Amintiri despre părintele Cleopa

Părinţii Bisericii sunt prelungirea în lume a Evangheliei, pentru că Biserica este atelierul sfinţeniei. De-a lungul veacurilor, Ortodoxia ne-a oferit o mulţime de mari chipuri patristice. Între cele contemporane cu noi se află şi cel al arhimandritului Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. Astăzi se împlinesc 14 ani de la trecerea sa în veşnicie şi tot anul acesta părintele ar fi aniversat un secol de viaţă.

Părintele Cleopa s-a născut într-o familie de ţărani din judeţul Botoşani şi a intrat ca frate de mănăstire la vârsta de 14 ani în Schitul Cozancea, aproape de localitatea natală. Acolo l-a întâlnit pe părintele Paisie Olaru, pe atunci schimonah. Între ei s-a legat o prietenie duhovnicească ce a durat toată viaţa lor.

Sihăstria în timpul stareţului Ioanichie Moroi

Nu după mult timp, împreună cu fratele lui, Gherasim, părintele a plecat la Schitul Sihăstria Secului din judeţul Neamţ, unde egumen era renumitul stareţ Ioanichie Moroi, ieromonah cu metanie la Mănăstirea Neamţ, originar din Ardeal. Nevoitor pentru puţin timp în Sfântul Munte şi la Ierusalim, părintele Ioanichie a fost trimis de stareţul Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Melchisedec Dumitrescu, să redeschidă Schitul Sihăstria, lăsat de mult timp în paragină. Deşi erau puţini fraţi la Mănăstirea Sihăstria, 14 la număr, părintele Cleopa, împreună cu Gherasim, a fost pus încă de la început la încercare de stareţul Ioanichie Moroi.

Timp de trei zile, stareţul i-a lăsat la poarta mănăstirii să lovească cu băţul într-o buturugă de dimineaţă până seara. Când asfinţea soarele, îi chema la trapeză şi le dădea să mănânce. După trei zile de nevoinţă şi răbdare, părintele Ioanichie i-a spovedit şi i-a împărtăşit. Regula de primire a părintelui Ioanichie în Schitul Sihăstria Secului era foarte aspră. Povesteau călugării că în timp ce părintele spovedea în stăreţie pe cel care dorea să-l primească în mănăstire, economul de atunci, părintele Chiriac, stătea în faţa stăreţiei şi aştepta. Când cel spovedit ieşea de la părintele Ioanichie, economul îl întreba unde-i este buletinul. Dacă buletinul îl oprea stareţul, era semn că respectivul rămânea ca frate la Sihăstria.

Dacă avea buletinul la el, părintele Chiriac, foarte discret, îi spunea că monahi buni se fac la Mănăstirea Secu şi Neamţ.

Rânduiala aspră pe care a adus-o părintele Ioanichie Moroi din Muntele Athos se păstrează şi astăzi în Sihăstria. Pe lângă cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie zilnic, părintele Ioanichie a impus ca în Sihăstria să nu se mănânce carne. Lunea, miercurea şi vinerea, masa era o dată în zi, fără ulei. Marţea şi joia, de două ori, cu ulei, iar sâmbăta şi duminica se dezlega la brânză, ouă şi peşte.

Imediat după intrarea în schit, părintele Cleopa a fost rânduit cu ascultarea la oile mănăstirii, slujire pe care a îndeplinit-o 10 ani de zile. Această ascultare i-a dat posibilitatea părintelui să citească aproape întreaga bibliotecă a Mănăstirii Neamţ. A avut binecuvântarea să-l vadă şi să vorbească cu Sfântul Cuvios Ioan Iacob, în timp ce acesta din urmă era bibliotecar la Mănăstirea Neamţ. Pe când păştea oile în pădure, părintele s-a întâlnit cu episcopul Ioan, refugiat din Kiev, Ucraina, care se adăpostise la Mănăstirea Lainici. De acolo, pentru a nu fi descoperit, a început să pustnicească în munţii din jurul Sihăstriei. Părintele Cleopa a mai întâlnit şi alţi pustnici, care au lăsat o puternică amprentă duhovnicească asupra lui.

Râvna, dragostea pentru Dumnezeu, iubirea pentru viaţa monahală i-au încununat nevoinţa părintelui Cleopa cu virtuţi şi daruri alese.

Deşi mănăstirea, imediat după al Doilea Război Mondial, a trecut prin multe şi grele încercări, jefuită de ruşii care, trecând prin Moldova, au luat până şi ceapa de pe brazdele din grădina mănăstirii, prădată de vestitul tâlhar Baltă, care era cunoscut drept cel mai fioros bandit şi fur al mănăstirilor din judeţul Neamţ, incendiată de acelaşi răufăcător, totuşi, sub egumenia părintelui Cleopa, Sihăstria a rămas în picioare.

Cum a ajuns Cleopa de la oi să conducă obştea mănăstirii

Părintele Cleopa a fost ales stareţ în ciuda opoziţiei multor părinţi din schit. Părintele Ioanichie Moroi, bolnav, a lăsat cu limbă de moarte ca următor lui la egumenia schitului să fie monahul Cleopa de la stână. În timp ce părintele Cleopa tundea oile mănăstirii, părinţii din consiliu au venit să-i spună că este ales egumen. Părintele a dat înapoi spunând: "Nu aţi găsit pe altul mai bun?"

Cu multă smerenie, părintele a primit totuşi să fie stareţ schitului care avea multe chilii arse, biserica distrusă şi monahii, mare parte adăpostiţi în bolniţă, fiindcă totul suferise din cauza incendiului.

Văzând schitul în stare deplorabilă, s-a dus la Mănăstirea Neamţ pentru a cere ajutorul material din partea stareţului de acolo în vederea refacerii clădirilor Sihăstriei. Dar refuzul primit l-a mâhnit mult pe proaspătul egumen. Ieşind din cancelaria Mănăstirii Neamţ, s-a dus la icoana Maicii Domnului şi a plâns acolo, cerând să nu fie părăsit. Iar ajutorul nu a întârziat. Când a plecat de la Neamţ, s-a întâlnit cu un om important din conducerea statului, care, văzându-l pe părintele abătut, i-a oferit o sumă importantă de bani. De la Mănăstirea Neamţ până la Sihăstria, părintele Cleopa a cântat "Apărătoare Doamnă" pentru ca nu cumva să se întâlnească cu tâlharul Baltă.

Cu banii primiţi s-a reuşit refacerea bisericii şi a corpului de chilii. S-a construit Paraclisul "Sfinţii Ioachim şi Ana", iar cu ajutorul credincioşilor apropiaţi sufleteşte Sihăstriei, originari din comuna Rădăşeni, Suceava, au fost ridicate mai multe clădiri.

Venirea părintelui Cleopa pe scaunul stăreţiei a însemnat îmbogăţirea rânduielii de la Sihăstria. Slujbe frumoase, noi preoţi hirotoniţi, predici înălţătoare, introducerea citirii neîncetate a Psaltirii, rânduiala spovedaniei săptămânale a monahilor, toate au făcut ca mănăstirea să fie din ce în ce mai cunoscută şi căutată atât de credincioşi, cât şi de cei dornici să-şi închine viaţa lui Hristos.

Tradiţia primirii pelerinilor a fost un alt lucru nou pentru obştea părintelui Cleopa. Fiindcă mănăstirea era izolată de sat, credincioşii veniţi la Sihăstria erau şi sunt şi acum găzduiţi, oferindu-li-se şi masă, toate gratuit, chiar dacă posibilităţile erau reduse. Povestea părintele Cleopa cum, la început, oamenilor nu li se putea da decât mămăligă cu murături sau compot din poame de pădure, singura hrană existentă în mănăstire.

Prezenţa la toate slujbele din biserică, citirea cărţilor sfinte, ascultarea necondiţionată faţă de stareţ şi duhovnic au rămas regulă de neşters pentru monahii din Sihăstria.

"Dacă mor, să mă îngropi la rădăcina unui fag!"

La puţini ani după ce a fost ales stareţ, părintele Cleopa a fost nevoit să plece, de ascultare, la Mănăstirea Slatina, trimis de patriarhul Justinian. Statul dorea transformarea ei în spital-azil. Părintele Cleopa a mers la Slatina împreună cu 30 de monahi din Sihăstria, dându-i-se sub ascultare mănăstirile din Bucovina. Dar comuniştii nu vedeau cu ochi buni misiunea făcută în zonă de cei trimişi la Slatina. Părintele a fost chemat la Securitate în Fălticeni şi bătut, anchetat pentru a nu mai primi oameni în mănăstire. Chinurile îndurate în nopţile când era torturat şi ţinut cu ochii în lumina puternică a becurilor l-au făcut ca timp de 10 ani să ia calea pustiei. Aici, părintele a întâmpinat greutăţi mari atât de la diavolul care-l tulbura cu vedenii înfricoşătoare, dar şi din cauza lipsei de hrană şi îmbrăcăminte. Era atunci un pădurar care-i ducea o dată pe lună o traistă de cartofi sau sfeclă. Părintele povestea cum număra fiecare cartof ca să-i ajungă timp de o lună.

Stareţul a stat retras în munte şi la cabana unui ţăran din Neamţ. Acesta, atunci când soţia făcea mâncare în casă, punea o cană de apă în plus la ciorbă sau un pumn de mălai în tuciul unde se făcea mămăligă ca să poată lua şi pentru părintele Cleopa fără ştirea familiei.

Când oamenii au urcat la munte ca să strângă fânul, ţăranul l-a luat pe părintele Cleopa, epuizat şi slăbit de post, ca ceilalţi să nu-l descopere pe pustnicul fugar. În timp ce mergeau noaptea prin pădure, părintele se tot oprea, sleit de puteri. La un moment dat, Ioan, căci aşa se numea ţăranul, s-a gândit că stareţul nu mai poate rezista şi o să moară. Nu ştia ce să facă. Să-i spună nevestei? Se temea să nu se scape cu vreo vorbă la vecine. Să-l anunţe pe părintele din sat? Dar dacă afla miliţia? Să-l îngroape singur? Nu putea să facă aşa ceva unui călugăr, unui preot.

Ajungând la un brad răsturnat în pădure, părintele Cleopa, care mergea după ţăran, îl chemă şi-i spuse: "Frate Ioane, dacă mor, să mă îngropi la rădăcina unui fag şi să citeşti catisma a 17-a pentru mine." Omul s-a înspăimântat, dându-şi seama că părintele i-a citit frământările gândului.

Anii au trecut, iar părintele Cleopa, prin mijlocirea patriarhului Justinian, a fost graţiat. S-a întors la Sihăstria în 1965, unde, deşi nu a mai fost dus la Securitate, a rămas în supravegherea ei. Paznicul mănăstirii, care trăieşte şi azi, dă mărturie cum era chestionat de oameni necunoscuţi despre cine a venit la părinţii Cleopa şi Marcu, pe cine au primit ei în chilie…

Cunoscut de călugări şi mireni ca un părinte harismatic

Atunci când la Schitul Rarău slujea părintele Ioil, acesta a transmis părintelui Cleopa că i se întâmplă ceva neobişnuit la slujbă. În timp ce dădea binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie, îngerii îi aprindeau lumânările din sfeşnicele aflate pe Sfânta Masă. Auzind cele întâmplate, părintele Cleopa a spus ca Ioil să coboare în vale, la Slatina. Cu multă blândeţe, stareţul i-a spus: "Ştiţi, părinte, a început treaba la vie, la Cotnari. Muncitorii trebuie supravegheaţi de un părinte de la mănăstire. Aşa că ne-am gândit la sfinţia ta să mergi vara asta acolo ca lucrurile să se facă după rânduială." Părintele Ioil, auzind noua ascultare pe care i-o dăduse părintele Cleopa, s-a răzvrătit şi a început să cârtească, spunând că nu-i este respectată preoţia. S-a întrunit consiliul mănăstirii din care făceau parte şi părintele Petroniu Tănase, şi alţi părinţi şi au hotărât: "Ioil fie merge de ascultare la via din Cotnari, fie e oprit de la slujire".

Nemulţumit, părintele Ioil a spus că mai degrabă pleacă în lume. Zis şi făcut. Părintele şi-a lăsat hainele călugăreşti şi a părăsit mănăstirea. Obştea întreagă s-a tulburat de atitudinea tranşantă a părintelui Cleopa, care nu l-a lăsat pe Ioil să se întoarcă la slujire pe Rarău. Dar stareţul a răspuns: "Decât un Ioil mândru, mai degrabă un Ion smerit".

După anii 1989, într-o seară, a venit la părintele Cleopa un bătrân care l-a întrebat: "Mă cunoşti?" "Nu", a spus duhovnicul. Atunci, bătrânul a început să plângă şi a zis: "Eu sunt Ioil de la Rarău, care n-a vrut să facă ascultare şi căruia dracii îi aprindeau lumânările pe Sfânta Masă când începea Sfânta Liturghie".

Părintele Ioil plecase în lume, se făcuse taxator pe tramvai şi toată viaţa umblase chinuit, fără linişte şi aşezare sufletească.

De bunătatea lui, te umileai şi puneai gând de pocăinţă

Părintele a fost şi rămâne un mare duhovnic şi predicator care în vremuri grele a păstrat curată comoara Ortodoxiei şi a transmis-o ucenicilor săi. A stat în faţa credincioşilor şi a mângâiat mii de suflete, ajutându-le să-L cunoască pe Hristos, împodobindu-le cu virtuţi alese. A fost un propovăduitor care a predicat frumuseţea Ortodoxiei, ferm în condamnarea păcatului şi a patimilor. Deşi era aspru în predică, la Taina Spovedaniei se purta cu multă milă şi dragoste, încât de bunătatea lui, te umileai şi puneai gândul de pocăinţă şi de început bun.

A primit pe toţi cu multă dragoste, chiar dacă spre bătrâneţe neputinţele trupului lui s-au înmulţit. Cu o seară înainte de a muri a primit credincioşi, i-a binecuvântat, le-a dat sfaturi, iar în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1998, la ora 2:20, părintele Cleopa şi-a dat obştescul sfârşit după o viaţă de slujire lui Hristos şi mănăstirii pe care a îndrăgit-o atât de mult.

Sfinţenia părintelui Cleopa a fost recunoscută încă din viaţă. Cine l-a cunoscut a rămas impresionat de prezenţa sa. Cărţile scrise de el tratează multe probleme de liturgică, dogmatică, îndrumări misionare, fiind până astăzi repere importante în păstrarea autentică a învăţăturii de credinţă.

Slujba din avion

În 1977, părintele Cleopa a plecat la Ierusalim în pelerinaj cu un grup mai numeros de călugări şi de maici. În avionul care se îndrepta spre Tel Aviv, monahii români şi-au exprimat dorinţa de a săvârşi Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. Au vorbit cu însoţitoarea de bord, iar aceasta a cerut un răgaz pentru a comunica aceasta comandantului aeronavei. Mirat că un părinte a cerut permisiunea de a face o slujbă în timpul zborului, comandantul a stat puţin pe gânduri, după care a zis: "Da. Slujba se poate face". Şi a comutat sunetul pe interior ca să poată auzi în cabină ce se petrece în avion. Nu voia să aibă probleme cu autorităţile de la Bucureşti la întoarcere. Părintele Cleopa a început să citească Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, iar călugării şi maicile din avion au dat răspunsurile la icoasele şi condacele acatistului.

Tot echipajul aeronavei a fost profund impresionat de ce s-a petrecut în timpul acelei curse. Regulamentul de zbor spune că, la sfârşitul oricărei curse, comandantul trebuie să părăsească ultimul avionul. De data aceasta, protocolul a fost încălcat. Când a ajuns la Tel Aviv, comandantul a coborât primul din avion şi a rugat stewardesa să-i indice pe călugărul care făcuse slujba. A ţinut să-l cunoască personal pe părintele Cleopa, iar la primul concediu, comandatul, de loc din părţile Bacăului, împreună cu întreaga familie, a poposit la Sihăstria. Aici s-a spovedit la părintele şi i-a mărturisit că slujba din avion i-a luminat şi deschis sufletul spre Dumnezeu.

Autor: C. Grădinaru

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Rolul Bisericii în apariţia primelor spitale: Mijloacele medicinei, binecuvântări de la Dumnezeu“

Despre medicina bizantină s-au spus puţine lucruri bune până în prezent. În general, aceasta a fost considerată drept o simplă "plagiere" a celei antice, fără a aduce vreo îmbunătăţire celei din urmă. Rolul Bisericii în dezvoltarea medicinei bizantine nu este nici măcar amintit, ca să nu mai vorbim de vreo descriere amănunțită.

Este meritul a doi cercetători, unul britanic, iar celălalt american, de a fi pus în evidenţă aceste aspecte, şi anume John Scarborough şi Stanley Harakas.

Cum era de fapt medicina în Bizanţ?

John Scarborough afirmă următoarele: "Sursele literare (...) susţin ipoteza tipică a existenţei unei priceperi medicale sofisticate, care acţiona pe scara largă a claselor sociale bizantine. Medicina era practicată de profesionişti pricepuţi, care dispuneau de multe studii de teorie medicală (...). Sursele medicale dezvăluie de asemenea o activitate viguroasă şi constantă. Tradiţiile vechi şi observaţiile noi erau refăcute, recombinate şi reorganizate în acord cu nevoile societăţii bizantine aflate tot timpul în schimbare" (John Scarborough (ed.), "Symposium on Byzantine Medicine, Dumbarton Oaks Papers 38", Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., p. X-XI). Aşadar, contrar opiniei generale că medicina bizantină nu a reprezentat nimic altceva decât o copiere ad litteram a tratamentelor unor medici clasici precum Hipocrate sau Galen, cercetătorul britanic John Scarborough se declară în favoarea originalităţii şi creativităţii acesteia. Ne putem întreba dacă acest lucru are vreo relevanţă şi pentru aspectul religios al problemei. Consider că are o relevanţă foarte mare din două puncte de vedere. În primul rând, dovedeşte că Biserica Ortodoxă nu s-a opus niciodată progresului medical ca atare, atât timp cât acesta nu reprezenta un atentat la adresa integrităţii trupeşti a bolnavului. În al doilea rând, progresul medicinei bizantine demonstrează şi că Biserica Ortodoxă era pregătită să ofere cele mai bune tratamente medicale credincioşilor săi, deoarece, aşa cum am evidenţiat în materialul anterior, ea era cea care se ocupa de finanţarea spitalelor bizantine clasice. Nu ne întâlnim nicidecum în Bizanţ cu laitmotivul unor cercetători cum că medicina reprezenta doar o copiere a celei clasice, o poziţie rezumată simplu de Scarborough: "Printre istoricii medicinei, opinia comună era aceea că medicina bizantină era una plafonată, reprezentând un simplu plagiat al contribuţiei medicilor importanţi ai Antichităţii clasice şi care aştepta într-o atmosferă de plictiseală sobră Renaşterea italiană. (...) O opinie tipică în această privinţă este cea a lui Majno: "(...) După Galen, istoria şmedicineiţ rămâne la acelaşi nivel pentru următorul mileniu"" (John Scarborough (ed.), "Symposium on Byzantine Medicine...", p. IX). Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, atunci am fi putut spune şi că Biserica a avut o influenţă în această direcţie interzicând medicilor să aplice alte tratamente în afara celor clasice. Nimic mai neadevărat. Biserica a încurajat medicii să îşi facă treaba cât mai bine şi să dezvolte noi metode de tratare a bolilor. Grija Bisericii Ortodoxe faţă de trupul uman trebuie să fie evidenţiată mai mult în prezent pentru a se risipi ideea eronată atât de întâlnită în sistemul platonic, în cele gnostice sau maniheice, cum că trupul uman nu reprezintă decât o formă a materiei universale care este în esenţă rea şi de care trebuie să ne lepădăm. Pentru Biserica Ortodoxă, trupul uman a reprezentat întotdeauna o creaţie pe care Dumnezeu a făcut-o, precum spunea părintele Stăniloae, "din cea mai fină ţărână". Trupul uman nu a fost niciodată neglijat sau considerat drept un element inferior al naturii umane în Ortodoxie.

Supraestimări inutile

Comentând asupra pasajelor citate anterior, cercetătorul american Stanley Harakas atrage atenţia asupra faptului că meritele incontestabile ale medicinei bizantine nu trebuie totuşi exagerate. El spune: "Nimic din contribuţia medicală răsăriteană sau apuseană de dinainte de secolul al XIX-lea nu se poate compara cu dezvoltarea ştiinţei şi medicinei din perioada modernă. Trebuie să fim atenţi să nu supraestimăm reuşitele medicinei bizantine de vreme ce se încearcă acum o corectare în această privinţă" (Stanley Harakas, "Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition", The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 72). Este clar că progresul medicinei din ultimele două veacuri depăşeşte orice imaginaţie a Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, însă, totodată, trebuie să remarcăm progresul medicinei bizantine care s-a dovedit singura capabilă să dezvolte şi să mărească moştenirea medicinei antice. Pe de altă parte, trebuie să vedem contextul dificil în care acestea au fost realizate: epidemii teribile, războaie de lungă durată, o speranţă de viaţă care nu depăşea media de 35-40 de ani etc. Dacă am translata aceste condiţii în zilele noastre, ne-am da seama cât de dificil trebuie să fie să faci performanţă medicală într-un asemenea mediu. Este adevărat că Europa a avut două războaie de lungă durată în secolul al XX-lea, că boli necruţătoare aşa cum este SIDA sau gripa spaniolă au curmat vieţile a sute de mii de oameni, dar, cu toate acestea, nivelul de trai, speranţa de viaţă şi perioadele de progres economic şi social şi-au pus de asemenea amprenta asupra rezultatelor finale. Ceea ce au reuşit să obţină medicii bizantini în condiţiile în care trăiau nu trebuie considerat doar prin prisma rezultatelor finale. Aici nu există termen de comparaţie între Evul Mediu şi perioada modernă, dar, în ceea ce priveşte râvna şi dorinţa de a-i vindeca pe ceilalţi, medicii bizantini nu au fost cu nimic inferiori celor din prezent, ba chiar ar putea să le servească drept model.

Medicina ca dar de la Dumnezeu

Stanley Harakas citează la un moment dat un fragment dintr-o scriere a lui Darrel W. Amundsen în care cel din urmă spunea: "Medicina şi mijloacele medicilor sunt binecuvântări de la Dumnezeu. Un creștin nu greşeşte atunci când le utilizează, dar greşeşte dacă îşi pune întreaga credință în ele, deoarece atunci când acestea dau roade, ele o fac doar datorită lui Dumnezeu, Cel care poate să ne vindece şi fără a le utiliza. Aşadar, a apela la doctori fără a-ţi pune credinţa prima dată în Dumnezeu este un act atât nesăbuit, cât şi păcătos. Pe de altă parte, respingerea integrală a medicinei şi a instrumentelor ei de vindecare nu numai că nu este încurajată, ci este totodată criticată de Biserică" (Darrel W. Amundsen, "Medicine and Faith in the Early Christianity", în: "Bulletin of the History of Medicine", LVI (1982), p. 341). Aceasta este mărturisirea de credinţă a fiecărui medic: nu eu vindec, oricât de priceput aş fi în ceea ce fac, ci doar Dumnezeu. Un medic care îşi pune credinţa doar în propriile forţe va vindeca poate trupurile bolnavilor săi, dar le va lăsa sufletele în paragină. Or, fiecare creştin poartă o responsabilitate pentru sufletele semenilor săi...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Izvoarele Apostolice ale creştinismului românesc

În continuare prezentăm un articol semnat de Prof. Dr. Emilian Popescu, intitulat Izvoarele Apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei şi Tomisul şi publicat înRevista Studii Teologice din anul 1994, nr. 1-3:

Cei oare au scris despre originile creştinismului la români şi au dorit să-i arate vechimea sa milenară au menţionat de obicei şi pe Sfântul Apostol Andrei ca posibil sau chiar sigur misionar în Schythia Minor (Dobrogea) şi implicit la Tomis. Pe cât se poate urmări, legarea numelui Sfântului Apostol Andrei de ţara noastră şi de alte regiuni din jurul Mării Negre ori de Peninsula Balcanică este destul de veche. De pildă, mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 şi 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde-i acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, şi altele ce sunt la Dunăre, Tesalia şi «acestea toate le-a umblat». (N. Şerbănescu, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare” p. 24) Această convingere exprimată atât de pitoresc de mitropolitul Dosoftei în secolul al XVII-lea se întâlneşte şi după aceea, mai frecvent în secolele XIX şi XX. Aşa procedează, de pildă, Nicodim Aghioritul (Nicodim Aghioritul, Συναξαριστήσ των δώδεχα μηνών ... t. IV, Constantinopol, 1842, ρ. 186.), Gh. Şincai (Gh. Şincai, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, I, Buda, 1844, p. 76—77), I. D. Petrescu, (I. D. Petrescu, Martirii Crucii din ambele Dacii, Bucureşti, 1856, p. 20—21) arhiereul Filaret Scriban (Arhiereul Filaret Scriban, Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, p. 1—3), G. M. Ionescu(G. M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană 44—678, d. Hr.I, Bucureşti, 1905, p. 95), R. Netzhammer (Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie, Salzburg, 1903, p. 3—6; idem, Creştinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, p. 3—4; idem Die christlichen Altertilmer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 6—7), I. Popescu-Spineni (I. Popescu-Spineni, Vechimea creştinismului la români, Bucureşti, 1934, p. 12), Anton D. Velcu (Anton D. Velcu, Contribuţii la studiul creştinismului Daco-roman în secolele I—IV d. Hr., Bucureşti, 1936, p. 22—27), Ion I. Nistor (Ion I. Nistor, Legăturile cu Ohrida şi Exarhatul Plaiurilor, Bucureşti, 1945 (extras din Anal. Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist., III, t. XXVII, 1945) şi mulţi alţii, dintre care mai apropiaţi de noi menţionez pe Ioan Rămureanu (Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, 20, 1974, 1, p. 168—171; Idem, Sfinţi şi martiri Ia Tomis- Constanţa, B.O.R., 92, 1974, 7—8, p. 797—799 şi în numeroase alte studii exprimă o părere asemănătoare) şi profesorii N. Şerbănescu (N. Şerbănescu, 2600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, B.O.R., 86, 1969, 9—10, p. 978—982; idem; Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului in Scythia Minor...) şi Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 63—64).

Alţi istorici au manifestat rezerve sau chiar îndoială faţă de ştirile care vorbesc despre prezenţa şi predica sfântului apostol Andrei pe pământul României. Către începutul secolului nostru istoricul catolic Carol Auner (C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902 p. 10. În studiul: Predicat-a un apostol în România ‚ în Revista catolică (Blaj), 1912, 1, p. 40—58 spune că «e posibil ca Sfântul Apostol Andrei să fi predicat şi în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînţeles însă numai orăşenilor şi claselor grecizate» idem, Dobrogea în DACL, IV, 1, Paris, 1920, col. 1236 : admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat oraşele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar nu există nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt) se înscrie în această categorie, iar Vasile Pârvan socotea şi el că nu dispunem de nici o informaţie sigură privind implantarea creştinismului în Dobrogea sau la daco-romanii din stânga Dunării, înainte de mijlocul secolului al III-lea (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911/ p. 4. 75, 83). Jacques Zeiller, is-toricul creştinismului din provinciile dunărene ale imperiului roman, conchidea şi el că ştirile privind activitatea sfântului Apostol Andrei printre români sunt ambigue şi că în această situaţie pătrunderea creştinismului spre Gurile Dunării în primul secol nu rămân decât o simplă posibilitate (Jacques Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, p. 28—30). Mai categoric, în sens negativ, se pronunţă D. M. Pippidi, spunând că ştirile privind misiunea Sfântului. Andrei în părţile dunărene «nu rezistă criticii», ele sunt «şubrede şi izolate» (D. M. Pippidi, Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, p. 169—175; idem, în vol. Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 483-490.). Cel mai tranşant, aş zice chiar dur, a fost C. Daicoviciu, după care «vechimea apostolică a creştinismului» pe pământul României de azi «ar fi absurdă şi imposibilă», ea nefiind susţinută «documentar prin nimic» (Const. Daicoviciu, În jurul creştinismului în Dacia, în Studii, revistă de ştiinţă, filozofie, arte, I, 1948, p. 122).

Din păcate această perspectivă negativă a influenţat literatura noastră istorică, mai ales într-o epocă în oare abordarea problemelor creştinismului era privită ca nepotrivită, dacă nu chiar periculoasă. Chiar un istoric ca I. Barnea, cu studii teologice, a putut afirma privitor la apostolicitatea creştinismului românesc, că ea se bazează pe ştiri «contradictorii», «încă îndoielnice» şi a privit relatările posterioare lui Eusebiu de Cezareea ca «legendare» (Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 378—379 ; idem. Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano 1977, p. 9—10).

Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe ştiri privind originea creştinismului românesc, inclusiv cea apostolică, şi că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înşelat. De altfel, se poate face observaţia că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepţii analizate atent, mulţi istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.

Care sunt principalele ştiri privind prezenţa Sfântului Apostol Andrei şi vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul ţării noastre ?

Prima şi cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3 : «Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a căzut la sorţi ţara părţilor, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero ? Acestea sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a «Comentariilor asupra Genezei» (după ediţia critică a lui Gustave Bardy, Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, livres I—IV, texte grec, traduction et adnotation, Paris, 1952, p. 96—97).

Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiţii când s-a tras la sorţi pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii şi să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia. Problema cheie care s-a pus şi se pune este în legătură cu această tradiţie, dacă ea este foarte veche şi credibilă şi dacă a fost înregistrată şi transmisă de Origen ori este mai târzie şi o datorăm lui Eusebiu însuşi. S-a afirmat că pasajul n-ar fi omogen, că el ar cuprinde două părţi, dintre care numai ultima, care se referă la sfinţii apostoli Petru şi Pavel, ar proveni de la Origen, cealaltă pe o tradiţie mai recentă înregistrată de Eusebiu însuşi. În felul acesta valoarea informaţiei ar fi mai mică (Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbretung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1924, I, ρ. 109—110). Totodată este de precizat ce se înţelege prin Scythia, adică dacă este vorba de Dobrogea (Scythia Minor) ori de Scythia Mare din sudul Rusiei.

Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări să vedem şi alte izvoare despre vestirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe pământul ţării noastre. De data aceasta avem de a face cu izvoare hagiografice (Tradiţiile şi legendele privitoare la viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei. sunt numeroase. Ele se concretizează în mare măsură şi asupra Bizanţului şi spaţiului eleno-balcanic. Analiza acestor tradiţii şi legende în general a făcut-o Fr. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, Càmbridge-Massachussets, 1958, 342 p).

În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după înălţarea Domnului la cer s-a tras la sorţi, unui apostol căzându-i o ţară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei şi astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Sciţia, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).

Observăm din această ştire că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat,- a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menţionată de Eusebiu, şi Bitinia, Pontul, Thracia şi chiar Crimeea.

O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din acelaşi Sinaxar indică o arie de propovăduire şi mai mare, cuprinzând provincii şi regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre şi din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetăţile Chaloedon şi Bizanţ, Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), Achàia (Peloponesul) şi cetăţile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) şi Amastris (Ibidem).

După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei. Acelaşi Sinaxar dă amănunte şi asupra activităţii sfântului Apostol Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor şi la neamurile alanilor şi abasgilor. În ceea ce priveşte activitatea în regiunile de la Dunăre este de subliniat amănuntul că Sfântul Andrei a hirotonit la Odessos (Varna) pe unul din ucenicii săi, care se numea Amplias, sărbătorit în fiecare an la 30 Octombrie (Ibidem). Marele istoric al creştinismului răsăritean din secolul al XVIII-lea, Le Quien, a afirmat că acesit Amplias ar putea fi aceeaşi persoană eu cea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 8), cărora le scria : «Salutaţi pe Amplias !» (Michael Le Quien, Oriens Christianus in quattuor patriarchatus digestus, Paris 1740, p. 1325)

O altă veche tradiţie este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viaţa, faptele şi sfârşitul Sfântului şi lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat». Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Β : «Andrei luându-şi discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) şi după câteva zile le-a pus episcop pe Apion». După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbeşte de Amplias, călugărul Epifanie îl menţionează pe Apion. Despre Epiphanius, v. şi Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226). Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează şi el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum şi pe ambele ţărmuri ale Pontului Euxin, de nord şi de sud.( Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl. II, 39 în P.G. 145, 860)

Mai există şi alte ştiri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea şi Nicomedia şi întreaga ţară a Bitiniei şi Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanţ şi întreaga ţară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci şi barbari», între care ar putea fi socotiţi şi sciţii (Doctrina syriacă - a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac , Documents, London, 1864, p. 32—34).

Din cele de mai sus se constată că izvoarele hagiografice ne prezintă o arie misionară mult mai-largă decât cea amintită atât de succint de Eusebiu. Ea cuprindea provinciile de nord-vest ale Asiei Mici, adică Pontul şi Bitinia, apoi în Peninsula Balcanică Thracia, Macedonia, Thessalia, Moesia, Ellada, Achaia, - regiunile dunărene, sudul Rusiei, ţărmul sud-estic al Mării Negre, având ca centru cetatea Trapezunt. Informaţiile acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii sau izvoare astăzi pierdute, dar care au importanţa lor. Întrebarea care se pune este dacă ele sunt verosimile şi dacă este de admis o arie misionară atât de vastă pentru un apostol. Răspunsul poate fi în principiu afirmativ, căci Andrei n-a fost singurul ucenic al Mântuitorului, care s-a deplasat pe spaţii întinse pentru vestirea Evangheliei. Şi alţi apostoli au procedat la fel, mai ales Petru şi Pavel. Este, pe de altă parte, posibil ea informaţiile din izvoarele hagiografice să nu reproducă în întregime realitatea, atât în ceea ce priveşte zonele evanghelizate, cât şi denumirile geografice sau administrative valabile epocii în care a trăit sfântul Andrei, ci ele să se apropie de vremea când au fost alcătuite aceste izvoare. Dar acest lucru nu impietează asupra nucleului informativ pe care-1 conţin.

Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menţionatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia şi regiunea din jur.

Dar oricât de valoroase aceste informaţii ele nu pot depăşi pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric - consacrat al Bisericii a cărui preţuire în lumea ştiinţifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei ştiri decurge din vechimea ei şi acest lucru este relevat şi de Dvornik, op. cit., p. 197-199).

Pasajul în care este încadrată a atras atenţia unor savanţi, care l-au privit diferit în privinţa unităţii lui. Lipsius şi Ed. Schwartz îl consideră unitar şi că ar fi fost reprodus de Eusebiu după Origen. Valesius se îndoieşte de acest lucru şi mai mult decât el o face Adolf von Harnack, care îl analizează şi încearcă să-1 despartă în două. Harnack socoate că prima parte, referitoare la Sfinţii Apostoli Toma, Andrei şi Ioan, ar fi opera lui Eusebiu însuşi. Cea de a doua, cuprinzând relatarea referitoare la activitatea şi moartea sfinţilor Petru şi Pavel, ar fi reproduse de Eusebiu după Origen. Eusebiu ar fi găsit undeva tradiţia nenumită privitoare la tragerea la sorţi pentru împărţirea zonelor de evanghelizare a celor trei apostoli Toma, Andrei şi Ioan şi ar fi pus-o alături de informaţiile lui Origen (Opiniile exprimate în legătură cu acest pasaj sunt prezentate de Adolf von Harnack, op. cit., p. 109—110).

Admiţând opinia lui Harnack ar însemna că prima parte ar avea la bază o tradiţie mai nouă şi deci mai puţin valoroasă, decât aceea pe care ne-ar fi dat-o Origen însuşi, un autor cu mare reputaţie ştiinţifică şi pe care el ar fi consemnat-o cu un secol mai devreme.

Luând în considerare argumentarea lui Harnack, D. M. Pippidi conchide: «Tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informaţiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în acelaşi timp şi istoricitatea... Recunoaşterea că ştirea care ne interesează se întâlneşte pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipseşte numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă în măsura în care atâţia autori creştini din veacurile al II-lea şi al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze şi n-au făcut-o» (D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României..., p. 488). D. M. Pippidi mai adaugă la argumentarea sa şi faptul că dacă am considera informaţia provenind de la Origen, atunci ea s-ar contrazice cu o altă afirmaţie a autorului alexandrin, din Comentariul la Evanghelia după Matei, 24, 9, în care el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pe sciţi, ori sfântul apostol Andrei ar fi predicat în Scythia (Idem, ibidem, p. 481—484.).

În treacăt fie spus, pasajul la care se referă D. M. Pippidi din «Comentariul la Evanghelia după Matei», a fost înţeles şi altfel de istorici şi filologi şi el nu anihilează afirmaţia lui Origen privitoare la vestirea Evangheliei în Scythia (J. Zeiller, op. cit., p. 28—30; I. Popescu-Spineni, op. cit., p. 12; A. Iordănescu, Observaţiuni asupra originilor creştinismului daco-roman, în Revista Clasică XI—XII, 1939/1940, p. 199—200).

Pe de altă parte, azi avem posibilitatea să facem cunoscut un izvor datând tocmai din secolele, din care D. M. Pippidi dorea să aibă confirmarea ştirii lui Origen, anume din secolele II—III. Este vorba de Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante şi chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 şi a fost contemporan cu Origen (185—254/255). Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 şi s-ar putea ca ei să fi fost concetăţeni ai Alexandriei Egiptului. Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de Un măslin şi este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menţionate la nota precedentă ca aparţinând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).

Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbeşte de sciţi şi traci unii lângă alţii, şi pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiţia înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen. Trăind în aceeaşi vreme Hippolyt şi Origen au putut cunoaşte aceeaşi tradiţie privitoare la activitatea misionară a sfinţilor Toma, Andrei şi Ioan şi au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria şi legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.

Aşa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate. Această acţiune este atestată, în primul rând, de tradiţia veche înregistrată de Origen şi Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei şi de celelalte ştiri hagiografice mai târzii. Dacă la Eusebiu şi Origen se vorbeşte numai de Scythia, Hippolyt adaugă şi Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică şi sudul Rusiei.

Veridicitatea informaţiilor din izvoarele hagiografice nu trebuie pusă la îndoială, deoarece ele sunt confirmate pentru mediul helenic de scriitori din secolele IV—V ca Grigorie de Nazianz (Or. XXXIII, 11 P.G. 36, col. 228), Theodoret de I Cyr (În Psalm. CXVI, 1, P.G. 80, col. 1805-1808), Pseudo Chrysostomul (Homilia in duodecim apostolos, P.G. 59, col. 495), iar din Apus de Ieronim (Hieronym. Epist. 59 ad Marcellam 5 — CSEL, 54, ed. I. Hilberg, p. 546; ed. J. Lebourt, Collection Guillaume Budé, 13, Paris, 1953, p. 89 ; cf. G. Grützmacher, Hieronymos, I, Leipzig 1909, care datează această scrisoare în anul 394, iar F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son oeuvre I, Louvain-Paris, 1922, p. 167, o atribuie anilor 395—396), Gaudentius I din Brescia (Gàudentius Brix., Ser mo 17, P.L. 20, col. 463) şi Paulin de Nola (De Sanct. Felice, Natal. IX, v. 406 j cf. XI, v. 78, 356).

Scythia menţionată de Origen şi Eusebiu este, desigur Dobrogea, aşa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer şi Zeiller. Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menţionate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localităţi precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc. Excepţie face doar Nichifor Kallistos, care vorbeşte de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele ţărmuri ale Mării Negre, de nord şi de sud». Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnaţi de apropierea care se face des în izvoare între această provincie şi Thracia şi Moesia, de regiunile dună-rene, de Gothia etc., de oraşul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic şi urmaş pe Amplias (sau Apion ?). Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înţeles şi zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul ţării noastre trebuie avut în vedere. Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaştem sub denumirea de «Mica Sciţie» (ΣκυΘία μικρά) pentru ca la sfârşitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche menţiune a Dobrogei ca Scythia se întâlneşte într-o inserţie greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, greceşti şi llatine vol. I. Histria : împrejurimile, Bucureşti, 1983, nr. 15, rândul 16). In vremea când scria Eusebiu, teritorial dintre Dunăre şi Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunărean limes Scythicus.

Dacă deci prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este şi venirea lui la Tomis. Aici era capitala provinciei şi Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată şi de ceilalţi apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi oraşe şi apoi la ţară. Referindu-se la acest procedeu şi la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice : „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortăreţe oare trebuiau cucerite cu orice preţ, aici, în special, Biserica primară a venit faţă în faţă cu cultul imperial... aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).

Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în oraşul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni şi că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat şi a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuţi din izvoare încă de la sfârşitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României.... BOR, 1990, 1-2, p. 149-164). La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) Tomisul a fost prezent prin episcopul său. Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înţeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei. 

Sursa: www.basilica.ro 

Povara libertăţii

Suntem creaţi de Dumnezeu cu chipul Lui în toată fiinţa noastră duală, suflet şi trup. Şi acest chip, pe lângă raţiune, simţire, voinţă, este, mai presus de toate, libertate.

Libertatea nu este nicidecum puterea de a face binele sau răul, ci acea profunzime a fiinţei care alege fericirea veşnică, zborul cel fără sfârşit în înălţimile iubirii treimice, unirea cu Dumnezeu cel Preacurat, devenirea euharistică întru fiinţă, nunta mistică cu Mirele cel iubit al sufletului Biserică. Paradoxal, în ciuda opiniei majoritare, foarte puţină lume se bucură de libertate. Deşi are darul de a fi Dumnezeu după har, omul se face rob al materiei condamnate la moarte. Oamenii care fac ce vor nu au libertate, ci doar putinţa alegerii dintre mai multe feluri de morţi. Este ca şi cum ai alege între cancer şi infarct miocardic. Amândouă, în ciuda aparenţelor, aduc moartea şi dor îngrozitor până la plecarea noastră în ţărână.

Cu toate acestea, sufletul omenesc nu poate fi săturat pe termen lung cu materie. El poate hălădui printre obsesii şi tentaţii pământeşti, însă plăcerea pe care o oferă materia este scurtă, urmată de durere şi de remuşcare, şi redundantă, cerând mereu o suplimentare cantitativă până la supradoză. Oamenii trupeşti sunt trişti, în fuga lor înfricoşată printre plăceri care niciodată nu vor oferi liniştirea cea adevărată.

Momentul suprem al judecăţii lui Dumnezeu, când Creatorul tuturor va discerne între lumină şi întuneric, va arăta troposul libertăţii noastre interioare. Judecătorul este însă şi Tatăl nostru cel din ceruri, care ne iubeşte de o veşnicie. Şi atunci, cum va fi momentul când vom fi izgoniţi afară din tărâmul Părintelui ceresc, spre a sta o veşnicie acolo unde sunt plângerea şi scrâşnirea dinţilor? Oare Dumnezeu nu va suferi că oamenii Săi iubiţi, pe care i-a creat după chipul Său, vor zăcea o vecie în suferinţă culminantă?

Eu cred că iubirea infinită a Stăpânului va discerne lumina sau întunericul din noi, iar momentul judecăţii va fi apogeul libertăţii noastre interioare. Cel care l-a urât toată viaţa pe Dumnezeu, ucigând în inima Sa prin păcate pe Hristos, nu va putea suporta să stea o veşnicie în Împărăţia Celui pe care L-a urât. Batjocoritorii Bisericii nu vor suferi să stea într-o Biserică o veşnicie. Călcătorii în picioare ai poruncilor Treimii nu vor voi să coabiteze cu sfinţii împlinitori ai poruncilor. Călăii iubirii nu vor suporta să primească Iubirea preacurată a lui Dumnezeu.

Să facem un experiment. Să mergem astăzi într-un stadion, unde zeci de mii de oameni trăiesc lupta de pe teren ca pe una absolută. Am fost şi eu pe Elland Road la un meci al echipei Leeds United: un zgomot uriaş de vociferări, urlete de bucurie, cântece ale clubului etc. Am fost şi la un meci cu Dinamo şi Poli Iaşi. Zgomotul era la fel de uriaş, însă provenea de la înjurături, comentarii şi un ronţăit gigantic de seminţe. Imaginaţi-vă că aş veni în faţa acelor oameni înnebuniţi de fotbal şi le-aş spune să renunţe la o asemenea pasiune pierzătoare de timp şi să plece acum toţi la Priveghere la biserică, căci este Sfânta şi Marea Joi în care Mântuitorul Hristos a instituit Cina cea de Taină şi a fost prins de soldaţii răutăţii, indiferent de etnia lor. Ce s-ar putea întâmpla? Probabil că aş primi mii de înjurături, imprecaţii, urlete de mânie şi aş fi alungat ca un nebun de la o asemenea adunare.

Aşa este şi la rai. Oamenii nu mai vor să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu îi cheamă şi îi aşteaptă cu dor, însă ei nu mai concep unirea cu Cel ce i-a iubit. Omul pleacă liber din faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu-l forţează să moştenească tărâmul tenebrelor veşnice. Chemaţi-i la rai pe ateişti, pe cei ce nu cred în puterea lui Dumnezeu, pe cei ce judecă Biserica, pe robii patimilor de orice fel, şi veţi vedea că nici acum, nici altcândva nu vor vrea să vină la viaţă.

Libertatea omului este atât de mare, şi Dumnezeu o iubeşte atât de mult, încât El permite omului să se piardă, dacă asta voieşte. Prin alegerea răului, moare libertatea din om, şi moare şi omul împreună cu ea. Căci robii patimilor, ai materiei şi ai răutăţii nu pot concepe Împărăţia ascultării, a duhovniciei şi a bunătăţii dăruite jertfelnic din iubire de Hristos celor care L-au iubit până la sfârşit.

Autor: I. V. Istrati

Sursa: www.ziarullumina.ro 

"Eram posedat, dar Domnul m-a eliberat"

Francesco Vaiasuso povesteşte cum, graţie exorcismelor, diavolul a ieşit din viaţa sa

de Luca Marcolivio

A fost posedat de diavol mai mulţi ani. Mai exact de "douăzeci şi şapte de legiuni de diavoli". Viaţa lui Francesco Vaiasuso, 40 de ani, sicilian, căsătorit, se ocupă cu galeriile de artă, a ieşit la iveală cu publicarea unei cărţi autobiografice, Posedarea mea (Piemme), realizată împreună cu vaticanistul Paolo Rodari.

Nu este un lucru de toate zilele ca o persoană posedată şi apoi exorcizată să vorbească public despre propria experienţă. Francesco Vaiasuso va face asta şi cu ocazia întâlnirii Posedările, tulburare psihică sau daună spirituală? Graniţa subţire dintre Psihologie şi Religie, care este programată la Roma la 14 decembrie 2012.

În vederea întâlnirii romane, Vaiasuso a voit să povestească agenţiei Zenit câteva crâmpeie din drama trăită. A vorbit despre asta cu impresionantul calm şi seninătatea celui care este conştient de puterea harului lui Dumnezeu, mai puternic decât orice agresiune a răului.

• Se fac mii de exorcisme în fiecare zi. Nu lipsesc exorcişti iluştri - unul pentru toţi: părintele Gabriele Amorth - care au povestit de mai multe ori experienţa lor. Mult mai rar este ca să vorbească despre asta o persoană exorcizată. Însă dumneavoastră aţi voit să vă divulgaţi istoria. De ce?

Francesco Vaiasuso: De fapt, aproape nimeni nu s-a expus vreodată. Am voit, într-un fel, să dau glas persoanelor care suferă atât de posedare cât şi de "tulburări spirituale". În aceşti cinci ani pe care i-am trăit pe pielea mea, am constatat că există multă singurătate din partea persoanelor care trăiesc această dramă, fie datorită suferinţei spirituale în sine, fie datorită acestui "tabu"; cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât lucrul devine mai sufocant pentru persoană. Deci intenţia mea este să mă apropii nu numai de persoanele care suferă de aceste tulburări şi merg la exorcist, ci şi de cel care, în cotidianitate, luptă cu probleme interioare. Am voit să povestesc cum am trăit această experienţă, dând o speranţă tuturor.

• În ce împrejurări v-aţi dat seama că vă confruntaţi cu o posedare diabolică?

Francesco Vaiasuso: Totul a început aproape "din joacă" şi "din curiozitate", când am întâlnit un iezuit care mi-a povestit despre rugăciunile de eliberare pe care le făcea pentru anumite persoane. Eu nu prea am înţeles nimic din ceea ce spune, cu toţi termenii aceia neobişnuiţi. Mi-a spus că adesea satana se ascunde în boli şi eu, încă de mic, sufeream de unele patologii cum ar fi astma bronhială. Eu am rămas perplex şi el, la rândul său, mi-a adresat o rugăciune de eliberare. Din acel moment mi-am dat seama că sufăr de tulburări care ieşeau şi veneau la iveală.

• Când eraţi posedat, eraţi conştient de starea dumneavoastră?

Francesco Vaiasuso: Posedările, în mod normal, durează de la 1 la 3 ore, la sfârşitul cărora subiectul îşi revine şi, în general, nu-şi aminteşte nimic, pentru că se intră într-o stare de trance, ca şi cum ar fi anesteziaţi. Îndrăcitul vorbeşte - şi în limbi necunoscute - urlă, se transformă în ochi, caracterele somatice se schimbă... În realitate, eu îmi amintesc totul, pentru că vedeam: acest lucru mi-a permis să scriu cartea mea. Anomalia cazului meu este în "luciditatea" mea şi în durata posedărilor mele care puteau să dureze şi 8-9 ore, uneori cu pauze de normalitate de 10-15 minute. Cea mai lungă posedare a durat patru nopţi şi cinci zile la rând, în timpul cărora diavolul s-a dezlănţuit.

• Cine a fost exorcistul dumneavoastră?

Francesco Vaiasuso: Am fost ajutat de diferiţi exorcişti, între care vrea să citez pe fratele Benigno, exorcistul oficial al Arhidiecezei de Palermo, pe fratele Ferro şi pe părintele Tonino Bono, care, în afară de faptul că este exorcist este şi psiholog şi acest lucru m-a ajutat mult. Aceştia m-au ajutat să lupt împotriva forţelor răului, dar trebuie adăugat că subiectul care primeşte rugăciunea, din punct de vedere mintal şi psihologic niciodată nu trebuie să se lase înfrânt.

• Sunteţi de acord cu afirmaţia conform căreia exorciştii sunt prea puţini şi că rolul lor nu este bine înţeles?

Francesco Vaiasuso: Nu vă ascund că până în urmă cu cincisprezece ani, când auzeam termenul "exorcist" îmi transmitea nelinişte, mă făcea să mă gândesc la o persoană misterioasă, "magică", aproape înspăimântătoare... Însă apoi când m-am aflat eu însumi în acea situaţie, am descoperit o altă realitate: aceea a unui preot care te primeşte, te ascultă, te face să vorbeşti, aprofundează, te sfătuieşte dacă să mergi la un psiholog sau la un psihiatru. Este acel preot care-ţi poate da o mână de ajutor în plus pentru a rezolva problema ta. Eu în schimb îmi imaginam o persoană care atingându-te cu un deget făcea să dispară imediat posedarea ta... Astăzi văd în exorcist figura unui tată care m-a primit.

Fără îndoială, este nevoie de mai mulţi exorcişti, sau măcar de preoţi care să ştie să facă rugăciuni de eliberare şi să-i asculte pe credincioşi. Există necesitate, deoarece doi sau trei exorcişti pe dieceză nu sunt suficienţi. Aşa încât există şi persoane care cred că sunt deranjate, nu reuşesc să găsească exorcişti şi, la sfârşit, se adresează vrăjitorilor.

• Deci satana poate să fie învins?

Francesco Vaiasuso: După ce am trăit experienţa cu luciditate, pot să spun că am văzut porţile iadului. Şi totuşi am văzut atâta har asupra mea: în carte am vorbit şi despre viziunea sfinţilor şi despre prezenţa Duhului Sfânt care au o forţă care nu se poate compara cu răul şi pe care noi din păcate n-o cunoaştem sau nu vrem s-o cunoaştem. Însă Dumnezeu are o mare forţă şi este prezent în mijlocul nostru. Deci toţi putem să-l învingem pe satana cu harul lui Dumnezeu.

(După Zenit, 23 noiembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu