Credinţa, condiţie primordială a purificării

Duminica a noua după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea

furtunii)     

Credinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor.“ Astfel, „binele, fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei“. Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată(1).

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci, prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinţei, care însă nu-l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credinţa ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul că omul şi-a dat contribuţia lui.

Deci, înainte de a porni pe drumul purificării, e necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă (2). Credinţa însă, fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu se poate întări decât începând să mă gândesc mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de reflecţie filosofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele şi Care mă poate ajuta în insuficienţele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează, sau se întreţine, prin câte o scurtă şi deasă pomenire a Lui, făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El. Câte un asemenea cuvânt ne concentrează gândurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a făcut El pentru noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta şi acum.

Iată de ce considerăm că Centuria lui Calist şi Ignatie a procedat foarte just aşezând la începutul întregului urcuş duhovnicesc credinţa ca dar al harului şi pomenirea numelui lui Iisus Hristos. „Începutul oricărei lucrări plăcute lui Dumnezeu este chemarea cu credinţă a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, odată ce El însuşi a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“ (In. 14, 9). De aceea, toţi marii dascăli ai ascezei au învăţat că, înainte de orice altă lucrare şi preocupare bună, toţi, şi mai ales cei ce voiesc să intre în stadiul liniştei îndumnezeitoare şi să se consacre lui Dumnezeu, trebuie să se roage în Domnul şi să ceară de la El mila, fără să se îndoiască; „iar preasfântul şi preadulcele Lui nume să-l aibă ca obiect nelipsit de lucru şi de meditaţie şi să-l poarte neîncetat şi în inimă, şi în minte, şi pe buze, şi în el, şi cu el să respire, să trăiască, să doarmă, să vegheze, să se mişte, să mănânce“ (3).

Desigur, nu dintr-odată se poate ajunge la o asemenea pomenire continuă a lui Dumnezeu şi în special a numelui lui Iisus. Nici nu e bine să se ajungă prea repede, căci s-ar săvârşi atunci prea automat această pomenire. Ci e bine ca această pomenire a lui Iisus să se îndesească treptat, pe măsura obişnuirii sufletului cu concentrarea în gândul la Dumnezeu, cu creşterea lui în credinţă şi în dragoste de Dumnezeu. Dar e bine ca, chiar de la început, să se facă mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr-un nume oarecare („Doamne“, „Iisuse“), sau chiar şi numai printr-o concentrare a gândului la un astfel de nume, într-un moment de strâmtorare, sau de odihnă, pe drum sau la lucru.

Necesitatea credinţei ca primă treaptă a urcuşului duhovnicesc rezultă însă şi din felul patimilor de a se stârni. Am văzut că momentul decisiv în stârnirea patimilor este alunecarea raţiunii din poziţia ei firească, atrasă de apariţia unei pofte trezite în conştiinţă. În acel moment, pofta, sau afectul nevinovat, capătă putere şi devine condamnabilă. Păcatul începe de fiecare dată printr-o cădere a raţiunii, printr-o cădere din adevăr, prin lunecarea ei pe un drum rătăcit (4) şi printr-o uitare a rostului ei (5). Deci, aici trebuie adusă prima întărire, la primul post pe care-l cucereşte inamicul. Trebuie întărită adică raţiunea, ca să reziste. Această întărire se face prin credinţă. Credinţa statorniceşte raţiunea într-o atitudine intelectuală (6), într-o concepţie de viaţă. Desigur, credinţa nu e, cel puţin la început, o evidenţă intelectuală care convinge raţiunea printr-o stringenţă de ordin exclusiv gnoseologic. Ea se însuşeşte în mare parte şi prin voinţă, şi ca atare este o virtute. Ea are un dublu aspect: intelectual şi voluntar.

Pe de o parte, e o concepţie, un punct de vedere, pe de alta, e un act de voinţă. E o sinteză intelectual-voliţională. Dar nici alunecarea raţiunii nu e un act pur intelectual, ci şi unul voluntar. Nici raţiunea nu s-a dat de partea poftei pentru că s-a convins prin temeiuri pur intelectuale de adevărul reprezentat de ea, ci a făcut aceasta dintr-o slăbire a voinţei, prefăcându-se mai mult că e convinsă pe cale intelectuală decât fiind cu adevărat convinsă. Prin urmare, şi în readucerea raţiunii la fermitatea de la început nu e necesar, sau cel puţin nu e îndestulător, un act pur intelectual, care să o convingă simplu de greşeala ei de judecată, ci şi de un ajutor moral. Precum raţiunea a căzut pentru că a voit să cadă, aşa se fixează acum prin credinţă, pentru că vrea să se fixeze. Căderea e un act intelectual-voluntar; remedierea ei tot prin asemenea acte trebuie să se facă. Desigur, accentuând voinţa în actul credinţei, nu voim să spunem că credinţa nu cuprinde şi o anumită evidenţă. Ea nu e o atitudine intelectuală în funcţie exclusiv de voinţă. Un teolog catolic spune: „În lumina credinţei, aceleaşi nume divine pe care le pronunţă filosoful primesc dimensiuni nebănuite; ele sunt aprofundate în conţinutul lor, semnificaţia lor devine analogă unei noi puteri“ (7).Conceptele referitoare la Dumnezeu, pe care le are raţiunea naturală, capătă prin credinţă o strălucire nouă, necunoscută metafizicii şi omului natural, ele seamănă cu nişte perle puse în lumina soarelui (8). Aşadar, credinţa revarsă o nouă evidenţă peste anumite adevăruri raţionale referitoare la Dumnezeu. Este o evidenţă care sporeşte treptat, încât, cu vremea, credinţa devine o vedere. Dar chiar de la început ea aduce un plus de evidenţă unor adevăruri ce le avea raţiunea, iar aceasta înseamnă totodată o fixare a raţiunii în anumite certitudini (9). Catolicismul consideră că raţiunea are certitudinea unor adevăruri divine chiar înainte de credinţă. Ortodoxia e mai puţin optimistă în aceasta; ea recunoaşte că raţiunea naturală poate desprinde din contemplarea lumii anumite adevăruri despre Dumnezeu, dar socoteşte că îi lipseşte certitudinea absolută în ele. În orice caz, plusul de evidenţă adus de credinţă trebuie să însemne şi pentru catolici un plus de certitudine, un plus de tărie în hotărârea de a sta pe lângă aceste adevăruri.

De unde vine acest plus? Chiar dacă ar însemna o sporire a evidenţei raţionale, el nu provine din puterile ei, ci de sus (de la Dumnezeu - n.r.). Ortodoxia aplică aici doctrina sa despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o lumină în minte. De aceea am spus că nu depinde credinţa numai de voinţă, ci ea este uşurată şi prin evidenţa ei intrinsecă, şi prin puterea de sus care aduce această evidenţă, sau atinge puterile spiritului nostru ca să sesizeze realitatea lui Dumnezeu. Dar trebuind să fie sesizată prin puterile noastre, ele trebuie să facă şi un efort, chiar dacă el e înlesnit de înrâurirea dumnezeiască. De aceea e necesară şi voinţa: nu pentru a crea această evidenţă, ci pentru a o scoate în relief. Prin lenea voluntară a raţiunii, ea s-a întunecat; prin silinţa voluntară a raţiunii, ajutată să învingă lenea de către harul divin, se luminează iarăşi. Pe de o parte, în credinţă e un element de întărire a voinţei şi a raţiunii, de stimulare a lor, pe de alta, voinţa contribuie la reliefarea evidenţei din credinţa propusă de har. Una creşte prin alta în mod reciproc. Ascunzându-Se din faţa omului, Dumnezeu îl stimulează prin oarecare presiune să-L caute; iar căutat, Se descoperă în parte ca să stimuleze şi mai mult pe om. El pune în lucrare voinţa noastră, dar fără această voinţă nu ni Se descoperă.

Credinţa creşte cu vremea la o evidenţă atotluminoasă. Dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile. Căci prin acestea arătăm că simţim pe Dumnezeu şi ne deschidem şi mai mult Lui. Aceasta înseamnă că e prezentă de la început, dar creşte prin toate virtuţile ce le dobândim ulterior. De altfel, fiecare virtute, odată dobândită, nu se mai pierde dacă persistăm pe drumul ascendent al vieţii creştine duhovniceşti, ci rămâne şi după ce se nasc din ea virtuţile următoare, crescând şi primind modificări calitative superioare, sub înrâurirea noilor virtuţi, pentru a se coordona cu acelea.

Credinţa e prima virtute cu care pornim la drum. E pârâiaşul căruia i se adaugă pe urmă pârâiaşele altor virtuţi, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător şi de neîntors al unei vieţi total virtuoase. Astfel în iubire adună ea toate virtuţile (10). Între timp credinţa, fără să se piardă, a câştigat treptat în evidenţă, devenind în faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu, precum şi iubirea este contemplare (11).

