Relația dintre discursul filosofic (teologic) și Dumnezeu

Aș menționa astăzi opinia lui cu privire la relația dintre discursul filosofic (teologic) și Dumnezeu. Transcriu: ”cînd încerc să văd în ce mod pot vorbi despre Dumnezeu, ajung să constat că pot mai curînd să-I vorbesc decît să vorbesc despre El. Și dacă Îi vorbesc, aceasta are loc în realitate ca unui 'tu', care nu este empiric, unui 'tu' despre care pot spune deci că este Tu-ul absolut” (Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, București: Anastasia, 1996, p.101). Rugăciunea devine astfel singura modalitate de a te apropia cu adevărat de esența lui Dumnezeu.

Sunetul care trezeşte la rugăciune

Sunetele clopotelor simbolizează glasul lui Dumnezeu şi al slujitorilor săi, care cheamă oamenii la rugăciune. De aceea, înainte de a fi instalate în clopotniţe, ele sunt mai întâi binecuvântate şi sfinţite în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Clopotele au o istorie interesantă şi foarte îndelungată, regăsindu-se în toate culturile şi religiile lumii.

Primele clopote au apărut cu mult înainte de creştinism, în China antică, cu 5.000 de ani înainte de Hristos, iar de acolo s-au răspândit şi în Imperiul Greco-Roman.

Creştinii n-au folosit clopot până în anul 313

În ceea ce-i priveşte pe primii creştini, după cum se ştie, trăiau sub persecuţii şi se adunau pe furiş la slujbe în catacombe, fapt pentru care clopotul era exclus din cult, căci i-ar fi dat de gol. Ba chiar era identificat cu păgânismul, fiind folosit la venerarea zeilor.

În primele comunităţi creştine din Răsărit şi cele din Africa, anunţarea unei slujbe viitoare se făcea de către diaconi, dar după ce Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului, în anul 313, lucrurile s-au schimbat, treptat-treptat, fiecare basilică având şi clopote pentru a putea vesti cu sunet mare, la lumina zilei, credinţa creştină.

"Ţarul clopotelor" din Kremlin

Cel mai mare clopot din lume se află într-un muzeu din Kremlin şi datează din 1735, având o greutate de 216 tone. Tot la Kremlin se află şi "Ţarul clopotelor", de 160 de tone, având o înălţime de 6,14 metri şi un diametru de 6,6 metri. La fabricarea lui au muncit 200 de oameni. Este într-adevăr deosebit, fiind acoperit cu multe portrete şi texte. Povestea lui este puţin tristă, întrucât în urma unui incendiu din 1737, o uriaşă bucată de piatră a căzut peste el crăpându-l.

Cele mai vechi de la noi

Cele mai vechi clopote din ţara noastră, păstrate până astăzi, datează din secolul al XIV-lea şi se află la bisericile de la Sântana Nirajului, Şeica Mare şi la Mănăstirea Cotmeana. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, menţionăm un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur şi două de la Mănăstirea Cozia, acestea din urmă datând din 1403 şi, respectiv, din 1413. Mai numeroase sunt clopotele care s-au păstrat din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în special cele moldoveneşti, dăruite de Ştefan cel Mare mănăstirilor: Putna, la 1484 şi 1490; Voroneţ, la 1488; Bistriţa, la 1490 şi 1494. Nici unul din aceste clopote nu se află în uz, fiind doar exponate de muzeu, mărturie a vremurilor trecute şi a credinţei noastre.

Celebra fabrică Grassmayr

În Europa, cele mai faimoase clopote sunt turnate la fabrica de "Grassmayr" din oraşul austriac Innsbruck. Bartlme Grassmayr este întemeietorul acesteia, după ce în 1599 s-a întors dintr-o călătorie de ucenicie pe lângă meşteri vestiţi. În acel an a turnat primul clopot, iar de atunci, fabrica familiei Grassmayr a tot făcut clopote pentru marile catedrale ale Europei şi pentru turnurile unor oraşe vestite. Cunoştinţele despre turnarea clopotelor au fost păstrate cu sfinţenie de membrii familiei austriece de atunci şi până azi, adică de 14 generaţii, aşa încât numai la Innsbruck se fabrică clopote ce sunt perfect armonizate. Clopotele Grassmayr binevestesc pe Dumnezeu din clopotniţele bisericilor din peste 100 de ţări, inclusiv de la Catedrala patriarhală din Bucureşti, începând cu anul 2007. În atelierele Grassmayr se află şi un muzeu cu exemplare realizate atât aici, cât şi în alte părţi ale lumii, fiind expus şi un clopot din China, datând din anul 3.000 î.Hr. De asemenea, există acolo şi o bibliotecă tematică, ce cuprinde printre altele o enciclopedie a clopotelor de 1.000 de pagini. Muzeul familiei Grassmayr din Innsbruck se bucură de vizitatori din toate colţurile lumii.

Inscripţii frecvent folosite

Clopotele se fac, în general, din bronz, prin turnare în anumite tipare, având forma unui pocal aşezat cu gura în jos. Suprafaţa exterioară a clopotelor poate fi decorată - fie direct din turnare, fie prin operaţii ulterioare cu anumite desene sau cu înscrisuri. Printre cele mai folosite sunt versetele latine: "Vivos voco, mortuos plango, fulgura frango" ("Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng"). O altă inscripţie în latină, întâlnită foarte frecvent în Apus, este aceasta: "Laudo deum verum, plebem voco, congrego clerum; defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro", adică "Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul; îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile". Cu aceasta se arată toate utilizările ce se dau clopotelor.

Autor: D. Cârlea

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Drumul spiritual în sfântul Ioan al Crucii

"Sufletul nu poate să fie posedat de unirea divină până când nu s-a despuiat de iubirea faţă de lucrurile create"

De Pietro Barbini

Teolog, poet, mistic, preot şi întemeietor al Ordinului Carmeliţilor Desculţi, sfântul Ioan al Crucii, proclamat sfânt în 1726 de Benedict al XIII-lea şi învăţător al Bisericii de Pius al XI-lea în 1926, reprezintă una din figurile de referinţă ale culturii occidentale, considerat un maestru al misticii creştine (sfânta Tereza de Avila îl numea "părintele sufletului meu") şi unul dintre cei mai mari poeţi în limba spaniolă. Gândirea sa a influenţat foarte mulţi filozofi şi teologi cum ar fi T. S. Eliot, Thomas Merton, Edith Stein, Jacques Maritain, Hans Urs von Balthasar, Ioan Paul al II-lea şi mulţi alţii.

Acest preot spaniol, ca mulţi alţi sfinţi înainte de el şi după el, a avut ocazia să experimenteze concret, în decursul vieţii sale, belşugul harului divin printru "drum" lung şi întortocheat bogat în lipsuri, suferinţe şi umiliri, dar aşa cum obişnuia să spună sfântul: "Dumnezeu umileşte mult sufletul pentru a-l înălţa după aceea mult", dar pentru ca acest lucru să se împlinească este necesar ca omul să dea totul din sine cu spirit de iubire.

Sfântul Ioan al Crucii s-a născut într-o familie săracă pe lângă Avila în 1540; rămas orfan de tată a trebuit să muncească pentru a-şi plăti studiile, la un colegiu iezuit, iar după cel le-a terminat în mod eminent a intrat în Ordinul Carmelit cu numele de fratele Ioan de Sfântul Matia. După aceea a fost trimis la Salamanca pentru studii unde a cunoscut-o pe sfânta Tereza de Avila, prim moment de cotitură a vieţii sale, pentru care a devenit colaborator apropiat.

Al doilea episod important, cel care a schimbat definitiv viaţa sa, a avut loc în 1572, când, acuzat pe nedrept că este un "frate răzvrătit", a fost închis timp de nouă luni într-o închisoare la Toledo unde a îndurat tot soiul de chinuri (foame, sete, frig, boală, singurătate, lovituri şi batjocură). În această situaţie dificilă, insuportabilă pentru orice altă fiinţă umană, sfântul Ioan a compus cele mai vestite şi emoţionante poezii de iubire, bogate în patos şi pasiune faţă de acel Dumnezeu, continuu izvor de inspiraţie, care nu l-a părăsit niciodată în timpul închiderii sale şi pe care l-a simţit mereu alături în momentele cele mai dificile.

Printre operele sale cele mai semnificative sunt "Cântarea spirituală" şi "Noaptea întunecată a sufletului", două capodopere de nivel foarte înalt şi valoare inestimabilă prin intensitatea expresivă a versurilor sale şi simbolismul puternic al poeticii.

Prima descrie căutarea neliniştită a mirelui pierdut, Isus Cristos, până la regăsirea fericită, definită un fel de Cântarea Cântărilor din Noul Testament, a doua relatează călătoria dificilă a sufletului până la plinătatea unirii cu Dumnezeu; din "noaptea întunecată", care reprezintă dificultăţile existenţei, descrise în mod magistral de sfânt, ajungând la întâlnirea şi la unirea cu Dumnezeu, vârtej al existenţei, capabil să umple acel gol existenţial al sufletului insuflat în om, o unire care completează, aşa încât îl transformă pe omul însuşi ("iubit în Iubit transformat!").

Sfântul Ioan al Crucii, prin poetica sa, îi îndeamnă pe credincioşi să părăsească propria voinţă, mereu limitată deoarece e umană, aşa încât să-l poată primi pe deplin pe Cristos şi să se renască la viaţă nouă cu El. Acesta este punctul fundamental al întregii sale opere, prin care sfântul trasează un adevărat "parcurs al sufletului", valabil pentru toţi şi foarte actual şi astăzi, pentru a ajunge la întâlnirea şi la unirea cu divinul.

Acest drum spiritual, care prevede trecerea de trei faze, "purgativă, iluminatoare şi unitivă", cere un efort ascetic al sufletului care nu este indiferent, dar care fără îndoială va fi răsplătit în viitor când omul, eliberat de orice alipire pământească şi de orice povară a sufletului, va fi total curat şi liber să ajungă la unitate cu Dumnezeu. De fapt, sfântul poet subliniază că "sufletul nu poate să fie posedat de unirea divină până când nu s-a despuiat de iubirea faţă de lucrurile create".

În substanţă, toată gândirea, poetica şi mistica lui Ioan al Crucii se rotesc în jurul a ceea ce am putea defini ca un soi de "teologie a profitului", adică, a renunţa la toate pentru a avea din nou după aceea, prin harul divin, toate din prisos, deoarece, numai şi exclusiv renunţând la "lucrurile din lume", aşadar prin actul simbolic al "despuierii de omul vechi", este posibilă întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu, Binele Suprem, pace perpetuă şi plinătate a sufletului.

(După Zenit, 14 decembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Arta conducerii politice la români

Românii nu trebuie să caute în istoria altor popoare modele pentru a vedea cum trebuie condusă bine o ţară. De altfel, e şi greu, ca să nu zic riscant, să faci asemenea importuri. Pentru că specificul unui popor sau al unei civilizaţii e determinat de o mulţime de factori naturali, instituţionali, legislativi şi, nu în ultimul rând, religioşi, factori care diferă sensibil de la o ţară la alta, cel puţin în Europa. Pentru noi rămâne suficientă oprirea fie şi asupra unui singur model autohton de guvernare, care a sintetizat grandios experienţa politică şi militară, morală şi religioasă a lumii în care a trăit domnitorul Neagoe Basarab.

De la urcarea lui Neagoe pe tronul Ţării Româneşti s-au împlinit anul acesta 500 de ani, iar canonizarea sa de Biserica noastră a avut loc în anul 2008, cu zi de prăznuire în 26 septembrie.

Desigur, nu se pune în articolul de faţă problema întoarcerii la organizarea statală a Ţărilor Române din a doua jumătate a mileniului trecut, ci de a vedea concepţia unui om de stat şi de cultură excepţional, chiar dacă medieval, vizavi de supuşii săi şi de conducătorul lor. 

"Toată lumea stă înaintea lui Dumnezeu ca o picătură ce atârnă pe streaşină", îl citează domnitorul Basarab pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci când vrea să vorbească despre puterea conducătorului politic, Neagoe Basarab se întoarce la finitudinea condiţiei umane. Începe aşadar cu sfârşitul pământesc al omului, ca nu cumva domnul, stăpânitor vremelnic, să fie furat de măreţia pe care i-o conferă funcţia sa în stat. Iată ce îndeamnă în partea I a Învăţăturilor către fiul său Teodosie marele domnitor: "Câţi aveţi în mână cârmuire şi putere asupra oştenilor (supuşilor, n.n.) priviţi în morminte şi temeţi-vă de Dumnezeu şi vă cutremuraţi; (…) veniţi să vedeţi acolo – cel ce a fost odată împărat, vezi-l numai oase, vezi-i cumplita înfăţişare şi spune: Care este împărat? Care oştean? Care este domn? Sau care sărac? Care tânăr? Care bătrân? Care arap? Care frumos la înfăţişare? Oare nu vei spune: Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum? Unde este omul cel plin de vise? Iată, este ţărână, căci tot ţărână a fost!"

