Răspunde slujitorul lui Dumnezeu Marian din Torino: un fir
de nisip pătrunde prin valvele semiînchise ale scoicii. Țesuturile reacționează
cu durere față de corpul străin și lasă să se scurgă în jurul acelui fir de
nisip, pe care nu-l pot elimina, ca niște mici lacrimi, adică săruri prețioase
care formează perla. Deci, din suferința unei scoici se ia naștere perla.
marți, 28 august 2012
RUGĂCIUNEA ȘI IMAGINEA DE DUMNEZEU
Omul care se roagă se adresează lui
Dumnezeu „care nu se vede” (cf. 1In
4, 20. Cu toate acestea, în rugăciune este implicată în mod necesar și o
anumită imagine de Dumnezeu din partea omului. Astfel, este evident cât de
facil este riscul minciunii și al idolatriei: riscul este cel de a-și croi un
Dumnezeu după propria imagine și asemănare, și să se facă din rugăciune un act
auto-justificator, autist, liniștitor. Exemplul rugăciunii fariseului și al
publicanului la Templu din parabola lucană (Lc
18, 9-14) este semnificativ. Cele două atitudini diferite de rugăciune exprimă
două diferite imagini de Dumnezeu relative la două diferite imagini pe care cei
doi oameni le au despre sine. În particular, rugăciunea fariseului manifestă
atitudinea celui care „se simte împăcat cu Dumnezeu”; în ochii lui Dumnezeul
său nu poate decât să confirme acțiunile lui, deși fraza finală a parabolei
anulează, tăgăduiește imaginea de Dumnezeu pe care acest om o avea: el nu se
întoarce la casa lui justificat! În vreme ce publicanul se expune în mod
radical alterității lui Dumnezeu,
intrând astfel în raportul corect cu Dumnezeu, fariseul suprapune „ego-ul” său
imaginii de Dumnezeu: în rugăciunea lui este prezentă (con) fuziune între „eul”
său și „Dumnezeu”. Un risc, acesta, foarte frecvent în rândul oamenilor
religioși! Acum, primatul ascultării în rugăciunea creștină indică că ea este
spațiul în care imaginile lui Dumnezeu pe care noi le croim sunt distruse,
purificate, convertite.
De fapt, rugăciunea este căutarea unei întâlniri
între două libertăți, cea a omului și cea a lui Dumnezeu. în această căutare,
distanța dintre imaginea de Dumnezeu croită de om și alteritatea revelată de
Dumnezeu devine distanța dintre întrebare și împlinire, dintre așteptare și
realizare. Iată pentru ce în inima rugăciunii creștine se află invocația: „facă-se
voia Ta” (Mt 6, 10). În distanța
dintre voința omului și voința lui Dumnezeu, rugăciunea acționează ca spațiu de
convertire și acceptare a voinței lui Dumnezeu. Este spațiul, și este rugăciunea
pe care a trăit-o Isus însuși în grădina din Ghetsemani: „Abba, Tată! Totul
este posibil la tine, îndepărtează de la mine acest potir! Însă nu ceea ce
vreau eu, dar ceea ce vrei tu să se întâmple” (Mc 14, 36). Este spațiul, și este rugăciunea, pe care Paul a trăit-o
cu un special dramatism: „Şi, ca să
nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un
ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa
încât să nu mă umplu de îngâmfare. De
trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar
el mi-a zis: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în
slăbiciune". Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să
locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12, 7-9).
Paul acceptă contradicția adusă cererii lui
care nu este ascultată și, astfel, rugăciunea lui îl conduce să reflecteze din
punct de vedere existențial asupra imaginii de Dumnezeu care nu-l ascultă, dar
îi rămâne alături în slăbiciunea lui. Paul trebuie să accepte modificarea, deși
corectă și respectuoasă, a imaginii pe care el o are despre Dumnezeu. astfel,
viața lui se conformează tot mai mult imaginii revelate de Dumnezeu: cea a lui
Cristos Răstignit. Rugăciunea creștină conformează pe cel care se roagă
imaginii lui Cristos cel Răstignit. Iar Răstignitul, în strigătul lui de pe cruce
a acceptat absența absolută a imaginilor de Dumnezeu. Strigătul: „Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34) denunță distanța dintre imaginea cunoscută a chipului lui
Dumnezeu și realitatea prezentă. Iar după strigătul de abandon, după Marcu,
există numai un strigăt nearticulat: „Isus, scoțând un strigăt puternic, a
murit” (Mc 15, 37). Nu mai există
cuvânt, nu mai există imagine; nu mai există teo-logie, nu mai există cuvânt
despre Dumnezeu; nu mai există imagine, reprezentare de Dumnezeu. Deci, nu mai
există reducere a lui Dumnezeu la un idol! Tăcerea
și întunericul celor trei ore, de
la ora a șasea la ora a noua sunt sigiliul acestui nespus și invizibil al
lui Dumnezeu care salvgardează misterul și alteritatea Lui. Dar tocmai acea radicală
anihilare a imaginilor de Dumnezeu (l-a reprezentat vreodată cineva pe Dumnezeu
într-un condamnat la moarte?), și a cuvintelor despre Dumnezeu (Dumnezeul
Răstignit nu distruge oare orice lógos?),
este abolirea radicală a idolatriei, a reducerii lui Dumnezeu după imaginea
omului. Prezența lui Dumnezeu, imaginea lui Dumnezeu trebuie văzută acolo, în
Cristos cel Răstignit: „El este imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).
Da, Cristos cel Răstignit
anihilează pe Dumnezeu ca imagine a omului și ne prezintă un om ca imagine, eikòn, al lui
Dumnezeu. Cristos cel Răstignit este imaginea lui Dumnezeu care distruge imaginile
noastre de Dumnezeu. Răstignitul este și imaginea în fața căreia noi ne rugăm,
dar care trebuie să distrugă imaginile care, volens nolens, le proiectăm asupra lui Dumnezeu. Imaginea lui
Dumnezeu manifestată de Cristos cel Răstignit neagă imaginea de Dumnezeu „profesată”
de fariseu la Templu, imagine legată de anumită considerație de sine suportată
de o imagine – disprețuitoare – față de aproapele, de celălalt. Deci, rugăciunea
este o compoziție în jurul lui Cristos cel Răstignit a imaginilor de sine, de
alții și de Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu care este Cristos cel Răstignit îl ferește
pe Paul de tentația orgoliului, al „super-eului” („ca să nu fiu umplut de
îngâmfare”, yper-airomai, 2Cor
12, 7, convertit în a pune propria mândrie în suferințele îndurate „pentru
Cristos”, ypèr Christoû, 2Cor 12, 10) și îl conduce, grație rugăciunii,
să părtășească această suferință în viața lui: „Eu port stigmatele lui Cristos
în trupul meu” (Gal 6, 17; cf. Col 1, 24).
Astfel, rugăciunea, conformând la Cristos cel Răstignit, devine și
promisiune de înviere, spațiu de transfigurare în imaginea glorioasă a Domnului
(cf. 2Cor 3, 18).
Autor: ENZO BIANCHI,
Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.113-116.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
luni, 27 august 2012
Scrisoare deschisă către preoți
Preoților,
Eu
nu sunt un Preot și nu am fost niciodată demn nici măcar să fiu ministrant. Să
știți că m-am întrebat totdeauna cum mai trăiți voi după ce ați celebrat Sf.
Liturghie. În fiecare zi îl țineți în mâini pe DUMNEZEU. Spunea marele rege Sf.
Alois al Franței, țineți „ în mâinile voastre pe regele Cerului, la picioarele voastre stă
regele Cerului”. În fiecare zi aveți o putere pe care Sf. Mihail Arhanghelul
n-o are. Prin cuvintele voastre transformați substanța unei bucățele de pâine
în cea a Trupului lui Isus Cristos în persoană. VOI OBLIGAȚI PE DUMNEZEU SĂ
COBOARE PE PĂMÂNT! SUNTEȚI MARI! SUNTEȚI CREATURI IMENSE! CELE MAI PUTERNICE
CARE POT EXISTA. Cine spune că aveți puteri îngerești, într-un anumit sens, se
poate spune că greșește prin defect.
Preoților, vă
implorăm: FIȚI SFINȚI! Dacă sunteți sfinți voi, noi suntem salvați. dacă voi nu
sunteți sfinți, noi suntem pierduți!
Preoților, noi vă
vrem la picioarele Altarului. Să construim opere, fabrici, ziare, să creăm
locuri de muncă, să alergăm ici și acolo în motoretele Lambretta sau în mașinile
Millecento suntem capabili noi. Dar să fie făcut Cristos prezent și să se ierte
păcatele sunteți capabili NUMAI VOI!
Stați la Altar. Mergeți să țineți tovărășie
DOMNULUI. Ziua voastră să se desfășoare astfel: rugăciune și Tabernacol,
Tabernacol și rugăciune. De acestea avem nevoie. Domnul nostru este singur,
este abandonat. Bisericile se umplu [așa se zice] numai pentru Sf. Liturghie. Dar
Isus stă acolo 24 de ore din 24 și cheamă sufletele.
Tuturor, și nouă, dar în special ție,
preotule, spune în continuu: „Ține-mi tovărășie. Spune-mi un cuvânt. Dă-mi un
surâs. Amintește-ți că te iubesc. Spune-mi numai «Iubirea mea, îți vreau binele»:
te voi acoperi cu toată mângâierea și cu toată consolarea”.
Preoților,
vorbiți-ne de DUMNEZEU! Așa cum ne vorbea Isus, Apostolul Paul, Benedict din
Nursia, Francisc Xaveriu, Sf. Tereza cea Mică. LUMEA ARE NEVOIE DE DUMNEZEU! Pe
DUMNEZEU, pe DUMNEZEU, pe DUMNEZEU îl Vrem. Și să nu se mai spună nimic
altceva. Ne este frică să vorbim de DUMNEZEU. Se vorbește de probleme sociale,
de pâine. V-o spune un om de știință: în lume ESTE PÂINE! EXISTĂ RESURSE CARE,
dacă sunt bine distribuite, pot garanta o viață, poate modestă, dar CU
SIGURANȚĂ MAI MULT DECÂT DEMNĂ PENTRU 1000 MILIARDE DE OAMENI! OMULUI ÎI E
FOAME DE DUMNEZEU! Și se ucide din disperare. Trebuie să credem, iată sarcina
Misiunilor: să-l dăruiască pe DUMNEZEU lumii!
Surori, scuzați-mă
dacă vă vorbesc astfel: întoarceți-vă să vă obișnuiți cu tăcerea!
Toate sunt
frumoase, rugăciunea comună este foarte puternică în fața Domnului. Amintiți-vă
însă, că se poate face o rugăciune împreună și dacă ne aflăm la o distanță de
100 000 Km unul de celălalt. Apropierea se află în inima lui DUMNEZEU, nu în
contactul coatelor. Mai mult încă, și în contactul coatelor, pentru că noi nu
disprețuim realitățile concrete, vizibile și materiale. Dar trebuie să fim atenți,
să nu exagerăm. Cine ar vrea să spună numai solitudine greșește, dar cine spune
numai alipire de inimă greșește. Greșește unul și celălalt.
Autor: Enrico Medi (1911-1974), este un om de
știință italian, un catolic laic activ în cadrul Sf. Maici Biserici
Romano-Catolice și Apostolice.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Gheorghe
Sursa: www.enricomedi.it
Sfântul Osie, un părinte mărturisitor al Bisericii nedespărţite: A păstorit Cordoba şase decenii
Sfântul Osie, episcopul Cordobei, este unul dintre cei mai
renumiţi ierarhi ai Spaniei. A păstorit Cordoba 60 de ani. Contribuţia sa cea
mai importantă a fost la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, când a
susţinut învăţătura ortodoxă. A fost consilier personal al împăratului
Constantin cel Mare şi se pare că multe din măsurile luate de împărat pentru
sprijinirea Bisericii se datorează influenţei lui Osie.
Sfântul Osie, denumit şi Hosie sau Ossie, a trăit între anii
256 şi 358. A fost episcopul spaniol al Cordobei. El este denumit "părinte între
părinţi" şi "mărturisitor", iar memoria sa este păstrată vie în Occidentul
creştin. Sfântul Osie este un părinte al Bisericii nedespărţite şi un luptător
împotriva ereziilor. A rămas statornic mărturisirii de credinţă de la Niceea în
vremuri deosebit de grele, când împăratul roman din Răsărit şi majoritatea
scaunelor episcopale susţineau arianismul. Când Sfântul Athanasie, artizanul
luptei antiariene, era alungat, Osie a fost printre puţinii episcopi ortodocşi
rămaşi în scaun. Sfântul Osie era din Spania şi a moştenit calităţile care în
trecut îl înnobilase şi pe împăratul Traian (98-117). Era drept, capabil, educat
şi un spirit foarte tare. A reuşit să strângă în jurul său foarte mulţi episcopi
ai Bisericii din Apus. A luptat la început împotriva ereziei donatiste care s-a
răspândit din nordul Africii în Spania şi ameninţa cu schisma. A condamnat
învăţătura acestora care lega valabilitatea tainelor de starea morală a
preotului şi slujitorilor. Donatismul era o erezie de factură pietistă care
propovăduia separarea celor "drepţi" şi "puri" de corpul Bisericii.
A scăpat de martiriu în timpul prigoanei lui
Maximian
Următoarea ameninţare cu care s-a confruntat episcopul a fost
arianismul, învăţătura care spunea că Hristos este fiul lui Dumnezeu, creat în
timp înainte de facerea lumii. Arie se inspirase din filozofia greacă şi-l
considera pe Hristos prima creatură perfectă a lui Dumnezeu prin intermediul
căreia a fost creată lumea. Sfântul Osie a luptat energic împotriva ereziei. A
reuşit să stopeze promovarea ei în rândul poporului şi a clerului. A strâns
episcopii şi a condamnat rătăcirea. Această atitudine tranşantă a lui Osie se
datorează unei întâmplări de la începutul păstoririi sale. În 295, când a fost
ales episcopul Cordobei, a fost cât pe ce să moară în timpul persecuţiei din
Apus a împăratului Maximian (303-305). Această experienţă l-a încredinţat pe
Osie că a fost lăsat de Dumnezeu în viaţă să susţină Biserica în vremuri grele.
În 303 sau 306 a participat la un Sinod local de la Elvira (Granada) unde a
susţinut mai multe canoane privind disciplina bisericească. A militat pentru ca
cei care au cedat în timpul persecuţiilor ameninţărilor şi au jertfit idolilor
să fie primiţi în Biserică după o perioadă de penitenţă. La acest sinod s-a luat
hotărârea ca preoţii să nu se căsătorească, practică care s-a generalizat în
Apus după mai multe secole.
Artizanul convocării Sinodului I Ecumenic de la Niceea
(325)
Din 312 până în 326, Sfântul Osie a fost consilierul personal
al împăratului Constantin cel Mare (272-337). A spulberat orice îndoieli pe care
acesta le avea despre Biserică şi l-a învăţat credinţa ortodoxă. În anul 324,
împăratul Constantin l-a trimis ca emisar imperial în Răsărit pentru a rezolva
disputa ariană. Osie a convocat un Sinod în Alexandria Egiptului împreună cu
Sfântul Alexandru, episcopul oraşului, cu episcopii din nordul Africii, şi a
condamnat arianismul. Acelaşi lucru l-a făcut în Antiohia cu episcopii sirieni.
În felul acesta Arie era condamnat înainte de Sinodul I Ecumenic de cele mai
importante scaune episcopale ale Răsăritului. Cu inteligenţă şi abilitate Osie a
reuşit să-l izoleze pe Arie. Mai avea de făcut ultima mişcare. Ierarhul Cordobei
l-a sfătuit pe împărat să convoace un sinod ecumenic pentru a tranşa definitiv
problema. Împăratul şi-a dat acordul şi în anul 325 a avut loc primul Sinod
Ecumenic sau general al Bisericii. În timpul disputelor, Osie l-a sprijinit pe
Sfântul Athanasie. El a scris cu mâna lui termenul "homoousios" în Crezul de la
Niceea, termen care înseamnă "deofiinţă" şi care spulbera speranţele arienilor.
Osie, în acord cu părinţii ortodocşi, învăţa că Fiul este deofiinţă cu Tatăl,
adică egal în dumnezeire, Dumnezeu adevărat, şi nu o creatură. Sfântul Osie a
fost primul care a semnat hotărârile Sinodului Ecumenic şi a făgăduit să nu le
încalce niciodată.
Revenirea arienilor şi lupta pentru Ortodoxie
După o perioadă de relativă linişte, partida arienilor, prin
calomnii şi detractări instrumentate de unii episcopi în frunte cu Eusebiu de
Nicomidia, ameninţa din nou Biserica. Arienii urmăreau eliminarea persoanelor
care făcuseră posibilă rezoluţia de la Niceea şi constituirea Crezului niceean.
Erau atacaţi Sfântul Athanasie şi termenul său ortodox "homoousios", despre care
spuneau că este o inovaţie. Arienii au pregătit o capcană pentru a atrage pe
unii episcopi ortodocşi. Ei au înlocuit termenul "homoousios", care însemna că
Fiul este consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl, cu termenul inventat de
"homiousios" care însemna "de o fiinţă asemănătoare", în sensul că Hristos a
primit o fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, şi nicidecum aceeaşi fiinţă. În
anul 343 Osie a condus un sinod local ţinut la Sardica care a reafirmat
învăţăturile şi hotărârile de la Niceea. De asemenea, el l-a susţinut şi pe
Sfântul Athanasie împotriva atacurilor arienilor. Prestigiul de care se bucura
tabăra ortodoxă susţinută de bătrânul episcop al Cordobei a făcut ca arienii să
preseze pe împăratul Constanţiu (337-361), un susţinător al ereticilor, să-l
elimine pe Osiu. Constanţiu l-a convocat pe Osiu la Milano şi i-a propus să
intre în comuniune cu arienii şi să-l condamne pe Athanasie. Osie a respins
propunerile împăratului care, deşi sfătuit de arieni să-l închidă, nu a putut
face nimic decât să-i permită întoarcerea în scaunul episcopal. Constanţiu i-a
scris apoi o epistolă în care îi cere să adopte o poziţie în acord cu cea a
puterii imperiale şi să nu rămână singur în nesupunere, lucru care îi va afecta
prestigiul de părinte al Bisericii. În răspuns, Osie îi scrie în 353 o epistolă
plină de afirmaţii curajoase în care protestează faţă de intervenţia puterii
imperiale în treburile Bisericii şi susţinerea unei grupări eretice care a fost
condamnată de un sinod ecumenic. În faţa acestei sfidări, împăratul a hotărât
depunerea şi arestarea episcopului de Cordoba. Osie a fost exilat în 355 la
Sirmium, unde a fost supus unor numeroase abuzuri din partea soldaţilor şi a
agenţilor împăratului. Într-o stare deplorabilă, ţinut în temniţă, supus la
torturi fizice şi psihice, la vârsta de 100 de ani, lui Osie i-a fost smulsă o
semnătură pe o aşa-zisă mărturisire de credinţă ariană în anul 357. Pentru a nu
muri în detenţie şi a-şi păta numele cu uciderea unui venerabil episcop al
Bisericii, împăratul l-a trimis pe Osie în grabă la Cordoba. Pe patul de moarte,
Osie a retractat semnătura sa de pe mărturisirea ariană şi a condamnat din nou
această erezie. Prin pilda lui, el a fost un sprijin chiar şi după moarte pentru
ortodocşi, care au ieşit învingători împotriva arienilor. Sfântul Osie este
cunoscut ca unul dintre cei mai influenţi episcopi din secolul IV şi o dovadă că
adevărul Bisericii a fost edificat prin episcopi şi părinţi din Răsărit şi din
Apus când Biserica era nedespărţită.
Autor: M. Nedelcu
Sursa: www.ziarullumina.ro
duminică, 26 august 2012
Naraţiunile biblice ca model al credincioşilor
Ne putem întreba în multe cazuri, citind Vechiul Testament, ce
relevanţă au pentru noi acele naraţiuni. Ce îmi spun mie, cititorului din
secolul XXI, istorisirile patriarhilor sau ale poporului lui Israel?
Răspunsuri interesante aflăm chiar din paginile Scripturii. În
Ioan 5:39, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: "cercetaţi Scripturile căci în ele
socotiţi că aveţi viaţa veşnică; ele mărturisesc despre Mine". Înţelegem aşadar
că citind Biblia ne pregătim pentru viaţa veşnică, pentru că Sfintele Scripturi
ne călăuzesc spre Hristos. Dar cum anume o fac, în special prin naraţiuni?
În 2 Timotei 3:16 ni se atrage atenţia că "toată Scriptura este
inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru
îndreptare şi pentru deprinderea în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârşit, pregătit pentru orice faptă bună". Aici ni se detaliază mai bine
modul de întrebuinţare a Scripturilor: pentru învăţătură, dar şi pentru morală
(mustrare, îndreptare şi deprinderea dreptăţii). Acelaşi lucru este afirmat şi
de Sfântul Apostol Pavel în Romani 15:3: "ceea ce s-a scris în zilele de demult
a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi încurajarea
din Scripturi să avem nădejde".
Învăţătura aceasta a Scripturilor, care aduce desăvârşirea
morală, prin întărirea virtuţilor (răbdarea, curajul), transpare în naraţiuni
prin modelele pe care ni le oferă personajele biblice.
În Iezechiel 33:23-24 aflăm cum era perceput de exemplu
patriarhul Avraam de către contemporanii lui Iezechiel. "Şi a fost cuvântul
Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, cei ce trăiesc în locurile
pustiite din ţara lui Israel zic: "Avraam a fost unul şi a primit în stăpânire
ţara aceasta, iar noi suntem mulţi; deci nouă ne este dată în stăpânire ţara
aceasta"". Deşi în continuare cei care gândeau aşa sunt apostrofaţi de Dumnezeu
din cauza păcatelor, totuşi modalitatea de gândire este una corectă. Să
explicăm.
Siguranţa lor în ceea ce priveşte moştenirea ţării nu este
aprobată de Dumnezeu. Ei nu se pot bucura de darul moştenirii ţării, atât timp
cât sunt pătaţi de păcate grave: "Voi mâncaţi mâncare cu sânge; vă ridicaţi
ochii spre idolii voştri şi vărsaţi sânge şi apoi voiţi să stăpâniţi ţara?" (v.
25). Pe de altă parte, raportarea lor la Avraam, adică folosirea figurii
patriarhului ca un model pentru propria viaţă, constituie o viziune corectă.
Aceasta ne arată că şi noi, citind istoria lui Avraam, ne putem
pune în pielea personajului. Patriarhului i s-a cerut un act de curaj când
Dumnezeu i-a poruncit să iasă din familia lui şi să călătorească spre o ţară
străină: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino
în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Facerea 12:1). Ruperea de ai lui a
însemnat implicit şi o rupere de tradiţia religioasă a părinţilor săi, care erau
politeişti: "Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui
Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor,
au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei. Dar Eu am luat pe
părintele vostru Avraam de mână, de dincolo de Eufrat, şi l-am povăţuit către
această ţară a Canaanului şi am înmulţit sămânţa lui şi i-am dat pe Isaac""
(Iosua 24:2-3).
În acest proces de identificare a noastră cu Avraam, şi noi
suntem chemaţi să părăsim omul cel vechi, păcatele şi slăbiciunile care au
pervertit natura noastră bună. De fapt, chemarea adresată de Dumnezeu lui Avraam
este aceeaşi cu chemarea Mântuitorului adresată tuturor: "S-a împlinit vremea şi
s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu
1:15). Canaanul spre care era chemat Avraam este Împărăţia cerurilor, iar
schimbarea interioară a aceluia echivalează cu pocăinţa, schimbarea minţii.
Ieşirea din familia lui înseamnă ieşirea noastră din păcat, fuga de lume şi
retragerea spre cele ale lui Dumnezeu.
Aşa cum Avraam a primit stăpânirea ţării, şi noi putem să
nădăjduim în stăpânirea Împărăţiei cerului, aşa cum făceau contemporanii
proorocului Iezechiel. Mărturia lui Iezechiel în privinţa identificării cu
Avraam nu este singulară. În Isaia 29:22 se spune: "Pentru aceasta, Domnul, Care
a răscumpărat pe Avraam, aşa zice către casa lui Iacov: "De aici încolo, nu se
va mai ruşina Iacov şi faţa lui nu se va mai îngălbeni"". Aşadar, la fel cum
Dumnezeu l-a răscumpărat pe Avraam, tot aşa îi va răscumpăra şi pe urmaşii
aceluia. Acesta este şi sensul din Isaia 51:2: "Priviţi pe Avraam, tatăl vostru,
şi la Sarra, cea care în dureri v-a născut".
Intuim aici şi o relaţie mai profundă decât cea simplă cu un
model de urmat: Avraam este şi părintele poporului lui Israel. El nu este doar
un model, ci şi părinte, stabilindu-se o legătură biologică. Dar şi noi,
creştinii, suntem fiii lui Avraam prin credinţă, deci aceleaşi făgăduinţe divine
ni se aplică şi nouă: "Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt
fii ai lui Avraam" (Galateni 3:7), "Avraam este părintele nostru, al tuturor"
(Romani 4:16).
Citind naraţiunile Sfintelor Scripturi avem în faţă modele, dar
şi persoane înrudite cu noi duhovniceşte, sfinţi care mijlocesc pentru noi
înaintea lui Dumnezeu.
Autor: A. Mihăilă
Sursa: ww.ziarullumina.ro
sâmbătă, 25 august 2012
Lupul și veverița
Veverița,
săltând de pe o ramură pe alta, într-una din zile a căzut peste un lup care
dormea.
Lupul
l-a strâns tare și voia să-l devoreze, dar veverița l-a implorat să-l lase în
viață.
- Fii
liniștit – răspunse lupul – nu te voi mânca, cu condiția ca tu să-mi spui de
cei voi veverițele sunteți totdeauna atât de vesele. Eu mă plictisesc, în vreme
ce vă văd pe voi săltând și jucându-vă totdeauna.
- Mi-e
frică de tine – murmură veverița – Lasă-mă să mă urc pe o ramură și-ți voi
răspunde la întrebare.
Lupul
l-a lăsat să plece; veverița s-a suit pe o ramură și de acolo a grăit astfel:
- Te
plictisești totdeauna pentru că ești rău; cruzimea usucă și sărăcește inima și
face ca bucuria să moară. Noi, în schimb, suntem fericite, pentru că suntem
bune și nu facem rău nimănui.
Morală: cine-i rău, este tot timpul trist și plictisit. Tocmai de aceea caută tot timpul să fie fericit, dar numai făcând rele.
Înţelegerea Scripturii în mediul eclesial şi în sala de curs
Michael Legaspi, în lucrarea sa "The Death of Scripture and the
Rise of Biblical Studies", aduce în discuţie două tipuri diferite de abordare a
Scripturii: primul tip are în vedere situarea Sfintei Scripturi în cultul
liturgic al Bisericii, în momentul vohodului şi citirii Evangheliei din Sfânta
Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, în atmosfera duhovnicească în care şi
pentru care a fost scrisă. Legaspi aminteşte de cădire, de luminile purtate în
timpul vohodului, de purtarea Evangheliei de către preot ridicată deasupra
capului, de binecuvântarea cu Evanghelia, de plecarea capetelor credincioşilor
la vederea şi ascultarea Evangheliei, de îndemnul către credincioşi de a asculta
Cuvântul lui Dumnezeu. "În Liturghie, credincioşii văd Scriptura în procesiune,
o aud în cântările liturgice şi cinstesc sfinţenia şi autoritatea ei prin
supunere faţă de ea. Singurul lucru pe care credincioşii nu-l fac pe parcursul
Liturghiei este citirea Scripturii. Este întotdeauna citită de către altcineva."
Cea de-a doua scenă pusă în discuţie invită într-o sală de curs a unui seminar
biblic dintr-o universitate: clasa este plină cu oameni care stau jos; în centru
este o masă lungă pe care sunt aşezate mai multe ediţii ale Scripturii şi alte
variante ale acesteia în diferite limbi, alături de cursurile profesorului şi
alte dicţionare, gramatici, comentarii biblice. Întreaga atmosferă este una
cerebrală, capetele sunt acum aplecate, dar asupra Scripturii rugăciunea şi
cântarea liturgică sunt înlocuite de "speech" şi dezbatere.
Întrebarea centrală ivită în faţa acestor imagini poate fi:
adevărul Scripturii se împărtăşeşte omului în funcţie de adâncirea acestuia în
Trupul lui Hristos şi de intensitatea vieţii sale duhovniceşti, sau garanţia
succesului abordării corecte a textului scripturistic ţine de metodologiile şi
instrumentarele lumii ştiinţifice? A întreprinde un act de înţelegere a
Scripturii în afara mediului eclesial şi în afara unui parcurs ascetic al
interpretului este străin teologiei ortodoxe. Orice abordare a Sfintei Scripturi
trebuie să ţină cont de cadrul mai larg care o generează. Orice dezrădăcinare a
acesteia de mediul în care a apărut şi orice autonomizare a ei devin păguboase
şi cu consecinţe nefaste. Naşterea studiilor biblice, din acest punct de vedere,
ca urmare a scolasticismului ce a favorizat ulterior raţionalismul iluminist sau
varianta lui creştină, protestantismul, a dus adeseori la conceperea Scripturii
ca un obiect de sine stătător ce poate fi cercetat, studiat, cuantificat, fără
a-l raporta la întregul vieţii Bisericii. În venele Scripturii curge experienţa
vieţii dumnezeieşti şi numai intrarea în acest şuvoi de viaţă permite
înţelegerea ei. Ruptă de viaţa duhovnicească ce i-a dat viaţă, Scriptura devine
un schelet pe care studiile academice biblice pot articula, la nevoie, orice fel
de viaţă, dar numai cea autentică nu. Înţelegerea Scripturii nu ţine în primul
rând de metodologii academice sau alte formule de cercetare, ci ea este darul
lui Dumnezeu pentru om. Sfânta Scriptură conţine mărturia unei experienţe
duhovniceşti, consemnează întâlnirea dintre om şi Dumnezeu în istorie.
Aghiografii aştern pe pergament mărturia propriei lor întâlniri cu Dumnezeu.
Evangheliile se nasc din atmosfera împărtăşirii Apostolilor de Mântuitorul Iisus
Hristos. Astfel, înţelegerea Sfintei Scripturi nu este garantată de
instrumentarul folosit conform unei metodologii mai mult sau mai puţin
ştiinţifice. Pătrunderea înţelegătoare a Scripturii se face prin părtăşia la
experienţa duhovnicească a Bisericii, prin cuminecarea de Hristos, prin
identitatea experienţei noastre cu experienţa autorilor cărţilor sfinte.
Identitatea experienţei duhovniceşti cu cea a aghiografilor nu se realizează
prin eforturi de laborator, prin cercetări de birou, ci este darul şi harul lui
Dumnezeu pentru omul duhovnicesc, pentru cel care se "aşază în voia lui
Dumnezeu" în preocupările lui ascetice. Studiile biblice la nivel academic nu
trebuie nicidecum abandonate, ci ele trebuie dublate de o viaţă duhovnicească
autentică a celui ce se apleacă peste textul revelat.
Autor: V. Coman
Sursa: www.ziarullumina.ro
vineri, 24 august 2012
........
Un tată de familie ebraică, Ismael, se află pe
patul de moarte. Constrâns să stea numai întins și simțind că nu mai are nici o
putere, îi cheamă în jurul său pe toți cei din familie. Cu voce scăzută cheamă
la apel pe toți componenții: „Maria, soție adorată și mama copiilor mei… nu te
văd… ești aici?”. „Iosif, primul meu născut… tu care va trebui să ai grijă de
pământuri… ești aici?”. „Sigur, tată, sunt aici la căpătâiul dumneavoastră…”. „Și
fiica mea, Sara, este aici?”. „Da, tată, sunt aici și eu…”. „Și Carol, cel mai
mic dintre copii mei, ești aici…?”. „Da, tată, sunt aici aproape de tine…”. „Păi
dacă sunteți toți aici, de ce lumina arde în bucătărie?”.
.....
Un preot și un rabin se întâlnesc după mulți ani.
Ambii au câte un nepot la care țin mult. Printre altele, se știe, evreii sunt
faimoși pentru inteligența lor. Rabinul întreabă: „Cum o duce dragul tău nepot?”.
Și preotul răspunde: „Bine, mulțumesc pentru întrebare. Fără îndoială, va
deveni preot, asemenea mie. Nepotul tău cum o duce?, întreabă preotul”. „Al
meu, spune rabinul, a terminat liceul și s-a înscris la facultatea de inginerie”.
Preotul puțin invidios, adaugă: „Știi, nepotul meu este atât de deștept, încât
cred că va deveni episcop…”. Rabinul nu se poate abține nici el: „Nepotul meu
este atât de inteligent încât cred că va ajunge inginer la NASA…”. Preotul se
gândește: „Ce tare! Chiar la NASA, și se face verde de invidie”. Deci continuă:
„Nepotul meu cred că va deveni cardinal”. Și rabinul: „Cardinal… și apoi gata?”.
Adaugă preotul: „Cardinal… și probabil papă”. „Papă… și gata?”, spune rabinul. „Cum
adică papă.. și gata, ce vrei, să devină Dumnezeu?”, mai spune preotul. Nu aș
vrea să mă laud – adaugă rabinul – dar unul din copii noștri a reușit…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





.gif)