Dar credinţa nu putea fi de la început cunoaştere propriu-zisă. De la starea primordială la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lungă, pentru eliberarea minţii de întunecarea adusă prin patimi12. Deocamdată ne împărtăşim de o licărire şi numai pe măsură ce subţiem stratul de tină al patimilor, licărirea credinţei în întunericul în care ne aflăm la început devine lumină orbitoare. Scăparea de ignoranţa de la început sporeşte înfrânarea din frică.

*Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, partea I, Purificarea, cap. „Credinţa, condiţie primordială a purificării“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 130-136. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)

Note:

1. Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 564.

2 Centuria lui Calist şi Ignatie, cap. 8, Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 351.

3. Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 352.

4. Diadoh, op. cit., Filoc. rom., I, p. 341; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 241.

5. Desigur, sunt şi cazuri când cineva recurge la anumite acte condamnabile, asigurând pe toţi că le face împotriva convingerii, silit, pentru că e în joc viaţa lui etc. Dar şi în aceste cazuri raţiunea a trebuit să-şi aducă argumentele ei că e necesar de luat această atitudine, chiar „împotriva convingerii“, că le produce contrar adevărului. În aceste cazuri, raţiunea îşi joacă cele mai perverse roluri, argumentează „raţionalitatea“ unor acte potrivnice în mod conştient raţiunii.

6. În Centuria lui Calist şi Ignatie se spune: „Credinţa, când răsare în suflet din lumina harului, întru mărturia cugetării, sprijină inima ca să fie neîndoielnică în siguranţa nădejdii“ (Filoc. gr. cit., p. 358). Iar Diadoh (op. cit., cap. 21, 16; Filoc. rom. I, pp. 347, 345) zice despre credinţa neprogresată până la frică şi dragoste: „Cel ce crede numai, şi nu este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că o are. Căci crede cu o minte uşuratică, ce nu lucrează sub pecetea plină de slavă a dragostei“.

7. Ch. Journet, Connaissance et inconnaissance de Dieu, Fribourg, 1943, p. 96.

8. Idem, op. cit., p. 92: „La lumière, on pourrait dire la magie de la foi, en attirant dans le champ de son influence des énoncesconceptuels, telsque «Dieu est», ou «Dieu est rémunérateur», leurconfère une valeur de verité si haute quâil débouche alors dâemblée sur le dernier plan du mystère de lâexistence divine (câest la Trinité) et de Ia Providence divine (câest lâIncarnation redemptrice)“ (vezi şi pp. 97-98).

9. Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Cod. Coisl. gr. 100, ff. 183-183v; Ed. Hristou, op. cit., vol. I, p. 575; Filoc. rom., VII, p. 318 (cap. 42): „Credinţa eliberează pururea neamul nostru din toate felurile de rătăcire şi ne întemeiază în adevăr, şi adevărul în noi, şi nimenea nu ne va clinti din el, chiar de ne-ar socoti nebuni pe noi, cei ce prin credinţa cea adevărată ieşim în extazul mai presus de înţelegere şi mărturisim acest adevăr cu fapta şi cu cuvântul, nelăsându-ne purtaţi de orice vânt al învăţăturii deşarte, ci persistând în cunoştinţa cea unică şi adevărată. Credinţa, depăşind ideile născute din contemplarea făpturilor, ne-a unit pe noi cu raţiunea aşezată mai presus de toate. Credinţa nu e nebunie, ci cunoştinţă ce întrece tot raţionamentul“.

10. Sf. Maxim Mărturisitorul, Qua est. ad. Thalas., 54, sc. 3; P.G. 90, 520: „Prin femei a înţeles virtuţile al căror capăt din urmă este iubirea“ (Filoc. rom. III, p. 248).

11. Marcu Ascetul, Despre Botez, Filoc. rom., I, ed. I, p. 295: „Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte să primeşti arătarea Celui ce locuieşte în tine“. Centuria lui Calist şi Ignatie, Filoc. gr., ed. II, vol. II, pp. 358-359: „Credinţa este dublă: una este a tuturor creştinilor, în genere“. Dar nu la aceasta ne gândim, ci la „cea care răsare din lumina harului ascunsă în suflet, având mărturia înţelegerii care sprijină inima ca să fie neîndoielnică în siguranţa nădejdii ce scapă pe om de orice părere de sine; aceasta nu se arată în aceea că dăm urechilor ascultare (credinţa din auz, nota trad.), ci în aceea că vede cu ochii duhovniceşti tainele ascunse în suflet şi bogăţia dumnezeiască ascunsă, acoperită pentru ochii fiilor trupului şi descoperită în duh celor ce se ospătează la masa lui Hristos“. Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Despre lumina sfântă. Cod. Coisl. gr. 100, f. 181 v. Ed. Hristou, vol. I, p. 574, cap. 41; Filoc. rom., VII, p. 317: „De fapt credinţa noastră este o vedere mai presus de minte. Dar posedarea celor crezute e o vedere mai presus de acea vedere ce e mai presus de minte“.

12. Centuria cit., cap. 6; Filoc. gr., ed. III, vol. IV, p. 350.

Prejudecati si superstitii la Ioan Gură de Aur

Dupa casatorie, daca se nasc copii, vom vedea si aici aceeasi nebunie si multe obiceiuri care te fac sa râzi.

Intr-adevar: când vine vremea sa se puna un nume copilului, nu-i

dau un nume de sfânt, cum obisnuiau cei de demult, ci aprind lampi si le dau nume. Apoi copilului îi dau numele lampii care a tinut cel mai mult, zicând ca asa va avea viata lunga.

Iarasi, daca se întâmpla ca pruncul sa moara, si se întâmpla des, mult se mai distreaza vicleanul ca i-a înselat ca pe niste copii fara minte.

Ce sa mai spunem despre talismanele si despre clopoteii de la mâna sau despre ata rosie si celelalte, toate lucruri prostesti?

Lânga copil nu trebuie sa punem nimic altceva decât crucea care îl va apara. Astazi se pare ca-L dispretuim pe Acela Care a reusit sa întoarca la Dumnezeu lumea întreaga, Care i-a dat lovitura mortala diavolului si i-a nimicit toata puterea, în schimb, încredintam ocrotirea si siguranta copilului unei ate, unui fir sau altor asemenea talismane. Sa mai spun si ce poate fi mai de râs decât acestea?

Femeile, doicile sau servitoarele iau noroi dupa baia copilului si îi fac cu degetul un semn pe frunte, îl ung cu namol, iar daca cineva întreaba la ce foloseste, îi raspund ca alunga piaza rea, deochiul si pizma. Ca sa vezi ! Puterea namolului si puterea lutului, ce mare e! Alunga toata ostirea diavolului!

Spune-mi, tot nu va rusinati, tot nu vreti sa întelegeti odata pentru totdeauna ca acestea sunt capcanele vicleanului, ca înca de la nastere încearca sa-si vâre viclesugurile?

Si daca noroiul poate alunga deochiul, de ce nu ti-l pui tu pe frunte? Doar esti barbat în toata firea si ai mai patit-o. Pe tine te pizmuiesc ceilalti mult mai multi decât pe copil. Si de ce nu te ungi peste tot cu namol? Daca pe frunte are atâta putere, de ce nu-ti ungi tot corpul? E de tot râsul.

E o comedie diavoleasca. Nu numai ca îi face de batjocura pe cei ce se lasa înselati, dar îi si duce în iad. Daca o faceau idolatrii,, închinatorii la idoli, nu ne-am fi mirat, dar s-o faca, o asemenea urâciune, cei ce se închina crucii si se împartasesc cu Sfintele Taine si citesc si discuta lucruri atât de înalte, chiar ca e de plâns.

Dumnezeu te-a cinstit cu mir duhovnicesc si tu îl spurci pe copil cu tina?

Dumnezeu ti-a dat toata cinstea si tu te necinstesti singur?

În loc sa-ti faci pe frunte semnul crucii, care te ocroteste si te face nebiruit, tu te lepezi de toate si te cobori pâna la prostia diavoleasca?

Chiar daca unii socotesc ca toate acestea sunt neînsemnate, sa afle ca sunt pricina de mari rele si necazuri si ca nici sfântul apostol Pavel nu a crezut potrivit sa treaca cu vederea lucrurile mici.

Spune-mi, cum îl dai pe copil în mâinile preotului? Cum ai pretentia sa fie însemnat cu semnul crucii pe frunte de mâna preotului când tu mai înainte l-ai mânjit cu tina?

Nu, nu faceti asta, fratilor! Înca de când se naste, sa aparati copilul cu armele duhovnicesti si sa-l învatati sa-si faca singur, cu mânuta lui, pe frunte semnul crucii si pâna va putea el singur, faceti-l voi.

(Omilia a XII-a la Epistola I catre Corinteni)

Despre muncă la Ioan Gură de Aur

Obârşia multor rele stă în aceea că mulţi oameni cred că-i mai

bine să-şi “deturneze”, de ruşine, profesia.

Ori Sfântul Pavel însuşi, nu se ruşina să mânuiască cuţitul şi să coase pieile; ba chiar se lăuda cu asta, când veneau la el bărbaţi mari şi cu faimă. Nu numai că nu se ruşina, dar în epistolele sale, ca pe un stâlp de bronz, şi-a arătat îndeletnicirea. Ceea ce învăţase la începutul vieţii lui, a urmat să facă, cu toate că fusese răpit în paradis, unde  avusese tainice vorbiri cu Dumnezeu.

Şi noi, care nu facem cât tălpile încălţămintei lui, ne ruşinăm de ceea ce el era atât de mândru! In fiecare zi păcătuim şi nu ne întoarcem – şi-n aceasta nu vedem nimic ruşinos – iar ca să ne scoatem hrana dintr-o cuviincioasă muncă, iată de ce ne este ruşine şi fugim ca de o nelegiuire!

Spune-ţi-mi: în ce v-aţi pus nădejdea că veţi fi mântuiţi?

Să ne ruşinăm dacă păcătuim, dacă supărăm pe Dumnezeu, dacă facem un lucru neîngăduit.

Fiecare să se mândrească cu meşteşugul său, cu munca sa. Prin muncă, vom goni lesne din duhul nostru gândurile vinovate, vom veni degrabă în ajutorul celor lipsiţi şi vom împlini porunca Domnului Hristos, când spune: “E mai mare fericire să dai decât să primeşti”…

Despre deznădejde şi nepăsare la Ioan Gură de Aur

În viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare.

Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.

Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). Asemănarea diavolului cu un fulger vădeşte lumina pe care o avea el mai înainte şi cât de mare şi puternică a fost căderea lui.

Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe când vameşul, pentru că nu a deznădăjduit,  s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului.

Vrei să-ţi arăt cum o cetate întreagă s-a mântuit? Oraşul ninivitenilor a aflat mântuirea pentru că nu a deznădăjduit. Cu toate că hotărârea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4), oamenii nu şi-au pierdut nădejdea şi îndrăzneala. Şi aceasta, cu toate că Dumnezeu nu le-a spus că se vor mântui dacă se pocăiesc. Să luăm şi noi exemplu de la aceşti oameni, şi chiar şi atunci când auzim de la Dumnezeu cuvinte de osândă, să nu ne pierdem nădejdea, ci să ne pocăim.

Ştiind toate acestea, să nu deznădăjduim. Nici o armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea. Tocmai de aceea el nu este atât de mulţumit când păcătuim, ca atunci când deznădăjduim. Apostolul Pavel ştia bine lucrul acesta. Astfel, când un creştin din Corint a căzut în desfrânare, le-a scris corintenilor: Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte (1 Cor. 5, 1). Nu a spus „cum nici între neamuri nu se îndrăzneşte”, ci cum nici între neamuri nu se pomeneşte, Adică: „ceea ce neamurile nici măcar nu îndrăznesc să numească, voi aţi îndrăznit să faceţi”. Şi continuă: Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela că este semeţ, ci lăsându-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sănătoşi, aşa cum fac doctorii, care îi lasă pe bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele lor. Şi ei erau vinovaţi pentru păcatul aceluia, pentru că nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat. Apostolul arată că păcatul este al tuturor, pentru ca în felul acesta, rana să se vindece mai uşor. Este rău ca omul să păcătuiască, dar mai rău este să se laude cu păcatul său. Căci dacă mândria îl păgubeşte pe cel virtuos, lipsindu-l de roadele virtuţilor sale, cu atât mai mult îl păgubeşte pe cel păcătos, care se laudă cu păcatul său, făcând ca vina sa să fie mai mare. De aceea spune Domnul: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

Dacă cei care ţin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriţi, cu atât mai mult cel păcătos trebuie să-şi zdrobească inima, să plângă şi să se socotească pe sine mai prejos decât toţi. De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor: …în loc mai degrabă să vă fi întristat.

„Ce zici? Altul să păcătuiască şi mie să-mi pară rău?” Da. Pentru că suntem legaţi unul de celălalt la fel ca mădularele unui trup. Ce se întâmplă cu trupul? Atunci când piciorul este rănit, vedem că şi capul se apleacă asupra piciorului. Ce are omul mai de preţ decât capul? Şi totuşi, la vreme de nenorocire, nu socoteşte valoarea sa. Aşa să faci şi tu. Ce spune Apostolul Pavel? Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng (Rom. 12, 15). De aceea le scrie corintenilor: Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă (1 Cor. 5, 2). Nu spune: „în loc să fi încercat”, ci în loc să vă fi întristat, ca şi cum ar fi căzut peste cetate vreo boală contagioasă, voind prin acest lucru să zică: este nevoie de rugăciune şi de spovedanie, ca să se îndepărteze boala din cetate.

Vezi cât de mult i-a înspăimântat? Pentru că aceştia credeau că răul se opreşte la cel care a păcătuit, el le-a spus: Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura? (1 Cor. 5, 6). Ce înseamnă asta? Că dacă răul îşi urmează cursul, atunci el va atinge şi alte mădulare ale trupului. Trebuie, aşadar, să fiţi cu mare băgare de seamă la relele dintre voi. Să nu-mi spuneţi că numai unul a păcătuit, pentru că păcatul seamănă cu rana care a putrezit, iar putreziciunea se răspândeşte încet-încet la tot trupul. Atunci când o casă ia foc, toţi vecinii aleargă să ajute la stingerea focului, pentru ca văpaia să nu se răspândească şi la casele lor. Aşa le spune şi Apostolul Pavel corintenilor: Este foc! Să mergem să îl stingem înainte să se răspândească în toată Biserica. Iar dacă nu îţi pasă de păcat, deoarece, chipurile, a fost săvârşit de altcineva, nu faci bine, pentru că cel care a păcătuit nu este un străin. El este mădular al trupului Bisericii. Fii cu multă băgare de seamă! Dacă nu îţi pasă, va veni vremea să se răspândească răul şi la tine. De aceea, dacă nu te îngrijeşti de fratele tău, măcar îngrijeşte-te pentru tine. Pune stăvilar bolii, împiedică răspândirea ei.

Acestea şi multe altele le-a spus Apostolul. Şi  le-a poruncit ca pe păcătos să-l dea diavolului (1 Cor. 5, 5-7). Însă acesta s-a pocăit şi s-a îndreptat. Într-o altă Epistolă de-a sa, Apostolul Pavel le scrie creştinilor din Corint: Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de către cei mai mulţi. Aşa încât voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta. De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea (2 Cor. 2, 6-8). Dacă la început l-a înfăţişat ca pe un duşman primejdios al tuturor, l-a alungat din turmă şi l-a tăiat din trup, iată cum încearcă acum să îl lege din noi la trup. Apostolul îi îndeamnă pe corinteni să-l primească înapoi cu multă dragoste, ca astfel, să se vindece rana alungării sale de mai înainte.

Dar, oare, Apostolul nu l-a dat satanei? Da, dar nu pentru a rămâne de-a pururi în mâinile acestuia, ci tocmai ca să scape din strânsoarea lui. Vezi că Pavel se temea de arma diavolului, care este deznădejdea? După ce a spus: să întăriţi în el dragostea, a adăugat: …ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta   (2 Cor. 2, 7).

Dacă oaia se află în gura lupului, să o tragem înapoi, înainte ca lupul să o înghită. Dacă barca este primejduită de furtună, să o salvăm înainte să se scufunde. Căci aşa cum barca se scufundă atunci când sunt valuri mari, la fel şi sufletul se îneacă în valurile tristeţii dacă nu este cineva pe aproape care să-i ofere ajutor. Chiar şi tristeţea mântuitoare, pe care o simţim pentru păcatele noastre, poate să ne distrugă dacă este prea mare.

Pavel, cunoscând ce a făcut diavolul cu Iuda, s-a temut ca nu cumva să se întâmple şi aici acelaşi lucru. Iuda şi-a dat seama de păcatul său şi l-a mărturisit: Am greşit vânzând sânge nevinovat (Matei 27, 4). Diavolul a auzit aceste cuvinte şi a înţeles că Iuda se apropie de drumul pocăinţei şi al mântuirii şi s-a temut. S-a gândit: „Domnul lui este iubitor de oameni. Când era aproape să fie vândut, Hristos a lăcrimat pentru el şi a încercat în tot felul să-l facă să-şi schimbe gândul. D-apoi acum, că este gata să se pocăiască, nu îl va primi, oare, la El? Doar pentru acest lucru a venit să Se răstignească”. Ce a făcut atunci diavolul? L-a tulburat şi i-a întunecat mintea cu tristeţe. S-a ţinut de el până ce l-a făcut să se spânzure şi să plece astfel din această lume înainte să apuce să se pocăiască. Dacă trăia, putea şi el să se mântuiască, la fel ca cei care L-au răstignit pe Hristos. Dacă pe aceia i-a mântuit, rugându-Se pe Cruce Tatălui ceresc pentru ei, nu există nici o îndoială că şi pe cel care l-a trădat, dacă se pocăia, avea să-l primească cu dragoste. Dar, vai! Iuda s-a înecat în marea tristeţii şi a deznădejdii. Nu a făcut precum fiul risipitor din parabolă. Vă aduceţi aminte de el?

Erau doi fraţi care şi-au împărţit averea părintească. Cel mai mare a rămas acasă, alături de tatăl său, iar cel mai mic a adunat totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a cheltuit întreaga avere, ducând o viaţă desfrânată. După ce nu i-a mai rămas nimic, a început să sufere de foame (Luca 15, 11-17).

După ce nu a mai avut ce mânca, s-a gândit: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Tatăl său l-a lăsat să plece de lângă el tocmai pentru a-l învăţa ce mare este binele de a rămâne acasă, alături de el. De multe ori, atunci când Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasă să ne convingem noi înşine, din păţaniile noastre. Aşa a făcut şi cu poporul israelit. Pentru că le-a transmis atâtea prin prooroci şi nu i-a convins, i-a lăsat să înveţe pe pielea lor. Le-a spus: Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Şi aşa s-a şi întâmplat.

Aşadar, după ce fiul risipitor a învăţat pe pielea lui cât de rău este să-ţi laşi casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutăţii? Nu a răutăţii, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinţei; nu a risipirii, ci a îndreptării.

Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blândeţe: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire şi iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greşeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat şi s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalţi şi cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut şi la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat în trecut sau mai bine zis, îşi aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea şi îngăduinţa, aşa cum îi şede bine oricărui părinte. De aceea, el nu a pomenit relele săvârşite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferinţele prin care a trecut.

Aceeaşi dragoste a arătat păstorul faţă de oaia pierdută din parabola evanghelică (Luca 15, 1-7). Cu câtă râvnă a alergat să o caute, ca să o aducă din nou în turma sa! În parabola de mai înainte, fiul risipitor s-a întors singur acasă, pe când în cea a oii rătăcite, păstorul a lăsat în munţi celelalte oi şi s-a dus să caute oaia care se pierduse de turmă. Şi după ce a găsit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decât pentru celelalte. Şi iată cum a adus-o înapoi: nu a bătut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri şi s-a întors cu ea la turmă.

Ştiind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne dispreţuieşte când ne întoarcem la El, dar ne primeşte înapoi cu multă dragoste – cu mai multă dragoste decât cea pe care o arată oamenilor sporiţi în virtute –, ştiind nu numai că nu-i pedepseşte pe cei rătăciţi, dar Se duce chiar să-i caute, ca să-i aducă din nou în turmă şi Se bucură mai mult pentru ei decât pentru cei drepţi, atunci când suntem căzuţi în păcat, nu trebuie să deznădăjduim, după cum atunci când facem vreun lucru bun, nu trebuie să aveam o prea mare îndrăzneală. Când cădem, să ne pocăim, iar când săvârşim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere când lucrăm virtutea şi căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci când păcătuim şi ne cuprinde deznădejdea.

Pentru ca cel care lucrează virtutea să nu cadă în păcat, Apostolul Pavel spune: Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (1 Cor. 10, 12). De asemenea: Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Pentru a-i face să se ridice repede pe cei care au căzut, le-a zis corintenilor: Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut     (2 Cor. 12, 21).

Prin aceasta, a vrut să spună că vrednici de plâns nu sunt numai cei care păcătuiesc, cât mai ales cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Despre ei, proorocul Ieremia a zis: Oare cei ce cad nu se mai scoală, şi cei ce rătăcesc drumul nu se mai întorc?   (Ier. 8, 4). Pe aceştia, David îi îndeamnă: O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu”  (Ps. 94, 8-9).

Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/35

Care este atitudinea de ținut față de greco-

catolici? Sunt în deplină unitate cu Biserica Catolică și sunt interesați de dialogul ecumenic? Cine sunt uniații? 

   Biserica Greco-Catolică este o Biserică Catolică în toate sensurile, uneori fiind numită și Biserică Catolică de tradiție bizantină. Chiar dacă se celebrează o diferită Sf. Liturghie Euharistică (a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare), preoții poartă odăjdii liturgice diferite, în biserici se aud cântări diferite, se folosește un calendar liturgic diferit, totuși, ele se găsesc în deplină unitate cu Biserica Romano-Catolică. 

O situație analogă există cu alte Biserici orientale, care sunt în deplină comuniune canonică cu episcopul Romei, dar păstrează propria liturgie, propriul rit, calendarul, tradițiile, etc., ca de exemplu, Biserica Catolică coptă, Biserica Catolică etiopiană, Biserica melchită, Biserica maronită sau Biserica Catolică siriană de rit antiohen, Biserica Catolică caldee, Biserica siro-malabareză, Biserica siro-malabareză de rit caldeu sau, în sfârșit, Biserica Catolică armeană. 

Deoarece acestea aparțin în totalitate comunității Bisericii Catolice, cu ei nu se promovează dialogul teologic din partea Bisericii Romano-Catolice. În ciuda acestui fapt, în cadrul dialogului oficial cu Biserica Ortodoxă, a fost instituită o subcomisie pentru chestiunile privitoare la catolicii orientali de rit bizantin care se află în comuniune cu Roma. Scopul acestei subcomisii este cel de a studia problematicile prozelitismului și ale uniatismului. 

Numele de „uniați” (din latinescul unio) este dată rutenilor care, în timpul sinodului de la Brest din anul 1596 s-au exprimat pentru deplina uniune cu Roma. Acest termen este deseori folosit în sens peiorativ. La ora actuală, prin acest termen se face referință la toți creștinii orientali uniți cu Roma, având, deci, un sens mai larg dect termenul de „greco-catolic”, care-i definește exclusiv pe creștinii de tradiție bizantină în comuniune cu Roma.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/34

Ce trebuie să știm despre Biserica Ortodoxă?

Biserica Ortodoxă are o structură ierarhică. Biserica locală este reprezentată de episcop și de dieceza lui (eparhie). Toți episcopii se găsesc între ei la același nivel și fiecare dispune de puteri depline în interiorul propriei dieceze. Deciziile în materie ecleziastică sunt luate în comun de toți episcopii, în Sf. Sinod (sinodul episcopilor). Sinodul episcopilor delegă soluția chestiunilor ordinare unui sinod stabil (în Biserica Ortodoxă rusă este Sf. Sinod; în Biserica poloneză este consiliul mitropolitan), al cărui președinte este capul Bisericii (patriarh sau mitropolit). Se deosebește de ceilalți episcopi numai prin demnitate, neavând privilegii speciale.

Bisericile autocefale se bucură de autonomie deplină pe plan administrativ, în vreme ce, din punct de vedere al dreptului canonic, depind de un patriarhat. Primul loc între Bisericile autocefale este ocupat de Patriarhatul ecumenic de Constantinopol, căruia Conciliul din Calcedonia (451), i-a recunoscut al doilea loc în ierarhia episcopală creștină, după cel al Romei. De Constantinopol depind circa 5 milioane de credincioși, la care se adaugă circa 30 mii care se găsesc în Turcia. 

Profilul doctrinar

Biserica Ortodoxă se definește ca fiind plinătatea (pleroma) Tradiției, a Conciliilor și a Părinților. Aceste trei elemente constitutive subliniază și caracterul teologic și spiritual al acestei Biserici. Ca fundament al credinței ea recunoaște Sf. Scriptură și tradiția, care se exprimă în totalitate în deciziile primelor șapte concilii ecumenice și în scrierile Părinților Bisericii. În ortodoxie este viu cultul Preacuratei Fecioare Maria Neprihănită, Fecioară și Mamă a lui Dumnezeu, dar nu sunt recunoscute dogmele Neprihănitei Zămisliri și cea a Adormirii Maicii Domnului. Credincioșii ortodocși se roagă pentru răposați, dar nu împărtășesc doctrina catolică asupra Purgatoriului ca loc și foc. În privința naturii sacramentelor și asupra numărului acestora ne-am oprit în momentul analizării sacramentelor Bisericii. 

Rugăciunea liturgică

Rugăciunea liturgică a Bisericii Ortodoxe se exprimă în două tipuri de rituri: primele privesc ocazii particulare, care se verifică în funcție de dorința credincioșilor, ca de exemplu administrarea sacramentelor (exclusă fiind euharistia), sacramentalele, binecuvântările, etc; cele din urmă au un caracter de regularitate, se îndeplinesc în zile și ore bine definite: este vorba de liturgia orelor și de Sf. și Dumnezeiască Liturghie. 

Riturile care se repetă în mod regular și, în general, în fiecare zi, sunt alcătuite din două părți: prima parte constă în „ordinar”, care este stabil și invariabil; a doua parte este așa numitul „propriu”, care se schimbă în baza ciclurilor anului liturgic. În ritul bizantin, anul liturgic conține patru cicluri, care se intersectează și se suprapun reciproc, conferind rugăciunii un caracter extraordinar de variat și lipsit de monotonie: 

1. Ciclul săptămânal, care asociază fiecare zi a săptămânii de memoria unui determinat mister, de un sfânt, de un grup de sfinți: duminica este dedicată memoriei Învierii lui Cristos; lunea îngerilor; marțea și miercurea amintesc Sf. Cruce; joia se dă onoare apostolilor, taumaturgilor și episcopilor, în special al Sf. Nicolae; sâmbăta sunt amintiți toți sfinții și răposații. Maica Domnului nu este uitată niciodată, pentru că este amintită în fiecare zi în toate oficiile liturgice, în particular duminica, miercuri și vineri, în virtutea participării ei la misterul Răscumpărării.

2. Ciclul celor opt săptămâni, numit și ciclul octoihului (octoichos) , datorită celor opt tonuri ale muzicii bizantine. Seria celor opt săptămâni începe cu săptămâna Sf. Toma, care urmează după duminica Paștilor. 

3. Ciclul anual al sărbătorilor mobile reunite în jurul Paștilor. Acest ciclu cuprinde 18 săptămâni: 10 săptămâni de pregătire pentru Pași, adică perioada numită a triodului postului , și cele 8 săptămâni ale triodului înflorat , adică perioada de la Paști până la Duminica Tuturor Sfinților, care cade imediat după Rusalii.

4. Ciclul anual al sărbătorilor fixe. În ritul bizantin anul liturgic începe la 01 septembrie și se încheie la 31 august. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/33

Există numai o Biserică Ortodoxă, sau trebuie

să vorbim de mai multe Biserici Ortodoxe?

Creștinismul nu numai că s-a născut în Orient, dar acolo a ajuns și la maxima ei răspândire. Din Palestina, martorii lui Cristos au parcurs teritoriile Siriei, a Mesapotamiei, a Asiei Mici, a Africii de Nord și Orientale, a Greciei și a Romei. Foarte repede, ca rezultat al unor diverse procese teologico-culturale, s-au format cinci principale centre de tradiție liturgică, numite și rituri sau tradiții : 1. alexandrină; 2. antiohenă (siro-occidentală); 3. caldee; 4. armeană; bizantină (sau bizantino-slavă).  

Aceste rituri îmbrățișează la ora actuală toate Bisericile numite „orientale”, chiar dacă această denumire are un caracter mai degrabă istoric decât geografic, datorită faptului că enoriașii acestor Biserici sunt răspândiți în toată lumea.

Dintre aceste cinci tradiții, numai ultima, cea bizantină, poartă în mod comun numele de tradiție ortodoxă. Celelalte patru, în schimb, sunt de obicei reunite sub diferite nume: Biserici vechi orientale, Biserici ortodoxe orientale sau Biserici orientale. În literatura engleză este în uz și numele de Oriental Orthodox, pentru a o deosebi de Eastern Orthodox, folosit pentru a desemna ortodoxia bizantină. Merită, chiar dacă pe scurt, să cunoaștem una câte una fiecare din aceste tradiții. 

Așa cum indică denumirea înseși, această tradiție s-a format în cadrul mitropoliei egiptene din Alexandria, adică în cetatea cea mai importantă și mai bogată, după Roma, a Imperiului Roman. Această tradiție include unele Biserici locale:

✓ Biserica ortodoxă coptă (necalcedoniană).  Copții sunt urmașii vechilor egipteni: dovadă este însuși numele lor: Kopt este o deformare a cuvântului grecesc Aigyptos, adică Egipt. Acesta derivă la rândul lui din egipteana veche Hi-kaptah (sau Hut-ka-Ptah), care înseamnă „templul (sau sanctuarul) sufletului lui Ptah), una din divinitățile cele mai venerate ale religiei anticului Egipt. Această expresie era numele originar al Memphis-ului, prima capitală a vechiului Egipt și principalul centru de cult al acestei divinități. Deci, copt înseamnă egiptean, iar limba coptă este o continuare a limbii egiptene antice, numai schimbată din scrierea hieroglifică în cea grecească. Câteva secole mai târziu, după ce aceste regiuni au fost cucerite de arabii musulmani, populațiilor locale le-a fost impusă o altă limbă, cea arabă, și o altă credință. Din acel moment, numele de copt a început să fie asociat cu cel al locuitorilor Egiptului care păstraseră credința creștină, deși asimilaseră perfect limba arabă. Copta a devenit în schimb o limbă moartă, rămasă în uz numai în cadrul liturgiei Bisericii. 

Biserica coptă este o Biserică necalcedoniană, sau, cu alte cuvinte, monofizită, care nu a acceptat deciziile Conciliului din Calcedonia (451). Părinții conciliari învățau că în Isus sunt prezente încă de la început două naturi, cea divină și cea umană, „fără confuzie, imutabile, indivize, inseparabile, fără să dispară niciodată diferența dintre naturi din cauza uniunii lor, dar fiind salvgardată proprietatea fiecărei naturi și, concurând a forma o singură persoană și ipostas; el nu este divizat sau separat în două persoane, dar este un unic și același fiu, unul născut, Dumnezeu, Cuvânt și Domn Isus Cristos” .

Biserica coptă datorează nașterea ei activității misionare a Apostolului Marcu care, după tradiție, a fost martirizat la Alexandria în anul 68. În ciuda lipsei de probe istorice concrete, copții numără tocmai de la acest apostol succesiunea patriarhilor lor. După această numărătoare, actualul patriarh Shenuda al III-lea (născut în anul 1923 la Assiut, Egipt), este considerat al 117-lea succesor al Sf. Marcu, și este numit cu apelativul de „papă”. 

Urmând calendarul egiptean, în calendarul copt este menținută subdiviziunea în trei anotimpuri, fiecare având o durată de patru luni. Cele trei anotimpuri sunt comemorate cu rugăciuni speciale ale liturgiei copte, iar această subdiviziune este ținută și în zilele noastre de mulți țărani, care recunosc în ea diferitele anotimpuri agricole. În afară de normalele 12 luni a câte 30 zile, calendarul prevede și o lună „intercalară” la sfârșitul anului, cu durata de 5 sau 6 zile (în baza anului bisextil). Anii și lunile coincid cu cele ale calendarului etiopean, dar au nume diferite. 

Anul începe în ziua de 29 august a calendarului iulian, care de obicei coincide cu 11 septembrie a anului gregorian. Numărarea anilor pleacă de la 284, an în care a devenit împărat roman Dioclețian, a cărui împărăție a fost caracterizată de torturi și persecuții în masă a creștinilor, mai ales în Egipt. Din acest motiv, abrevierea care însoțește anul copt este: A.M (Annum Martyrum, Anul Martirilor).

Chiar în deșertul egiptean, adică în regiunile tradiției copte, a apărut viața monastică. Fondatorul ei a fost Sf. Anton Abate (cca. 250-356). este, totuși, cunoscut că deja în secolul al II-lea își făcuseră apariția primii eremiți. Însuși Anton întâlnise, pe drumul care-l ducea spre deșert, pe ultracentenarul Paul Anahoretul, care încă din tinerețe trăia în solitudine, slujindu-l pe Domnul. Cel care a codificat pentru prima dată viața monastică a fost Pahomie (cca. 292-346). Monahismul a fost o noutate semnificativă, introdusă de creștinii egipteni în viața Bisericii universale, practică adoptată succesiv și de creștinismul occidental.

În zilele noastre, Biserica coptă numără între 9 și 12 milioane de credincioși în Egipt, și între 2 și 4 milioane în diasporă. 

✓ Biserica catolică coptă. În anul 1895, Papa Leon al XIII-lea a creat provincia ecleziastică a copților catolici, la conducerea căreia a fost numit un patriarh. La ora actuală, Biserica catolică coptă numără circa 198 mii credincioși, distribuiți în șase dieceze. 

✓ Biserica ortodoxă etiopiană (necancedoniană). Mărturii ale unei tradiții etiopiene se găsesc în 1 Regi (vizita reginei Saba la Solomon), și în Faptele Apostolilor (8, 27). Această Biserică a rămas sub jurisdicția patriarhatului de Alexandria până în anul 1929, când au fost consacrați primii episcopi. În anul 1959 a obținut independență deplină. Are un patriarh propriu și numără circa 16 milioane de credincioși.

✓ Biserica catolică etiopiană. În anul 1961 a fost fondată o provincie mitropolitană cu trei dieceze, unde trăiesc circa 115 mii credincioși în comuniune cu Biserica Catolică. 

✓ Biserica greco-ortodoxă de Alexandria (calcedoniană). Copții nu sunt singura comunitate creștină prezentă la ora actuală pe teritoriul egiptean. Alexandria, cel puțin formal, este și sediul patriarhatului ortodox care ocupă al doilea loc în lista onorară a Bisericilor ortodoxe independente (autocefale). Începuturile ei, ce pot fi datate înainte de 451, sunt aceleași ale copților, pentru că până în acel an făceau parte din aceeași Biserică. În momentul în care majoritatea creștinilor egipteni a respins decretele Conciliului de la Calcedonia, la Alexandria au început să conducă patriarhi monofiziți. Împărații bizantini, care vegheau asupra ortodoxiei care ar fi garantat unitatea imperiului, au reacționat, încercând să ocupe acel scaun ecleziastic cu episcopi fideli lor, în linie cu deciziile de la Calcedonia. În decursul secolelor au existat lungi perioade în care, pe scaunul patriarhal din Alexandria au fost numai patriarhi monofiziți, în vreme ce patriarhii rămași în comuniune cu Constantinopol dețineau numai formal titlul de patriarh al Alexandriei. Scaunul lor se afla la Istambul. Numai în anul 1846 aceștia au putut să se reîntoarcă la vechiul lor scaun patriarhal. 

Tradiția antiohenă (siro-occidentală)

Antiohia, cetatea de la care-și ia numele această tradiție, se găsește în Orientul Apropiat, și a fost interesată de activitatea misionară a apostolilor. Important centru politic și cultural, influențele ei au îmbrățișat majoritatea comunității din partea orientală a Imperiului Roman, extinzându-se până în Persia. Chiar dacă cetatea gravita în orbita culturii eleniste, viața provinciei se desfășura în strâns contact cu lumea siriană. Din acest moti, și teologia, liturgia și viața spirituală aveau evidente urme ale acestei culturi. Creștinismul antiohen a fost influențat de numeroase controverse teologice, care au dat loc la nașterea a diferite Biserici. Din această tradiție fac parte Bisericile calcedoniene și cele necalcedoniene. 

✓Biserica greco-ortodoxă de Antiohia (calcedoniană). Este prezentă mai ales în Siria și Liban. Credincioșii ei și ierarhia sunt de origine semitică și vorbesc limba arabă. Numără 750 mii credincioși, din care o parte consistentă trăiește în diasporă în America și Australia. 

✓Biserica melchită sau greco-catolică (calcedoniană).  Există din 1724 și numără circa 1 milion de credincioși. Posedă un patriarhat propriu, o proprie ierarhie, congregații monastice și religioase.

✓ Biserica maronită (calcedoniană).  Este unica Biserică a tradiției siro-occidentale. Patronul maroniților este Sf. Maron, călugăr-anahoret care a trăit între anii 350-433. În jurul figurii lui carismatice s-a adunat un grup de călugări care au fondat o mănăstire la jumătatea drumului dintre Alepp și Antiohia. Chiar dacă se găsesc în cadrul jurisdicției patriarhatului de Antiohia, ei au avut o tradiție autonomă. Călugării s-au stabilit de-a lungul văii munților Libanului, unde au rămas în izolare timp de mai multe secole. Toți maroniții au rămas totdeauna în unitate cu Biserica Catolică romană, chiar dacă dificilele situații politice și de comunicare au îngreunat timp de secole un contact direct cu Roma. Contactul a fost reluat în secolul al XII-lea, în timpul Cruciadelor, atunci când cruciații au ocupat Antiohia. În anul 1182, maroniții au confirmat legătura lor cu Roma, declarându-și voința de a rămâne în comuniune cu ea. 

Primul patriarh maronit care a vizitat Roma a fost Ieremia al II-lea (1199-1230). A sosit în Cetatea eternă în anul 1215, în timpul desfășurării Conciliului al IV-lea din Lateran, la care a participat cu titlu deplin. Procesul de latinizare a Bisericii maronite, început în secolul al XVI-lea, a fost acceptat de episcopii maroniți la Sinodul, ținut în Liban în anul 1736. Tot în același secol, maroniții au fost cuceriți de turci, care a dat început unei lungi perioade de dominație otomană. Între timp, deja în anul 1584, fusese deschis la Roma Colegiul maronit. Din anul 1740, patriarhul maronit își are sediul la Bkerke, localitate la circa 40 km. de Beirut. Mii de maroniți au fost martirizați sub dominația turcă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în timpul Primului Război mondial. Masacrul lor a provocat în anul 1860 intervenția armatei franceze. Și în timpul războiului civil, început în Liban în anul 1975, au murit mulți maroniți, multe mii emigrând în Statele Unite, Brazilia, Canada, Australia, Cipru și Egipt. 

Maroniții folosesc în cadrul Liturghiei limba siriană, care este una din dialectele limbii aramaice. Biserica Maronită numără circa 1, 6 milioane de credincioși, care trăiesc în Liban, Siria, SUA, Canada, Brazilia și Australia. 

✓Biserica siro-ortodoxă (siro-occidentală, necalcedoniană). S-a născut în secolul al VI-lea la inițiativa călugărului și episcopului Jakab Baradei, care a hirotonit numeroși preoți și a consolidat viața monastică. De la numele lui, creștinii acestei Biserici se numesc „iacobiți”. Această Biserică numără circa 250 mii de credincioși, care trăiesc mai ales în Siria și Liban, dar și în Europa (mai ales printre emigranți). O parte a Bisericii ortodoxe siriene este prezentă și în India, dar recunoaște ca ghid spiritual numai pe patriarhul de Damasc. 

✓ Biserica siro-catolică (necalcedoniană). Se naște în secolul al XVII-lea, atunci când o parte a Bisericii siro-ortodoxe a numit un patriarh propriu și s-a unit cu Roma. La ora atuală numără circa 100 mii de credincioși, prezenți mai ales în Siria și în Liban. Scaunul patriarhal se află la Beirut. 

Tradiția caldeeană (siro-orientală)

Cuprinde următoarele Biserici:

✓ Biserica de Orient (cunoscută și ca Biserica nestoriană sau asiriană). Chiar dacă este legată de Siria, această Biserică a menținut caracteristici proprii ca de exemplu, limba, o proprie tradiție liturgică, teologică și spirituală care s-a modelat sub influența monahismului. Această Biserică s-a născut în apropiere de actualul Bagdad. A refuzat deciziile Conciliului de la Efes (431), care a condamnat învățătura lui Nestoriu și, în anul 484 și-a proclamat independența de Bisericile Imperiului Roman. Astăzi numără circa 180 mii de credincioși care trăiesc în munții din Irak, în Siria și Turcia. Este împărțită în două comunități, una condusă de un katholikos, cealaltă de un patriarh.

✓ Biserica Catolică caldee. S-a format la începutul secolului al XIX-lea. Actualmente este cea mai numeroasă Biserică din Irak, numărând circa 410 mii credincioși, iar patriarhul lor își are sediul la Bagdad.

✓ Tradiția siro-orientală a Indiei Meridionale. Este vorba de comunitatea creștinilor care trăiesc în actualul stat Kerala, în India Meridională, care face referință la Sf. Toma apostolul ca fondator al ei. În anul 1653, ca și consecință a impunerii tradițiilor și obiceiurilor Bisericii Romano-Catolice de către portughezi, a început o revoltă în interiorul acelei comunități creștine. Rezultatul a fost diviziunea în patru Biserici autonome și o anumită cantitate de mici comunități:

- Biserica siro-malabareză (catolici de tradiție siro-orientală). Astăzi această Biserică numără circa 2, 9 milioane credincioși. O leagă de Biserica din Roma o specială comuniune euharistică. Nu are un corespectiv în Biserica Ortodoxă. 

- Biserica siro-ortodoxă de India (catolici de tradiție siro-orientală). S-a format dintr-un grup de credincioși ai Bisericii Ortodoxe care s-au convertit la Biserica Catolică și, în anul 1930 au obținut o ierarhie și o administrație proprie. La ora actuală există trei episcopi. Numără circa 280 mii de credincioși. 