Cine ignoră acest fapt şi se nevoieşte să dobândească peste măsură putere şi să adune avere multă şi-a pierdut mintea. 

"Spre deosebire de Machiavelli care trăise în umbra principilor, scrie profesorul Dan Zamfirescu în studiul său dedicat lui Neagoe Basarab şi culturii româneşti din epoca Renaşterii, autorul Învăţăturilor către fiul Theodosie este Principele şi vorbeşte ca atare. Ceea ce impresionează la domnitorul român este, aşadar, arta cuceririi sufletelor. Grija pentru sufletul omului, pentru inima lui, pentru demnitatea lui ne uimeşte pe noi, cei de azi, şi ar trebui să dea de gândit celor ce conduc un popor: "Căci inima omenească este ca şi sticla; dacă se sfărâmă sticla, nimeni nu mai poate s-o dreagă"."

"Înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră sunt numai de la Unul Dumnezeu…" 

Omul cu nevoile sale este centrul cugetării religioase, morale şi politice a domnului. Iar raportul acestuia cu Dumnezeu este astfel realizat încât nimic din credinţa creştină nu-i apare ca piedică în calea manifestării sale, ci dimpotrivă, legătura lui cu Dumnezeu exprimă mijlocul suprem al împlinirii omenităţii sale. 

Ceea ce impresionează pe oricine parcurge Învăţăturile lui Neagoe Basarab – afirmă profesorul Zamfirescu – este credinţa în puterea pe care o conferă celui ce optează pentru ele: valorile creştine şi valorile etern-omeneşti: binele, dreptatea, adevărul, respectul pentru om şi demnitatea lui.

Pentru Neagoe Basarab, acestea nu sunt, cum vor deveni pentru lumea modernă, impedimente sau iluzii de care un politician "realist" nu trebuie să se împiedice: "Fătul meu, eu te voi învăţa de unde este înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră care sunt în această lume: numai de la Unul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care a fost şi fiul Fecioarei. Că eu, fătul meu, când vreau să fac vreun lucru înţelept sau vreo vitejie, sau fie şi vreo supunere, întotdeauna cer să-mi fie întărire Dumnezeu şi preacurata lui Maică".

Luând modelul împăratului Alexandru cel Mare, care i-a răspuns lui Aristotel că "prin trei lucruri a biruit lumea toată, întâi cu cuvântul adevărat, al doilea cu judecata dreaptă, al treilea cu mâna întinsă, căci n-a strâns avuţie, ci a miluit slugile şi oştenii", domnitorul român adaugă şi credinţa în Hristos: "Din fire fiind creştini, se cuvine să îndeplinim aceste trei lucruri (enumerate mai sus, n.n.) şi încă să mai adăugaţi fapte bune, pe care le iubeşte Dumnezeu. Iar El va înălţa numele voastre cu slavă în viaţa aceasta, şi nu numai în viaţa aceasta, ci şi în împărăţia cerească va odihni sufletele voastre, împreună cu cei drepţi".
 
Omenia – valoare politică şi morală supremă

Umanismului apusean pe care-l găsim în forma lui cea mai reprezentativă în operele lui Erasmus de Rotterdam şi Machiavelli, Neagoe Basarab nu-i opune – afirmă profesorul Zamfirescu –, ci-i juxtapune omenia românească în chip de valoare politică şi morală supremă. "Omul este ca şi porumbelul: unde află porumbelul hrană multă, acolo şi fuge. Aşa este şi omul: unde află un domn bun şi darnic, cu avuţie, acolo se adună oamenii să se hrănească. De aceea, te sfătuiesc fiul meu, mai întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor şi îndreptărilor."

Echilibrul pe care ca domnitor e necesar să-l păstreze între cei conduşi dezvăluie cititorului Învăţăturilor lui Neagoe un caracter puternic, ferm, dar în acelaşi timp de o atenţie şi delicateţe pentru fiinţa umană, lucru pe care nu-l găsim nici la Erasmus de Rotterdam în opera Educaţia unui principe creştin.

"Şi pe tine te-a ales Dumnezeu – îi scrie Neagoe fiului său –, ca să te cunoască toţi că tu eşti ales de Dumnezeu să le fii lor stăpân şi păstor bun, ca să paşti turma lui Hristos fără părtinire. De aceea şi tu, dacă eşti vrednic, încă rânduieşte-ţi turma, ca să nu fie unii graşi, iar alţii să moară de foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său şi fiecăruia după cum îi este slujba, aşa să-i fie şi dulceaţa."

Sfântul Neagoe Basarab a reuşit să definească – subliniază Dan Zamfirescu – pentru întâia oară omul politic român în ipostaza sa ideală, aşa cum se făurise în creuzetul unei frământate istorii, şi cum fusese întruchipat de câteva figuri monumentale ce deţinuseră prim planul scenei politice şi militare a Europei Centrale şi Sud-Estice Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare.

Dintre acestea, ultima îi fusese contemporană lui Neagoe şi în lumina ei se născuse şi crescuse până la vârsta deplinei bărbăţii. 

Dacă pentru omul antic morala şi politica nu se separau niciodată, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concepţia occidentală, aşa cum apare la Machiavelli, în care politica este total separată de alte categorii, deoarece ea scapă moralei, s-a dovedit catastrofală. Avea să o consemneze şi Montesquieu în lucrarea sa, "Scrisorile persane": "Suveranul, curtenii şi un mic număr de persoane particulare stăpânesc toate bogăţiile, în timp ce toţi ceilalţi gem, trăind într-o cumplită mizerie". "Politica fără morală ne-a condus la dezastrele secolului al XX-lea. În consecinţă, legătura dintre morală şi politică va fi cheia secolului al XXI-lea", scria filosoful şi jurnalistul francez Jean François Revel.
 
