schimb în întreaga lume.

Desigur, legea naturală este sfântă, dar tocmai pentru a avea forţa de a o aplica avem nevoie să pornim din nou de la credinţa în Isus Cristos. Sfântul Paul a scris: "ceea ce Legea nu putea, întrucât era slabă din cauza trupului, Dumnezeu a putut trimiţându-l pe Fiul său" (Rom 8,3). Primii creştini, cu obiceiurile lor, au ajutat statul să-şi schimbe propriile legi; noi, creştinii de astăzi, nu putem face contrariul şi să credem că statul cu legile sale e cel care trebuie să schimbe obiceiurile oamenilor.

3. A iubi, a ajuta, a evangheliza pe cei săraci

Primul lucru care trebuie făcut faţă de cei săraci este, aşadar, stricarea geamurilor duble, depăşirea indiferenţei şi insensibilităţii. Trebuie, aşa cum ne îndeamnă întocmai papa, "să ne dăm seama" de cei săraci, să ne lăsăm cuprinşi de o nelinişte sănătoasă faţă de prezenţa lor în mijlocul nostru, adesea la doi paşi de casa noastră. Ceea ce trebuie să facem în concret pentru ei se poate rezuma în trei cuvinte: a-i iubi, a-i ajuta, a-i evangheliza.

A iubi pe cei săraci. Iubirea faţă de cei săraci este una dintre trăsăturile cele mai obişnuite ale sfinţeniei catolice. În sfântul Francisc însuşi, am văzut în prima meditaţie, iubirea faţă de cei săraci, pornind de la Cristos sărac, vine înainte de iubirea sărăciei şi ea a fost cea care l-a făcut să se căsătorească cu sărăcia. Pentru unii sfinţi, ca sfântul Vincenţiu de' Paoli, Maica Tereza de Calcutta şi nenumăraţi alţii, iubirea faţă de cei săraci a fost chiar calea lor spre sfinţenie, carisma lor.

A-i iubi pe cei săraci înseamnă înainte de toate a-i respecta şi a recunoaşte demnitatea lor. În ei, tocmai datorită lipsei altor titluri şi distincţii secundare, străluceşte cu lumină mai vie demnitatea radicală a fiinţei umane. Într-o omilie de Crăciun ţinută la Milano, cardinalul Montini spunea: "Viziunea completă a vieţii umane sub lumina lui Cristos vede într-un sărac ceva mai mult decât un nevoiaş; vede în el un frate îmbrăcat în mod misterios cu o demnitate, care obligă să i se dea reverenţă, să fie primit cu grijă, să fie compătimit dincolo de merit"⁸.

Însă săracii nu merită numai compătimirea noastră; merită şi admiraţia noastră. Ei sunt adevăraţii campioni ai umanităţii. Se împart în fiecare an cupe, medalii de aur, de argint, de bronz; pentru merit, pentru amintire sau pentru învingătorii de competiţii. Şi eventual numai pentru că au fost capabili să alerge într-o fracţiune de secundă mai puţin decât ceilalţi cei o sută, două sute sau patru sute de metri garduri, sau să sară un centimetru mai sus decât ceilalţi, sau să învingă un maraton, sau o întrecere de slalom.

Şi totuşi dacă unul ar observa de ce salturi mortale, de ce rezistenţă, de ce slalomuri sunt capabili uneori săracii, şi nu numai o dată, ci pentru toată viaţa, prestaţiile celor mai vestiţi atleţi ni s-ar părea jocuri de copii. Ce este un maraton în comparaţie, de exemplu, cu ceea ce face un om-ricşă din Calcutta, care la sfârşitul vieţii a făcut pe jos echivalentul mai multor înconjururi ale pământului, în căldura cea mai epuizantă, cărând unul sau doi pasageri, pe străzi stricate, printre gropi şi băltoace, strecurându-se printre o maşină şi alta ca să nu fie lovit?

Francisc din Assisi ne ajută să descoperim un motiv şi mai puternic pentru a-i iubi pe cei săraci: faptul că ei nu sunt pur şi simplu "semenii" noştri sau "aproapele" nostru: sunt fraţii noştri! Fraţi sunt cei care au unul şi acelaşi tată şi oamenii sunt fraţi pentru că au un unic Tată în ceruri! Isus a spus: "Unul singur este Tatăl vostru cel din ceruri, iar voi toţi sunteţi fraţi" (cf. Mt 23,8-9), însă acest cuvânt a fost înţeles până acum ca adresat numai discipolilor. În tradiţia creştină, frate în sens strict este numai cel care împărtăşeşte aceeaşi credinţă şi a primit acelaşi Botez.

Francisc preia cuvântul lui Cristos şi îi dă o amploare universală care este aceea pe care cu siguranţă o avea în minte Isus. Francisc a pus, într-adevăr, "toată lumea în stare de fraternitate"⁹. Îi numeşte fraţi nu numai pe fraţii săi şi pe colegii săi de credinţă, ci şi pe leproşi, pe hoţi, pe turci, adică pe credincioşi şi pe necredincioşi, pe cei buni şi pe cei răi, mai ales pe cei săraci. O noutate absolută: extinde conceptul de frate şi soră chiar şi la creaturile neînsufleţite: soarele, luna, pământul, apa şi chiar moartea. Aceasta, desigur, este poezie, mai mult decât teologie. Sfântul ştie bine că între ele şi creaturile umane, făcute după imaginea lui Dumnezeu, există aceeaşi diferenţă ca între fiul unui artist şi operele create de el. Însă sensul de fraternitate universală al Sărăcuţului nu are graniţe.

Contribuţia fraternităţii este contribuţia specifică pe care credinţa creştină o poate da pentru a întări în lume pacea şi lupta împotriva sărăciei, aşa cum sugerează tema următoarei Zile Mondiale a Păcii: "Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace". Dacă ne gândim bine, ea este unicul fundament adevărat şi nu veleitar. De fapt, ce sens are a vorbi despre fraternitate şi despre solidaritate umană, dacă se porneşte de la o anumită viziune ştiinţifică despre lume care cunoaşte, ca unice forţe în acţiune în lume, "întâmplarea şi necesitatea"? Cu alte cuvinte, dacă se porneşte de la o viziune filozofică precum aceea a lui Nietzsche, conform căreia lumea nu este decât voinţă de putere şi orice tentativă de a se opune acesteia este numai semn al resentimentului celor slabi împotriva celor puternici? Are dreptate cel care spune că "dacă fiinţa este numai haos şi forţă, acţiunea care caută pacea şi dreptatea este destinată în mod inevitabil să rămână fără fundament"¹⁰. În acest caz lipseşte un motiv suficient pentru a se opune liberalismului neînfrânat şi "inegalităţii" denunţate cu forţă de papa în exortaţia Evangelii gaudium.

După obligaţia de a-i iubi şi a-i respecta pe cei săraci urmează aceea de a-i ajuta. Aici ne vine în ajutor sfântul Iacob. La ce foloseşte, spune el, să ne umplem de milă în faţa unui frate sau a unei surori lipsiţi de haine şi de mâncare, spunându-le: "Sărăcuţul, cât de mult suferi! Mergi, încălzeşte-te, satură-te!", dacă tu nu-i dai nimic din ceea ce are nevoie pentru a se încălzi şi a se hrăni? Compasiunea, ca şi credinţa, fără fapte este moartă (cf. Iac 2,15-17). Isus la judecată nu va spune "Am fost gol şi m-aţi compătimit", ci "Am fost gol şi m-aţi îmbrăcat". Nu trebuie să-l certăm pe Dumnezeu în faţa mizeriei din lume, ci trebuie să ne certăm pe noi înşine. Într-o zi, văzând o copilă care tremura de frig şi care plângea de foame, un om a fost cuprins de un acces de răzvrătire şi a strigat: "O, Dumnezeule, unde eşti? De ce nu faci ceva pentru creatura aceea nevinovată?". Însă un glas interior i-a răspuns: "Desigur că am făcut ceva. Te-am făcut pe tine!". Şi a înţeles imediat.

Însă astăzi nu mai este suficientă simpla pomană. Problema sărăciei a devenit planetară. Când părinţii Bisericii vorbeau despre săraci se gândeau la săracii din oraşul lor sau maxim la cei din oraşul vecin. Aproape că nu cunoşteau altul, decât foarte vag şi, de altfel, chiar dacă l-ar fi cunoscut, a face să ajungă ajutoarele ar fi fost şi mai dificil, într-o societate ca a lor. Astăzi ştim că acest lucru nu este suficient, chiar dacă nimic nu ne scuteşte să facem ceea ce putem şi la acest nivel individual.

Exemplul atâtor bărbaţi şi femei din timpul nostru ne arată că există atâtea lucruri care se pot face pentru a ajuta, fiecare după propriile mijloace şi posibilităţi, pe săraci şi a promova ridicarea lor. Vorbind despre "strigătul săracilor" în Evangelica testificatio, Paul al VI-lea ne spunea îndeosebi nouă, călugărilor: "El îi induce pe unii dintre voi să ajungă la cei săraci în condiţia lor, să împărtăşească neliniştile lor sfâşietoare. Pe de altă parte, invită multe institute ale voastre să transforme în favoarea săracilor anumite opere ale lor"¹¹.

A elimina sau a reduce abisul nedrept şi scandalos care există între bogaţi şi săraci în lume este misiunea cea mai urgentă şi cea mai uriaşă pe care mileniul de curând încheiat a încredinţat-o noului mileniu în care am intrat. Sperăm să nu fie tot problema numărul unu pe care acest mileniu o lasă ca moştenire următorului.

În sfârşit, a-i evangheliza pe cei săraci. Aceasta a fost misiunea pe care Isus a recunoscut-o ca a sa prin excelenţă: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18) şi pe care a indicat-o trimişilor lui Ioan Botezătorul ca semn al prezenţei împărăţiei: "Săracilor li se aduce vestea cea bună" (Mt 11,5). Nu trebuie să permitem ca reaua noastră conştiinţă să ne facă să comitem nedreptatea enormă de a priva de vestea cea bună pe cei care sunt primii şi cei mai naturali destinatari ai ei. Eventual, aducând, ca scuză a noastră, proverbul că "stomacul gol nu are urechi". Acţiunea socială trebuie să însoţească evanghelizarea, niciodată nu trebuie s-o înlocuiască.

Isus înmulţea pâinile şi în acelaşi timp şi cuvântul, ba chiar mai întâi administra, uneori timp de trei zile la rând, cuvântul, apoi se îngrijea şi de pâini. Nu numai cu pâine trăieşte săracul, ci şi cu speranţă şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Săracii au dreptul sacrosanct de a asculta evanghelia integrală, nu în ediţie redusă sau polemică; evanghelia care vorbeşte despre iubire faţă de cei săraci, dar nu despre ură faţă de cei bogaţi.

4. Bucurie în ceruri şi bucurie pe pământ

Să terminăm pe un alt ton. Pentru Francisc din Assisi, Crăciunul nu era numai ocazia de a plânge asupra sărăciei lui Cristos; era şi sărbătoarea care avea puterea de a face să explodeze toată capacitatea de bucurie care era în inima sa şi era imensă. La Crăciun el făcea literalmente nebunii.

"Voia ca în această zi săracii şi cerşetorii să fie săturaţi de bogaţi şi ca boii şi măgarii să primească o raţie de hrană şi de fân mai îmbelşugată decât de obicei. Dacă voi putea să-i vorbesc împăratului - spunea el - îl voi implora să dea un edict general, prin care toţi cei care au posibilităţi să trebuiască să împrăştie pe drumuri grâu şi cereale, pentru ca într-o zi de atâta solemnitate păsărelele şi îndeosebi surorile ciocârlii să aibă din belşug"¹².

Devenea ca unul dintre acei copii care stau cu ochii plini de uimire în faţa ieslei. În timpul ceremoniei de Crăciun la Greccio, relatează biograful, când rostea numele "Betleem" se umplea gura de voce şi mai mult de afect tandru, producând un sunet ca un behăit de oaie. Şi de fiecare dată când spune "Prunc din Betleem" sau "Isus", trecea limba peste buze, ca şi cum ar fi gustat şi reţinut toată dulceaţa acelor cuvinte.

Există un cântec de Crăciun care exprimă la perfecţie sentimentele sfântului Francisc în faţa ieslei şi acest lucru nu uimeşte dacă ne gândim că el a fost scris, cuvinte şi muzică, de un sfânt ca el, sfântul Alfons Maria de' Liguori. Ascultându-l în timpul Crăciunului, să ne lăsăm înduioşaţi de mesajul său simplu, dar esenţial:

Tu scendi dalle stelle o Re del cielo,
e vieni in una grotta al freddo e al gelo...
A te che sei del mondo il Creatore,
mancano i panni e il fuoco, o mio Signore.
Caro eletto pargoletto, quanta questa povertà
più mi innamora, giacché ti fece amor povero ancora.

[Tu te cobori din stele, o, rege al cerului,
şi vii într-o peşteră în frig şi în ger...
Ţie care eşti al lumii Creator
îţi lipsesc scutecele şi focul, o, Domnul meu.
Iubit copilaş ales, cât de mult această sărăcie
mă îndrăgosteşte şi mai mult, de vreme ce iubirea te face şi mai sărac].

Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Sursa: www.ercis.ro
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Celano, Vita Prima, 84-86 (Fonti Francescane, 468-470).
² Ibid., 30, (FF 467).
³ Celano, Vita Seconda, 151 (FF 788).
⁴ H. Thode, Franz von Assisi und die Anfänge der Kunst des Renaissance in Italien, Berlin 1885.
⁵ J. Guitton, cit. de R. Gil, Presencia de los pobres en el concilio, în: "Proyección" 48, 1966, pag. 30.
⁶ Sfântul Leon cel Mare, Discurs 2 despre Înălţare, 2 (PL 54, 398).
⁷ În AAS 54 [1962], 682.
⁸ Cf. Il Gesú di Paolo VI, a cura di V. Levi, Milano 1985, pag. 61.
⁹ P. Damien Vorreux, Saint François d'Assise, Documents, Paris 1968, pag. 36.
¹⁰ V. Mancuso, în: La Repubblica, vineri 4 octombrie 2013.
¹¹ Paul al VI-lea, Evangelica testificatio, 18 (EV, 4, pag. 651).
¹² Celano, Vita Seconda, 151 (FF 787-788).

Dumnezeu a ales pe cele mici și nebune în ochii lume, ca să-i confunde pe cei înțelepți....

“Să ne amintim că Dumnezeu, din multitudinea planetelor

universului, a ales, poate, una dintre cele mai mici şi mai neînsemnate pentru întruparea Sa”, şi-a continuat PS Florentin predica, “de asemenea, din multitudinea popoarelor care erau pe pământ, a ales un popor modest, de nomazi, pe care l-a făcut poporul Său, poporul lui Israel; şi dintre toate femeile care existau pe pământ, şi-a ales o tânără necunoscută, săracă, pe Preasfânta Fecioară Maria, pentru a-i fi Mamă în momentul sosirii Sale pe pământ. Şi dintre toate casele, palatele, care existau, Isus a ales o peşteră neînsemnată pe câmpul păstorilor, pentru a veni în mijlocul nostru. Isus alege ceea ce este mic, modest, slab, nu din întâmplare, ci, pentru că însuşi Dumnezeu a ales să fie mic, simplu, nebăgat în seamă, până la 30 de ani. De aceea, în aceşti copilaşi care astăzi s-au împărtăşit, vedem şi albul neprihănit al zăpezii de afară, vedem şi strălucirea stelei care a luminat atunci în noaptea Betleemului, ei să fie şi modelul pentru noi, ca şi noi să ne curăţăm sufletele, să ne dezlegăm de orice legătură a răului să putem trăi liberi şi în bucurie această sfântă sărbătoare a Naşterii Domnului de care ne apropiem”.

Sursa: www.catholica.ro 
Extras dintr-o predică a PS F. Crihălmeanu

Istoria comunismului (VII)

România populară şi socialistă

Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii

conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.

Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese.

Aşa că, prin actul de la 23 august, Regele Mihai a reuşit să salveze măcar ceea ce se mai putea salva, adică Nordul Ardealului, ultima brazdă dinspre Apus fiind eliberată la 25 Octombrie 1944, de ziua de naştere a Majestăţii Sale.

Victoria Armatei Roşii în al doilea război mondial, ce n-ar fi fost posibilă fără ajutorul masiv din partea americanilor şi englezilor, ar fi plasat oricum România în lagărul comunist. Poziţia geografică a ţării noastre, înconjurată numai de ţări socialiste, excludea orice altă variantă.

Culmea este că, spre deosebire de toate ţările europene peste care a lovit ciuma bolşevică, România n-avea ceea ce s-ar chema o tradiţie comunistă, ba dimpotrivă. Partidul Comunist din România (PCdR) a fost un partiduleţ politic, înfiinţat în anul 1921, prin scindarea ramurii bolşevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România.

În perioada interbelică, PCdR a fost o mică organizaţie ilegală, subordonată Internaţionalei Comuniste (KOMINTERN), şi implicit Uniunii Sovietice, susţinând ideologic revoluţia comunistă şi împotrivindu-se constant includerii în Statul Român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Cadrilaterului. Pentru aceste motive, PCdR a fost scos în afara legii de către guvernul liberal, în 1924.Ideile marxiste au fost aduse în ţara noastră de Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920), un evreu ucrainean, cu numele real de Solomon Katz, exilat din Imperiul Rus. A fost unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Social Democrat Român şi avea să fie considerat de către PCdR unul dintre precursorii comunismului românesc. Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, unul dintre fondatorii importanţi ai PCdR, a fost executat la Moscova în timpul Marii Terori.

În manualele de istorie de astăzi, zise ”alternative”, scrie doar că PCdR a fost interzis până în 1944, fără să se specifice politica sa profund antinaţională. Din acelaşi motiv care l-a făcut ilegal, în PCdR nu prea s-au înghesuit să se înscrie românii, ci mai mult alogenii.

Doar Gheorghe Cristescu, zis Plăpumaru, primul secretar general al acestui partiduleţ, pe care l-a condus până în 1924, pare a fi fost român de neam. Cât despre cei ce i-au urmat, iată care le erau naţionalităţile: Elek Kobles (1924-1928) – ungur; Vitali Holostenko (1928-1931) – ucrainean; Aleksandr Ştefanski (1931-1934), zis Gorn – polonez; Eugen Iacobovici (1934-1936) – evreu; Boris Ştefanov (1936-1940) – bulgar; Bela Breiner (1940) – evreu; Foris Istvan (1940-1944) – evreu ungur.

Până în 1944, românii neaoşi n-au ajuns la nici un sfert din totalul membrilor Partidului Comunist. PCdR şi-a început ascensiunea la putere în România după Actul de la 23 August 1944, la care a participat ca parte a Blocului Naţional Democrat, alături de Regele Mihai I, de Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român, când ţara a intrat în orbita sovietică.

Reprezentanţi ai PCdR au fost impuşi de sovietici în Consiliul de Miniştri începând din 6 martie 1945, când s-a format guvernul condus de Petru Groza. La sfârşitul anului 1946, România era ultima ţară din Europa de Sud-Est în care încă mai exista un regim monarhic. După o campanie susţinută de PCdR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai I a fost forţat să abdice, la 30 decembrie 1947, fiind proclamată astfel Republica Populară Română.

Ca urmare a preluării puterii de către comunişti, ruşii s-au înfipt puternic în ţară, pe care au început s-o exploateze încă din 1945, prin înfiinţarea SOVROM-urilor. Acestea erau societăţi mixte sovieto-române, înfiinţate în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor de război ale României faţă de URSS.

SOVROM-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate. Aceste societăţi mixte au reprezentat cea mai durabilă şi mai rentabilă formă de exploatare, în folosul Uniunii Sovietice, a bunurilor generale din România, de fapt exploatarea la sânge a bogăţiilor naturale şi, în general, a economiei româneşti.

În anul 1948, a avut loc ”naţionalizarea principalelor mijloace de producţie”, adică etatizarea societăţilor comerciale mari şi mijlocii cu capital privat – întâiul pas major spre desfiinţarea proprietăţii private. În 1949, a început intensa campanie a cooperativizării agriculturii, prin care ţăranii au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile, atelajele şi uneltele agricole şi să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior Cooperative Agricole de Producţie (CAP).

În primii ani ai colectivizării au fost create şi închisorile politice şi lagărele de muncă forţată, unde au fost torturaţi şi au pierit nenumăraţi români, din toate straturile sociale. Până în anul 1956, ţăranii necolectivizaţi au fost obligaţi să predea statului împovărătoare cote agricole, ceea ce i-a împins spre sărăcie lucie şi chiar la foamete.

La începutul anilor 1950, s-a desfăşurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii Partidului Muncitoresc Român (PMR), continuatorul direct al PCdR, luptă pe care a câştigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, inclusiv prin crime, devenind, cu acordul Kremlinului, lider suprem al partidului şi al statului.

Dej a reuşit să-şi menţină această poziţie până la moartea lui, survenită în martie 1965. În epocă, decesul său i-a fost atribuit KGB-ului, care nu i-ar fi iertat liderului român încercările de autonomie în cadrul blocului comunist şi apropierea de comuniştii chinezi, ce intraseră în conflict cu cei sovietici.

Că tot am pomenit, la începutul acestui episod, de ”mămăliga” noastră, care, chipurile, ”nu explodează”, trebuie menţionat că în România s-a desfăşurat cea mai lungă luptă armată anticomunistă, din toate ţările europene, durând până în anul 1959, când ultimii partizani au fost împuşcaţi sau arestaţi de trupele Securităţii şi ale Miliţiei.

În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea partidului şi a ţării a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, care a schimbat denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, şi denumirea de Republica Populară Română în Republica Socialistă România. Cum avea să se dovedească, era vorba de aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

Unele reforme, care au acordat mai multă libertate de expresie, au condamnat practicile staliniste de pe vremea lui Dej şi au condus la o anumită liberalizare economică, nu au clintit rolul PCR în societate, acesta rămânând singura forţă politică a ţării.

Minunea aşteptată de români nu s-a produs, ba unii susţin că, din mai multe puncte de vedere, a fost mai rău decât pe vremea lui Dej. În 1971, vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi în Coreea de Nord a marcat o nouă etapă în istoria partidului şi a ţării. Timida liberalizare a fost oprită, iar Ceauşescu a hotărât să reconsolideze controlul absolut al partidului asupra societăţii româneşti.

Tinzând, ca în Coreea de Nord, la întemeierea unei ”dinastii comuniste”, Nicolae Ceauşescu şi-a promovat soţia, Elena, fiul mai mic, Nicu, şi alte rude, în cele mai importante funcţii de partid şi de stat, împânzind în scurtă vreme toate structurile de conducere. În anii ’80, cultul personalităţii a atins aspecte groteşti, aparatul de partid şi de stat a fost paralizat şi puterea a devenit monopolul unui foarte restrâns grup de indivizi.

În acei ani, România era cea mai comunizată ţară din Europa. Pe lângă toate cele, condiţiile de trai au devenit, pentru marea majoritate a populaţiei, insuportabile: teroare şi corupţie, sărăcie, foamete, frig... Cu sau fără perestroika şi glasnostul lui Gorbaciov, tot s-ar fi ajuns la mişcări populare de protest, ca în Valea Jiului, ca la Braşov, la Timişoara şi în toată ţara.

Ca de atâtea ori în istorie, atipică, spre deosebire de ţările care au scăpat mai uşor de comunism, România şi-a plătit libertatea cu prea mult sânge.

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-vii---188894

Istoria comunismului (VI)

Zdrobirea elitelor

”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman

celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.

Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului.

Un destin tipic pentru scriitorii propulsaţi şi zdrobiţi de acele evenimente este chiar al lui Artiom Vesiolîi, cu care am început acest episod. S-a născut la 17/29 septembrie 1899 la Samara, pe Volga. Terminând cele patru clase ale şcolii comunale, a lucrat ca muncitor într-o fabrică. În 1917, a devenit membru al Partidului Bolşevic şi a luptat în Războiul Civil de partea Armatei Roşii, fiind rănit în luptele de pe Volga. A fost cekist şi matroz în flota Mării Negre.

La vârsta de 18 ani, Artiom Vesiolîi a debutat cu articole în diverse publicaţii comuniste. Până la marile sale romane, a publicat două piese de teatru, două volume de nuvele şi două scurte romane. În anul 1922, s-a înscris la Institutul de Literatură şi Artă ”Valeri Briusov”, apoi a devenit student al Universităţii din Moscova. În 1932, a publicat romanul ”Volga petrece”.

Cea mai cunoscută operă a lui Artiom Vesiolîi este ”Rusia scăldată în sânge”. Scriitorul care în tinereţe luptase pentru cauza comunistă, care fusese chiar cekist, a devenit victimă a terorii staliniste, fiind arestat în 1936. În 1938, el a murit într-un lagăr de concentrare.

Tovarăşii lui Vesiolîi avuseseră grijă încă din anul 1917 să le pună botniţe artiştilor, chiar cu câteva zile înainte de lovitura de stat din Octombrie. Astfel, între 16 şi 19 octombrie 1917, a apărut, la Petrograd, PROLETKULT-ul, abreviere de la Proletarskie Kulturno Prosvitelnie Organizaţii, creat ca organizaţie ”culturală” de masă de către A. A. Bogdanov şi A. V. Lunacearski, ultimul fiind foarte apropiat de V. I. Lenin. Conform directivelor acestei odioase organizaţii, proletarii trebuie să dispreţuiască arta ”elitistă”, iar artiştii trebuie să exprime instinctul creator al poporului.

Diletanţii care au îmbrăţişat ideile Proletkultului au început să-i atace pe scriitorii consacraţi, de predilecţie pe marele poet Serghei Esenin, acesta fiind numit ”contrarevoluţionar”, ”element oscilant” şi chiar ”duşman”, atribute extrem de primejdioase la acea vreme.

Mai periculos era faptul că unele critici erau făcute chiar în numele Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice. În urma atacurilor, unii dintre scriitorii vizaţi de Proletkult au adresat o scrisoare deschisă C. C. al P. C. (B.) al Uniunii Sovietice, unde se apărau astfel:

”Noi socotim că drumurile literaturii ruse contemporane, deci şi ale noastre, sunt legate de drumurile Rusiei Sovietice, de după Revoluţia din Octombrie. Considerăm că această literatură trebuie să reflecte acea viaţă nouă ce ne înconjoară, în care trăim şi lucrăm. (...) Căile noi ale literaturii sovietice sunt grele, pe aceste căi greşelile sunt de neocolit. Greşelile noastre sunt pentru noi înşine cele mai apăsătoare dintre toate. Dar protestăm împotriva acuzaţiilor neîntemeiate ce ni se aduc.

Tonul ziarelor, ca Na postu (”De strajă”) şi critica lor, care-şi expun părerile ca fiind proprii P. C. din Rusia, abordează activitatea noastră intenţionat preconceput şi nejust. Considerăm necesar a declara că o astfel de poziţie faţă de literatură nu e demnă nici de literatură, nici de Revoluţie şi demoralizează masele de scriitori şi cititori. Ca scriitori ai Rusiei Sovietice, suntem convinşi că munca noastră e deopotrivă necesară şi folositoare ei. (...)”

Printre semnatarii scrisorii se numărau: Aleksei Tolstoi, Olga Forş, N. Tihonov, Vs. Ivanov, V. Kataev, Vera Inber şi, evident, cel mai atacat dintre ei, Serghei Esenin. În 1925, ultimul an al vieţii sale, poetul a scris celebrul poem ”Omul cel negru”, cheia tragicului său sfârşit. În ruseşte, Ciornîi celovek nu înseamnă numai ”Omul cel negru”, ci şi ”Omul în negru”, şi, ca să nu existe dubii, poetul îl aseamănă unui călugăr, al cărui veşmânt e întotdeauna negru. Dar şi uniforma cekiştilor era tot neagră!

Nu este vorba, în acest poem profetic, de motivul străvechi al dedublării umane, prelucrat literar de Gogol, Dostoievski şi de alţii, ci omul negru este un individ real, este chiar cekistul venit să-i propună poetului sinuciderea: ”Ca un călugăr ce la mort a venit”. După mărturiile celor ce l-au găsit pe Esenin spânzurat, trupul său purta urme de torturi, ştreangul era înfăşurat nefiresc în jurul gâtului, iar camera se vedea clar că a fusese percheziţionată.

De altfel, niciunul dintre apropiaţii şi cunoscuţii poetului nu a crezut în ”sinuciderea” lui. Cekiştii însă au distrus orice urmă a implicării lor în asasinarea celui mai mare poet rus modern. Şi, ca nu cumva să se creadă că regimul comunist nu l-a agreat, lui Serghei Esenin i s-au organizat funeralii naţionale. Până şi unii dintre adversarii poetului au fost revoltaţi de această crimă.

De pildă, ca oameni, Esenin şi Maiakovski nu s-au prea înţeles în timpul vieţii. Ca poeţi, erau total deosebiţi; astfel, pentru primul, Rusia era ”albastră”, pentru al doilea era ”roşie”. Dar, în anul următor morţii primului, 1926, Maiakovski a scris poezia ”Lui Serghei Esenin”, unde, printre altele, sugera că nu crede în varianta oficială a sinuciderii:

Nu ne dezvăluie

pricina pierderii

nici ştreangul

nici briceagul;

Pentru totdeauna

de-acum

limba

între dinţi s-a încleştat.

E grav

şi deplasat

să cultivi mistere.

De ce e gravă şi nelalocul ei dezlegarea misterului morţii unui poet? De altfel, nici în sinuciderea lui Vladimir Maiakovski nu a crezut nimeni. Autor al unor poeme comuniste, printre care şi unul foarte lung închinat lui Lenin, Maiakovski a început să fie şi el atacat de presa sovietică. Şi atunci, s-a ”sinucis” şi el.

Dar de unde o fi avut poetul un pistol să se împuşte, când arme aveau doar cekiştii, miliţienii şi militarii? Cu privire la aşa zisa lui sinucidere circulă şi astăzi trista anecdotă cum că ultimele cuvinte ale lui Maiakovski au fost ”Nu trageţi, tovarăşi!”

De unde să fi avut pistolul Galina Benislavskaia, cea mai bună prietenă a lui Esenin în ultimii ani ai vieţii, ca să se sinucidă, în 1926, pe mormântul poetului?

Pe vremea lui Stalin, nu conta dacă mai credeai sau nu în Revoluţia din Octombrie, ci totul depindea de toanele acelui psihopat ajuns la conducere şi ale aparatului său represiv. De pildă, Demián Bednîi, poet bolşevic şi colaborator al lui Lenin, nu a mai fost publicat în anii ’30. Pe un pamflet antifascist al lui Bednîi, trimis ziarului ”Pravda”, Stalin a notat: ”Transmiteţi-i acestui proaspăt ”Dante” că poate înceta să mai scrie!”

În august 1938, Bednîi a fost exclus din partid, apoi din Uniunea Scriitorilor şi, până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, toate ziarele şi revistele l-au refuzat.

Un mare val al represiunilor împotriva scriitorilor a avut loc în 1936, când B. A. Pilniak şi Galina Serebriakova au fost declaraţi ”duşmani ai poporului” şi ”troţkişti”. Între 1936 şi 1939 a pierit I. E. Babel, a murit în detenţie Bruno Iasenski. În 1938 a fost arestat, pentru a doua oară, O. Mandelştam, care a murit de foame.

Au pierit Artiom Vesiolîi, V. I. Narbut, S. M. Tretiakov, A. Zorici, I. I. Kataev, I. M. Bespalov, B. P. Kornilov, G. K. Nikiforov, N. A. Kliuev (prieten apropiat al lui Esenin), V. P. Kin, A. I. Trasov-Rodionov, M. P. Loskutov, Wolf Erlich (destinatarul ultimei poezii a lui Esenin), G. O. Kuklin, M. P. Gherasimov, N. K. Huber, V. T. Kirilov, N. N. Zarudin, P. N. Vasiliev, G. E. Gorbaciov, V. M. Kirson, L. L. Averbach, A. I. Arosev, A. K. Voronski.

Au fost arestaţi, reuşind totuşi să supravieţuiască teribilelor încercări A. K. Lebedenko, A. Kosterin, A. S. Gorelov, S. D. Spasski, N. A. Zaboloţki, I. M. Gronski, V. T. Şalanov, E. I. Drabkina, istoricul literar I. G. Oksman. Aproximativ doi ani a fost ţinută în închisoare Olga Bergholz.

În decembrie 1938, după întoarcerea din Spania, a fost arestat Mihai Kolţov, unul dintre cei mai importanţi ziarişti sovietici, executat în 1940. Aceştia erau din R. S. F. S. Rusă. Dar represiunile au cuprins şi organizaţiile scriitorilor din celelalte republici unionale şi autonome, de fapt toate uniunile de creaţie.

În anii 1937-1938 au pierit redactorii-şefi ai majorităţii ziarelor centrale, republicane şi regionale. Au fost arestaţi sute de ziarişti de la presa centrală şi locală.

În doar câţiva ani, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Stalin a reuşit să-şi exporte ideile comunist-teroriste în Europa de Est şi în China, idei din a căror pricină au suferit şi au murit sute de milioane de oameni.

Istoria comunismului (V)

Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi

Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.

Dzerjinski a intrat în Partidul Social Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori.

La un moment dat, Dzerjinski a fugit în străinătate, la Berlin, pentru a se întoarce să participe la Revoluţia Rusă din 1905. În martie 1917, s-a înscris în partidul bolşevicilor. Devotamentul pentru cauza comunistă şi inflexibilitatea lui tâmpă i-au adus porecla de ”Felix cel de Fier”.

Considerându-l un ”erou revoluţionar”, Lenin l-a însărcinat pe Dzerjinski să se ocupe de organizarea unei forţe care să lupte cu ameninţările politice interne. Aşa a apărut sinistra CEKA, strămoaşa nu mai puţin sinistrului NKVD.

Astfel, pe 20 decembrie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului a înfiinţat oficial VECEKA, acronimul rusesc pentru Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei. Speculei şi Abuzului de Putere, pe scurt CEKA. Instituţia a primit foarte multe resurse şi îi urmărea fără cruţare pe cei desemnaţi ca ”elemente contrarevoluţionare”.

Odată cu extinderea războiului civil din Rusia, ”Felix” a organizat trupe interne de securitate care să întărească autoritatea CEKA. Lenin i-a dat acestei poliţii politice puteri nelimitate împotriva opoziţiei. Dzerjinski a fost întemeietorul şi primul conducător al CEKA. În anii 1921-1924, el a fost ministru al Afacerilor Interne, şeful CEKA/GPU/OGPU, ministrul Comunicaţiilor şi şeful Sovietului Suprem Unional al Economiei Naţionale.

Imaginea şi numele lui Dzerjinski au fost folosite cu intensă neruşinare în KGB şi URSS, precum şi în statele satelite. Şase oraşe au primit numele lui, la fel şi numeroase instituţii. I s-au ridicat o droaie de monumente, cel mai cunoscut fiind cel din Piaţa Liubianka, în faţa sediului central al KGB. În acelaşi timp, ”Felix” a fost eroul a numeroase bancuri sovietice, în care de cele mai multe ori apărea alături de Lenin, fiind considerat un prostănac şi limitat. Direct sau indirect, Dzerjinski este autorul a milioane de condamnări la închisoare, la lagăr şi la moarte.

Un alt kaghebist zelos a fost Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk. Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda. S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice. Astfel, în 1920 era deja în conducerea CEKA, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.

Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca, atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia lui nominală. Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD. A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor facţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

Iagoda a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată. În septembrie 1936, a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afaceri interne, ”întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării grupului troţkisto-zinovievist”. A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni.

Ajuns de blestemele celor condamnaţi la ordinul său, Iagoda a fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în ”Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.

”Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri ”ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov!

În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii privind ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Germania, precum şi de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine!

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile! Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru ”comiterea unor crime de stat extrem de grave (...), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”. Execuţia lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.

Cel ce avea să dea numele de Ejovşcina perioadei Marii Epurări din URSS, Nikolai Ivanovici Ejov, s-a născut în 1895 la Sankt Petersburg, şi a absolvit numai cursurile şcolii elementare. Încorporat în armata ţaristă, s-a alăturat bolşevicilor pe 5 mai 1917, cu doar câteva luni înainte de declanşarea Revoluţiei din Octombrie. În vremea războiului civil rus a luptat în rândurile Armatei Roşii, iar după februarie 1922 a lucrat în sistemul politic, mai mult ca secretar al diferitelor comitete regionale ale Partidului Comunist.

Ejov a urcat rapid în ierarhia sovietică, până ce, în anul 1935, a ajuns secretar al CC al PCUS. Din 1935 până în 1939 a fost şi preşedintele Comisiei Centrale de Control a PCUS. A fost unul dintre cei mai credincioşi susţinători ai lui Stalin. Într-un articol din 1935 a scris că opoziţia politică duce în mod obligatoriu în cele din urmă la violenţă şi terorism, anunţând astfel una dintre bazele ideologice ale epurărilor care au urmat.

Însărcinat de Stalin cu controlul NKVD încă din anii 1935-1936, Ejov îi va succeda lui Iagoda în calitate de comisar al poporului pentru afacerile interne al URSS, adică şef al NKVD, fiind ales şi membru plin al CC al PCUS. În timpul lui, epurările au atins punctul culminant, NKVD procedând la lichidarea a numeroşi lideri politici şi oameni de stat la nivel unional sau republican, a unor conducători militari, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti etc. cărora li s-au intentat procese sub acuzaţii evident false. Aproape jumătate dintre şefii partidului şi ai armatei au fost trimişi în închisori sau în faţa plutoanelor de execuţie, alături de cetăţeni obişnuiţi, bănuiţi de ”disidenţă” ori ”sabotaj”.

Însă, pe 8 decembrie 1938, Ejov a fost ”eliberat din funcţie la cerere”, iar în locul său ca şef al NKVD a fost numit Lavrenti Beria. Adoptarea de către CC al PCUS şi Sovietul Comisarilor Poporului al URSS, pe 17 noiembrie 1938, a hotărârilor ”Cu privire la arestări, despre supravegherea de către procuratură şi efectuarea anchetei” şi ”Recrutarea unor oameni cinstiţi pentru munca în organe” şi, ulterior, înlăturarea lui Ejov au vrut să creeze, şi chiar au creat pentru o vreme, impresia că Stalin era străin de situaţie şi condamna asemenea metode.

În fapt, represiunile au continuat cu mult zel şi sub conducerea lui Beria. Pe 3 martie 1939, Ejov a fost demis din posturile din CC al PCUS, iar pe 10 aprilie acelaşi an, a fost arestat şi judecat pentru mai multe capete de acuzare, printre care spionaj şi trădare, inclusiv pentru tentativă de asasinare a lui Stalin şi pentru homosexualitate.

Ejov a fost deţinut în închisoarea Suhanova de lângă Moscova, unde erau plasaţi ”duşmanii deosebit de periculoşi ai poporului”. A fost împuşcat în 1940. El nu a fost niciodată reabilitat, ca urmare a rolului său important în timpul Marii Epurări.

Până la moartea lui, Stalin a fost considerat bunul şi marele ”tătuc al popoarelor”, deşi era clar că atât el cât şi slugoii lui erau nebuni de maximă periculozitate. Setea de sânge a bolşevicilor nu a fost potolită nici de ruşi, unii chiar tovarăşi cu ei, nici de alţi etnici sovietici, ci a fost extinsă şi asupra balticilor, asupra românilor din Nordul Bucovinei şi din Basarabia, şi asupra tuturor popoarelor cărora le-au impus comunismul.

Numai moartea a putut să-i oprească pe acei asasini. Ce motive vor fi având oare ”nostalgicii” din zilele noastre să-i regrete?

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-v---188663

Istoria comunismului (IV)

Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin

provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.

Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist.

Activităţile lui antiguvernamentale l-au condus spre Partidul Social-Democrat al Muncitorilor, organizaţie marxistă, care, în 1903, s-a divizat în două grupări: menşevicii, conduşi de Plehanov, şi bolşevicii, conduşi de Lenin. Din 1899, anul exmatriculării din Seminar şi până la revoluţia din 1917, Stalin a fost un acolit devotat lui Lenin. A strâns fonduri pentru bolşevici, prin jafuri armate, atacând oficii poştale, bănci şi trenuri.

Pentru toate acestea, până în 1917 Stalin a fost arestat de opt ori şi condamnat la diferite perioade de închisoare şi exil. În timpul Primului Război Mondial, s-a aflat în exil în Siberia, de unde s-a reîntors la Petrograd în martie 1917, beneficiind de amnistia pentru deţinuţii politici care a urmat revoluţiei din februarie. Aşadar, n-a jucat niciun rol în război, nici în cadrul revoluţiei din februarie, dar fervoarea lui pentru cauza bolşevică îl ridicase deja în ochii lui Lenin, impresionându-l şi prin spiritul de obedienţă.

Nici la 25 octombrie 1917 Stalin nu pare a se fi implicat prea tare în evenimente, dar propaganda oficială ulterioară avea să-i atribuie un rol fundamental, alături de Lenin, în lovitura de stat botezată ”Marea Revoluţie din Octombrie”. În vremea războiului civil (1918 – 1921) a fost organizatorul comunist al întregii zone a Caucazului. Cu acest prilej, au apărut primele neînţelegeri cu Troţki, comisarul bolşevic de război, şi acesta avid de putere.

Stalin devenise şi secretar general al Partidului Comunist (Bolşevic), o funcţie nu prea însemnată pe atunci, dar făcută de el în timp cea mai importantă. În atmosfera incertă care i-a urmat morţii lui Lenin, în 1924, Stalin s-a folosit cu mare abilitate de împrejurările norocoase care l-au ajutat să-şi promoveze ambiţiile personale. Viclenia lui înnăscută şi tenacea perseverenţă, precum şi asumarea unor sarcini administrative laborioase, plictisitoare pentru alţii, l-au propulsat destul de repede în vârful puterii.

Funcţiile obţinute de Stalin s-au dovedit de mare ajutor în acapararea conducerii absolute: comisar al poporului pentru naţionalităţi, în 1917; ofiţer de legătură între Politburo şi Orgburo, în 1919; director al Inspectoratului Comunist, în 1922.

Ca secretar general, el era omul de legătură vital, cu acces la dosarele tuturor membrilor de partid, cu care mai târziu i-a şantajat sau i-a trimis în faţa plutonului de execuţie pe toţi cei care i se păreau că-i stau în cale. La început, menşevicii îl descriau ca pe ”o plagă întunecată”, iar Troţki îl numea ”eminentă mediocritate”.

Obţinând atâtea posturi în partid, Stalin şi-a folosit autoritatea pentru a-şi plasa propriii susţinători în poziţii cheie. Apoi, de la 300.000 de membri, câţi avea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în 1922, s-a ajuns la aproape 600.000 în 1925; noii aderenţi erau în mare majoritate inculţi şi fără experienţă politică, iar loialitatea lor faţă de Stalin, care i-a admis de la început în rândul cadrelor de conducere, era absolută.

Pentru succesiunea la conducerea partidului bolşevic, în Rusia au ajuns să se confrunte două tabere. De o parte era cea a evreului Lev Davidovici Bronstein, cu pseudonimul Troţki, care era adeptul revoluţiei mondiale şi permanente, considerând că URSS trebuie să facă totul pentru extinderea ei în lume; de cealaltă parte era a georgianului Iosif Visarionovici Djugaşvili, cu pseudonimul Stalin, care în rusă înseamnă ”de oţel”, el fiind adeptul construirii ”socialismului într-o singură ţară”.

În câţiva ani, Stalin l-a înlăturat pe duşmanul principal, Troţki, după cum avea să-i înlăture şi pe aliaţii temporari. Devenind stăpân absolut al partidului şi al ţării, Stalin controla întreaga societate cu ajutorul poliţiei politice. El a consolidat monopolul partidului comunist în Uniunea Sovietică, a iniţiat industrializarea şi colectivizarea forţată, în special ultima dovedindu-se o experienţă îngrozitoare pentru o mare parte a populaţiei, ducând, de exemplu, la foametea din Ucraina, soldată cu peste şapte milioane de morţi.

Tot Stalin a extins Gulag-ul, adică sistemul concentraţionar sovietic, în care au fost trimişi alte milioane de oameni, foarte mulţi dintre ei aflându-şi acolo sfârşitul. De asemenea, ca să-şi elimine fizic rivalii din partid, a iniţiat Marea Teroare, în cadrul căreia au fost asasinaţi sute de mii de bolşevici!

Lucrurile s-au întâmplat oarecum ca în timpul Revoluţiei Franceze, când, după moartea atâtor nevinovaţi, capii ei s-au masacrat unii pe alţii, după care Napoleon a preluat cârma Franţei; numai că, după aceea, Teroarea a încetat. Marea deosebire este că, beneficiind şi el de Revoluţia Bolşevică, Stalin, ajungând în fruntea ţării, nu doar că nu a slăbit Teroarea, ci a înteţit-o, aceasta fiind politica de stat a Uniunii Sovietice până la moartea dictatorului.

Teroarea sistematică a luat o amploare deosebită din anul 1934, când Stalin a extins-o asupra întregii populaţii, inclusiv asupra colegilor şi membrilor obişnuiţi de partid. Istoricii sunt de acord că (şi) în acest caz s-a manifestat un comportament ce depăşeşte raţiunea şi logica.

Este limpede că Stalin suferea în primul rând de frică. Pe cât de mult şi-a îngrozit el supuşii, pe atât era şi el de speriat. Nimeni nu era în siguranţă, toţi erau suspecţi. Epurările au devenit o condiţie permanentă a vieţii politice sovietice. Astfel, în 1934, au fost arestate şi executate un milion de persoane, îndeosebi din Moscova şi din Leningrad.

Până în anul 1937, 17-18 milioane de oameni au fost transportaţi în lagăre de muncă şi 10 milioane dintre ei au murit acolo. Până în anul 1939, aproximativ 10 milioane de persoane au fost reprimate, dintre care un milion au fost împuşcate şi aproape două milioane au murit în lagăre.

În 1940, ocuparea Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Basarabiei şi Bucovinei a avut drept rezultat deportarea a două milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi au murit. În 1941, deportarea diferitelor grupuri naţionale, incluzând germani, cehi, tătari din Crimeea, ceceni etc., a dus la moartea unui milion de oameni din cele trei milioane de deportaţi.

În anii 1944-1946, ”scenariul” returnării prizonierilor de război şi a celor aflaţi sub ocupaţie germană a dus la transportarea a 10 milioane de oameni în lagăre de muncă forţată; aproximativ şase milioane dintre ai au murit în captivitate. Între 1947 şi 1953, a mai murit un milion de oameni, în diversele epurări şi represiuni din timpul ultimilor şase ani ai vieţii lui Stalin.

Epurările au fost neobişnuit de excesive şi brutale şi desfid orice logică. Poate că Stalin va fi avut şi motive reale să se teamă de opoziţie, dar suspiciunile sale dezvăluie o adâncă iraţionalitate ducând până la paranoia. A doua lui soţie, Nadejda Aliluieva, s-a sinucis încă din 1932.

Însăşi fiica lui Stalin, Svetlana Aliluieva, dă de înţeles că acesta nu era în toate minţile: ”Cu cât îmbătrânea, tata începea să se simtă singur. Era atât de izolat faţă de oricine, încât părea să trăiască în vid. Nu avea un suflet cu care să poată vorbi. Era sistemul în care devenise propriul său prizonier şi în care el era constrâns la singurătate şi lipsa unui tovarăş”.

Este îngrozitor că destinele a sute de milioane de oameni au depins de un dement atotoputernic şi rău cum a fost Stalin. Dar şi mai îngrozitor e că şi astăzi este considerat un geniu politic şi un erou, uneori chiar de urmaşii victimelor directe. Cine a zis că nebunia nu e molipsitoare?

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-iv---188521

Istoria comunismului (III)

Teroriştii, la putere

Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului

al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.

Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor.

Menşevicii, a căror denumire înseamnă în rusă ”minoritari”, credeau că ţara nu este încă pregătită pentru o preluare a puterii de către proletariat, pe când bolşevicii, a căror denumire în rusă înseamnă ”majoritari”, dimpotrivă, erau pentru acapararea totală şi pe cale violentă a puterii.

Liderul bolşevicilor era Vladimir Ilici Ulianov, care-şi luase pseudonimul Lenin. El afirma că bolşevicii sunt un ”partid de avangardă al clasei muncitoare”, constituit din revoluţionari de profesie, care, pentru preluarea puterii, trebuiau să acţioneze subversiv, conspirativ.

Dezastrele produse de Primul Război Mondial au dus la mari tulburări în Rusia, în urma cărora a avut loc Revoluţia din Februarie 1917 iar ţarul Nikolai al II-lea a fost obligat să abdice. Printr-o lovitură de stat, în noaptea de 24-25 octombrie/ 6-7 noiembrie 1917, bolşevicii, sub conducerea lui Lenin, au preluat puterea cu forţa de la guvernul provizoriu al lui Aleksandr Kerenski.

În istoriografia sovietică, evenimentul a fost descris ca un mare asalt al poporului rus asupra Palatului de Iarnă, reşedinţa foştilor ţari. În realitate, acest palat era apărat doar de câţiva cazaci, de un ”batalion de femei” şi de elevi ai unei şcoli militare, fiindcă premierul Kerenski trimisese pe front trupele care trebuiau să apere Petrogradul, capitala Rusiei de atunci.

Acţiunea asupra Palatului de Iarnă, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistenţă minimă, cei mai mulţi locuitori din Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziare! Totuşi, la scurt timp, în noiembrie 1917, au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, care au fost câştigate de socialiştii revoluţionari, cu 380 de locuri. Bolşevicii au obţinut numai 168, pierzând clar aceste alegeri.

Aceiaşi bolşevici nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor, şi pe 5/18 ianuarie 1918, sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forţa Adunarea Constituantă. Acest act a fost una din scânteile care au condus ulterior la îndelungatul război civil (1918 – 1920) dintre bolşevici şi adversarii lor socialişti, menşevici şi ţarişti, ultimii fiind numiţi ”ruşii albi”.

Vladimir Ilici Lenin (1870 – 1924) a fost unul dintre cei mai mari terorişti ruşi, îndoctrinat din tinereţe cu idei marxiste. Pseudonimul lui, a cărui provenienţă nu a explicat-o niciodată, vine de la faptul că numele său de familie, Ulianov, sugerează rus. lian(i) ”lene; delăsare; trândăveală”, pe când Lenin, prin anagramare, s-ar putea citi ‘Ne’nil, dialectal ”Nemilosul”, sau, din genitivul Lenina, Ne-leani ”Ne-leneş”.

În mai 1887, fratele său mai mare, Aleksandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, pentru participarea la un complot vizând asasinarea ţarului Aleksandr al III-lea, ceea ce l-a radicalizat pe Vladimir Ilici. Lenin n-a lucrat nici măcar o singură zi în viaţa lui, nici în Rusia, nici în exil, având totuşi mereu fonduri financiare.

Cercetătorii au constatat că banii liderului comunist proveneau din cotizaţiile de partid, din donaţii particulare, şi mai ales din delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor, fapte denumite de tâlharii marxişti ”exproprieri revoluţionare”.

Cea mai cunoscută astfel de ”expropriere” rămâne atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907, în Piaţa Erevan, din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o bandă condusă de I. V. Stalin. Din cotizaţii, donaţii şi furturi, a fost constituit un fond special, la care Lenin nu a renunţat nici în anii exilului şi nici după victoria Revoluţiei Bolşevice, acest fapt fiind unul dintre motivele pentru care au eşuat timidele încercări de reunificare a menşevicilor şi bolşevicilor.

S-au descoperit şi documente secrete care demonstrează că Lenin a revenit în Rusia, ca să pregătească Revoluţia din Octombrie, sponsorizat de serviciile secrete ale Germaniei, care vroiau să neutralizeze Rusia în timpul Primului Război Mondial.

Spre a nu fi demascat că, orbit de ură, şi-a trădat ţara, Lenin şi-a convins guvernul bolşevic să ceară pacea separată cu Germania, la 22 decembrie 1917, şi să semneze Pacea de la Brest-Litovsk, total defavorabilă Rusiei, alt motiv care i-a înfuriat pe menşevici şi pe ”albi”.

Pornit pe crime dintre cele mai oribile, acest bolnav mintal a ordonat asasinarea întregii familii imperiale, la 17 iulie 1918. Indiferent de vinovăţia ţarului şi a ţarinei, copiii lor nu au avut nicio vină, iar asasinatul nu are nicio scuză, indiferent de evenimentele care se întâmplă într-o revoluţie.

Cum se ştie, războiul civil din Rusia s-a încheiat cu victoria bolşevicilor, punându-se astfel bazele Uniunii Sovietice, proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea ei din anul 1991. Încă din timpul războiului civil, Lenin şi acoliţii săi şi-au creat instrumentele care să le asigure puterea: au întemeiat o birocraţie controlată de partid, şi-au subordonat sindicatele, au suprimat libertatea presei, au interzis activitatea celorlalte partide, au creat o poliţie politică – sinistra CEKA, şi au instaurat teroarea ca instrument de guvernare.

Lovit de demenţă galopantă, Lenin a murit în anul 1924, fiind mumificat şi expus într-un mausoleu, în faţa Kremlinului, unde se află şi astăzi. Cel care avea să instaureze o şi mai mare teroare în Uniunea Sovietică, apoi şi în alte ţări devenite comuniste cu forţa, a fost alt nebun furios, Iosif Visarionovici Stalin.

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-iii---188431