- Alte Biserici și comunități. Au apărut în urma unor succesive îndepărtări de Bisericile mai sus amintite. Alte diviziuni s-au verificat sub influența Bisericii anglicane și a Bisericilor protestante. 

Tradiția armeană

Tradiția armeană face referință la figura Sf. Grigore Luminătorul, care a fost activ în aceste regiuni în secolul al IV-lea. Este caracterizată de o proprie limbă și de o proprie tradiție. Din această Biserică fac parte:

✓ Biserica apostolică armeană. Numără circa 6 milioane de credincioși și își are sediul la Echmiatsin, în Armenia. Capul ei este un katholikos. 

✓ Biserica catolică armeană. Născută în secolul al XVIII-lea, numără circa 160 mii de credincioși și este condusă de un patriarh, a cărui sediu se află la Beirut. 

Tradiția bizantină (constantinopolitană)

Tradiția bizantină s-a dezvoltat în jurul Constantinopolului, capitala marelui imperiu. Fondatorul ei este considerat a fi dintotdeauna Sf. Andrei apostolul. În Europa, această Biserică s-a răspândit printre popoarele balcanice și, succesiv, în Rus'ul Kievului și în unele părți ale Europei Centrale și Orientale. De această tradiție aparțin patru patriarhate antice : 

✓Patriarhatul ecumenic de Constantinopol. Actualmente este compus din 5 dieceze în partea europeană a Turciei (circa 30 mii credincioși), 35 în Grecia Septentrională, 10 în insulele grecești, și altele în Marea Britanie, Franța, Austria, Belgia și Suedia, și multe alte dieceze în afara Europei, de exemplu în cel două Americi (aproape 2 milioane de credincioși), în Australia și Noua Zeelandă. Această Biserică posedă și numeroase centre monastice, ca de exemplu Athos-ul și Patmos-ul. La Chambésy, aproape de Geneva, posedă un centru de activitate didactică și ecumenică. Patriarhatul are școli proprii de teologie (majoritatea în afara granițelor Turciei). În lume există circa 5 milioane de credincioși aparținând acestui patriarhat, iar sub jurisdicția lui intră și Biserica finlandeză autonomă și unele parohii din Estonia. 

Patriarhii Constantinopolului poartă tradiționalul titlu bizantin de „arhiepiscop al Constantinopolului și al Noii Rome, și patriarh ecumenic). Actualul patriarh Bartolomeu I este al 232-lea patriarh al Constantinopolului. Întronizarea lui a avut loc în data de 02 noiembrie 1992. 

✓ Patriarhatul de Alexandria. Cuprinde 15 dieceze și numără circa 300 mii credincioși. Jurisdicția lui se extinde asupra întregii Africi și a Maltei. Patriarhul este coadiuvat de Sf. Sinod și de doisprezece mitropoliți. Din anul 2004, mitropolitul Teodor al II-lea este al 116-lea patriarh al Alexandriei. Titlul lui oficial este următorul: „Beatitudinea Sa, papa și patriarh al Marii cetăți a Alexandriei, Libiei, Etiopiei, al întregului Egipt și al întregii Africi, părintele părinților, păstorul păstorilor, al treisprezecelea apostol și judecătorul lumii”. Reședința patriarhului se află la Alexandria. 

✓Patriarhatul de Antiohia. Numărul credincioșilor acestui patriarhat depășește 350 mii, și sunt în majoritate arabi. Patriarhatul este alcătuit din 17 dieceze, din care patru se găsesc în diasporă; 4 dieceze se află în Siria (Alep, Damasc, Homs și Hasake), 3 în Irak (Bagdad, Mosul și Mar Matta), două în Turcia (Istambul și Mediat), 3 în Liban (Beirut, Zahle și Atshane) și 1 în Israel-Iordania (Ierusalim). Diecezele diasporei se găsesc în SUA (Hackensack, New York), Brazilia (Sao Paulo), Suedia  (Södertalje), Germania, Canada și Olanda (Losser). Credincioși ai acestei Biserici sunt prezenți și în Elveția, Australia, Belgia, Franța și Austria. Patriarhatul are o Academie de Teologie dedicată Sf. Ioan Damaschinul (care, din 1988 este o facultate a Universității din Balamand).

Din iulie 1979, Ignațiu al IV-lea este al 166-lea patriarh al Antiohiei. Titlul lui oficial este: „Beatitudinea Sa, patriarhul Antiohiei Mari, a Siriei, a Ciliciei, a Mesopotamiei și a întregului Orient”. Reședința patriarhului se află la Damasc. 

✓ Patriarhatul de Ierusalim. La ora actuală există 16 mitropoliți, 2 arhiepiscopi și 2 episcopi. Organul care coadiuvează patriarhatul este Confraternitatea Mormântului Domnului. Fac parte circa 130 membri: patriarhi, arhiepiscopi, preoți, diaconi și călugări. Biserica din Ierusalim numără circa 300 mii credincioși, din care o parte trăiesc în Iordania și în diasporă, în America, Africa și Australia. Titlul oficial al patriarhului este: „Beatitudinea Sa, patriarhul Sf. Cetăți a Ierusalimului și al întregii Palestine”. Din data de 22 iulie 2005, Teofil al III-lea este al 141-lea patriarh al Ierusalimului, unde își are și reședința. 

În afară de Bisericile patriarhale mai sus amintite, există alte douăsprezece Biserici autocefale:

✓Biserica Ortodoxă Rusă. La ora actuală patriarhatul de Moscova posedă 12 mitropolii și 115 episcopi, circa 5000 de mănăstiri, 20 mii parohii și numără circa 70 milioane de credincioși. Din patriarhatul Moscovei mai fac parte Biserica ortodoxă ucraineană (5 mitropolii, 32 episcopi), Biserica ortodoxă bielorusă (1 mitropolit, 9 episcopi), Biserica autonomă japoneză și câteva dieceze în Europa și în America de Nord. Capul Bisericii Ortodoxe Ruse este Alexei al II-lea (născut în anul 1929), care este al 15-lea patriarh de la nașterea patriarhiei. Patriarhului de Moscova îi revine titlul oficial de: „Sanctitatea Sa, patriarhul Moscovei și al întregii Rusii”. Reședința patriarhului și catedra Teofaniei se găsesc la Moscova. 

✓Biserica Ortodoxă a Georgiei. Biserica Georgiană numără puțin mai mult de un milion de credincioși. Sf. Sinod este alcătuit din 19 mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi. Biserica posedă circa 450 biserici, 22 mănăstiri (13 de călugări și 9 de călugărițe). Titlul oficial al capilor Bisericii Georgiene este: „Sanctitatea și Beatitudinea Sa, Katholikos-patriarhul întregii Georgii, arhiepiscop de Mcxeta și Tbilisi”. Din anul 1977 patriarh este Ilie al II-lea. 

✓ Biserica Ortodoxă Sârbă. Capului Bisericii sârbe îi revine titlul oficial de: „Sanctitatea Sa, patriarhul Serbiei, arhiepiscop de Pec, mitropolit de Belgrad-Karlowitz”. Actualmente patriarh este Pavle (născut în anul 1914), al 44-lea patriarh din istoria Bisericii din Serbia. În urma conflictului dintre Serbia și Albania, Biserica din Serbia a suferit grave pierderi materiale și spirituale. La ora actuală, numără circa 8 milioane de credincioși. 

✓ Biserica Ortodoxă din România. Actualmente numărul credincioșilor acestei Biserici ajunge la circa 20 milioane, adică 86% din populația țării. Patriarhatul este împărțit în 22 dieceze și 123 decanate. Astăzi există în România 400 de mănăstiri și metocuri în care trăiesc 4100 călugări și 4500 călugărițe. Capul Bisericii este patriarhul care poartă titlul de: „Beatitudinea Sa, arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”. Actualmente capul Bisericii este Daniel (născut în anul 1951), al șaselea patriarh din istoria patriarhatului român. 

✓ Biserica Ortodoxă din Bulgaria. Numără circa 8 milioane credincioși, 26 episcopi și 2300 de preoți. În 123 mănăstiri trăiesc 500 călugări și călugărițe. În afară de diecezele de pe teritoriul statului, Biserica mai posedă două dieceze în SUA și una în Europa Occidentală. Capului Bisericii bulgare îi revine titlul oficial de: „Sanctitatea Sa, patriarhul Bulgariei și mitropolit al Sofiei”. Actualul patriarh este Maxim (născut în anul 1914). Reședința și catedrala patriarhală Sf. Alexandru Nevskij se găsesc la Sofia. 

✓ Biserica Ortodoxă a Ciprului. Astăzi numără mai mult de 500 mii credincioși și este împărțită în șase dieceze. Două dintre acestea, Kyreneia și Morfou se află în parte în zona turcească a insulei. Capului Bisericii cipriote îi revine titlul oficial de: „Beatitudinea Sa, arhiepiscop de Noua Iustiniana și a întregului Cipru”. Patriarhul este Chrysostomos, aș 64-lea din istoria Bisericii, născut în anul 1927. 

✓ Biserica Ortodoxă a Greciei. Actualmente această Biserică numără circa 10 milioane de credincioși (96% din cetățenii Greciei). În partea continentală a Bisericii se găsesc 80 de dieceze, 8 în Creta și 4 în celelalte insule. Biserica posedă circa 7500 parohii, 93 de episcopi, circa 8200 de preoți și 200 de diaconi. Numărul mănăstirilor depășește 300, cu mai mult de 4000 de călugări. Capul Bisericii  este arhiepiscopul Ieronymos al II-lea, al 21-lea al Bisericii din Grecia, născut în anul 1938. 

✓ Mănăstirea Sf. Ecaterina. Este cea mai veche mănăstire activă din lume, locuită fără întrerupere din secolul al IV-lea. După mărturia patriarhului Alexandriei, Eutihie (secolul al IX-lea), fondatoarea capelei de la picioarele muntelui Sinai a fost Sf. Elena, mama împăratului Constantin, care a făcut un pelerinaj până aici în anul 327. Trei ani mai târziu, din porunca ei, a fost începută construcția capelei dedicată Sf. Fecioare Maria și, contemporan, a fost consolidată mănăstirea cu chiliile pentru călugării-eremți și pentru numeroșii pelerini care începeau să se reverse în acest loc. 

În secolele următoare, faima mănăstirii s-a răspândit tot mai mult în lumea creștină, mai ales în Orient. Acest lucru a fost posibil mai ales datorită localizării ei, în deșert, și într-un loc simbolic, care era muntele unde Dumnezeu s-a arătat lui Moise. 

Numele actual al mănăstirii vine din secolul al XIII-lea și se datorează regelui francez Alois al IX-lea care, în anul 1229, construise la Paris o biserică dedicată Sf. Ecaterina a Alexandriei, martiră din secolul al III-lea, contribuind astfel la răspândirea cultului ei în creștinismul timpului. Faima sfintei a ajuns degrabă și la călugării de pe muntele Sinai, care au mutat relicviile de pe un munte apropiat, astăzi cunoscut ca Gebel Katrin (muntele Ecaterinei) în mănăstirea lor. În zilele noastre memoria ei liturgică cade în ziua de 25 noiembrie, și este însoțită de procesiunea cu relicviile ei. 

După cucerirea Egiptului de către musulmani, mănăstirea și-a menținut independența, chiar dacă cu timpul, în curtea mănăstirii, a fost ridicată o moschee. În jurul anului 625, înainte de cucerirea arabă, călugării de pe muntele Sinai i-au cerut lui Mohamed protecția locului. El a vizitat această mănăstire, primit cu multă căldură de către călugări și, succesiv, printr-un privilegiu special a garantat inviolabilitatea acesteia. 

Timp de mai mult secole mănăstirea a depins de Constantinopol, iar în timpul Cruciadelor (sfârșitul secolului al XI-secolul al XIII-lea) s-a aflat sub tutela papilor de la Roma. După cucerirea Accă-i din partea sarazinilor în anul 1291, mănăstirea a trecut sub jurisdicția patriarhatului ortodox al Ierusalimului. 

Din anul 1782 această mănăstire este o Biserică autonomă, și este cea mai mică realitate a lumii ortodoxe. Nu este supusă puterilor externe, numai alegerea capului ei, egumenul (superiorul mănăstirii) trebuie să fie confirmat de Biserica-mamă, adică de Patriarhatul de Ierusalim. 

✓ Biserica Ortodoxă din Republica Cehă și Slovacă. Posedă o mitropolie, 4 dieceze, 150 parohii și Facultatea Teologică din Presov. Numărul credincioșilor ajunge la 15 mii. Biserica este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Liturghia se celebrează în limba cehă, slovacă și slavă ecleziastică și ucraineană. 

Din anul 2006, capul acestei Biserici ortodoxe autocefale este mitropolitul de „Praga, al regiunilor Cehiei și al Slovaciei”, Beatitudinea Sa, Cristofor. Sediul mitropoliei și catedrala se află la Presov. 

✓ Biserica Ortodoxă a Albaniei. Actualmente este una din Bisericile care cunosc dezvoltarea cea mai dinamică. Numărul credincioșilor, care în 2003 se învârtea în jurul cifrei de 500 mii, crește progresiv. Biserica este alcătuită din 4 dieceze, 19 decanate și 330 parohii. Limbile liturgice sunt albaneza și greaca veche. Capul Bisericii albaneze este Beatitudinea Sa, Anastaziu, al 4-lea cap al acestei Biserici, născut în anul 1929. Reședința lui se găsește la Tirana. 

✓ Biserica Ortodoxă din America. La Conciliul din Detroit ținut în anul 1924, delegații parohiilor ortodoxe au aprobat autonomia temporară a Bisericii americane. Patriarhul Moscovei, Tihon, nu a acceptat rezoluția și l-a depus pe mitropolitul american Platon din funcția ocupată. La rândul său, acesta nu a recunoscut decizia patriarhului și a declarat independența Bisericii. În ortodoxia americană au apărut în anii '40 tendințe îndreptate spre refacerea unității canonice cu Biserica Rusă, dar, în decursul a douăzeci de ani acestea nu au dus la nici un rezultat. Numai în data de 10 aprilie 1970, în timpul unei ședințe a Sinodului Bisericii Ruse, a fost luată decizia de a garanta deplina autocefalie Bisericii Ortodoxe din America. În acel moment, însă, s-a ridicat vocea patriarhului de Constantinopol care, a afirmat că autocefalia nu a fost acordată niciodată fără consultarea patriarhatului ecumenic. În consecință, patriarhatul de Constantinopol a invitat celelalte Biserici ortodoxe să nu recunoască autocefalia acordată de patriarhatul Moscovei. Bisericile autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului și ale Greciei s-au exprimat împotriva autocefaliei, în vreme ce Bisericile Bulgariei, Poliniei și Republicii Cehe și Slovace au sprijinit-o.

Numărul credincioșilor Bisericii Ortodoxe din America depășește 3 milioane. Este împărțită în 20 de dieceze și posedă mai mult de 500 de parohii, 4 mănăstiri de călugări și 2 de călugărițe, o Academie teologică și 2 seminarii. Limba liturgică este în general engleza. Capul Bisericii este, la ora actuală, mitropolitul German, al 4-lea din istoria Bisericii. Sediul mitropolitului se află la Syosset (un cartier al New York-ului), în vreme ce catedrala, intitulată Sf. Nicolae, se află la Washington. 

✓ Biserica Ortodoxă autocefală a Poloniei. Numără circa 600 mii de credincioși și este împărțită în șase dieceze. Pe teritoriul polonez are șase mănăstiri, 3 de călugări și 3 de călugărițe. Are un seminar la Varșovia, secțiunea ortodoxă a Academiei teologice creștine și Institutul de teologie ortodoxă pe lângă Facultatea teologică a Universității din Bialystok. Capul Bisericii Ortodoxe în Polonia este Beatitudinea Sa, sawa, mitropolit de Varșovia și al întregii Polonii. Sediul mitropolitului și catedrala Sf. Maria Magdalena se află la Varșovia. 

Pe lângă Bisericile ortodoxe de tradiție bizantină mai sus amintite, mai există și Biserici Catolice de tradiție bizantină. Este vorba de comunități trecute de la Biserica Ortodoxă la Biserica Catolică, în urma unei uniuni. Din acestea fac parte: 

- Biserica Catolică ucraineană, apărută în urma uniunii de la Brest din anul 1596. Suprimată violent în 1946, a reînflorit  în 1990, după căderea comunismului.

- Biserica Greco-Catolică din România, născută în Transilvania în anul 1700.

Și în Slovacia există o dieceză greco-catolică care numără circa 350 mii credincioși. În Ungaria, greco-catolicii sunt circa 300 mii. Dieceza lor are sediul la Hajdudorog, în vreme ce Exarhatul apostolic se găsește la Miskolc. În ex Iugoslavia, greco catolicii sunt organizați în dieceza de Krizevci. Înainte de fragmentarea Iugoslaviei, dieceza număra circa 50 mii credincioși. În Bulgaria, greco-catolicii posedă un Exarhat apostolic la Sofia, iar numărul lor este de circa 5000 credincioși. Și în Grecia există circa 2000 de catolici de rit bizantin. Exarhatul apostolic se află la Atena.