Autor: A. Păunoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro 

Milenarismul

Adevărul teologic este că trebuie să ne pregătim cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice, ignorând raţionarea comodă a "hristoşilor" mincinoşi potrivit căreia sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii, cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani,atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

I. Pregătirea aperceptivă.

"Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 23 şi 24). Din păcate, în societatea contemporană persistă un tip de raţionare comodă susţinută de asemenea "hristoşi" mincinoşi care - speculând "concepţia himerică a spiritelor simple care refuză munca" în aşteptarea unui veac nou, prezis şi aşteptat în fiecare epocă, după cum arată Origen în lucrarea De principii - spune: "Lasă că o să fie bine!", ca şi cum sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

Pentru a răspunde la această frământare, vom avea în atenţie două aspecte: primul se referă la adevăratul sens al expresiei "Împărăţia lui Dumnezeu", iar al doilea la fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă (milenistă sau hiliastă, cum mai este denumită), dar contestat de eshatologia creştin-ortodoxă.

II. Anunţarea temei.

În acest scop, tema catehezei se va concentra pe explicarea corectă a conceptului"Împărăţia de o mie de ani" întemeiată de Mântuitorul Hristos pe pământ mai înainte de sfârşitul lumii (cf. Apocalipsa cap. 20, ver. 7).

III. Tratarea.

Va fi sau nu sfârşitul lumii precedat de o eră de "o mie de ani" de fericire pământească a celor predestinaţi mântuirii? Oare este posibil ca între Parusia Mântuitorului Hristos şi "sfârşitul" lumii să fie întemeiată pe pământ o împărăţie de o mie de ani în care Dumnezeu să domnească numai împreună cu cei aleşi ai Săi?

A. Temeiuri biblice.Acestor întrebări care ridică problema timpului din perspectivă creştină le răspundem cu o altă întrebare: De ce ar avea nevoie Dumnezeu de o împărăţie de o mie de ani? Clarificând indirect raportul dintre timp şi eternitate ridicat de milenarişti, părintele profesor Dumitru Stăniloae se întreabă ironic: "Dar ce eternitate ar fi aceea din care o Persoană divină nu poate dispune de un timp?".Dumnezeu dispune de tot timpul din lume în calitatea Sa de Creator atemporal al acestei unităţi de măsură folositoare oamenilor pentru mântuire: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii" (Psalmul 89, 4). Prin urmare, acesta este sensul corect al expresiei "o mie de ani", iar nu acela că ar fi vorba de "Împărăţia de o mie de ani" pe care o va întemeia Dumnezeu pe pământ cu puţin timp mai înainte de sfârşitul lumii! În Apocalipsă se spune în egală măsură că diavolul este mânios pentru că "timp nu va mai fi" (Apoc. 10, 5) şi că în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează (Apoc. 12, 12), ceea ce înseamnă că sfârşitul timpului e de fapt însuşi sfârşitul lumii văzute. Prin urmare, nu va mai fi timp nici pentru o altă "Împărăţie de o mie de ani"!

Este drept că, la nivelul Sfintei Scripturi, există o referire explicită la împărăţia de o mie de ani, la Apocalipsa cap. 20, ver. 1-10, dar, potrivit interpretărilor ei patristice, este vorba de perioada de la Întrupare până la Parusia Domnului, adică toată faza de existenţă pământească a Bisericii luptătoare întemeiate prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, cunoscută drept Împărăţie a lui Dumnezeu. Din păcate, acest text biblic reprezintă şi paragraful de la a cărui interpretare greşită şi controversată a pornit milenarismul.

B. Temeiuri patristice: Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti în general (cu excepţia episcopului Papias de Ierapole, Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântului Irineu, apologetului Tertulian, Sfântului Ipolit, a lui Apolinarie de Laodiceea, a lui Lactantiu, a Sfântului Ambrozie etc.) apreciază că acest paragraf din Apocalipsă se referă de fapt la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cincizecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: "Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul" (In. 16, 12-13). În acest context, temerea Sfântului Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din Împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti, care este ameninţată permanent tocmai de răstălmăciri greşite ale învăţăturii de credinţă, aşa cum este cazul milenarismului. În ciuda oricărei forme de elitism, Fiul lui Dumnezeu Se roagă: "Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean" (In. 17, 14-15), chiar dacă este conştient că inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei.

Or, în ciuda a ceea ce reprezintă în esenţă milenarismul, adică o sectă a celor aleşi să trăiască 1.000 de ani fericiţi înainte de marea zguduire apocaliptică, Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea succesiunii apostolice însăşi Biserica (Εκκλησια), care nu este nicidecum un sistem elitist, ci - aşa cum o defineşte Sfântul Ciprian, Episcop al Cartaginei (210-258) - o adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Ţinând cont de procesul de sfinţire umană care se desfăşoară în Biserică, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru "ca toţi să fie una!" (In. 17, 20) - cere "legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite".

C. Câteva precizări cu privire la obiecţiile protestanţilor.În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică, pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti, care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Grupările milenariste de tip sectar au considerat convenabil ca eşecurile înregistrate de-a lungul timpului de umanitate să fie plasate în cârca Bisericii Mântuitorului nostru Hristos. Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu ereticul Cerint, care, dezvoltând învăţătura greşită a ebioniţilor despre milenarism, vorbeşte de o împărăţie de o mie de ani unde susţinătorii lui se vor bucura din plin de desfrâu şi de lux? Cum să păzească învăţăturile sănătoase Montanus, care se socotea pe sine Paracletul (Mângâietorul) anunţat de Mântuitorul Hristos (Ioan cap. 15, 26)? Cum să nu ameninţe unitatea Bisericii grupările milenariste contemporane de tip sectar, aceşti noi montanişti şi cerintieni ai zilelor noastre: Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile (Mormonii), Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Organizaţia Martorii lui Iehova etc.?

IV. Recapitularea:

Societatea contemporană se confruntă cu fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă a celor care refuză munca în aşteptarea unui veac nou prezis şi aşteptat în fiecare epocă, dar care este vehement contestat de eshatologia creştin-ortodoxă. Ce fel de virtute bisericească poate fi calcularea momentului instaurării unei asemenea împărăţii fericite de 1.000 de ani a celor aleşi, în timp ce lumea merge spre distrugere şi totul se va lichida? Paragraful din Apocalipsă nu se referă la falsul optimism încurajat de utopia milenaristă, ci la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ, după Înălţarea Mântuitorului Hristos la Cer.

- Care este interpretarea corectă a expresiei "Împărăţia de o mie de ani?"

- Care au fost primii milenarişti cu care s-a intersectat Biserica primară?

- Care sunt grupările milenariste contemporane?

V. Asocierea.

Pe de o parte, propovăduind ideea a mai mult de o singură înviere, milenarismul pare a fi un concept similar celui legat de reîncarnare. Pe de altă parte, propovăduind conceptul învierii doar a morţilor care vor împărăţi cu Mântuitorul nostru Hristos 1.000 de ani, fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristăpoate fi asociat cu învăţătura despre apocatastază (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor), învăţătură care a fost condamnată de către Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, în anul 553, tocmai pentru faptul că nega, în principal, procesul de sfinţire umană. Viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în Împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta, participând la slujbele bisericeşti, ştiut fiind că "din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mt. 11, 12).

VI. Generalizarea.

Din cauza atacurilor grupărilor milenariste de tip sectar la adresa Bisericii, asistăm astăzi inclusiv la un proces de destrămare sufletească a oamenilor. Drept dovadă stau sectele sinucigaşe. Ultimul incident grav cu conotaţii milenariste s-a petrecut în Brazilia, în cursul lunii octombrie a acestui an, când poliţia a reuşit să împiedice o sinucidere în masă, cu doar 10 minute înainte de a avea loc. Peste 100 de membri ai unui cult religios se pregăteau să-şi ia viaţa, pentru că urma să vină sfârşitul lumii. Acest lucru denotă faptul că optimismul eshatologic este la fel de periculos ca şi pesimismul eshatologic! De ce persistă încă asemenea mentalităţi primitive, care fac din moarte un obstacol inexpugnabil, în timp ce prin cultura Învierii oamenii sunt încurajaţi să îşi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii? Obsesia morţii - căreia i se opune nădejdea creştină a Învierii - nu este altceva decât semnul eşecului unei credinţe izvorâte din disperare, aşa cum este propovăduită de grupările milenariste contemporane de tip sectar.

VII. Aplicarea.

Pentru a tempera aspiraţiile orgolioase ale mişcărilor mesianice şi profetice de sorginte sectantă care pretind că pot anticipa prin diverse calcule sfârşitul lumii, trebuie să subliniem faptul că, în evoluţia istorică a omenirii, Dumnezeu a rânduit nişte "praguri" pe care cei slabi în credinţă le-au confundat de cele mai multe ori cu sfârşitul lumii sau cu instaurarea împărăţiei de 1.000 de ani a Mântuitorului Hristos, ignorând adevărata lor menire, şi anume aceea de a ne pregăti tocmai în vederea zguduirii apocaliptice. Încrederea în promisiunea unui viitor himeric mai bun, calculat şi prezis de profeţi mincinoşi care cred că - exceptând secta creată de ei - lumea merge spre distrugere şi că totul se va lichida, în scopul de a racola cât mai mulţi adepţi, demonstrează de fapt că în lume nu s-a petrecut încă o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu. În viziunea apocaliptică tradiţională creştin-ortodoxă, explicaţia teologică plauzibilă pentru crizele pe care le traversează umanitatea este tocmai aceea că societatea contemporană în ansamblul ei trece printr-un fenomen de purificare prin care fiecare om poate dobândi sfinţenia în împrejurările concrete ale vieţii sale, cu conştiinţa că este deja parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Or, adevărul teologic este că, în loc să ne facem speranţe deşarte, va trebui să ne preocupăm şi mai mult de certificatul cu care ne vom prezenta la Judecata de Apoi, pregătindu-ne cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice.

Surse bibliografice:

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

Diac. P.I. David, Călăuza creştină. Sectologie, Editura Episcopia Argeşului, Curtea de Argeş, 1994.

Origen, De principii, în PSB, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, în PSB, vol. 4.

Autor: B. A. Teleanu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Relaţia dintre medicină şi Biserică: Vindecarea, între medici şi sfinţi taumaturgi

Relaţia dintre medici şi sfinţi, dintre profesia medicală şi Biserică în general, nu a cunoscut întotdeauna doar momente pozitive. Adesea, cele două aspecte s-au aflat în neconcordanţă, iar uneori chiar în conflict deschis. Este important să observăm care sunt elementele-cheie care au definit şi încă mai definesc atitudinea Bisericii faţă de doctori şi de profesia medicală în general.

În Antichitate, lucrurile erau destul de amestecate în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi profesia medicală. Medicii aveau două variante de a învăţa propria meserie, şi anume: ucenicia alături de un doctor priceput sau participarea la lecţiile oferite de câţiva specialişti renumiţi în oraşele principale ale lumii (vezi studiul lui John Duffy, "Byzantine Medicine in the Sixth and Seventh Century: Aspects of Teaching and Practice", în: Dumbarton Oaks Papers, XXXVIII (1984), pp. 21–27). Nu trebuie, însă, să ne închipuim că lecţiile primite fie în cadrul uceniciei, fie la aceste cursuri erau unele moderne cu exemple practice numeroase şi care permiteau studenţilor să îşi desfăşoare activitatea cu un grad ridicat de succes. Medicina era o combinaţie diversă între filozofie, botanică, zoologie, anatomie umană şi magie pură. De aceea, în primele veacuri, creştinii au avut o atitudine rezervată în general faţă de medici. Medicii obişnuiau nu doar să împrumute multe "leacuri" din cadrul magiei păgâne, ci şi să fie persoane însetate de bani şi de onoruri. Din punct de vedere politic, doctorii au început să aibă o ascensiune din ce în ce mai mare. Datorită studiilor efectuate şi, uneori, rezultatelor deosebite, ei au început să deţină o putere politică tot mai importantă (vezi studiul lui Barry Baldwin, "Beyond the House Call: Doctors in Early Byzantine History and Politics", în: Dumbarton Oaks Papers, XXXVIII (1984), pp. 15-19). Să ne amintim aici chiar exemplul unui medic creştin şi anume Cezarie, fratele Sfântului Grigorie Teologul, care a ajuns să aibă o funcţie importantă la curtea lui Iulian Apostatul. De asemenea, datorită profesiei lor, medicii erau consideraţi responsabili pentru o serie de acte total inumane. Istoria conservă exemplele unor doctori care ofereau poţiuni avortive sau care erau foarte pricepuţi în crearea unor otrăvuri eficiente. Este adevărat şi că aceste exemple au fost hiperbolizate într-un mod total inutil şi lipsit de măsură. Creştinii mai aveau, însă, un motiv pentru care atitudinea lor faţă de doctori putea fi ambivalentă sau chiar rigidă, şi anume apelul la sfinţii făcători de minuni. Ştim că una dintre harismele principale ale sfinţilor constă în posibilitatea vindecării miraculoase a celor bolnavi. De aceea, în primele secole creştine, ei au fost consideraţi singurii doctori eficienţi. Creştinii se îmbulzeau în pustie pentru a ajunge la ei. De aceea, exemplele de creştini trataţi sau vindecaţi de medici în primele secole sunt foarte puţine, în schimb precizările hagiografice cu privire la vindecarea miraculoasă a numeroşi creştini de un sfânt sau altul sunt extrem de numeroase. Sfinţii, însă, nu se opuneau medicilor. Uneori, ei conlucrau cu aceştia şi îi trimiteau pe cei bolnavi care veneau la ei pentru a primi un tratament de la un anumit medic cunoscut. Alteori, ei îi îndemnau pe creştini să se ferească de medicii din zonă care erau corupţi sau nepricepuţi.

Schimbare de atitudine

În timp, odată cu apariţia majorităţii spitalelor creştine, rolul medicilor a început să fie din ce în ce mai important. Biserica a încercat să se concentreze asupra profesiei medicale şi a importanţei acesteia, recunoscând validitatea şi semnificaţia ei. Cu toate acestea, locaţia spitalului creştin nu a fost separată de lăcaşurile creştine, majoritatea covârşitoare a acestora ajungând să fie deschise în cadrul mănăstirilor. Medicii conlucrau alături de preoţi, monahi sau monahii. Dacă la început medicii erau puţini şi nu acceptau în general să ofere consultaţii sau tratamente gratuite, ei au evoluat apoi într-o categorie socială tot mai extinsă şi care a devenit deschisă slujirii creştine a aproapelui. Din nefericire, implicarea tot mai mare a acestora în cadrul spitalelor creştine a condus şi la divergenţe semnificative care au dus în cele din urmă la "secularizarea" instituţiilor respective încă din secolele XI-XII. Teologul american Stanley Harakas observa: "La începutul perioadei bizantine târzii, au avut loc două dezvoltări importante care prezintă un interes semnificativ atât pentru medici, cât şi pentru creştinii ortodocşi. Pe de o parte, după aproape un mileniu de implicare, supravegherea directă şi finanţarea spitalelor de către Biserică a ajuns la sfârşit. Asociaţiile medicale au preluat conducerea spitalelor începând cu secolul al XII-lea beneficiind totodată de ajutorul imperial, iar doctorii au început gradual să se ocupe de administraţia spitalelor. Aşadar, Biserica a rămas fără acces la vindecarea bolnavilor prin intermediul instituţiilor medicinei raţionale" (Stanley Harakas, Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 99). Spitalele s-au "secularizat" în cadrul Imperiului Bizantin odată cu dispariţia finanţării lor de către Biserică. Medicii au început să se ocupe de administrarea totală a acestora. Poate că lucrurile nu ar fi fost cu adevărat tragice, dacă în cursul următoarelor opt secole situaţia nu ar fi degenerat, ajungându-se în prezent la eliminarea completă a elementului religios din cadrul spitalului în Occidentul Europei.

Este suficientă vindecarea trupească?

Oricât de mult ar încerca medicina modernă să bată monedă pe vindecarea trupului şi creşterea duratei de viaţă, nu putem înceta să ne întrebăm de ce trebuie efectuate amândouă prin excluderea lui Dumnezeu din viaţa persoanei bolnave. Acest amalgam de medicamente, tratamente ultramoderne şi doctori pricepuţi nu are cum să ajungă la sufletul nostru. De vreme ce în zona medicală doar trupul este important, trebuie oare să ne mirăm că ne simţim ca şi cum am fi la extrema cealaltă, în mâinile unor aşa-numiţi creştini care de-abia aşteaptă ca trupul să moară, pentru ca sufletul să fie în fine liber? Extremele acestea sunt la fel de dăunătoare. În România avem încă permisiunea de a stabili capele în cadrul spitalelor, iar medicii nu se supără pe preoţii care vin şi discută cu bolnavii în dese rânduri, dar situaţia dramatică din Occident unde simpla rămânere de partea lui Dumnezeu poate să însemne finalul carierei medicale (vezi cazul asistentei Margaret Forrester, care a fost concediată pentru că a decis să critice avortul din punct de vedere creştin) este una care nu mai poate fi neglijată. Este momentul să regândim relaţia dintre doctor şi Biserică şi dintre bolnav şi Biserică, pentru că lucrurile încep să ia o turnură neaşteptată. În materialul următor vom discuta cazurile speciale ale preoţilor care au fost totodată şi doctori şi importanţa acestora în cadrul istoriei Bisericii.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, părintele Dogmaticii

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin este sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la 4 decembrie 2012.

În debutul primei epistole către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel afirma următoarele: "Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei pierduţi, dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1:18).

În cadrul istoriei duhovniceşti a Bisericii, crucea are un rol extrem de important. Ea nu reprezintă deloc un instrument de tortură pentru conştiinţa creştină, ci, din contră, un simbol al căii spre Hristos. Sfântul Ioan Damaschin ne deschide drumul spre înţelegerea tainei Sfintei Cruci.

"Prin nimic altceva nu s-a distrus moartea"

În "Dogmatica" sa, Sfântul Ioan Damaschin consacră un capitol întreg Sfintei Cruci, încercând să sublinieze importanţa ei fundamentală pentru viaţa creştină. Astfel, el precizează: "Orice faptă şi orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască şi minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să dispreţuim cele prezente şi chiar moartea, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea cea dintru început, s-au deschis porţile Raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu,

ne-am făcut copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu" (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 192-193). Crucea este cea mai puternică minune a lui Hristos, pentru că a reprezentat momentul supremei jertfe a Fiului lui Dumnezeu. Moartea a fost desfiinţată, în sensul că Raiul s-a redeschis celor vrednici de a locui în el. Păcatul strămoşesc a fost dezlegat, pentru că prin Hristos este întemeiat Botezul curăţitor de orice nedreptate. Iadul este prădat pentru că Fiul lui Dumnezeu a coborât în el propovăduind Împărăţia cerurilor celor prinşi de moartea sufletească. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin subliniază puterea pe care ne-o oferă Crucea de a dispreţui această viaţă trecătoare şi chiar teroarea morţii. Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a dăruit oamenilor viaţa veşnică arătând puterea Sa deosebită. "Iată, dar, că moartea lui Hristos, adică Crucea, ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea enipostatică şi puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale Crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creatura văzută şi nevăzută" (Dogmatica, p. 193). Puterea Crucii se arată în două aspecte fundamentale. În primul rând, ea devine semnul biruinţei lui Dumnezeu asupra morţii. Chiar dacă Mântuitorul a murit pe Cruce, El nu a putut fi ţinut de moarte în iad. Hristos a biruit moartea şi ne-a deschis calea veşniciei. De asemenea, Crucea este văzută drept o pecete a creaţiei. Cele patru braţe ale sale acoperă creaţia şi o pecetluiesc prin energiile necreate ale Sfintei Treimi.

Vestirea Crucii în Vechiul Testament

De vreme ce Mântuitorul a fost vestit de prooroci şi prefigurat prin diverse simboluri în cărţile vechi-testamentare, era normal ca şi Sfânta Cruce să fie anticipată în anumite momente. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin face un adevărat istoric în această privinţă începând de la pomul vieţii sădit în Rai şi încheind cu un cuvânt din proorocia lui Isaia. "Pomul vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai a preînchipuit această cinstită Cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea. Iacov cel dintâi a închipuit Crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif, iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucişate este foarte lămurit că a descris semnul Crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea în chipul Crucii şi a mântuit pe Israel, iar pe Faraon l-a înecat. Mâinile întinse în chipul Crucii au biruit pe Amalec. Prin lemn se îndulceşte apa cea amară, iar din piatră curg şi se revarsă izvoare" (Dogmatica, p. 195). Există o conotaţie strânsă între pomul vieţii şi lemnul Sfintei Cruci. De vreme ce prin pomul cunoştinţei binelui şi răului a venit moartea pentru om, prin Sfânta Cruce reprezentată de pomul vieţii a intrat în lume vestea cea bună a vieţii veşnice în Dumnezeu prin Hristos. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin îmbogăţeşte această prezentare şi cu exemplele patriarhului Iacov şi profetului Moise, două personaje reprezentative ale lumii Vechiului Testament. Moise a dăruit apă poporului însetat lovind piatra în chipul Crucii sau aruncând un lemn în apele amare. De asemenea, a despărţit cu acest semn apele Mării Roşii trecând poporul Israel prin mijlocul lor şi a biruit asupra lui Amalec ţinând mâinile în chipul Crucii. Remarcăm că aceste minuni nu au reprezentat doar nişte fapte măreţe în vederea mirării poporului israelit, ci lucru care

le-au salvat viaţa. Dacă nu ar fi trecut prin mijlocul Mării Roşii, ar fi fost ucişi de egiptenii răzbunători. Dacă nu ar fi avut apă, setea i-ar fi doborât în pustie. Sfântul Ioan Damaschin continuă seria semnelor care au profeţit existenţa Crucii, precizând că: "Toiagul lui Aaron face cunoscută vrednicia preoţească. Şarpele, deşi era mort, a fost înălţat în triumf pe lemn, iar lemnul mântuieşte pe cei credincioşi care privesc la duşmanul omorât. Tot astfel a fost pironit Hristos, Care nu ştia de păcat, într-un trup al păcatului. Moise cel mare a strigat "Priviţi viaţa voastră atârnată pe lemn, în faţa ochilor voştri" (Deut. 28:66). Iar Isaia spune: "Toată ziua am întins mâinile mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor" (Isaia 65:2). Cei care ne închinăm acestui semn să dea Dumnezeu să dobândim partea lui Hristos cel răstignit" (Dogmatica, p. 195). Şarpele pironit pe lemn în pustie salva viaţa celor muşcaţi de şerpi şi se înscrie astfel în seria minunilor izbăvitoare pentru poporul Israel. Este de remarcat simbolul toiagului lui Aaron. Crucea este pentru prima dată simbolizată de un obiect aparţinând rangului preoţesc, de unde rezultă şi arhieria Mântuitorului.

"Ne închinăm semnului Crucii, iar nu materiei"

Sfântul Ioan Damaschin are grijă să precizeze şi faptul că nu cinstim materia din care este confecţionată Crucea, ci semnul în sine. Drept dovadă, el aduce argumentul că, atunci când Crucea este distorsionată sau dărâmată, nu mai poate fi cinstită, indiferent de materia din care este făcută. "Ne închinăm, deci, semnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia - să nu fie! - ci semnul ca simbol al lui Hristos (...) Prin urmare, trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi şi El. Dar nu trebuie să ne închinăm materiei din care este făcut semnul Crucii, chiar dacă ar fi din aur sau pietre scumpe, dacă se întâmplă să fie distrus semnul. Ne închinăm, deci, tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, aducându-I închinăciunea" (Dogmatica, p. 195). Atrage atenţia aici ideea că oriunde se află Crucea este şi Hristos. În mod clar, Hristos nu poate fi separat de Crucea Sa, tocmai pentru că El oferă valoare Crucii. Crucea fără Hristos nu înseamnă nimic. Este, însă, adevărat că există în continuare multe persoane care resping Crucea în orice circumstanţă din cauza lipsei de credinţă. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin se simte obligat să adauge: "În adevăr, Crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinţă şi care nu ţin seamă de bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeieşti cu gânduri omeneşti şi fireşti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt şi de cuget" (Dogmatica, p. 192). Crucea ne îndeamnă la o răstignire a gândirii raţionale, lucru care irită multe persoane inteligente, dar lipsite de posibilitatea de a admite că există şi taine mai presus de minte. Dumnezeu nu se află în spaţiul definiţiilor, iar lucrurile de care se foloseşte pentru a ne deschide mintea şi inima se dovedesc deseori pline de mister. Crucea este un obiect la care nimeni nu s-ar fi putut gândi pozitiv înainte de Întruparea Domnului şi, cu toate acestea, astăzi este semnul biruinţei noastre şi al căii spre mântuire.

 Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în Damasc, Siria, în a doua parte a secolului al VII-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată, cu funcţii în administraţia fiscală a Siriei. Bunicul său, Mansur, avusese un rol istoric nefericit, acela de a trata capitularea Damascului în mâinile arabilor, la 4 septembrie 635. Tatăl său, Serghie (cu numele arab: Sargun ben-Mansur), a fost consilierul apropiat al califilor Mo-awia (660-680) şi Abd-el Melik. I-a dat fiului său Ioan o educaţie aleasă. Ioan ocupă dregătoria tatălui său, după moartea acestuia, în 690, până în 718, când califul Omar al II-lea porneşte o politică anticreştină. Acesta este momentul în care Ioan Damaschin îşi împarte averea la săraci, îşi eliberează sclavii şi se retrage împreună cu fratele lui adoptiv, Cosma, în Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Palestina, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Este hirotonit preot şi va sluji în Biserica Învierii din Ierusalim.

După anul 726, când Leon Isaurul (717-740) a publicat edictul iconoclast, Ioan Damaschin a devenit un atacant activ al ereziei, scriind trei tratate şi a luat parte şi la sinodul anti-iconoclast al episcopilor orientali. A fost cunoscut, mai ales de către teologii secolului al XI-lea, şi ca imnograf şi melod, datorită imnelor compuse de el care s-au răspândit în toată lumea creştină.

A murit la Mănăstirea „Sfântul Sava“, în anul 749, unde se află şi azi chilia şi mormântul său, iar opera sa este bogată şi foarte variată. Conţine tratate filosofice, dogmatice, polemice, exegetice, morale, ascetice, omiletice şi imnologie. Lucrarea sa fundamentală este „Izvorul Cunoştinţei“ în trei părţi: Dialectica sau Logica, Despre erezii. Dogmatica rămâne până în zilele noastre un text de referinţă pentru înţelegerea dogmei creştine.  (Informaţii preluate din "Ziarul Lumina".)

„Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt“

Să vorbeşti despre apoftegma 27 privindu-l pe avva Arsenie din Patericul egiptean implică un foarte mare risc. Înseamnă să vorbeşti despre o experienţă extraordinară a Sfântului Duh. Iată însă textul: "Un frate s-a dus la chilia avvei Arsenie, la schit, şi s-a uitat prin fereastră şi l-a văzut pe bătrân cu totul foc, că era acel frate vrednic de a vedea. Şi cum a bătut, a ieşit bătrânul, şi văzându-l înspăimântat, îi zice: baţi de mult timp? Ai văzut ceva aici? El a răspuns: Nu. Şi după ce a vorbit cu el, i-a dat drumul să plece".

Sunt două elemente pe care vreau să le sesizăm în scurta istorisire de mai sus. Evident, centrul relatării este ocupat de experienţa luminii pe care a trăit-o avva Arsenie, dar pe lângă aceasta e de observat remarca făcută pe seama fratelui care a asistat discret: anume că el a văzut lumina în care se găsea avva pentru că era vrednic să o vadă. Istoria Bisericii şi literatura duhovnicească sunt pline de asemenea evenimente. Poate cea mai cunoscută întâlnire de acest fel este cea dintre Sfântul Serafim de Sarov şi ucenicul său Motovilov. În cadrul discuţiei dintre cei doi, Sfântul Serafim a răspuns întrebării fundamentale care îl măcina pe Motovilov încă din copilărie, de la vârsta de 12 ani: care este scopul vieţii creştine. Răspunsul sfântului este foarte cunoscut: Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Sentinţa aceasta este apoi explicată pe larg în discuţia uluitoare pe care Sfântul Serafim a avut-o cu Motovilov. Concluzia pustnicului rus a fost că harul Preasfântului Duh al lui Dumnezeu se înfăţişează într-o lumină nestricăcioasă tuturor celor cărora Dumnezeu le dezvăluie lucrarea Sa. Nedumerit, Motovilov a întrebat mai departe: "Cum ştiu că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu? Cum pot deosebi adevărata Lui manifestare în mine?" Fiindcă era nedumerit pe mai departe de orice explicaţii, Sfântul Serafim l-a apucat pe Motovilov de umeri şi i-a zis: "Ne aflăm acum amândoi în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu mă priveşti?". Motovilov a răspuns: "Nu pot privi, părinte, pentru că ochii tăi strălucesc ca fulgerul, faţa ta a devenit mai strălucitoare decât soarele şi ochii mă dor." Atunci Sfântul Serafim a continuat: "Nu te speria. Acum şi tu ai devenit la fel de strălucitor ca şi mine. Acum te afli şi tu în plinătatea Sfântului Duh, altminteri nu ai putea să mă vezi aşa cum sunt". Întâlnirea dintre cei doi şi dialogul lor nu se opresc aici, însă ceea ce am citat e suficient să ne arate că experienţa luminii pe care a făcut-o fratele mers în vizită la avva Arsenie nu este unică în istorie, ea aparţinând în mod natural vieţii părinţilor duhovniceşti şi a marilor mistici.

Ca să reluăm de aici, scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, care se manifestă ca lumină, iar cei care se găsesc în Duhul Sfânt pot să vadă această lumină cu ochii lor trupeşti. Aceasta a fost experienţa pe care a făcut-o Motovilov în secolul al XIX-lea, întru totul la fel cu experienţa avvei Arsenie în secolul al IV-lea.

Ceea ce pare neobişnuit şi extraordinar, în realitate, este firescul la care fiecare din noi este chemat. "Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului" (I Tim. 2, 4). Şi nu e deloc o figură de stil sau o exagerare retorică. Tocmai de aceea marele mistic bizantin de la întâlnirea secolelor X-XI, Sfântul Simeon Noul Teolog, spunea că este eretic cel care crede că este imposibil să-L vadă pe Dumnezeu în această viaţă. Un cuvânt greu de purtat, care ne pune în dificultate, dar în acelaşi timp ne indică foarte limpede, fără loc de comentarii, ţinta spre care ne îndreptăm.

Experienţa pe care a trăit-o avva Arsenie a fost experienţa Duhului Sfânt. Faptul că un frate l-a văzut în acea stare pe Arsenie este întâmplător, şi dimpotrivă, proniator. A văzut pentru că era vrednic să vadă. Ceea ce în plan uman a fost o întâlnire ratată s-a dovedit, mai adânc, o regăsire în Duh, cu nebănuite consecinţe în viaţa acelui frate, dar şi a generaţiilor de creştini care au citit sau au auzit această istorisire şi cărora prin ea li s-a reamintit destinaţia înspre care ne mişcăm duhovniceşte întreaga viaţă, dobândirea Duhului Sfânt.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro