Despre Avacum 3:3: Muntele cel cu umbra deasă

Un text obscur de la Avacum 3:3 a făcut mare carieră teologică în lista profeţiilor mesianice, făcându-se referire la el şi astăzi în cultul ortodox. Dar ce spune el mai exact şi cum s-a ajuns la o asemenea importanţă?

Textul în sine nu spune prea mult: "Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt din muntele Paran! Sela (oprire) - Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!"

Teman şi Paran

Teman (ebr. Teiman) este o regiune din Edom, probabil din jurul cetăţii Boţra (Bosra), deci din nordul Edomului, pentru că în Amos 1:12 Dumnezeu ameninţă: "Pentru aceasta voi trimite foc în Teman şi palatele cele din Bosra le va mistui". Din Iezechiel 25:13 transpare aceeaşi localizare: "Îmi voi întinde mâna împotriva Edomului şi voi pierde din el pe oameni şi pe animale şi îl voi face pustietate; de la Teman până la Dedan toţi vor cădea de sabie". Temanul ar fi astfel partea iniţială unde statul edomit s-a format în sec. 9 î.Hr., extinzându-se apoi în sud (Ernst Axel Knauf, "Teman", în: David Noel Freedman (ed.), The Anchor Bible Dictionary, Doubleday, New York etc., 1992, vol. 6, pp. 347-348). În sens general, Teman poate fi folosit şi ca alt nume al Edomului, aşa cum rezultă din Avdie 9: "Se vor înspăimânta vitejii tăi, Temane, ca toţi din muntele lui Isav să piară". De altfel şi Isav (Esau) era numele strămoşului poporului edomit, frate geamăn cu Iacob-Israel.

Dar pentru că faţă de Canaan Edomul se află în sud, Teman va ajunge să fie folosit în sensul larg de sud. De exemplu în Ieşire 26:18, la descrierea Cortului Sfânt, se precizează: "Şi scânduri de acestea pentru cort să faci douăzeci, pentru latura dinspre miazăzi". Termenul redat de Biblia Sinodală prin "miazăzi" reflectă de fapt expresia ebraică liph'at Negba Teimana, "înspre partea Neghevului, spre Teiman". În Deuteronom 3:27, când i se porunceşte lui Moise să se suie pe vârful muntelui Pisga (Fazga) şi să privească ţara, se spune: "Priveşte cu ochii tăi spre apus şi spre miazănoapte şi spre miazăzi şi spre răsărit". În ebraică punctele cardinale sunt denumite plecând de la regiuni: "spre mare (apus) şi spre [muntele] Saphon (nordul) şi spre Teiman (sud) şi spre răsăritul [soarelui]".

În textul nostru din Avacum 3:3, Temanul este pus în paralel cu "muntele Paran". Paran apare ca deşert în Facere 21:21, loc unde trăiesc ismaeliţii. Deşertul Paran reprezintă şi una dintre staţiile călătoriei prin pustiu la ieşirea din Egipt: "Şi au plecat fiii lui Israel din pustiul Sinai după taberele lor şi s-a oprit norul în pustiul Paran" (Numeri 10:12; cf. 12:16). De aici sunt trimise iscoadele pentru ţara Canaanului şi tot aici se întorc (Numeri 13). În 1 Regi 25:1, la moartea lui Samuel, David s-a retras cu ceata lui de războinici în pustiul Paran după textul ebraic sau în pustiul Maon după Septuaginta, urmată aici şi de Biblia Sinodală.

Venirea din sud

Dar paralela cea mai potrivită cu textul din Avacum 3:3 o reprezintă cântarea lui Moise din Deuteronom 33:2: "Şi a zis el: "Venit-a Domnul din Sinai şi ni S-a descoperit întru slava Sa în Seir; strălucit-a din Munţii Paranului şi a ieşit cu mulţime mare de sfinţi, având la dreapta focul legii"". Textul este dificil de tradus în jumătatea a doua. În loc de "mulţime mare de sfinţi", unii înţeleg, ca şi Septuaginta, că vine cu mulţimi mari din Cadeş, o localitate importantă din Peninsula Sinai, cunoscută şi cu numele de Cadeş-Barnea. Septuaginta însă se pare că mai citeşte o dată ebraicul qadeş şi în sensul de "sfinţi" traducând prin "îngeri": "din dreapta Sa, îngeri erau cu El" (Ioana Costa în Septuaginta de la NEC). De asemenea, în loc de "la dreapta focul legii", alţii citesc "din miazăzi până la povârnişuri pentru ei" (Duane L. Christensen, Deuteronomy 21:10 - 34:12,Word Books, Dallas, 2002, WBC 6B, pp. 832, 836).

Dar Avacum 3:3, ca şi Deuteronom 33:2, prezintă venirea lui Iahve de undeva din sud. Această idee se mai regăseşte şi în Judecători 5:4: "Când ieşeai Tu, Doamne, din Seir, când treceai Tu prin câmpiile Edomului, pământul se cutremura şi cerurile se topeau, norii picurau picuri de ploaie". Venirea din sud a fost interpretată de cercetătorii biblici ca susţinând aşa-zisa ipoteză chenită a originii iahvismului, care a cunoscut şi variante chenită sau edomită. Conform acestei ipoteze, locul iniţial de închinare adusă lui Iahve nu era Israelul, ci regiunea sudică, peninsula Sinai, unde locuiau cheniţii, sau regiuni din Madian sau Edom (cf. Gerhard von Rad, Theologie des Alten Testaments, vol. 1, Chr. Kaiser Verlag, München, ed. 10, 1992, p. 23).

Această ipoteză nu este însă certă, dar un lucru sigur rămâne interesul pentru zona sudică a Canaanului ca loc al teofaniei. Sfântul Ilie Tesviteanul trebuie de altfel să meargă în sud, la muntele lui Dumnezeu, Horeb, pentru a se învrednici de descoperirea lui Iahve (1 Regi 19). La nivel teologic această tradiţie a venirii din sud subliniază teofania din muntele Sinai, dar mai ales faptul că Dumnezeu i-a însoţit pe fiii lui Israel în timpul peregrinării prin pustie. Tema aceasta a prezenţei divine va deveni una foarte importantă în interpretarea spirituală, care a pornit însă nu de la textul ebraic, ci de la Septuaginta.

Iar în Septuaginta textul din Avacum 3:3 apare oarecum diferit: "Domnul din Thaiman va veni şi Cel Sfânt, din muntele cu umbră deasă. Oprire. Măreţia Lui a acoperit munţii şi de lauda Lui plin şesteţ pământul" (Cristian Gaşpar în Septuaginta de la NEC).

După cum se poate observa, dintre cele două locaţii, Teman şi Paran, a fost păstrată doar prima. În loc de muntele Paran, Septuaginta are "din muntele cu umbra deasă" (ex orous kataskiou daseos).

Naşterea în Betleem

Încă din sec. 2 d.Hr., Sf. Irineu de Lyon aplică înţelesul larg al venirii din miazăzi a Domnului la naşterea din Betleem (Împotriva ereziilor 4:33:11, cf. Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 509). Prin aceasta manifestarea lui Iahve din Vechiul Testament este pusă în legătură cu Hristos, pentru că Tatăl rămâne necunoscut. Venirea în slavă din sud, dacă se referă la Hristos, nu poate fi alta decât venirea pe pământ, Întruparea, deci Naşterea. Istoric vorbind, Betleemul nu a făcut parte din Teman, care, aşa cum am văzut, era situat mult mai la sud, în regiunea edomiţilor. Dar la nivelul general de denumire pentru "miazăzi", dezvoltată încă din Vechiul Testament, Temanul poate include şi Betleemul, situat la sudul Ierusalimului, centrul duhovnicesc al Ţării Sfinte.

Iată aşadar cum o profeţie obscură este canalizată de interpretarea patristică pe direcţia hristologică. Dar de unde "cariera teologică" de care s-a bucurat textul din Avacum 3:3?

Trebuie spus că din Biblia Sinodală lipseşte o carte foarte importantă, prezentă în Septuaginta, dar care lipseşte din canonul ebraic: cartea Odelor. Aceste ode sunt cântări din Vechiul şi chiar din Noul Testament, adunate într-un adevărat florilegiu de rugăciune. Biblia Sinodală a păstrat doar oda a 12-a, Rugăciunea lui Manase, cu care încheie Vechiul Testament. Dar primele nouă ode au căpătat o valoare extraordinară pentru că pe calapodul lor s-au făcut canoanele liturgice, adică acele piese poetice cu formă specială (împărţite în nouă cântări). De exemplu, acatistele sunt ca specie literară canoane liturgice.

Ca fapt interesant, cântarea a patra a Odelor a fost psalmul lui Avacum din cap. 3, şi de aceea canoanele liturgice pot avea la cântarea a patra o referire, uneori deosebit de aluzivă, la proorocul Avacum şi la profeţia sa despre venirea lui Dumnezeu din sud, adică despre naşterea lui Hristos în Betleem.

Duminica la Utrenie de exemplu întâlnim la irmosul cântării a patra de la Catavasiile Bunei Vestiri următoarea referire: "Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Tale celei de sus, celei din Fecioară, proorocul Avacum avându-l în minte, a strigat: Slavă puterii Tale, Doamne". Dacă citim cartea profetului Avacum fără să ţinem cont de istoria interpretării, nu înţelegem nimic. Unde vorbeşte Avacum de naşterea din Fecioară (atenţie, nu este Isaia!)? De ce strigă: Slavă? Interpretat duhovnicesc, textul din Avacum 3:3 se referă tocmai la aceste aspecte, iar "slava" însemnă recunoaşterea de către profet a puterii lui Dumnezeu, aici a Naşterii, exprimată prin finalul versetului: "Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!"

De asemenea, în irmosul cântării a patra de la Catavasiile Naşterii Domnului se spune: "Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat, din muntele cel cu umbra deasă". Aici aluzia este mai voalată, citându-se doar varianta Septuagintei care a înlocuit "muntele Paran". Dar prin paralela formată, Maica Domnului din care S-a născut Hristos este identificată la nivel duhovnicesc cu "muntele cu umbra deasă". Dacă Domnul (Hristos) vine din munte, iar venirea Sa înseamnă naşterea din Betleem, atunci şi muntele în sine trebuie văzut ca unul viu, Maica Domnului, iar "umbra deasă" se referă la zămislirea lui Iisus prin "umbrirea" Duhului Sfânt (Luca 1:35) şi la pururea-fecioria Macii Lui.

Autor: A. Mihăilă

Sursa: www.ziarullumina.ro

Metodă de împrumutat bani...

Petrică merge la Ionel și îl roagă să-l împrumute cu 200 lei. Acesta îi dă banii, dar îl avertizează:

-          Până în primăvară va trebui să-mi dai banii înapoi cu dobândă 100%

-          Ok. O să fac în așa fel ca până în primăvară să ți-i dau înapoi

-          Petrică, dar nu vezi cât ești de sărac, și apoi până în primăvară de unde o să găsești atât de mulți bani? Nu ar fi mai bine să-mi dai înapoi acum 200 lei, iar în primăvară o să-mi dai restul?

-          Bine, ia atunci acum ăștia 200 lei, iar în primăvară o să-ți dau restul

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2012

"Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (Evr 10,24)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim bucuria pascală.

Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt text luat din Scrisoarea către Evrei: "Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care ne-a dobândit iertarea şi accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este o viaţă desfăşurată după cele trei virtuţi teologale: este vorba de a ne apropia de Domnul "cu inimă sinceră în plinătatea credinţei" (v. 22), de a menţine neclintită "mărturisirea speranţei" (v. 23) în atenţie constantă de a exercita împreună cu fraţii "caritatea şi faptele bune" (v. 24). Se afirmă de asemenea că pentru a menţine această conduită evanghelică este important de a participa la întâlnirile liturgice şi de rugăciune a comunităţii, privind la ţinta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra versetului 24, care, în puţine cuvinte, oferă o învăţătură preţioasă şi mereu actuală despre trei aspecte ale vieţii creştine: atenţia faţă de celălalt, reciprocitatea şi sfinţenia personală.

1. "Să fim atenţi": responsabilitatea faţă de fratele.

Primul element este invitaţia de "a fi atenţi": verbul grec folosit este katanoein, care înseamnă a observa bine, a fi atenţi, a privi cu conştiinţă, a ne da seama de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli să "observe" păsările cerului, care deşi nu trudesc sunt obiect al Providenţei divine grijulii şi atente (cf. Lc 12,24), şi "ia seama" de bârna care este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim şi într-un alt text tot din Scrisoarea către Evrei, ca invitaţie de "a privi cu atenţie pe Isus" (3,1), apostolul şi marele preot al credinţei noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de "sfera privată". Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim "păzitorii" fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relaţii caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă noi cultivăm această privire de fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum şi milostivirea şi compasiunea vor apare în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: "Lumea este bolnavă. Răul său se află mai puţin în delapidarea resurselor sau în acapararea lor din partea câtorva, decât în lipsa de fraternitate dintre oameni şi dintre popoare" (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).

Atenţia faţă de celălalt comportă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este "bun şi face binele" (Ps 119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele înseamnă deci a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de "anestezie spirituală" care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul şi levitul "trec mai departe", cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui "a fi atenţi", a privi cu iubire şi compasiune. Ce anume împiedică această privire umană şi iubitoare faţă de fratele? Adesea sunt bogăţia materială şi saţietatea, dar este şi a pune înainte de orice propriile interese şi propriile preocupări. Niciodată nu trebuie să fim incapabili de "a avea milă" faţă de cel care suferă; niciodată inima noastră nu trebuie să fie aşa de absorbită de lucrurile noastre şi de problemele noastre încât să fie surdă la strigătul săracului. În schimb tocmai umilinţa inimii şi experienţa personală a suferinţei pot să se reveleze ca izvor de trezire interioară la compasiune şi la empatie: "Cel drept recunoaşte dreptul celor sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă" (Pr 29,7). Se înţelege astfel fericirea "celor care plâng" (Mt 5,4), adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înşişi pentru a se înduioşa de durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt şi deschiderea inimii la necesitatea lui sunt ocazie de mântuire şi de fericire.

"A fi atenţi" faţă de fratele cuprinde de asemenea grija faţă de binele său spiritual. Şi aici doresc să amintesc un aspect al vieţii creştine care mi se pare căzut în uitare: corectarea fraternă în vederea mântuirii veşnice. Astăzi, în general, suntem foarte sensibili la discursul despre grija şi despre caritatea faţă de binele fizic şi material al celorlalţi, dar se tace aproape de tot despre responsabilitatea spirituală faţă de fraţi. Nu aşa este în Biserica din primele timpuri şi în comunităţile cu adevărat mature în credinţă, în care se îndrăgeşte nu numai sănătatea corporală a fratelui, ci şi cea a sufletului său pentru destinul său ultim. În Sfânta Scriptură citim: "Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi! Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!" (Pr 9,8şu). Cristos însuşi porunceşte să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat (cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini corectarea fraternă - elenchein - este acelaşi care indică misiunea profetică de denunţare proprie creştinilor faţă de o generaţie care săvârşesc răul (cf. Ef 5,11). Tradiţia Bisericii a avut printre faptele de milostenie spirituală pe aceea de "a-i avertiza pe păcătoşi". Este important de a recupera această dimensiune a carităţii creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Mă gândesc aici la atitudinea acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu merg pe calea binelui. Însă reproşul creştin nu este niciodată animat de spirit de condamnare sau de recriminare; este mişcat mereu iubire şi de milostivire şi vine din adevărată grijă faţă de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: "Dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne, pentru a merge împreună spre sfinţenie. Chiar şi "cel drept cade de şapte ori" (Pr 24,16), spune Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi să ne citim cu adevăr pe noi înşine, pentru a îmbunătăţi propria viaţă şi a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă (cf. Lc 22,61), aşa cum a făcut şi face Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

2. "Unii faţă de alţii": darul reciprocităţii.

Această "pază" faţă de alţii contrastează cu o mentalitate care, reducând viaţa numai la dimensiunea pământească, nu o mai consideră în perspectivă escatologică şi acceptă orice alegere morală în numele libertăţii individuale. O societate cum este cea actuală poate să devină surdă fie la suferinţele fizice, fie la exigenţele spirituale şi morale ale vieţii. Nu aşa trebuie să fie în comunitatea creştină! Apostolul Paul invită să căutăm ceea ce duce "la pacea şi la edificarea reciprocă" (Rom 14,19), folosind "aproapelui în ceea ce este bine spre edificare" (ibid. 15,2), fără a căuta propriul folos, "ci al celor mulţi ca să se mântuiască" (1Cor 10,33). Această corectare şi îndemn reciproc, în spirit de umilinţă şi de caritate, trebuie să fie parte a vieţii a comunităţii creştine.

Discipolii Domnului, uniţi cu Cristos prin Euharistie, trăiesc într-o comuniune care îi leagă pe unii cu alţii ca mădulare ale unui singur trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparţine, viaţa sa, mântuirea sa interesează viaţa mea şi mântuirea mea. Atingem aici un element foarte profund al comuniunii: existenţa noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine cât şi în rău; fie păcatul, fie faptele de iubire au şi o dimensiune socială. În Biserică, trup mistic al lui Cristos, se verifică această reciprocitate: comunitatea nu încetează să facă pocăinţă şi să invoce iertare pentru păcatele fiilor săi, dar se şi bucură încontinuu şi cu jubilare pentru mărturiile de virtute şi de caritate care se desfăşoară în ea. "Mădularele să se îngrijească la fel unele de altele" (1Cor 12,25), afirmă sfântul Paul, pentru ca să fim unul şi acelaşi trup. Caritatea faţă de fraţi, a cărei exprimare este pomana - tipică practică de Postul Mare împreună cu rugăciunea şi postul - se înrădăcinează în această apartenenţă comună. Şi în preocuparea concretă faţă de cei mai săraci fiecare creştin poate să exprime participarea sa la unicul trup care este Biserica. Atenţie faţă de ceilalţi în reciprocitate este şi a recunoaşte binele pe care Domnul în împlineşte în ei şi a mulţumi împreună cu ei pentru minunile de har pe care Dumnezeul cel bun şi atotputernic continuă să le realizeze în fiii săi. Atunci când un creştin vede în celălalt acţiunea Duhului Sfânt nu poate decât să se bucure de asta şi să dea glorie Tatălui ceresc (cf. Mt 5,16).

3. "Pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune": a merge împreună în sfinţenie.

Această expresie din Scrisoarea către Evrei (10,24) ne stimulează să considerăm chemarea universală la sfinţenie, drumul constant în viaţa spirituală, să aspirăm la carismele cele mai mari şi la o caritate tot mai înaltă şi mai rodnică (cf. 1Cor 12,31-13,13). Atenţia reciprocă are ca scop stimularea reciprocă la o iubire efectivă tot mai mare, "ca lumina zorilor, care măreşte strălucirea până la lumina de la amiază" (Pr 4,18), aşteptând să trăim ziua fără de apus în Dumnezeu. Timpul care ne este dat în viaţa noastră este preţios pentru a descoperi şi a face faptele de bine, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Biserica însăşi creşte şi se dezvoltă pentru a ajunge la maturitatea deplină a lui Cristos (cf. Ef 4,13). În această perspectivă dinamică de creştere se situează îndemnul nostru de a ne stimula reciproc pentru a ajunge la plinătatea iubirii şi a faptelor bune.

Din păcate este mereu prezentă tentaţia lâncezelii, a sufocării Duhului, a refuzării de "a investi talanţii" care ne-au fost dăruiţi pentru binele nostru şi al celuilalt (cf. Mt 25,25şu). Toţi am primit bogăţii spirituale sau materiale utile pentru împlinirea planului divin, pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea personală (cf. Lc 12,21b; 1Tim 6,18). Maeştrii spirituali amintesc că în viaţa de credinţă cel care nu înaintează dă înapoi. Iubiţi fraţi şi surori, să primim invitaţia mereu actuală de a tinde la "măsura înaltă a vieţii creştine" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte [6 ianuarie 2001], nr. 31). Înţelepciunea Bisericii în recunoaşterea şi proclamarea fericirii şi a sfinţeniei unor creştini exemplari are ca scop şi să trezească dorinţa de a le imita virtuţile. Sfântul Paul îndeamnă: "întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii" (Rom 12,10).

În faţa unei lumi care cere de la creştini o mărturie reînnoită de iubire şi de fidelitate faţă de Domnul, toţi să simtă urgenţa de a se strădui pentru a se întrece în caritate, în slujire şi în fapte bune (cf. Evr 6,10). Această chemare este deosebită de puternică în timpul sfânt de pregătire pentru Paşte. Cu urarea unui Post Mare sfânt şi rodnic, vă încredinţez mijlocirii Sfintei Fecioare Maria şi din inimă vă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Vatican, 3 noiembrie 2011

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

Ce înseamnă profesia de politician?: Credincioşii binelui comun

Cetăţenii obişnuiţi pierd şirul deciziilor politice în încercarea temerară de a ţine pasul cu ce se mai întâmplă. Au şi motive serioase, din moment ce îşi aleg periodic reprezentanţi care să le transforme voinţa în politici publice. În virtutea cărei legături dintre cetăţean şi politician este posibilă funcţionarea democraţiei moderne al cărei miez este tocmai reprezentarea politică?

Că politica este o profesie o ştim uitându-ne la televizor. Există oameni care nu ratează nici o prezenţă publică, propunându-şi ca la fiecare patru ani să obţină votul cetăţenilor. Se ridică după fiecare eşec, construiesc noi proiecte, desenează coaliţii, se alătură altor partide şi îi numim generic clasă politică. Toţi aceştia sunt diferiţi de elita politică, formată din politicienii de ocazie pe care îi vedem pentru scurt timp în posturi mai puţin electorale, cum ar fi cele de consilier. Însă cum a apărut profesia de politician?

Primii politicieni

Ca să identificăm primii politicieni de profesie trebuie să coborâm mult în istorie, dar să nu ne depărtăm de Biserică. Orice principe medieval nevoit să-şi negocieze suveranitatea cu aristocraţia s-a sprijinit pe o pătură utilizabilă politic şi care nu aparţinea boierimii. Fie că vorbim de Japonia budistă, Mongolia lamaistă sau Europa creştină, în toate cazurile, această pătură a reprezentat-o clerul superior. Folosiţi deci de principi în vederea alcătuirii unui corp administrativ, aceştia erau singurii care beneficiau conform raţionamentului de mai sus de două calităţi fundamentale: erau ştiutori de carte şi nu-şi propuneau să atenteze la poziţia suveranului. Nici nu exista alternativă. Din Franţa, unde episcopii au fost primii colectori de taxe ai regelui, sau Marea Britanie, unde încă sunt membrii de drept ai Camerei Lorzilor, şi până în Principatele Române, unde prezidau adunările cu caracter politic, episcopii şi alţi clerici superiori au fost primii politicieni de profesie. Odată însă ce statele s-au modernizat, iar apele s-au despărţit în diferite etape ale istoriei, aparatele şi procesele administrative au rămas integral monopoluri ale suveranilor politici.

Etica convingerii şi etica responsabilităţii

Întreaga politică modernă a păstrat însă ceva din vechea matrice structurală din care a luat naştere. Elementul comun care uneşte clericii şi politicienii este credinţa. Şi unii, şi alţii sunt animaţi de diferite credinţe care îmbracă forma unor etici oarecum opuse. Biserica, însemnând deopotrivă clerici şi credincioşi, caută să înfăptuiască binele din convingere şi lasă rezultatul (mântuirea) pe seama dreptăţii lui Dumnezeu. Este aşadar animată de o etică a convingerii depline în voinţa lui Dumnezeu, deopotrivă Autor şi Judecător al Legii. Pe de altă parte, politicienii trebuie să aibă în vedere o etică a responsabilităţii, de vreme ce poartă responsabilitatea acţiunilor lor şi se prezintă la bilanţ în faţa electoratului. Analizând politica drept profesie, Max Weber arată că politicianul, ghidându-se după etica responsabilităţii, este constrâns de consecinţele propriilor fapte. Aşa cum credinciosul în drumul mântuirii trebuie să se separe de ceea ce îi tulbură concentrarea duhovnicească, adică de ispite, tot astfel politicianul care-şi respectă meseria se distanţează de lucruri şi oameni. Mai presus de toate este credinţa, care ia forme diferite în cazul preoţilor şi al politicienilor: "Cine caută mântuirea sufletului său şi salvarea altor suflete n-o face pe calea politicii, care are cu totul alte ţeluri, ce nu pot fi atinse decât prin constrângere. Geniul sau demonul politicii este într-o continuă tensiune interioară cu Dumnezeul iubirii" (Max Weber).

Greve şi sfinţi

Spirit antisocialist şi atent observator al modernităţii, sociologul Max Weber recomanda încă din 1919 celor care "vor să trăiască după etica Evangheliei să se abţină de la greve" deoarece convingerea pe care ţi-o dă credinţa religioasă transcende orice preocupare lumească. Altfel spus, însuşi urcuşul spre sfinţenie atunci când este animat de cea mai convingătoare credinţă nu poate intra în grevă.

Pe de altă parte, dat fiind faptul că şi politicienilor li se cere un anumit tip de credinţă, ne punem întrebarea: Cine sunt aceştia pentru noi? Care trebuie să fie credinţa lor dictată de etica responsabilităţii faţă de noi? Mandatul politicienilor este de a pune în formulă practică interesul general şi binele comun al cetăţenilor, adică să asigure acele condiţii sociale prin care individul poate accede la propria bunăstare şi-şi poate urma vocaţia. Mai mult decât atât, aşa cum preotului nu îi este permisă dezertarea din credinţa sa în voinţa lui Dumnezeu şi refugierea în greve, tot astfel trebuie să avem exigenţa de a pretinde politicienilor să încerce să fie nişte "sfinţi" ai binelui comun.

Autor: C. Raiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Un gând împotriva uitării

Cu câteva zile în urmă, mai precis la 27 ianuarie, a fost Ziua Internaţională a Amintirii Victimelor Holocaustului. O zi pentru a nu uita ororile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi ziua de amintire a acelora care au avut curajul să-i apere pe cei persecutaţi.

La 27 ianuarie 1945, armata sovietică a eliberat lagărul nazist de concentrare de la Auschwitz. Atunci a început să se dezvăluie lumii adevărul cu privire la ce se întâmpla dincolo de porţile acelui loc.

La Auschwitz, la fel ca în alte lagăre de exterminare, oamenii - bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrâni - nu mai erau fiinţe umane. Numele persoanei era înlocuit cu un număr. Porţiile de mâncare reduse împreună cu munca forţată duceau la epuizare. Totul era calculat pentru anihilarea fizică şi ştergerea demnităţii umane. Mulţi au fost ucişi.

Numărul total al victimelor nu se ştie. Cele mai moderate statistici vorbesc de 11 milioane de persoane: 6 milioane de evrei, 2-3 milioane de prizonieri ruşi, între 1,8 şi 2 milioane de etnici est-europeni, polonezi, sloveni sau sârbi, între 220.000 şi 1,5 milioane de ţigani, restul bolnavi, oameni politici, preoţi, călugări, filozofi etc. Cele întâmplate şi semnificaţia suferinţelor pot fi citite prin ochii supravieţuitorilor. Mulţi dintre ei, precum Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, s-au întrebat: "Unde era Dumnezeu atunci?". Dar supravieţuitorii evrei religioşi spun că au experimentat prezenţa divină, chiar şi în cele mai rele locuri.

Un reportaj publicat de Associated Press redă gândurile câtorva dintre ei. Astăzi există aproape 800.000 de evrei ultraconservatori (recunoscuţi după perciunii lungi, bărbile bărbaţilor şi hainele negre). În cel de-al Doilea Război Mondial, ei au fost primii decimaţi. Şcolile le-au fost distruse, rabinii au fost ucişi. Puţini au supravieţuit.

Gabriel Klein, 74 de ani, este unul dintre ei. "Este greu să vorbesc despre asta, pentru că de fiecare dată retrăiesc cele întâmplate", a declarat el. "Este ca şi cum aş vedea din nou cele văzute acolo."

Ziua Memoriei înseamnă şi amintirea persoanelor care i-au ajutat sau i-au salvat pe cei care erau vânaţi în timpul războiului. Numai în Italia, peste 400 de persoane au primit distincţia "Drept între naţiuni" pentru că au activat în favoarea evreilor destinaţi morţii. Printre ei se numără şi preotul catolic italian Gaetano Tantalo, paroh la Tagliacozzo (centrul Italiei). În anul 1943, el a ascuns în casa parohială timp de nouă luni şi jumătate o familie de evrei care fugise din Roma: familia lui Natan Orvieto, intervievat recent de Radio Vatican.

"Ne aflam într-un sat de vacanţă, povesteşte el, la Magliano dei Marsi, iar eu aveam cinci ani şi jumătate. Acolo ne-a surprins renumitul armistiţiu de la 8 septembrie. O doamnă, prietenă foarte bună din sat, i-a spus tatălui meu: "Domnule Orvieto, fugi, fugi pentru că există un mandat de arestare din partea comandamentului german". Nu ştia încotro s-o apuce. În cele din urmă a avut o intuiţie: şi-a amintit că trei ani mai înainte îl cunoscuse pe pr. Gaetano Tantalo."

Natan Orvieto descrie în interviu şi bucuria eliberării, când trupele aliate au ajuns la Tagliacozzo la 10 iunie 1944 şi toată lumea a coborât în piaţă. Clopotele bisericii au început să bată: "Le mai aud şi acum în urechile mele, aş putea să reproduc şi acum sunetul acela... o fericire imensă!". În curând, bucuria supravieţuirii avea să fie umbrită de ştirile despre cei care au căzut victime în "industria morţii, despre rudele apropiate care nu aveau să se mai întoarcă acasă niciodată".

Ziua Internaţională a Amintirii Victimelor Holocaustului a fost adoptată în anul 2005 de Organizaţia Naţiunilor Unite ca o zi care să aducă în centrul atenţiei tragedia care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a nu permite să se mai întâmple. "Dacă a înţelege este imposibil - a scris evreul italian Primo Levi -, a cunoaşte este necesar." Şi tot el adaugă: "Pentru tine şi pentru copiii tăi, cenuşa de la Auschwitz avertizează. Fă ca fructele urii, din care se văd urmele, să nu dea din nou seminţe nici mâine şi nici altă dată".

Autor: pr. Cornel Cadar

Sursa: www.ziarullumina.ro

Lanţul Tradiţiei creştine

Toată existenţa omului stă sub semnul tradiţiei, adică al transmiterii şi recepţiei din aproape în aproape a realităţilor umane. Aşa avem tradiţie biologică umană, de la protopărinţii Adam şi Eva până la ultimul născut, prin care se transmite patrimoniul genetic uman codificat în gene (genomul uman). Avem tradiţii culturale umane, prin care din generaţie în generaţie se transmit creaţiile genului uman codificate în pictură şi sculptură, în muzică şi literatură, în obiceiuri (legi comportamentale, folclor) şi în descoperirile ştiinţei şi tehnicii. Avem tradiţii religioase umane păgâne universale (valabile pentru orice neam, seminţie, limbă şi popor), prin care se transmite modul în care oameni au „citit” cartea creaţiei şi l-au descoperit pe Creator temându-se de el şi „dându-i cult” (Apoc 14,6-7). Avem tradiţia religioasă revelată iudaică, codificată în modul de viaţă al poporului evreu orientat de sfintele Scripturi inspirate ale Vechiului Testament (VT), prin care se transmite modul în care Dumnezeu s-a revelat oamenilor vorbind în multe rânduri şi în multe feluri prin profeţi (Evr 1,1). Şi, în sfârşit, avem tradiţia creştină, codificată în viaţa Bisericii lui Dumnezeu ghidată de sfintele Scripturi (VT şi NT), prin care se transmit toate realităţile dumnezeieşti concentrare în Isus Cristos şi Duhul Sfânt. Spre deosebire de tradiţiile umane şi prin urmare umanizante, Tradiţia iudeo-creştină vine de la Dumnezeu şi, prin urmare, este dumnezeiască şi îndumnezeitoare pentru că tot ce-i dumnezeiesc este şi îndumnezeitor.
În disputa cu fariseii şi cărturarii, Isus Cristos, acuzat că se abate de la tradiţia (parádosis) bătrânilor, distinge între tradiţia umană (tradiţia bătrânilor, poruncile oamenilor) şi tradiţia dumnezeiască (cuvântul, porunca sau legea lui Dumnezeu) şi impută evreilor substituirea (desfiinţarea) tradiţiei dumnezeieşti prin cea umană (Mt 15,1-9).

1. Lanţul istoric al Tradiţiei creştine

Patrimoniul genetic divin, codificat în universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine, se transmite în lungul istoriei printr-un „lanţ istoric” de transmisie-recepţie al realităţilor Tatălui la Fiul în Duhul Sfânt şi de la Fiul în Duhul Sfânt la apostoli şi la succesorii lor episcopii bisericii creştine, formând Tradiţia dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Datorită faptului că transmisia-recepţia se realizează de la Cristos prin apostoli şi biserică, Tradiţia dumnezeiască devine apostolică şi apoi bisericească. Despre Tradiţie vezi: T. Federici, Note su Tradizione e teologia, în Euntes Docete 47/1 (1994) 75-84). Cuvântul tradiţie sau predanie, parádosis (gr.), traditio (lat.), care înseamnă „transmitere, consemnare din aproape în aproape, ştafetă”, numai împreună cu termenul recepţie, parálêpsis (gr.), receptio (lat.), care înseamnă „acceptare, asumare, primire pentru sine”, indică dumnezeiescul lanţ al Tradiţiei-recepţiei, care începe de la Dumnezeu Tatăl şi prin Cristos, apostoli şi biserică şi se sfârşeşte la Tatăl. Verbele corespunzătoare termenului parádosis sunt didônai, „a da” şi paradidônai = a preda; iar cele corespunzătoare lui parálêpsis sunt lambanein şi paralambanein = a primi.
Să descriem „zalele” lanţul istoric al Tradiţiei-recepţiei dumnezeieşti: de la Tatăl la Fiul în Duhul Sfânt; de la Fiul în Duhul Sfânt la apostoli; de la apostoli în Duhul Sfânt la episcopii bisericilor locale; de la episcopi în Duhul Sfânt la episcopi; şi, la sfârşit, de la Fiul în Duhul Sfânt la Tatăl. Succesiunea episcopală este firul roşu al Tradiţiei bisericeşti pentru că episcopii sunt cei care asigură succesiunea (diadochê) apostolică, prin punerea mâinilor (2 Tim 1,6; 1 Tim 5,22); păstrează şi transmit depozitul, încredinţarea sau comoara (parathêkê: 2 Tim 1,13-14; 1 Tim 6,20); îi învaţă pe oameni Cuvântul adevărului, învăţătura (didaskalía) bună (1 Tim 4,6), potrivită cu evlavia (1 Tim 6,3), sănătoasă (Tit 1,9; 2,1).

a) De la Tatăl la Fiul în Duhul Sfânt

La începutul şi la sfârşitul lanţului Tradiţiei dumnezeieşti stă întotdeauna numai Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Imutabilul Tată al luminilor, izvorul oricărui dar bun şi desăvârşit (Iac 1,17), ca unicul şi absolutul „Transmiţător”, vorbeşte, arată, dă, trasmite Fiului în Duhul Sfânt, toată viaţa dumnezeiască, toate realităţile dumnezeieşti. Tatăl iubeşte pe Fiul şi i-a dat (didômi) totul în mâinile sale (In 3,35; 13,3; cf. Mt 11,27; Lc 10,22). I-a dat (didômi) Duhul fără măsură (In 3,34) să aibă Viaţă în sine însuşi (In 5,26), orice judecată (In 5,22), putere asupra tuturor făpturilor (In 17,2), lucrările de înfăptuit (In 5,36; 17,4), cuvintele de propovăduit (In 17,8; 12,49), slava (In 17,22), potirul de băut (In 18,11), oile sale (In 10,27.29), oamenii din lume (In 17,6), ucenicii (In 17,9.11-12.24), „numele” mai presus de orice nume (Flp 2,9), numele său: Domnul Kyrios-JHWH.

b) De la Fiul la apostoli în Duhul Sfânt

Fiul, din receptor devine transmiţător, dând apostolilor toate realităţile primite de la Tatăl. Acceptă pâinea „din partea Tatălui”, mulţumeşte, o frânge şi o dă apostolilor săi „fiecăruia cât putea primi” (cf. Origen , In Mt. Ser. 86), zicând: „acceptaţi/primiţi (lambanô) şi mâncaţi, acesta este trupul meu care se dă (didômi) pentru voi” (Lc 22,19). Mai dăruieşte apostolilor tot ce a auzit de la Tatăl le face cunoscut apostolilor (In 15,15), ce a văzut şi auzit de la Tatăl (In 3,32; 8,26.38), cuvintele pe care i le-a dat (didômi) Tatăl, le-a dat (didômi) apostolilor (In 17,8.14), slava primită de la Tatăl (In 17,22), Duhul Sfânt, făgăduinţa primită de la Tatăl (Fp 2,33 cf. Lc 24,49a).

c) De la apostoli la episcopii bisericilor locale

Apostolii, din receptori autorizaţi ai Tradiţiei dumnezeieşti devin purtători şi transmiţători a ceea ce au primit ucenicilor lor. Tradiţia dumnezeiască devine astfel Tradiţie apostolică. Dăm câteva exemple: „eu de fapt am primit (paralambanô) de la Domnul, ceea ce v-am predat/transmis (paradidômi)” despre celebrarea sfintelor Taine, Cina Domnului predat morţii dar înviat (1 Cor 11,23); „eu v-am dat (paradidômi) vouă înainte de toate ceea ce am primit (paralambanô)” cu privire la Învierea Răstignitului îngropat (1 Cor 15,3); ucenicii au primit (paralambanô) de la apostoli Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2,13); ucenicii au primit normele de comportare plăcută lui Dumnezeu, date de apostoli din partea Domnului Isus (1 Tes 4,1-2); tot ceea ce avem am primit (lambanô), aşa că nu avem motiv de laudă (1 Cor 4,7); ucenicii să se depărteze de fratele care nu trăieşte după tradiţia (parádosis) primită de la apostoli (2 Tes 3,6); corintenii sunt lăudaţi că ţin tradiţiile (parádosis) aşa cum au fost trasmise (paradidômi) (1 Cor 11,2); ceea ce au învăţat şi primit (paralambanô) şi auzit şi văzut la Pavel aceia trebuie să facă ucenicii (Flp 4,9).

d) De la episcopi la episcopi

Ucenicii apostolilor, episcopii bisericilor locale devin receptori şi transmiţători ai tradiţiei apostolice. Timotei ceea ce a auzit de la apostolul Pavel, în prezenţa multor martori, trebuie să încredinţeze unor oameni credincioşi care să fie în stare să înveţe pe alţii (2 Tim 2,2). Cei 318 părinţi teofori de la Nicea, urmând învăţătura apostolilor, au devenit păstrători credincioşi ai Tradiţiei apostolice şi în mod ortodox au dogmatizat că „Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt o unică fiinţă şi natură, curat au predat (paradidômi) Bisericii taina teologiei” (Slavă, Laude, Utrenia Duminicii Părinţilor de la Niceia, în Penticostar, p. 287). Ioan Casian, precizează că mânăstirile, viaţa călugărească, regula, nevoinţele şi caritatea sunt trăite după tradiţiile (traditiones et institutiones) primite de la părinţi (Jean Cassien, Institutions cénobitiques 2,3; 5,23; 12,16, în Sources Chretiennes 109). „În sfânta şi marea joi, dumnezeieşti părinţi, buni orânduitori a toate, de la unul la altul transmiţători, de la dumnezeieşti apostoli şi din sfintele evanghelii, ne-au predat (paradidômi) să celebrăm patru taine: sfânta spălare a picioarelor; cina cea de taină, adică predarea (parádosis) cutremurătoarelor taine; rugăciunea cea mai presus de fire şi trădarea Domnului” (Sinaxar, Utrenie, Joia Mare, în Triodul, p. 509).

e) La sfârşit de la Fiul la Tatăl

Cristos, cu Duhul Sfânt, va înfăptui predania finală, ultimul inel din lanţul istoric al Tradiţiei dumnezeieşti. Cristos care împreună cu Duhul Sfânt şi cu realităţile umane recuperate sunt Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 12,28; Lc 11,20), va încredinţa, va preda (paradidômi) Împărăţia Tatălui (1 Cor 15,24) care o va accepta, pentru ca Dumnezeu să fie de tot în toţi (1 Cor 15,28), adică îndumnezeirea să fie total înfăptuită în toţi.

2. Conţinutul Tradiţiei creştine

Subiectul activ al Tradiţiei dumnezeieşti este la început Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt şi apoi Biserica lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, ca obiect dumnezeiesc primar, principal şi plinătate a Tradiţiei dumnezeieşti, poartă cu sine şi dă viaţă întregului univers simbolic al revelaţiei iudeo-creştine. Aşa că toate obiectele Tradiţiei apostolice sunt forme mediatorii, simbolice, sacramentale care întovărăşesc, uşurează, conţin, revelează, trasmit şi comunică conţinutul primar al Tradiţiei dumnezeieşti, plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), adică pe Duhul Sfânt şi cu el pe Isus Cristos Înviatul. Apostolii nu sunt simpli propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca profeţii. Ei anunţă pe Cristos răstignit şi înviat (1 Cor 1,23). Vezi cele cinci predici apostolice din Faptele apostolilor: 2,14-39 în Cenaclu; 3,11-16, în templu; 4,9-12, în faţa Sinedriului; 5,29-32, în faţa marelui preot; 10,34-43, în casa lui Corneliu; 13,26-39, Pavel în Antiohia. Sunt predicatori lui Cristos (2 Cor 11,4) care trimit, pentru încredinţare, la Scriptura VT (legea lui Moise şi proroci) pe cei ce se îndoiesc (Fp 17,11; 28,23). NT nu exista în timpul apostolilor. Primele epistole au fost scrise de apostoli cu Duhul Dumnezeului celui viu pe tablele de carne ale inimilor (2 Cor 3,2-3). Astăzi, cu sensul Tradiţiei sărăcit, punem carul înaintea boilor. Punem Scriptura înaintea lui Cristos şi a Bisericii, ca o realitate platonică, fixă, neistorică, coborâtă din cer asemănător Coranului musulman. Punem Regula mănăstirească înaintea comunităţii călugăreşti şi a părinţilor spirituali. Punem dreptul canonic înaintea Evangheliei.
Din conţinutul Tradiţiei apostolice pus în acţiune eficientă de către plinătatea Duhului Sfânt, în timpul bisericii, prin sfânta liturghie, amintim:
- Credincioşii, dăruiţi Fiului (In 17,9.11-12.24), oile date de Tatăl (In 10,29), Biserica născută la rusalii, mireasa aleasă de Tatăl Fiului său (Mt 22,1-14) şi mirele Cristos, dăruit de Tatăl şi acceptat de Biserica mireasă (Col 2,6);
- Sfintele Scripturi, zestrea de nuntă dată de Duhul Sfânt Bisericii mireasă, scripturi formate din Vechiul Testament în care Moise de Cristos a scris (In 1,45; 5,39.46) şi profeţii au prevestit suferinţele şi slava lui Cristos (1 Pt 1,11) şi din Noul Testament, adică cuvintele lui Cristos care spirit şi viaţă sunt (In 6,63) precum şi împlinire a legii şi a profeţilor (Mt 5,17-18) şi cuvântul lui Dumnezeu transmis prin apostoli, ascultat şi primit (1 Ts 2,13) şi apoi scris;
- Interpretarea autentică a sfintelor Scripturi, pe care Cristos cu Spiritul Adevărului o dă Bisericii, dând interpretarea parabolelor (Mt 13,18-23.36-43), iar după înviere în drum spre Emaus şi în cenacol dând metoda fundamentală de a face ermeneutică, „lectura Omega” (Lc 24,25-27.44-48), când deschide mintea ucenicilor spre a înţelege Scripturile (Lc 24,32.45) sau deschide inima Lidiei spre înţelegerea cuvintelor lui Pavel (Fp 16,14) şi dă minte pentru a-l cunoaşte pe el, Adevăratul, Dumnezeu adevărat şi viaţă veşnică (1 In 5,20);
- Cina Domnului mort şi înviat (1 Cor 11,23-26), adică sfintele taine (euharistia), care celebrează pe Răstignitul îngropat şi înviat (1 Cor 15,3-4);
- Succesiuea (diadochê) apostolică, adică Duhul Sfânt conferit prin punerea mâinilor apostolilor (Fp 8,18), darul lui Dumnezeu dat lui Timotei prin punerea mâinilor de către Pavel (2 Tim 1,6) şi de către ceata preoţilor (1 Tim 4,14), dar de netransmis altora în grabă (1 Tim 5,22);
- Încredinţarea, comora, bunul depozit (parathêkê) de păzit, păstrat şi transmis cu ajutorul Duhului Sfânt (2 Tim 1,13-14; 1 Tim 6,20), care conform legii corpurilor vii, rămânând acelaşi, creşte cu studiul şi mistagogia comunitară;
- Propovădairea (kêrygma) apostolică încredinţată lui Pavel prin porunca Mântuitorului (Tit 1,3) şi împlinită cu asistenţa Domnului (2 Tim 4,17) şi cu Duhul Sfânt şi putere, nu cu înţelepciune umană (1 Cor 2,4);
- Învăţătura (didaskalía) lui Cristos (2 In 9), bună (1 Tim 4,6), potrivită cu evlavia (1 Tim 6,3), sănătoasă (Tit 1,9; 2,1), de păstrat fără erezii (1 Tim 1,3), prin Duhul Sfânt care ne învaţă toate (nu noutăţi) şi, ca garant al Tradiţiei dumnezeieşti, ne aduce aminte de toate cuvintele lui Cristos (In 14,26);
- Doctrina (dógma) stabilită în Duhul Sfânt de apostoli şi preoţi la Conciliul din Ierusalim (Fp 15,28), de transmis tuturor cetăţilor de Pavel şi Timotei pentru întărirea credinţei (Fp 16,4-5). Sinoadele bisericii au distins între dogmă (dógma) ca doctrină tradiţională codificată sau „precizată” (de la prae-cido, a tăia înainte) sau „definită” (de la hóros, termen, margine), şi canon (kanôn), norme, reguli disciplinare sau de cult, codificate în conformitate cu doctrina, de aplicat cu compasiune (oikonomia), dând prioritate carităţii;
- Credinţa (pistís) dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3), de păstrat fără apostazie într-o conştiinţă curată (1 Tim 1,19; 3,9);
- Iubirea (agápê) lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt (Rom 15,30), rodul Duhului (Gal 5,22), revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt dat nouă (Rom 5,5).

3. Verificarea lanţului Tradiţiei creştine

Sfântul Vincenţiu de Lerins (cf. Commonitorium 2,5-6) a propus pentru verificarea şi validarea Tradiţiei un triplu criteriu. Aparţine Tradiţiei ceea ce peste tot (universalitatea), tot timpul (vechimea) şi de către toţi (consensul), a fost crezut. Criteriul ar fi ideal dacă Tradiţia ar fi făcut în istoria oamenilor un marş triumfal, fără schisme, apostazii şi erezii, fără sărăciri sau inovaţii, fără perioade întunecate.
Reforma protestantă a ales, din Tradiţia conservată de bisericile imperiale catolice şi ortodoxe, numai Scriptura (sola Scriptura) şi a făcut un salt mortal înapoi la originile apostolice ale creştinătăţii, origini care nu mai există. Astfel s-a creat un nou început idilic, imaginar şi ideologic, pentru o nouă „tradiţie” bazată numai pe textul „original” al sfintei Scripturi. În cazul VT, „original” este considerat textul ebraic masoretic. Pe lanţul Tradiţiei dumnezeieşti trebuie să ne mişcăm nu numai din trecut spre prezent şi viitor, ci şi din prezent spre trecut, coborând în lungul generaţiilor până aproape de origini, pentru a face verificarea şi validarea „critică” a modului în care s-a transmis, s-a alterat sau s-a dezvoltat patrimoniul iniţial. Trebuie ţinut cont de faptul că Duhul Sfânt a fost prezent nu numai la origini, inspirându-le, ci şi în lungul lanţului istoric al Tradiţiei dumnezeieşti (In 14,26). Astfel, se poate descoperi şi recupera ce s-a pierdut pe parcurs, se pot vedea dezvoltările nefireşti, canceroase. Verificarea şi validarea lanţului Tradiţiei este importantă pentru a înţelege, a accepta şi trăi, pentru îmbogăţiri, descoperiri şi înnoiri, spre a nu cădea într-o acceptare oarbă, fundamentalistă, în fixism conservator de tradiţii îmbălsămate, parţiale şi minore, în folclor religios.

Autor:S. Făgăraș

Sursa: www.oglindanet.ro

Credința este un dar pe care îl primim

Un “an al credinţei”, un “timp de reflecţie deosebită” convocat după exemplul la ceea ce a făcut Papa Paul al VI-lea în 1967, cu intenţia de a favoriza “o tot mai deplină întoarcere la Domnul, pentru a ne întări credinţa în El şi pentru a-L vesti cu bucurie oamenilor zilelor noastre”. Propunerea făcută de către Papa Benedict al XVI-lea întregii Biserici, anticipată în predica de duminică, 16 octombrie 2011, şi prezentată în Scrisoarea apostolică Porta fidei, se găseşte încă în forma primară de anunţ şi se va concretiza abia începând din octombrie 2012, când se vor împlini 50 de ani de la deschiderea Conciliului ecumenic Vatican II, respectiv 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice. Totuşi, încă de la început – a observat pr. Federico Lombardi, director al Radio Vatican şi Biroului de Presă al Vaticanului – acel anunţ făcut de Papa Ratzinger poate fi considerat una dintre iniţiativele ce caracterizează acest pontificat.

Deja în primele anticipări şi în Scrisoarea apostolică menţionată anterior s-au difuzat atâtea invitaţii simple şi încurajatoare de a lăsa deoparte îndârjirea apartenenţei confesionale autoreferenţiale, şi de a-i cere totul lui Isus Cristos, “Cel care dă naştere credinţei şi o desăvârşeşte”. “Ce altceva mai important ne-ar putea spune păstorul poporului lui Dumnezeu pe pământ?”, a comentat pr. Lombardi. Revista 30Giorni a redirecţionat această întrebare Cardinalului Walter Kasper, preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

- Papa Benedict al XVI-lea a convocat un An al Credinţei. Acelaşi lucru l-a făcut înainte Papa Paul al VI-lea, în 1967. În acel timp, atât dumneavoastră cât şi Joseph Ratzinger eraţi doi tineri teologi în floarea vârstei. Cum vă amintiţi acea alegere a Papei Montini?

- Erau anii imediat după Conciliu. Fiindcă marele entuziasm deja trecuse, în Biserică părea că se trăieşte un fel de colaps. Parcă credinţa era mai puţină tocmai în timp ce în ambientele ecleziale se discuta despre reformele necesare în Biserică pentru repropunerea mesajului creştin în realitatea acestui timp. Ratzinger a scris atunci Introducere în creştinism. Eu am scris Introducere în credinţă. În acel context, Papa Paul al VI-lea a avut intuiţia de a convoca Anul Credinţei, care s-a încheiat prin proclamarea Crezului poporului lui Dumnezeu. Dorea să le arate tuturor că centrul a toate este credinţa. Chiar şi reformele sunt utile şi necesare doar atunci când vin în favoarea vieţii de credinţă şi a mântuirii tuturor credincioşilor. În ultimele zile l-am recitit pe Bernard de Clairvaux: chiar şi marea lui reformă a fost tot o repornire înspre credinţă. Cum scria Yves Congar, “reformele reuşite în Biserică sunt cele făcute în funcţie de nevoile concrete ale sufletelor”.

- De ce să fie stabilit un An al Credinţei tocmai acum?

- Există o criză; ea se vede mai ales în Europa. Este evidentă în Germania, iar dacă vorbesc cu Episcopii italieni, îmi spun şi ei acelaşi lucru. Mai ales între tineri, mulţi dintre aceştia nu au niciun fel de contact real cu viaţa Bisericii şi cu Sacramentele. Dacă se vorbeşte despre noua evanghelizare, trebuie să se ţină cont şi de toate acestea. Dacă nu, se termină totul la nivel de discurs academic.

- Totuşi, Papa Benedict al XVI-lea a început Scrisoarea de convocare a acestui an spunând că “poarta credinţei este mereu deschisă pentru noi”. Ce ne indică aceasta?

- Dumnezeu este cel care ţine deschisă poarta credinţei, pentru noi şi pentru toţi. Nu suntem noi cei care putem sau trebuie să ne agităm pentru a o deschide. De aceea, începutul credinţei este întotdeauna posibil. Nu este vorba de o cucerire a noastră. Credinţa are caracterul unui dar pe care îl primeşti, nu se poate deduce, nu se poate “produce”. Şi din acest punct de vedere a fost importantă invitaţia Papei adresată agnosticilor la recenta Zi de Rugăciune de la Assisi. În secularizare, Dumnezeu are căile Sale pentru a atinge inima fiecărui om, a celor care îl caută dar şi a acelora care nu îl caută. Şi sunt căi pe care noi nu le cunoaştem.

- La Assisi, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre agnostici, însă nu în termeni de opoziţie.

- Papa a spus că agnosticii îi ajută pe credincioşi “să nu îl considere pe Dumnezeu proprietatea lor”. Dumnezeu nu este în posesia celui care crede. În ceea ce priveşte credinţa, nu se poate spune: “eu o posed, alţii nu…”. Chiar şi credincioşii care au primit darul credinţei sunt în pelerinaj. Şi nu se poate niciodată pretinde anticiparea unui astfel de dar doar prin dobândirea înţelegerii unor concepte. Uneori, în Biserică, tocmai în faţa necredinţei şi a agnosticismului ne împietrim şi dăm impresia că vedem credinţa ca pe o posesie. Ca şi când problema ar sta în disputele şi luptele împotriva celor care nu cred… Aproape că se pierde din vedere faptul că Cristos a murit pentru toţi.

- În primele rânduri din Porta fidei se subliniază că adesea, chiar şi în Biserică, predomină preocuparea pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale implicării creştinilor, “continuând a gândi credinţa ca pe o premisă evidentă a trăirii comune”. Aţi observat şi dumneavoastră acest fapt?

- În primul rând, credinţa este un raport personal cu Dumnezeu, care îşi găseşte exprimarea în rugăciune şi în încrederea că Dumnezeu ne ţine în braţe în orice situaţie, sau, aşa cum spune Isus, în a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima. Teologii vorbesc despre o virtute teologală. Însă în această cea dintâi poruncă iubirea pentru Dumnezeu este imediat legată de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine. Astfel, credinţa are consecinţe sociale, culturale şi politice fără de care nu ar fi sinceră. Pe de altă parte, aceste consecinţe trebuie să fie însufleţite şi motivate de iubirea faţă de Dumnezeu, în caz contrar devin o formă de ideologie umanistă care rămâne fără un fundament stabil. Mă gândesc la predicile de duminica din biserici. Nici o altă realitate umană nu are această oportunitate de a ajunge la atâtea persoane care vin în mod spontan să asculte. Dar uneori predicile par doar instrucţiuni asupra a ceea ce creştinii trebuie sau nu trebuie să facă la nivel moral, cultural, politic. Lipseşte adesea mesajul plin de bucurie că Dumnezeu vine mereu înaintea noastră cu harul Său.

- Sunt unii care spun: acum este necesar să stăruim mai mult pe credinţă şi mai puţin pe acţiunile sociale. Este aceasta “soluţia”?

- Nu pot fi contrapuse credinţa şi caritatea. Ar fi un intelectualism sau un soi de misticism greşit interpretat. Sfântul Paul a spus că credinţa acţionează în caritate. Şi ea s-a exprimat întotdeauna în faptele milostivirii trupeşti şi sufleteşti: ajutarea săracilor, a celor închişi, a celor oprimaţi, a celor bolnavi… Aceasta este viaţa creştină. Personal, mărturiile cele mai fascinante de credinţă le-am văzut tocmai în călătoriile pe care le făceam când eram responsabil al Bisericii din Germania pentru ajutoarele către Bisericile din ţările în curs de dezvoltare. Mergeam acolo ducând nişte resurse materiale pentru a ajuta la supravieţuirea acelor persoane şi, în sărăcia acelor sate şi a acelor mahalale, dădeam peste bucuria şi credinţa acelor vieţi iubite şi mângâiate de Dumnezeu. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat privind spre credinţa atâtor fraţi întâlniţi în dialogul ecumenic. Prin intermediul raporturilor fraterne dăm mărturie despre credinţa catolică.

- Acum că Anul Credinţei a fost proclamat, ce este de făcut?

- Papa Benedict al XVI-lea ne-a cerut doar să reflectăm asupra Crezului în fiecare Dieceză. Nu este suficient să îl recităm, este nevoie să îl cunoaştem şi să îl înţelegem în profunzimea sa, deoarece Crezul exprimă punctele fundamentale ale credinţei, care sunt comune tuturor creştinilor şi care corespund promisiunilor de la Botez, fiind constitutive pentru existenţa creştină. Mi se pare însă important de subliniat faptul că simpla mărturisire a credinţei nu exprimă o pretenţie de posesie conceptuală a adevărului. Crezul îl recităm mai ales în timpul Liturghiei duminicale. Un sistem dogmatico-conceptual nu poate fi recitat. În schimb noi recităm Crezul, şi îl recităm ca pe o rugăciune. Este o doxologie, o laudă şi o recunoaştere care aduce mulţumire.

- Se afirmă că este nevoie de mai mult pentru a face credibilă viziunea antropologică creştină.

- Da, fără îndoială, este important şi acest lucru. Credinţa nu este doar un act intelectual, ci şi un mod de a fi şi de a trăi în mâinile lui Dumnezeu şi sub providenţa Sa. Acesta implică şi libertatea creştină bine înţeleasă. Mărturisirea credinţei este o rugăciune pentru că îi cere lui Dumnezeu să îşi reveleze misterul. Aşa cum spunea Sfântul Toma: actus fidei non terminatur ad enuntiabile, sed ad rem. Actul credinţei nu se termină cu repetarea verbală a unor formule adevărate. Ea rămâne deschisă spre recunoaşterea realităţii vii pe care acele cuvinte o indică. Iar pentru Toma res este chiar Dumnezeu însuşi. El este cel care acţionează, nu suntem noi cei care trebuie să îl “demonstrăm”. Pe de altă parte, Crezul este esenţa credinţei generaţiilor anterioare. În credinţă nu suntem singuri în faţa lui Dumnezeu. Suntem într-o comuniune care îmbrăţişează toate secolele. În timpuri precum ale noastre se simte şi mai mult cât este de important să găseşti mângâiere şi să te bucuri de compania sfinţilor şi a Părinţilor Bisericii, şi de toate marile mărturii care ne-au precedat.

- “Credincioşii se întăresc crezând”, scrie Papa, citându-l pe Sfântul Augustin. Cum se creşte şi cum se merge înainte pe drumul credinţei?

- În credinţă suntem purtaţi, fie la început, fie pe parcursul drumului vieţii. În experienţele vieţii se descoperă tot mai mult bogăţiile credinţei. Nu suntem noi cei care ne păstrăm credinţa, ca pe o proprietate achiziţionată. Noi suntem păstraţi în credinţă. Sfântul Toma a scris: “harul creează credinţa nu doar în momentul în care credinţa se naşte într-o persoană, ci pe tot parcursul timpului în care durează credinţa”. Am folosit această definiţie în cadrul acordului cu luteranii, când am recunoscut identitatea fundamentală care există între teologia lui Luther asupra justificării prin credinţă şi aspectele esenţiale ale doctrinei Conciliului din Trento, definită în decretul De iustificatione. Aceasta vrea să spună că darul credinţei nu este doar un soi de îmbrâncitură, o încărcătură pe care cineva ne-o dă la început, ca mai apoi să mergem înainte singuri. Şi nu este nici asemenea sistemelor de iluminare de pe pistele de aeroport: lumini cimentate în asfalt pentru a ilumina parcursul. Credinţa seamănă mai degrabă cu o lanternă pe care o purtăm în mână şi care se mişcă odată cu noi iluminând un scurt segment din drumul pe care îl avem înainte. Lumina sa este necesară şi suficientă pentru a face următorul pas.

- Dacă credinţa este la început şi în orice moment un dar şi o recunoaştere a acţiunii gratuite a Domnului, ce este Biserica?

- Biserica este – cum spune o definiţie străveche – comuniunea credincioşilor. Tertulian a spus: Unus christianus, nullus christianus. Un singur creştin, niciun creştin. Ca şi creştini nu suntem niciodată singuri, ci întotdeauna într-o comunitate de credincioşi din toate timpurile şi din toate locurile. Cu toate acestea, Biserica nu este un element de credinţă. Biserica este sacrament, adică semn şi instrument. În Crez noi mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl, în Isus Cristos, în Spiritul Sfânt, dar nu ne mărturisim credinţa în Biserică. Credem în Dumnezeu şi El este cel care ne revelează Biserica – trup al lui Cristos şi popor al Său. Biserica este precum luna care nu are lumină proprie, ci reflectă doar lumina soarelui, care este Cristos. Dacă nu ne trimite spre Cristos, nu îşi manifestă nicio frumuseţe proprie. Frumuseţea care se găseşte în ea – de exemplu, în liturgii – este doar o reflectare a slavei lui Dumnezeu.

- Totuşi, uneori Biserica pare că doreşte să ocupe scena crezând că în acest fel dă mărturie despre Dumnezeu.

- Poate ar fi util să amintim faptul că Părinţii Bisericii nu au simţit exigenţa de a elabora vreo ecleziologie sistematică. Ei nu aveau problema de a se opri asupra Bisericii, erau suficiente câteva referinţe. Centrul intereselor şi preocupărilor lor nu era, în niciun caz, instituţia ecleziastică. Ecleziologia a început doar la sfârşitul Evului Mediu, ca reacţie la Conciliu şi apoi la Luther. Aşa cum a spuse Yves Congar, a început ca “ierarhiologie”, pentru e expune raţiunile teologico-doctrinale ale funcţiei şi ale supremaţiei ierarhiei în comunitatea eclezială. De aici a pornit şi tentaţia şi capcana unui anumit “ecleziocentrism”. Conciliul Vatican II, cu recursul său la Părinţii Bisericii, a reluat şi imaginea folosită de mulţi dintre aceştia pentru Biserică, drept o simplă reflectare a luminii şi a acţiunii lui Cristos, care se regăseşte şi în titlul Constituţiei asupra Bisericii din Conciliul Vatican II, Lumen gentium.

- Apropo de ierarhiologie, chiar şi acum, cel puţin în mass-media, se vorbeşte mult despre Episcopi şi Cardinali.

- Desigur, Episcopii şi Cardinalii au rolul lor în viaţa Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea continuă să repete însă că centralitatea nu trebuie să cadă pe Biserică, ci pe Dumnezeu. Dacă se pierde credinţa în Dumnezeu, atunci Biserica poate fi pusă deoparte şi chiar uitată.

Autor: Gianni Valente
Traducere: Monica Omilescu
Sursa: 30 Giorni

MUltă lume, puțini oameni

Un călugăr, întorcându-se din oraș, după ce fusese în piață să vândă coșuri de nuiele, a fost întrebat de abatele mănăstirii:

Frate, spune-mi și mie, ce ai văzut azi în piață?

Părinte, spuse, cu smerenie călugărul, am văzut în piață multă lume, dar puțini oameni.

CULTUL SF. BLAZIU

Protector împotriva bolilor de gât, este foarte venerat și de către Bisericile orientale

de Pietro Barbini

ROMA, vineri, 3 februarie 2012 (ZENIT.org) – Puține lucruri se cunosc despre viața Sf. Blaziu, a cărui memorie o celebrăm astăzi. Informații biografice despre acest sfânt pot fi găsite în hagiografia lui Camillo Tutini, care a adunat numeroase mărturii transmise pe cale orală. Se știe că a fost medic și episcop de Sevasta în Armenia, și că martiriul lui a avut loc în timpul persecuției creștinilor, în jurul anului 316, în cursul contrastelor dintre împăratul Constantin (Occident) și Liciniu (Orient).

Capturat de către romani, a fost bătut și jupuit de viu cu piepteni de fier, cele care erau folosite pentru a pieptăna lâna și, în sfârșit, decapitat pentru a fi refuzat să abjure propria credință în Cristos. Este vorba de un sfânt cunoscut și venerat atât în Occident cât și în Orient. Cultul lui este foarte răspândit atât în Biserica Catolică cât și în Biserica Ortodoxă.

În cetatea lui natală, unde și-a desfășurat ministerul său episcopal, se povestește că a făcut multe miracole, dintre care se amintește cel pentru care este cunoscut, adică vindecarea – care a avut loc în timpul prizonieratului său – a unui tânăr, pe care l-a scăpat de un oscior de pește înfipt în gât. Într-adevăr, chiar și astăzi, Sf. Blaziu este invocat mai ales în vindecarea bolilor de gât.

Mai mult încă, Sf. Blaziu face parte din cei, așa numiți paisprezece sfinți auxiliari, adică, acei sfinți invocați pentru vindecarea de boli particulare. Venerat în multe orașe și localități italiene, ale căror patron este, sărbătoarea lui a fost fixată pentru ziua de 3 februarie în aproape întreaga peninsulă italiană.

Este o tradiție ca, în mijlocul celebrării să se introducă o specială binecuvântare a gâtului credincioșilor, împărțită de parohul care se folosește de două lumânări puse în cruciș (în vechime se folosea uleiul binecuvântat). Mai sunt interesante și unele tradiții popular ce s-au transmis de-a lungul vremii cu ocazia sărbătorii Sfântului. Credincioșii din dieceza de Milano obișnuiesc să sărbătorească în familie, mâncând resturile de panettone rămase de la Crăciun, iar alții pregătesc dulciuri având forme speciale care-l amintesc pe Sfânt, dulciuri binecuvântate de paroh și distribuite apoi credincioșilor. În localitatea Lanzara, o comună din provincia de Salerno, de exemplu, tradiția vrea ca să se mănânce faimoasa “polpetta di San Biagio” (pulpa Sf. Blaziu).

În orașul Salemi, în schimb, se povestește că în anul 1542, Sfântul a salvat populația de la o gravă foamete, cauzată de o invazie de lăcuste care au distrus culturile din câmpii, mijlocind și ascultând rugăciunile poporului care cerea ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea lui (Sf. Blaziu, de aceea, mai este și protectorul roadelor pământului). Din acea zi, la Salemi, în fiecare an, în ziua de 3 februarie se sărbătorește pregătind așa numitele “cavadduzzi”, literal “lăcuste”, în amintirea miracolului, și “caddureddi” (sub formă de gât), care sunt pâinițe mici pregătite cu apă și făină, binecuvântate și distribuite apoi credincioșilor.

La Cannara,  în schimb, o comună din provincia de Perugia, sărbătorile în onoarea Sfântului reprezintă o ocazie pentru a organiza vechi jocuri de abilitate populară, ca de exemplu, simpaticul joc, atestat deja în secolul al XVI-lea, numit “Ruzzolone”, joc în cadrul căruia trebuie să se rostogolească cât mai mult pe străzile orașului forme de brânză, sau faimoasa cursă a sacilor și altele încă,, pentru a se încheia cu o procesiune solemnă cu statuia sfântului, însoțită de fanfara locului.

La Fiugii, înainte cu o seară, se ard în piața localității, așa numitele “stuzze”, constând în coșuri mari pline cu lemne puse sub formă de piramidă, în amintirea miracolului ce a avut loc în anul 1298, când a fost văzut Sf. Blaziu provocând false focuri în cetate, astfel ca să inducă trupele dușmane, care așteptau în afara cetății, gata să atace. Văzând acele lumini, au crezut că trupele aliate i-au precedat în atacarea cetății, și au plecat.

Moaștele Sf. Blaziu sunt păstrate în Bazilica din Maratea, oraș al cărui protector este. Au fost aduse aici în anul 723, în interiorul unei urne din marmură, cu marfă care de la Sevasta trebuia să ajungă la Roma, călătorie întreruptă la Maratea din cauza unei furtuni, singura cetate din regiunea Bazilicata care se află lângă Marea Tirenă.

Se povestește că pereții bazilicii, și mai înainte și statuia ridicată în cinstea lui în anul 1563 și așezată pe acoperișul bazilicii, au lăsat să curgă i specie de lichid gălbui, pe care credincioșii l-au adunat și l-au folosit pentru îngrijirea bolnavilor. Papa Puis al IV-lea, în anul 1563, pe atunci episcop, a recunoscut acest lichid ca fiind “mană cerească”.

Nu întâmplător, la Maratea, Sfântul Blaziu are o valență particulară și este sărbătorit de două ori în fiecare an: în ziua de 3 februarie, așa cum se obișnuiește în întreaga Biserică Catolică, și în ziua aniversarului mutării moaștelor, când sărbătorile durează opt zile, din prima sâmbătă a lunii mai până în duminica a doua a lunii.

Cîrpeala la români - mod de existenţă

Despre cîrpeală vorbim aproape în fiecare minut al existenţei noastre. Naţia noastră iubeşte începuturile pe care nu le finalizează mai niciodată, ci doar le cîrpeşte ori de cîte ori se poate. Mărturiile unei astfel de mentalităţi ne sufocă existenţa: plombele din asfalt, sîrmele ce priponesc garduri, macarale, ţevi de eşapament, sau leagă tramvaie, plasturi ce izolează prize şi aparate electrice, chelneri pe post de miniştri, gospodine ajunse „strategi“, beţe ce pun în mişcare trenuri etc. Or, această meteahnă a uzitatei maxime „las’, că merge şi aşa“ nu este de ieri, de astăzi. La 1857, jurnalul Predicatorul Ecleziastic analizează originile, „avantajele“ şi „dezavantajele“ cîrpelii. Autorul începe cu o constatare deloc măgulitoare: „vorba aceasta la noi se ia în multe înţelesuri, pentru că toţi cîţi ne numim români pare că sîntem făcuţi pe dînsa“. Cu alte cuvinte, sîntem „cîrpaci“. Nu ne place să auzim asta, dar realitatea de zi cu zi ne arată că nu ştim să construim ceva temeinic şi durabil, dar ne pricepem de minune la cîrpăcit. De unde vine această apetenţă pentru cîrpăceală? Păi, din „lenevire“, ne asigură Predicatorul Ecleziastic: „lenevirea sau neîngrijirea este mama cîrpelei“. Cum? Păi, munca, munca atît de lăudată şi de cinstită de alţii nu pare a fi pe placul multora. Şi… „cel leneş fuge de muncă, fuge de osteneală prin care poate să se scape de cîrpeală“. Mai mult, leneşul „nu sufere nici cea mai mică sarcină asupra sa; este mai voios, precum se vede, a rămînea nebăut şi nemîncat decît a-şi încorda vinele şi a pune mîna pe lucru pentru sănătatea sa, pentru fericirea traiului său“. Că românul nu prea se gîndeşte la viitor, ci doar consumă ce produce astăzi, mîine e o altă zi, la care nu merită să se gîndească, este deja o altă meteahnă arătată cu degetul de mulţi alţi „analişti“, luptători pe meterezele primei modernităţi româneşti. Doctorul Costache Vârnav îi arată cu degetul pe ţăranii ce sînt sclavii „mămăligii şi rachiului“, ancoraţi în paradigma supravieţuirii. „Nevoia sileşte pe locuitor la lucru, iar nu dorinţa cîştigului“, scrie cu disperare Vârnav după experienţele deloc plăcute ale căutării de argaţi în vremuri de abundenţă. Cînd, clar ca lumina zilei, nimeni nu vrea să muncească, atît timp cît mămăliga îi pe masă…

La fel şi Predicatorul, care ţine să puncteze: „dacă trebuinţa îi pune sula în coastă, apoi el se ocupă tot de lucruri mici şi uşoare, nevoind niciodată să dea în greu cum nu-i place, cere de-a gata să mănînce, să bea şi să îmbrace“. Goana după chiverniseală, după îmbogăţirea cît mai grabnică şi cît mai uşoară şterge ideea lucrului bine făcut, anulează onoarea unei profesii, îngroapă orice gînd de temeinicie. Şi cum românul vrea să se chivernisească şi nu să „clădească“, ajunge adorator necondiţionat al cîrpelii: „blestemata de chiverniseală, nicăieri nu este aşa de întinsă ca la noi“. După autorul acestei analize, chiverniseala este „lenevire“ şi „neîngrijire“, bogăţie obţinută fără nici un fel de efort: „în loc să vărsăm sudori şi astfel să ne ajutăm şi să ne înlesnim traiul cel bun, drept şi fericit, alergăm după chiverniseală, cerşind unul de la altul“. Cine este cea mai potrivită „vacă de muls“ în asigurarea chiverniselii? Statul, evident! Cerşim „mai cu seamă de la guvern“. Şi, români, dragi patrioţi, cîtă actualitate are această constatare: „noi românii, fii adevăraţi ai patriei, lăsăm toate celelalte întreprinderi care pot să ne fericească atît pe noi, cît şi pe muma noastră, şi năvălim din lenevire şi trîndăveală în canţelariile statului pentru o lefşoară de chiverniseală, şi neîncăpînd în aceste canţelarii ne facem pe urmă şi cerşetori pretinzînd ca să ne hrănească alţii de pomană ca pe nişte orbeţi“. Unde se văd mai întîi şi întîi de toate efectele nocive ale acestei „cîrpeli“? În educaţie. Ieri, ca şi astăzi, investiţia în educaţie se tot amînă, chiar dacă „patrioţii“ de ieri şi de astăzi se bat patetic cu pumnii în piept şi strigă cum ea, ea, „educaţia“, nu poate fi, nu trebuie să fie decît o prioritate, salvarea unei naţii. Dar… „Sînt cîţiva ani de cînd s-au înfiinţat nişte brumă de Şcoli, care şi acestea se ţin tot cu cîrpeli. Mai toţi cîţi trec printr-însele, ori isprăvite ori neisprăvite, aleargă la condeiul canţelariilor ca să se chivernisească.“ Cu o educaţie „cîrpită“, într-o naţiune „cîrpită“, personaje „cîrpite“ fac carieră, se umplu de aroganţă şi vanitoşi ne sfidează, „umblînd înmănuşaţi, frizaţi, fluierînd în biciuşcă şi tăind frunză la cîini“. Şi cum cîini avem şi tot avem… frunză încă se mai găseşte, de ce ne-am îndrepta către osteneală, sudoare şi lucru bine făcut? Cînd cîrpeala ajută pe oricine să se chivernisească bine, căţărîndu-se pe umerii statului, de ce am investi în decenţă, onestitate, muncă, educaţie? Şi bietul Predicator „predică“ şi astăzi în pustiu: „…de nu ne vom aşterne pe muncă… în veci nu ne procopsim, în veci vom tăia cîinilor frunză, în veci vom fi cerşători, aşteptînd de la ţară să ne arunce cîte o bucăţică de pîine, în veci vom fi robii altora care, spre a ne scăpa de lenevire şi trîndăveală, vor întinde gîrbaciul pe spinarele noastre ca să ne facă să muncim…“

N-avem scăpare!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Sursa: www.dilemaveche.ro