Întruparea Cuvântului în omiliile Sfinţilor Părinţi

Naşterea lui Hristos este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârşite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Naşterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, vieţuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârşite de omenire. Sfinţii Părinţi, în cuvântările lor la praznicul Naşterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.

În Comentariul la Evanghelia după Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbeşte despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două naşteri, una dumnezeiască, din veşnicie, din Cer, nevăzută, şi alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumăraţi martori. Cea de-a doua naştere nu este mai puţin importantă decât prima, ci neobişnuită, plină de spaimă şi de cutremur. Atât de minunată şi neobişnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit împreună“.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul îşi recapătă demnitatea originară

Fiind Fiu adevărat al Dumnezeului Celui fără de început, a primit să audă spunându-I-Se „Fiu al lui David“, pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu“.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede ca pe o condiţie sine qua non naşterea pruncului dumnezeiesc din Maria pentru mântuirea omenirii. „Dacă te îndoieşti că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredinţează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului. (…) Căci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar atât de mult dacă nu ar fi vrut să ne înalţe pe noi. S-a născut după trup ca tu să te naşti după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea nouă şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, se aseamănă cu noi, dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai presus de noi, naşterea cea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul“.

Sfântul Matei numeşte Evanghelia sa „Cartea naşterii lui Iisus Hristos“, deşi aceasta nu istoriseşte numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc: pentru că naşterea lui Iisus este capul întregii iconomii a mântuirii, fiind începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date nouă.

Naşterea lui Hristos, o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său. Astăzi S-a născut cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii şi ipostasul Lui, hotarul şi Cuvântul Tatălui, prin care şi vecii i-a făcut. Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeaşi dată şi trup însufleţit şi cuvântător şi gândit. Pentru aceea nu îl numim om îndumnezeit, ci îl mărturisim Dumnezeu înomenit.

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era, şi de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină şi de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.“

„Cel necuprins Se vedea Prunc...“
Hristos Şi-a pregătit El Însuşi în Fecioară trupul ca biserică şi l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut şi locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-se în peşteră proastă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Sus, lucruri mari, şi jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.“ (…)

„Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, şi către ceva, şi cu închipuire. Hristos Se naşte din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc şi a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti“.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Naşterii Domnului pentru neamul omenesc şi arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, aşa cum este în afară de toate după fiinţă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Şi adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viaţă tuturor şi era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.“

Lucrarea lui Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin naşterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimeşte ceva, ci mai degrabă sfinţeşte trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă le dă viaţă şi le hrăneşte pe toate.“

Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naşte din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, şi nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinţii Evanghelişti spun despre El că S-a născut şi a mâncat sau a băut, trebuie să înţelegem că trupul se năştea şi se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 decembrie 2009)

Creștinismul-cea mai răspândită religie din lume

Creştinismul continuă să fie religia cea mai difuză din lume. Circa o treime a populaţiei globului, 2,18 miliarde de persoane, sunt, în fapt, clasificate "creştini" într-un studiu realizat de centrul american "The Pew Forum", o autoritate în privinţa cercetărilor. La aceeaşi dată, musulmanii erau circa 1,6 miliarde şi reprezentau 23,4% din populaţia mondială. Din acelaşi studiu - reluat de agenţia AsiaNews - reiese că credincioşii catolici sunt 50,1% din totalul creştinilor, protestanţii 37%, ortodocşii 12%, iar restul sunt de alte denumiri creştine.

La nivel global, creştinii reprezintă acelaşi procentaj ca şi în urmă cu o sută de ani. În ultimul secol, în fapt, numărul aproape s-a împătrit, trecând de la 600 milioane la peste două miliarde. Dar în aceeaşi perioadă de timp, populaţia mondială a trecut de la 1,8 miliarde la 6,9 miliarde. Drept rezultat, procentajul creştinilor a rămas aproape nevariat: era 35% din populaţia mondială, este 32%.

Dacă global procentajul creştinilor nu s-a schimbat în lume, este foarte diferită distribuţia lor geografică, cu o creştere ce priveşte Africa şi Asia. În anul 1910, 66,3% din creştini trăia în Europa, 27% în Americi, 4,5% în Asia-Pacific, 1,4% în Africa sub-sahariană, 0,7% în Orientul Mijlociu şi Africa de nord. Situaţia s-a schimbat radical: astăzi Europa este pe locul doi - 25,9% - în timp ce numărul cel mai mare de creştini 36,8% este în Americi. Însă creşte mai ales Africa sub-sahariană, care acum reprezintă 23,6 dintre creştini şi Asia-Pacific, urcată la 13,1%.

Efectiv, identică este prezenţa în Orientul Mijlociu şi în nordul Africii: era 0,7% este 0,6%. Chiar distribuţia globală a creştinilor a suferit o însemnată schimbare: în anul 1910 creştinii care trăiau în Nordul lumii (Europa, America de Nord, Australia, Japonia şi Noua Zeelandă) erau circa de patru ori mai mult decât cei care trăiau în Sud (restul lumii). Acum 61% sunt în sud şi 39% în nord.

La nivel local, creştinii în Africa sub-sahariană erau 9% din populaţie în anul 1910, acum sunt 63% în timp ce în Asia-Pacific, erau 3% şi sunt 7%.

Creştinii sunt majoritatea în 158 din 232 de ţări şi teritorii luate în examen de studiu, dar este vorba adesea de ţări relativ mici. Ei sunt minoritate, în schimb, în unele din ţările cele mai populate ale lumii.

În China şi în India, astfel, există minorităţile creştine cele mai numeroase, cu peste 67 milioane şi respectiv aproape 32 milioane de credincioşi, 5,0% şi 2,6% din respectivele populaţii. În această clasificare, urmează Indonezia cu 21,160 milioane creştini (8,8%), Coreea de Sud cu 14,1 milioane (44,8%), Vietnam 7,030 milioane - 8%. Pe locul nouă se află Kazahstan cu 4,14 milioane - 26,2%.

Adaptare după Radio Vaticana

Poveste de Crăciun

Întotdeauna se trezea aşa, cam pe la mijlocul podului. Fiindcă dimineaţa e tare greu să deschizi ochii, să te gândeşti la treburile de peste zi şi să pleci de acasă "cu noaptea în cap". Şi apoi, drumul e ştiut şi răsştiut, poţi merge şi dormind - n-ai cum să te rătăceşti. Doar când ajungi pe pod parcă începe cu adevărat ziua. Nu, să nu credeţi că sunt oameni mulţi sau circulaţie şi trebuie să te fereşti - deşi podul e trainic iar oamenii se laudă că e chiar "modern" - mă rog, modern ca în urmă cu vreo câteva zeci de ani - abia dacă trece când şi când cineva agale, parcă numărându-şi alene gândurile. Şi ce-i mai ciudat, parcă nici nu s-ar cunoaşte când trec unul pe lângă altul, pe pod. Prin sat când se întâlnesc e altceva - vorbesc şi râd, se bucură sau se întristează de ce aud, îşi împărtăşesc până şi visele - dar pe pod e ...altceva. Şi doar "ziua bună" se dă oricui pe aici, fie că-l ştii, fie că nu - doar aşa e în sat, suntem toţi rude şi chiar străinii sunt tot de-ai noştri când vin cu gânduri bune. Că doar omul, după căutătură şi mers îl cunoşti.

Dar pe pod - e fiecare cu ale lui. Şi e linişte. Nu se aude decât râul de munte zvonind de dedesubt. Şi adierea răcoroasă urcând din unde, ca răsuflarea zăpezii de pe munte - fiindcă aşa e la noi, chiar în miezul verii stăruie acolo sus, zăpada. De asta i se părea că toate sunt deodată acolo, pe la mijlocul podului: vara şi iarna, zăpada şi soarele fierbinte, apa săltând peste pietre şi arşiţa zilei. Uneori se oprea să se uite la râu. Şi dacă te uiţi mult, mult la curgerea râului, pare că apa încremeneşte în schimb el, cu pod cu tot, lunecă departe, prin ceaţa albăstruie a zării, spre marea cea mare şi tot mai departe, până spre norii mărunţi şi pufoşi cărora noi le spunem pe aici, "îngeraşi" şi iarăşi se adună din picăturile lungi de ploaie şi ceaţă acolo, pe podul tuturor clipelor. Iar când pornea mai departe, fiecare pas i se părea o clipă, ca şi când nu el, ci timpul ar fi mers - iar el ar fi rămas acolo, în mijlocul podului, nemişcat în curgerea vremii, acolo unde toate sunt una.

De asta i se păru că sunt doar gândurile lui care au prins glas - dar cine a mai auzit vreodată gânduri vorbind singure?! Dar după un timp, glăsciorul se făcu din nou auzit:

- Hai, ia-mă cu tine, te rog!

Se smulse cu greu din goana podului si nemişcarea apei- iar se uitase mult, mult la râul de dedesubt - privi în dreapta, se întoarse spre stânga, dar în jur - nimeni. Şi tocmai când se gândi s-o pornească mai departe - oricum, farmecul se stinsese, râul curgea ca orice râu iar el stătea pe pod, privindu-l - auzi din nou, de data asta mai aproape, rugător şi parcă înecat în lacrimi, glăsciorul:

- Te rog, sunt cuminte şi bun, ia-mă cu tine!

Grăbi pasul, dar parcă îl învăluia de pretutindeni şi de nicăieri glăsciorul acela, al nimănui:

- ...Te rog...

Ştia şi el că nu e bine să te pui cu gândurile - mai bine lasă-le-n pace şi or să plece în cele din urmă:

- Bine, hai...răspunse într-o doară, tocmai când un sătean trecea pe lângă el. Omul puse capul în pământ, privind armătura de fier a podului şi iuţi pasul. Na! - îşi zise cu ciudă - te pomeneşti că de-acu' umple satul că vorbesc de unul singur - dar îşi aminti că niciodată, nimeni nu vorbeşte nici pe pod, nici despre pod, ca şi cum aceea e taina fiecăruia.

Când trecu podul, uitase deja întâmplarea, cu glăscior şi sătean cu tot. Dar parcă ziua toată avea altă lumină. Caldă şi blândă, razele soarelui picurau parcă prin miere - şi nu ştiu cum, dar lucrurile toate se făceau de la sine, uşor şi în bucurie. Şi bucuria stăruia şi creştea, ca şi cum dăruind-o, ar fi venit iarăşi spre el, răsfrântă în mii de oglinzi - suavă, împlinită, înmiresmată - cine-ar fi crezut, îşi spuse el, că bucuria are mireasmă?!

Iar seara adormi blând, îmbrăţişat de bucuria aceea fără nume, ca răsuflarea tuturor stelelor...

- Ba a unei singure stele, nu crezi?- glăsciorul se făcu auzit tocmai când luneca în somn. De uimire, sări la marginea patului. Nu, nu visa.

- Chiar aşa, a unei singure stele - continua glăsciorul - şi nu ştii care?!

- ...

- A singurei stele care vreodată şi-a trimis razele mănunchi, drept spre pământ - acolo unde, într-un staul dintr-o grotă de piatră...

- Da, ştiu, fusese aşezat pruncuşorul Isus...Dar ...

- ...dar ce, trebuie să aştepţi Crăciunul ca să te bucuri? Sau ca să se nască Isus? Şi când mă gândesc că treci în fiecare zi pe pod, stai şi te uiţi cum curge apa şi pe urmă cum curgi tu peste apa vremii şi tot nu înţelegi că în mijlocul acelui pod arcuit peste lucruri şi vreme, adică aici şi acum, le avem pe toate. Mănunchiul de raze al stelei era şuvoi de lumină, ştii, aşa ca râul tău...

Glăsciorul tăcu. Într-un târziu, adormi şi el.

Dis-de-dimineaţă porni ca de obicei, la lucru. Cu noaptea-n cap. Somnoros, dar cu bucuria aceea fără nume luminându-i gândul, ca o mare taină. Şi tot ca de obicei, se trezi pe la mijlocul podului. Privi râul, apoi curgerea lui peste râul încremenit şi când se trezi de-a binelea văzu ambele capete ale podului, începutul şi sfârşitul, iar el era în fiecare din punctele arcului peste ape, dar şi deasupra lui. Şi cuteză să înţeleagă al cui era glăsciorul. Şi atunci auzi iarăşi:

- Eu sunt copil, dar şi tânăr ...

-...dar ca bătrân, oare cum ai arăta?- întrebă el.

Glăsciorul râse ce râse, de părea că toate razele soarelui sunt clopoţei de aur - şi într-un târziu răspunse cât putea de serios:

-...eu nu pot fi bătrân - pe voi doar lipsa de încredere vă îmbătrâneşte. Adică grijile. Şi tristeţea - de aceea tristeţea e un păcat.

- Stai, stai că n-am înţeles. Încrederea...în ce sau cine?

- Cum adică?! Încrederea în Tata! Ieri m-ai luat cu tine, fără să ştii cine sunt. Şi aşa, prin credinţa ta, m-am născut şi în sufletul tău. Şi toată ziua ta a fost doar bucurie. Tata te-a creat pentru bucurie. Şi pe mine m-a trimis ca bucuria voastră să fie întreagă, mereu şi voi sa fiţi la Tata, împreuna cu mine. De asta steaua aceea de atunci nu-şi mai trimite razele mănunchi în jos, pe pământ - ea exista şi acum -, ci razele ei se fac izvor şi râu şi mare ca să te aducă la mine şi apoi, odată cu tine, să pot coborî iar şi iar pe pământ, ca să mă nasc în sufletul tău şi al fiecăruia, pentru bucuria ta. Şi a fiecăruia.

Nici acum nu ştii cine sunt, frate?

Dr. Ecaterina Hanganu

Ispita Crăciunului

de Julián Carrón

Pentru a descrie umanitatea noastră şi pentru a ne privi în mod adecvat pe noi înşine în acest moment al istoriei lumii, cu greu am putea găsi un cuvânt mai oportun decât cel conţinut în acest text din profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului, strigă de bucurie, Israele". De ce? Ce motiv este să ne bucurăm, cu tot ceea ce se întâmplă în lume? Pentru că "Domnul a revocat condamnarea ta".

Prima contralovitură provocată în mine de aceste cuvinte este datorită uimirii modului în care Domnul ne priveşte: cu ochi care reuşesc să vadă lucruri pe care noi nu am fi în stare să le recunoaştem dacă n-am fi părtaşi de aceeaşi privire asupra realităţii: "Domnul revocă sentinţa ta de condamnare", adică răul tău nu mai este ultimul cuvânt cu privire la viaţa ta; privirea obişnuită pe care o ai cu privire la tine nu este cea corectă; privirea cu care îţi reproşezi încontinuu nu este adevărată. Singura privire adevărată este cea a Domnului. Şi tocmai din aceasta vei putea recunoaşte că El este cu tine: dacă a revocat condamnarea ta, de ce anume îţi va putea fi frică? "Tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire". O pozitivitatea inexorabilă domină viaţa. Pentru aceasta, continuă textul biblic, "nu te teme, Sionule, nu lăsa să-ţi cadă braţele". De ce? Pentru că "Domnul, Dumnezeul tău, în mijlocul tău este un mântuitor puternic". Nu există un alt izvor de bucurie decât acesta: "Se va bucura pentru tine, te va reînnoi cu iubirea sa, va tresălta pentru tine cu strigăte de bucurie" (3,14-17).

Faptul că acestea nu au rămas numai cuvinte, ci s-au împlinit este ceea ce ne mărturiseşte Evanghelia; în pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei, acele cuvinte au devenit carne şi sânge, aşa cum ne aminteşte în mod emoţionant Benedict al XVI-lea: "Adevărata noutatea a Noului Testament nu se află în idei noi, ci în însăşi figura lui Cristos, care dă carne şi sânge conceptelor - un realism nemaiauzit" (Deus caritas est, 12). Şi este un fapt atât de real în viaţa lumii încât imediat ce Elisabeta primeşte salutul Mariei, pruncul pe care îl poartă în sânul ei, Ioan, tresaltă de bucurie (cf. Lc 1,39-45). Cuvintele profetului nu mai sunt numai cuvinte, ci s-au făcut carne şi sânge, până acolo încât această bucurie a devenit experienţă prezentă, reală.

Să ne întrebăm: creştinismul este o amintire pioasă sau este un eveniment care are loc astăzi exact aşa cum a avut loc în urmă cu două mii de ani? Să privim la multele fapte pe care ochii noştri le văd încontinuu, care ne surprind şi ne uimesc, începând de la acel fapt impunător care se numeşte Benedict al XVI-lea şi care de fiecare dată face să tresalte măruntaiele eului nostru. Există unul în mijlocul nostru care face să tresalte "pruncul" pe care fiecare dintre noi îl poartă în sân, în interiorul nostru, în profunzimea fiinţei noastre. Această experienţă prezentă ne mărturiseşte că episodul Vizitării nu este numai un fapt din trecut, ci a fost începutul unei istorii care a ajuns la noi şi care continuă să ajungă la noi în acelaşi mod, prin întâlniri, în carnea şi sângele atâtora pe care îi întâlnim pe drum, care ne mişcă în interiorul nostru.

Cu aceste fapte în ochi putem intra în misterul acestui Crăciun, evitând riscul "amintirii pioase", de a reduce sărbătoarea la un simplu act de evlavie, la devoţiune sentimentală. În fond, de atâtea ori ispita este de a nu ne aştepta la cine ştie ce de la Crăciun. Dar celui căruia îi este dat harul cel mai mare care se poate imagina - a-l vedea în acţiune în semne şi fapte care îl documentează prezent - este imposibil să cadă în riscul de a celebra naşterea lui Isus ca "amintire pioasă". Nu ne este permis! Şi nu pentru că suntem mai buni decât ceilalţi fraţi oameni, nu pentru că nu suntem fragili ca toţi, ci pentru că suntem răscumpăraţi încontinuu de această dispariţie a noastră prin forţa Unuia care are loc acum şi care revocă sentinţa noastră de condamnare. Numai cu aceste fapte în ochi vom putea privi Crăciunul care vine: nu cu o nostalgie pioasă, nu cu sentimentul natural pe care mereu îl provoacă în noi un prunc care se naşte şi nici cu un vag sentiment religios, ci în virtutea unei experienţe (pentru că tot restul nu produce altceva decât o reducţie a "acelei" naşteri). Acolo unde se revelează cu adevărat cine este acel Prunc este în această experienţă reală: fiul Elisabetei a tresăltat de bucurie în sânul ei. Reînnoirea continuă a acestui eveniment ne împiedică să reducem Crăciunul şi ne poate face să-l gustăm ca prima dată.

(După L'Osservatore romano, 24 decembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

MĂRIRE ÎN CER LUI DUMNEZEU, SI PACE OAMENILOR DE BUNĂVOINȚĂ!

Tuturor prietenilor și cititorilor blogului meu, vă doresc Crăciun binecuvântat de Pruncușorul Isus.

Putere de la Dumnezeu, oameni şi Diavol

Puterea-autoritatea (exousia) poate proveni din trei surse: de sus, din cer, de la Dumnezeu; de jos, de pe pământ, de la oameni; şi din abis, de la Balaur (Diavol). Puterea de la Dumnezeu este cea religioasă, bisericească, spirituală; puterea de la oameni este cea politică (sub diverse forme: monarhie, oligarhie, democraţie etc.); şi puterea de la Balaur este cea mondială, totalitară, babilonică, diabolică. În cursul istoriei mântuirii, aceste puteri s-au exercitat independent sau în conlucrare. Am avut putere numai de la Dumnezeu în teocraţia evreiască, de pildă, şi în viaţa istorică a lui Isus Cristos; putere de la Dumnezeu şi de la oameni în monarhiile păgâne, iudaice sau creştine. Avem putere numai de la oameni sau de la oameni şi de la Diavol în democraţiile moderne. Vom avea putere numai de la Diavol în timpurile apocaliptice.
În ierarhia puterilor, puterea supremă este a lui Dumnezeu Tatăl, sub care ar trebui să stea toate autorităţile intermediare. Administratorii puterii de la Dumnezeu pot corupe puterea primită când vor să se facă din slugi stăpâni, din administratori proprietari, din simpli preoţi, superiori. În locul puterii supreme a lui Dumnezeu, Fiara apocaliptică va instaura, în toată lumea, puterea supremă a Diavolului.

1. Originea puterii
Reprezentanţii puterii religioase legitime formate din preoţi (mari preoţi, unul în funcţie şi alţii onorifici); cărturari (profesori de teologie sau religie) şi bătrâni (Lc 20,1), l-au întrebat pe Isus Cristos care învăţa poporul în Templu din Ierusalim după ce a alungat pe comercianţi (Lc 19,45-48): „spune-ne cu ce putere-autoritate (exousía) faci tu aceste lucruri sau cine ţi-a dat puterea (exousía) aceasta?” (Lc 20,2). Întrebarea era normală, pentru că, spre deosebire de lumea greco-romană, unde puterea era de la oameni sau obţinută şi consolidată cu forţa, în Israel puterea era dată de Dumnezeu pentru o misiune precisă. Din răspunsul-întrebare al lui Isus Cristos cu privire la puterea de a boteza a lui Ioan Botezătorul, rezultă că puterea sau autoritatea (cine ajunge la putere devine autoritate), poate proveni din două surse: de sus, din cer, de la Dumnezeu, sau de jos, de pe pământ, de la oameni (Lc 20,4-6).
A treia sursă de putere poate fi Diavolul. Fiara apocaliptică primeşte putere de la Diavol, fiindcă „Balaurul (Diavolul) i-a dat forţa (dýnamis) lui, tronul lui de domnie şi o puterea-autoritatea (exousía) mare” (Apoc 13,2).
a) Putere numai de la Dumnezeu
Israel este un popor deosebit de celelalte popoare. Este un popor teocratic, având ca rege adevărat pe Yahve (1Rg 12,12 LXX: „Domnul Dumnezeul nostru este regele nostru”). Până în timpul ultimului judecător Samuel, în Israel exista numai putere-autoritate de la Dumnezeu, exercitată prin judecători, preoţi, înţelepţi şi profeţi.
În viaţa sa publică, Isus Cristos a dovedit că are putere de la Dumnezeu atunci când învăţa cu putere (exousía), nu cum învăţau cărturarii (Mt 7,29), şi atunci când a iertat păcatele (Mt 9,6.8) sau când a dat putere (exousía) apostolilor asupra duhurilor necurate (Mc 6,7). După învierea din morţi, Isus Cristos Înviatul afirmă că a primit putere (exousía) totală şi universală, în cer şi pe pământ (Mt 28,18; cf. Io 17,2), putere (dýnamis) de sus cu care îi va îmbrăca şi pe apostoli în Ierusalim (Lc 24,49) după Înălţarea la cer, la Rusalii (Fap 1,8) pentru a-i continua misiunea pe pământ.
În Noul Testament, toată puterea de sus de la Dumnezeu se concentrează în Isus Cristos (Mt 28,18), Profet, Rege şi Preot. Isus Cristos transmite apoi toată puterea de sus Apostolilor (Lc 24,49) care pe lanţul Tradiţiei dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, al succesiunii apostolice, o transmit urmaşilor lor clerului Bisericilor creştine. Biserica lui Dumnezeu va instituţionaliza, conserva şi exercita puterea de la Dumnezeu.
b) Putere de la Dumnezeu şi de la oameni în iudaism şi creştinism
Evreii au dorit şi au cerut lui Samuel să le dea rege să-i judece ca să fie în rând cu celelalte popoare care aveau regi (1 Rg 8,5-6.19-20 LXX). Dumnezeu acceptă cererea poporului, făcându-le cunoscute prin Samuel drepturile regelui care va domni peste ei (1 Rg 8,9-17 LXX): îi va pune la zile de clacă pe moşiile sale; le va lua pământurile cele mai bune şi le va da slujitorilor săi; va lua zeciuială-impozit. De fapt, se institui prin Samuel o monarhie care recunoaşte şi respectă prerogativele lui Dumnezeu asupra poporului (teocraţia). Armonia dintre dimensiunea profană (politică) şi religioasă a monarhului (unsul Domnului) în Israel va fi dificilă. După prima experienţă negativă făcută cu Saul, se încearcă cu alt „uns al Domnului”, David, care va prefigura pe viitorul Uns al Domnului (Mesia), Profet, Rege şi Mare Preot.
Aşa apare în Israel pe lângă teocraţie şi monarhie, pe lângă putere de la Dumnezeu şi putere de la oameni (1Rg 8,18 LXX: „voi v-aţi ales rege”). Monarhia, fiind o concesie făcută de Dumnezeu poporului, stă sub supravegherea, controlul puterii de la Dumnezeu care „monitorizează” acţiunile regelui pentru a apăra prerogativele lui Dumnezeu asupra poporului. Dumnezeu prin Samuel intervine în alegerea şi apoi repudierea lui Saul, alege pe David (1Rg 16,12 LXX), unge, prin profetul Nathan şi preotul Sadoc, pe Solomon principe ereditar (3Rg 1,34.39 LXX), împarte regatul în Israel şi Iuda prin profetul Achia pentru păcatele lui Solomon (3Rg 11,31-40).
Am putea spune că în Israel s-a ajuns la o „democraţie teocratică” prin cele trei instituţii permanente carismatice: preoţii unşi cu funcţie „parlamentară” proclamau Legea lui Dumnezeu; regele uns şi curtea sa formau „executivul” (guvernul); iar înţelepţii reprezentau „puterea judecătorească” (magistratura). În perioadele de criză, când una din cele trei puteri carismatice era coruptă, Dumnezeu intervenea prin profeţi.
Chiar şi împăraţii şi dregătorii păgâni nu exercită putere omenească autonomă, pentru că slujesc lui Dumnezeu şi sunt rânduiţi de Dumnezeu pentru a stăvili şi pedepsi răul (Rm 13,1-7; 1 Pt 2,13-17). Lui Pilat care se lauda că are putere (exousía) autonomă totală să-l elibereze sau să-l răstignească, Isus Cristos îi aminteşte că puterea (exousía) pe care o exercită asupra sa îi este dată de sus (Io 19,10-11).
După toleranţa acordată de împăratul Constantin Bisericilor creştine şi încreştinarea Imperiului roman, puterea imperială, puterea de la oameni, până nu demult potrivnică Bisericii, nu este lăsată separată, autonomă, ci este controlată, integrată, confirmată, sacralizată, armonizată, căsătorită legitim cu puterea de la Dumnezeu prin ungerea pe care basileul creştin o primea din partea patriarhului. Se realizează astfel o conlucrare simfonică între Biserica creştină imperială care instituţionalizează puterea de la Dumnezeu şi Imperiul creştin sau Statele monarhice creştine care instituţionalizează puterea de la oameni, acceptată şi confirmată de Dumnezeu. Simbolul simfoniei bizantine a fost „vulturul bicefal”, iar al conlucrării apusene romane a fost „cele două săbii” menţionate de Evanghelie (Lc 22,38; Mt 26,51).
c) Putere numai de la oameni
În demo(no)craţiile moderne se separă ceea ce Dumnezeu a unit, se divorţează puterea de la oameni de cea de la Dumnezeu. Autorităţile democratice au şi exercită numai putere de la oameni, deci atee, obţinută prin vot universal cantitativ. Într-o campanie electorală, campanie de seducţie pentru că învinge cel care reuşeşte să seducă mai mulţi votanţi, se alege (de aceea se numesc „alegeri”) cine are acces la putere. Poporul este constrâns să dea continuu din puterea sa putere câştigătorului alegerilor plătind taxe şi impozite, cărora nu se poate sustrage decât prin evaziune fiscală, aspru pedepsită în democraţiile consolidate. După ce învingătorul a luat puterea poporul nu mai are nici un control asupra modului cum gestionează puterea, adică conturile publice în care se stochează puterea delegată de poporul contribuabil. Poporul poate numai să aştepte următoarele alegeri şi să nu-l mai voteze. Nu e de mirare că autorităţile democratice sunt corupte. De Dumnezeu nu se tem, pentru că sunt ateişti practici nu militanţi, de oameni nu le e ruşine pentru că fură legal, cu acte.
Mă întreb, din punct de vedere creştin, cât este de legitim ca un creştin să voteze, să participe la alegerea unor autorităţi corupte care vor exercita conştient o putere atee. Ar trebui să fugă precum călugării în pustiu, locul nimănui, unde mâna lungă a fiscului nu ajungea; dar acum nu mai este posibil, pentru că nu mai există locuri pustii, neimpozabile. Nu se poate să nu plătească taxe şi impozite, pentru că este constrâns. Se poate numai să nu participe la alegeri, făcând eventual nelegitimă o putere care va guverna în numele unei minorităţi. Dar mai presus de toate este importantă atitudinea interioară a creştinului, care trebuie să fie ca atitudinea lui Lot, care se deosebea de ceilalţi din Sodoma în mijlocul cărora trăia, prin faptul că se întrista foarte mult de purtarea destrăbălată a nelegiuiţilor şi îşi chinuia în toate zilele sufletul lui drept, din cauza celor ce vedea şi auzea (2 Pt 2,7-8). Sau ca atitudinea bărbaţilor din Ierusalim „pecetluiţi” pe frunte de trimisul divin, bărbaţi care se disociau de nelegiuiţii din jurul lor, prin faptul nu-i aplaudau sau aprobau, ci din contra, gemeau şi sufereau pentru toate nelegiuirile ce se petreceau în mijlocul Ierusalimului (Iez 9,4).
În sistemul democratic ateu puterea de la oameni sustrasă controlului (confirmării) din partea puterii de la Dumnezeu îi controlează pe reprezentanţii puterii de la Dumnezeu. De exemplu, preşedintele guvernează fără a fi uns de patriarh, dar patriarhul şi episcopii au nevoie de decret prezidenţial pentru a se putea instala (înscăuna). În democraţiile populare ale comunismul ateu militant, puterea de la oameni s-a instituţionalizat în structuri totalitare cu tendinţe universale, în putere duşmană puterii de la Dumnezeu instituţionalizată în Biserică.
d) Putere de la oameni şi de la Diavol
Împăraţii cu putere numai de la oameni, putere împărătească de un ceas (Apoc 17,12), adică de scurtă durată, de o legislatură (preşedinţii democraţiilor), au toţi un singur gând, să dea Fiarei ridicată din mare forţa (dýnamis) şi puterea-autoritatea (exousía) lor (Apoc 17,13). Fiara apocaliptică primeşte putere şi de la Diavol, fiindcă şi „Balaurul (Diavolul) i-a dat forţa (dýnamis) lui, tronul lui de domnie şi o puterea-autoritatea (exousía) mare” (Apoc 13,2). Locul puterii de la Dumnezeu şi de la oameni în conlucrare simfonică este luat de puterea de la Diavol şi de la oameni, într-o caricatură de conlucrare simfonică, conlucrare care se va sfârşi cu putere numai de la Diavol, cu dictatura universală a Diavolului. Puterea de la Balaur şi de la oameni care înlocuieşte puterea de al Dumnezeu şi de la oameni, este amăgitoare, înşelătoare, mincinoasă (2Tes 2,10-12), concurenţială, oferind realizarea idealului creştin de globalizare în bunăstare, libertate şi comuniune, fără Dumnezeu şi fără Cristos, cu mijloace financiare, economice, politice, militare şi tehnice. În locul globalizării creştine începute de 2000 de ani în jurul Capului Cristos, ni se oferă o altă globalizare (în jurul cărui cap?) în bunăstare bazată pe economia capitalistă care favorizează cultul profitului, libertate şi securitate garantate militar şi comuniune universală de la distanţă prin mijloacele de comunicare („comuniune”) în masă.
e) Putere numai de la Diavol
Dacă Tatăl dă toată puterea Fiului (Mt 28,18), Balaurul dă toată puterea sa Fiarei din ape (Apoc 13,2), pentru a instaura în toată lumea numai puterea-autoritatea sa. Trinităţii dumnezeieşti formată din Tatăl şi Fiul şi Spiritul Sfânt, i se opune o caricatură a Trinităţii, trinitatea diabolică formată din Balaur (Diavolul, Tatăl minciunii), Fiara din mare şi Prorocul mincinos (Fiara de pe uscat). La fel, nunţialităţii divine dintre Mirele Cristos şi Biserica Mireasă i se opune o nunţialitate diabolică dintre mirele Anticrist (preşedintele imperiului fiară care iese din mare) şi mireasa Babilonul cel mare. „Nunţialitatea” diabolică instituită de Balaur este folosită pentru a cuceri toată lumea, a instaura putere numai de la Diavol şi a obţine închinare universală. Prin mirele diabolic (Anticrist) Balaurul foloseşte forţa, iar prin mireasa diabolică (Prostituata, Babilonul cel Mare) foloseşte seducţia.

2. Ierarhia puterilor
În armată, ierarhia puterilor este foarte clară, fiecare grad ierarhic având o denumire specifică. De aceea Isus Cristos apreciază credinţa mare a sutaşului (Mt 8,5-13), care a înţeles puterea-autoritatea mare a lui Isus care se poate exercita şi de la distanţă, prin cuvânt (v. 8). Am spune astăzi că Isus Cristos beneficia de „telecomandă”. Sutaşul a exprimat principiul autorităţii intermediare, om sub autoritatea (exousía) altuia, cu ostaşi în subordinea sa, prin trei verbe: vino, du-te, fă (v. 9). Isus Cristos a admirat credinţa mare a sutaşului, pentru că s-a recunoscut pe sine ca om, sub autoritatea supremă a Tatălui ceresc care l-a trimis în lume („du-te”) şi „fă” tot ce este necesar pentru mântuirea oamenilor, iar la sfârşit la chemat la sine („vino”) şi suie-te la dreapta mea.
La rândul lor apostoli au stat sub autoritatea lui Isus Cristos care i-a chemat, „veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19). La ultima cină le-a zis „faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), iar la înălţare i-a trimis „duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele” (Mt 28,19). La fel urmaşii apostolilor, ca autoritate intermediară, stau sub autoritatea intermediară a apostolilor. Astfel se constitui lanţul ne întrerupt al succesiunii apostolice prin care se transmite autoritatea-putere de sus, de la Dumnezeu.
Evreul în sinagogă stă cu capul acoperit pentru a-şi aminti că stă sub autoritatea lui Dumnezeu. La fel, femeia căsătorită ar trebui să umble cu capul acoperit (îmbrobodită), pentru că stă sub autoritatea soţului care este capul soţiei, după cum şi Cristos este capul Bisericii (Ef 5,23). Maternitatea face şi din femeie o autoritate intermediară datorită copiilor din subordinea (grija) sa.
Autoritatea supremă este a lui Dumnezeu Tatăl, sub care ar trebui să stea toate autorităţile intermediare. Când o autoritate intermediară nu recunoaşte o autoritate superioară, considerându-se autoritate supremă, se instaurează dictatura. Autoritatea democratică atee care exercită putere de la oameni, ori ajunge subtil dictatorială, ori recunoaşte ca autoritate supremă fiara apocaliptică căreia îi cedează „forţa (dýnamis) şi puterea-autoritatea (exousía)” (Apoc 17,13). Astfel, în locul puterii supreme a lui Dumnezeu, Fiara apocaliptică va instaura puterea-autoritatea supremă a Diavolului în toată lumea, adică peste orice seminţie, popor, limbă sau neam (Apoc 13,7). Dar puterii supreme i se datorează închinare, cult la care vor fi constrânşi toţi apostaţii pământului (Apoc 13,8).

3. Administrarea puterii de la Dumnezeu
Preoţii deţinătorii puterii de la Dumnezeu sunt „părinţi” nu stăpâni, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu poartă pecetea paternităţii, Dumnezeu fiind Tatăl Domnului nostru Isus Cristos şi al nostru (Io 20,17). Sfânta Scriptură prezintă grija părintească prin imaginea păstorului. Domnul este Păstorul lui Israel (Iez 34,11-12; Ier 23,3) care îl conduce la păşunile verzi şi apele de odihnă de pe munţii înalţi (Iez 34,14-15) încât nu duce lipsă de nimic (Ps 22,1). Grija părintească a Tatălui ceresc se va desăvârşi prin Mielul jertfit, Marele şi Bunul Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale (Io 10,11-14; Evr 13,20; 1 Pt 2,25; 5,4), călăuzindu-le la izvoarele Apelor vieţii unde nu va fi foamete, sete sau arşiţă (Apoc 7,16-17). Preoţii (episcopii) creştini sunt puşi de Spiritul Sfânt ca să păstorească turma oilor cuvântătoare, Biserica lui Dumnezeu câştigată cu sângele Mielului fără cusur (Fap 20,28-29; 1 Pt 1,19), după voia lui Dumnezeu, nu pentru profit mârşav (capitalist) şi nu ca stăpâni (superiori) aspri şi asupritori (Iez 34,4; 1 Pt 5,1-4).
Grija şi administraţia paternă înfăptuite după legea iconomiei dumnezeieşti, făcând în aşa fel ca toţi să aibă totul şi nimănui nimica să-i lipsească, adică după legea vaselor comunicante, poate fi coruptă de păstorii sufleteşti ai Israelului vechi sau nou, dacă se pasc pe ei înşişi, profită de turmă spre a se îmbogăţi sau sunt nepăsători faţă de oile rătăcite, slabe, rănite sau bolnave (Iez 34,2-4; Zah 11,16).
Pilda viticultorilor (Lc 20,9-18), valabilă pentru lucrătorii viei Domnului care este Israel (Is 5) şi Biserica (cf. Ps 79,14-15, folosit de episcop la binecuvântarea liturgică a poporului la cântarea „sfinte Dumnezeule”), prezintă pe preoţi în funcţia lor de slugi sau economi, administratori ai proprietăţii lui Dumnezeu, având la îndemână teasc, gard şi turn (Mt 21,33). Teasc pentru a transforma struguri, rodul viei, în vin simbolul prosperităţii-bucurie (Ps 103,15); gard (drept canonic) spre a marca o zonă de comuniune şi nu pentru a excomunica; turn, garantul libertăţii, pentru a veghea şi proteja cetatea de năvălirile înrobitoare (cf. Iez 33,1-9, despre rolul preotului străjer). Dar economi vechi şi noi cu toate că recunosc ca unic Moştenitor legitim pe Isus Cristos, îl elimină voind să se facă stăpâni pe vie (Lc 20,14-15). Iconomii Viei Domnului corup puterea de la Dumnezeu când vreau să se facă din slugi stăpâni, din administratori proprietari, din părinţi superiori.
Într-un limbaj simbolic actualizat, rolul preotului de econom al puterii de la Dumnezeu ar putea fi prezentat şi ca administrator al FDI-lui (Fondul Dumnezeiesc de Investiţii) sau ca negociator al globalizării şi integrării oamenilor, nu în UE, ci în UC (Uniunea Cerească) a îngerilor şi a sfinţilor. Integrarea a cât mai mulţi vii în primul val şi integrarea morţilor din iad (sau purgator) în al doilea val.

Autor: S. Făgăraș

Sursa: www.oglindanet.ro

Lepădarea de sine

Atunci când citim sau auzim cuvintele Mântuitorului "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie", ne gândim mai mult la acceptarea crucii decât la lepădare. Totuşi, fără prima parte, adică fără momentul lepădării de sine, cea de-a doua nu este posibilă.

Ne închipuim adesea cum arată crucea noastră, chiar vizual, dacă se poate, în ce constă ea, cât de grea este, nu ne gândim însă, decât foarte rar, la ceea ce precedă asumării ei. Că fiecare dintre noi are o cruce de dus, în sensul greutăţilor vieţii, ne este foarte clar, dar această cruce despre care vorbeşte Mântuitorul nu se referă la greutăţile obişnuite ale vieţii, pe care le poate avea orice persoană, chiar dacă aceasta nu crede în Hristos. Crucea despre care vorbeşte Domnul Hristos este una legată de lepădarea de sine, a apostolatului, spre care suntem chemaţi toţi.

Putem, aşadar, să tragem concluzia că lepădarea de sine înseamnă posibilitatea luării crucii. Acum apare în vizorul nostru, legat de pasajul evanghelic al lepădării de sine, o a doua persoană, şi numai aceasta poate lua crucea. Persoana aceea suntem tot noi, bineînţeles, numai că un "noi" privit altfel, şi privit altfel nu de o altă persoană sau chiar de noi înşine, ci de Dumnezeu. Să nu ne gândim, totuşi, la o dedublare a noastră, chiar dacă lepădarea de sine ar putea apărea astfel. Nu, fiindcă rămânem tot noi, dar… altfel.

Lepădarea de noi înşine este, în mod logic, legată de firea umană căzută, înclinată spre păcat, spre dorinţa arzătoare de a supravieţui cu orice preţ şi, în definitiv, spre lipsa de dragoste jertfitoare pentru celălalt. Urmarea lui Hristos înseamnă călcarea pe urmele Lui, iar El nu se lepădase de Sine, fiindcă Sinele Lui nu era unul căzut. Sinele nostru însă este cu totul altfel. Nu ne dăm seama de acest lucru decât atunci când suntem străfulgeraţi de darul credinţei. Da, credinţa este un dar, şi cel care reuşeşte să-l distingă atunci când îl primeşte are toate şansele să se lepede de sine. Lepădarea de sine nu poate fi o urmare logică a unui discurs. Lepădarea de sine este un act fulgerător, care se petrece în inima omului, acolo unde bobul de muştar sau aluatul din pilde încep să crească spre îndumnezeire, spre nemărginire. Nu am reuşit totuşi să definim lepădarea de sine. Problema aceasta, din păcate, nu poate fi rezolvată cu mintea, după cum am mai spus, ci cu inima, cu cel de-al "şaselea simţ", într-un moment de viziune, de "inspiraţie". Doar astfel ne putem explica transformările care au loc în interiorul unor persoane pe care le cunoaştem, dar ni se pare că s-au schimbat. Acest lucru este inexplicabil atât pentru noi, cât şi pentru ele, fiindcă nu vorbim de raţiune, ci de simţire. Astfel are loc ceea ce numim noi convertire. Din păcate, acest termen este astăzi atât de rău înţeles, încât a devenit aproape o ironie la adresa celor care nu s-au născut ortodocşi. Convertiţii, neînţeleşi de către cei obişnuiţi cu "delăsarea", sunt priviţi de sus, din perspectiva fratelui celui mare sau a fariseului din pildele evanghelice. Ei însă sunt extrem de serioşi în privinţa acţiunilor lor şi mai ales în privinţa abordării laturii doctrinare, minimalizată adesea de către "vechii ortodocşi".

Am făcut comparaţia cu convertirea, ca în cazul Sfântului Apostol Pavel, pentru a înţelege oarecum "procesul" lepădării de sine. Odată străfulgerat de harul credinţei, omul simte nevoia lepădării de sine şi Îi urmează lui Hristos în mod firesc, fără greutate şi "noduri în gât".

Pentru cei mai mulţi însă, lepădarea de sine este un proces foarte anevoios, greu şi plin de ispite. Tocmai de aceea taina pocăinţei şi părerea de rău pentru propria neputinţă vor însoţi demersul spre lepădarea de sine a celor mai mulţi dintre creştini, a celor care au trecut pe lângă momentul propice, pe lângă chemarea harului, şi acum, cu lacrimi şi părere de rău, se tânguiesc, dorind crucea lui Hristos pentru a-I urma în Împărăţia luminii celei neînserate.

Autor: E. Rogoti

Sursa: www.ziarullumina.ro

Icoană şi tablou: Viziunea Domnului

Probabil că nu este casă de creştin în care să nu se găsească o icoană. Dar icoana prin ea însăşi reprezintă o miză uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil contactul cu o lume de neimaginat.

De multe ori m-am întrebat care este frontiera dintre o icoană şi un tablou. Doar faptul că prima este sfinţită? Ca să te încumeţi tu, pictor mai mult sau mai puţin talentat, să pictezi icoane îţi trebuie înainte de orice har. Deci e vorba de o coborâre în tine a ceva care se află mai presus de inteligenţă, talent, voinţă. Pictorul de icoane sau iconarul nu face aceasta oricum, ci după ce se pregăteşte pentru a realiza ceva ce-l solicită la maximum. Am în vedere când spun acestea cartea lui Pavel Evdokimov, "Arta icoanei, o teologie a frumuseţii", una din cele izbutite abordări de pe poziţiile celui avizat a ceea ce înseamnă icoana şi cum îşi revarsă ea asupra noastră frumuseţea dătătoare de duh. Icoana este o biruinţă a figurativului, triumful ideii că Domnul ni se poate înfăţişa sub forma viziunii şi deci avem privilegiul de-a-l vedea. Pentru aceasta însă iconarul trebuie să aibă inima curată, ca şi privitorul. Inimile curate asigură eficacitatea icoanei în sensul în care ne îndreptăm spre faţa ei cu nădejde şi nu cu simpla desfătare a celui care degustă doar un produs artistic. Iată ce spune Evdokimov: " Ochiul poate asculta chiar glasul liniştii; dimpotrivă, absenţa colorată nu face decât să-ţi împrăştie gândurile şi până la urmă să te istovească. Oare se poate comunica, se poate schiţa un gest de tandreţe faţă de una din aceste femei pictate de Picasso, numite de părintele Serghei Bulgakov cadavre ale frumuseţii, se poate simţi dorinţa de rugă în faţa pătratului lui Malevici?" Iată nişte semne de întrebare asupra cărora putem medita. Tocmai fiindcă a fost adusă în discuţie, arta abstractă, nonfigurativă sugerează depărtarea definitivă faţă de ceea ce noi aşteptăm de la o icoană. Icoana, indiferent de realizarea ei estetică, presupune intimitate, creează un spaţiu de reculegere în care omul nu se mai simte singur. Marile tablouri ale artei abstracte şi ale artei moderne în general copleşesc şi în egală măsură însingurează. Ne confruntăm astfel, dacă se poate spune aşa, cu o ipostază laicizată a misterului. Şi aceasta fiindcă ceea ce nu poate fi înţeles nu înseamnă că înalţă neapărat sufletul. Dimpotrivă. Poate să-l tulbure, să-l înfricoşeze, să-i dea senzaţia neantului de nelecuit. Arta icoanei merge de aceea mână în mână cu teologia icoanei. Mi se pare deplasat să te întrebi dacă o icoană este frumoasă sau nu. Ea a trecut dincolo de calificative estetice, dar slujeşte frumosul numai în măsura în care acesta este, alături de bine şi adevăr, unul dintre cele trei atribute ale divinităţii. Totuşi, între pictura laică, agresivă şi icoana situată deasupra timpului se află pictura religioasă. Aceasta este una dintre cele mai fertile încercări la care un artist contemporan se poate supune.

Când la sfârşitul anilor 80 s-a întemeiat grupul Prolog (Bernea, Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Sorin Dumitrescu, Ioana Bătrânu), aceştia voiau să găsească tocmai calea mediană între icoană şi tabloul fără Dumnezeu. Pictura religioasă tentează harul în sensul în care talentul celui care pictează urcă spre un orizont spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care fac poezie religioasă. Şi ei simt în momentele cele mai fericite ale creaţiei lor că nu ei creează, ci altcineva, chiar duhul, le mişcă mâna şi sufletul. Aceasta este diferenţa dintre o operă cu o deschidere spirituală şi celelalte opere care, deşi valoroase şi interesante, nu au contact cu un asemenea orizont. Un vas sau un clopot pictat bunăoară de Mihai Sârbulescu nu va avea niciodată pretenţia că va putea fi recuperat într-un ansamblu iconic. Nici vorbă de aşa ceva. Dar realizarea icoanei ne transmite o prezenţă. Ceea ce este o calitate fundamentală. Icoana, spre deosebire de tablou, se caracterizează tocmai prin faptul că este prezentă. Omul conlucrează cu aceasta prin rugăciunile sale, dar icoana este ceva obiectiv pe care noi, prin tot felul de senzaţii şi impresii, nu-l putem subiectiviza. În schimb, tabloul obişnuit nu ne oferă acelaşi tip de prezenţă. Privit mai de aproape sau mai de departe, din faţă sau din unghi, ni se poate înfăţişa mereu altul, până la, cum ar spune Evdokimov, abstracţiunea absentă. Toate avatarurile artei moderne au plecat tocmai dintr-o formă de nerăbdare şi de nemulţumire care trădează de fapt o inconsistenţă de ordin spiritual. Un artist conştient de năravuri va dori să se salveze. Cred că naşterea grupului Prolog de la noi a avut ca temei şi o asemenea orientare. Cu alte cuvinte, artiştii din grup voiau să scape de ce e facil sau fals complicat, de ifose şi exhibiţii, de experiment devitalizant. Domnul este nevăzut, dar icoana ni-l face vizibil. Aceasta este piatra de temelie a artei creştine, în absenţa căreia nu ne mai putem socoti creştini. Naşterea Domnului este însoţită de viziunea sa. Şi aş încheia aceste consideraţii tot cu un citat din teologul rus care ne umple inima de bucurie. "Pentru a vedea frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale templului, aceasta este icoana, nu mai e invocare, ci parusia." Icoana este faţă de tablou ceea ce e mireasa faţă de o femeie oarecare.

Autor: d. Stanca

Sursa: www.ziarullumina.ro

Scrierile lui Origen despre Botezul sângelui: „Cel care a primit Botezul sângelui nu mai poate păcătui...“

Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au fost întâmpinate în mai multe moduri de comunităţile păgâne. Unii erau bucuroşi că Imperiul Roman se dispensează de această nouă "sectă", în timp ce alţii erau relativ indiferenţi cu privire la soarta creştinilor. Însă martiriul creştinilor a condus la o nouă categorie de persoane: cei care au simpatizat direct cu ei şi au acceptat să moară pentru noua lor convingere religioasă.

Aşa s-a născut conceptul de Botez al sângelui, care afirma că şi persoanele păgâne care nu fuseseră botezate, dar care acceptaseră să moară ca martiri pentru credinţa creştină, primiseră de fapt Taina prin vărsarea propriului sânge.

Botezul sângelui în primele trei secole

Un exponent de seamă al dezvoltării conceptului de Botez al sângelui a fost Origen. El a fost unul dintre primii teologi care au simţit nevoia să explice dacă păgânii care suferiseră martiriul împreună cu creştinii puteau să se mântuiască. În primele secole, teologia baptismală a avut parte de o serie de dezvoltări şi extinderi uimitoare. S-a vorbit nu doar despre un Botez din apă şi din Duh, ci şi de un Botez al focului, ca şi despre un Botez al lacrimilor (ultimul concept a fost dezvoltat în special de literatura filocalică, ajungând la maturitate în scrierile unui Ioan Scărarul sau Simeon Noul Teolog). Botezul sângelui a căzut în desuetudine pentru o lungă perioadă de timp, în special între secolele al IV-lea şi al XV-lea, datorită evenimentului crucial al creştinizării Imperiului Roman care a condus, pe de o parte, la încetarea persecuţiilor şi, pe de altă parte, la botezări masive ale populaţiei păgâne. Aşadar, Botezul sângelui putea să apară extrem de rar, doar în situaţia în care existau misiuni de propovăduire a creştinismului în ţinuturi neprielnice (Imperiul persan, triburile slave, germanice etc.). Însă, în primele trei secole şi în special în secolul al III-lea, când persecuţiile au cunoscut o dezvoltare profundă atât ca intensificare a metodelor, cât şi ca extindere locală (vezi studiul lui Richard M. Price, "Martyrdom and the Cult of the Saints", în: Susan Ashbrook Harvey şi David G. Hunter, The Oxford Handbook of Early Christian Studies, Oxford University Press, Oxford, 2010, pp. 808-825), teologia legată de Botezul sângelui era necesară pentru Biserică în general şi pentru conştiinţa creştinilor care puteau astfel să convertească indirect păgânii care asistau la execuţia lor prin propriul exemplu plin de tărie.

Iertarea păcatelor şi Botezul sângelui

"De vreme ce persoana care suferă martiriul primeşte totodată iertarea păcatelor, se poate spune că ea primeşte un Botez. Dacă Botezul promite iertarea păcatelor, atunci, aşa cum o primim pe aceasta prin Botezul din apă şi din Duh, tot astfel, o persoană care a îndurat Botezul sângelui şi a primit iertarea păcatelor poate fi considerată ca fiind botezată" (Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, 16, 6, apud Everett Ferguson, "Baptism in the Early Church: History, theology and Liturgy in the First Five Centuries", William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 2009, p. 418). Origen ne explică aici faptul că Botezul sângelui şi Taina Botezului aşa cum este administrată aceasta de obicei au un scop comun: iertarea păcatelor. În momentul în care o persoană se jertfeşte pentru Hristos, propriul sânge devine materia prin care păcatele îi sunt iertate. "Să fim atenţi cu privire la păcatele noastre, pentru că nu există o iertare a lor dacă nu primim Botezul, şi totodată, la faptul că după legea evanghelică este imposibil să fim botezaţi din nou cu apă şi Duh şi că ne-a fost oferit un botez al martiriului. Martiriul este numit Botez, aşa cum este evident [aici sunt citate cele două pasaje importante din Evanghelii, adică Marcu 10, 38 şi Luca 12, 50]. Luaţi în considerare Botezul sângelui pentru că aşa cum [martiriul] Domnului a adus curăţie lumii întregi, tot astfel martiriul devine o vindecare pentru mulţi dintre cei care se purifică" (Exortaţie la martiriu, 30 apud Everett Ferguson, Baptism in the Early Church..., p. 418). Observăm că Origen se mişcă în cadrul unui tablou mai degrabă controversat la prima vedere. Iertarea păcatelor de după Botez a reprezentat o temă preponderent dificilă pentru Biserica din primele trei secole. Astfel, au existat o serie de mişcări rigoriste care afirmau (pe baza interpretării în literă total dăunătoare a unor pasaje din Epistola către Evrei) că, după primirea Botezului, nu mai este îngăduită iertarea nici unui păcat de moarte (cum erau considerate în Biserica primară adulterul, crima şi apostazia), aşa cum au fost spre exemplu novaţienii la începutul secolului al III-lea, atât la Roma, cât şi în nordul Africii. Cu toate acestea, scrierile unor creştini mai mult sau mai puţin anonimi, cum ar fi autorul Păstorului lui Herma (unii cercetători afirmă că Herma ar fi fost numele autorului, alţii că numele său adevărat nu este cunoscut), au stipulat că pocăinţa poate fi permisă chiar şi creştinilor care au greşit grav, dar numai o singură dată. Relaxarea ceva mai mare din acest punct de vedere a apărut de-abia la începutul secolului al IV-lea când sistemul penitenţial public a căpătat o răspândire extinsă şi, de asemenea, la finalul aceluiaşi secol, când acest sistem a fost desfiinţat în favoarea spovedirii tainice şi individuale a păcatelor.

Superioritatea Botezului sângelui faţă de Taina Botezului?

Tocmai această dispută atât de aprinsă în privinţa iertării păcatelor după primirea Tainei Botezului îl face pe Origen să fie atât de atent atunci când vorbeşte despre existenţa unei pocăinţe post-baptismale. Într-un fragment din Omiliile la Cartea Judecătorilor, Origen vorbeşte despre superioritatea Botezului sângelui, chiar şi în faţa Tainei Botezului tocmai datorită faptului că persoana care îl primeşte... nu mai poate păcătui. "Numai Botezul sângelui ne poate curăţi mai bine decât Botezul din apă. (...) Acest Botez poate fi considerat superior celui care ne este oferit prin apă. Cei care l-au primit pe cel din urmă şi s-au păstrat curaţi până la sfârşitul vieţii sunt extrem de puţini. Cel care a primit însă Botezul sângelui nu mai poate păcătui. (...) Prin Botezul în apă păcatele trecute sunt spălate, dar, prin Botezul sângelui, dispar şi cele viitoare. În primul caz se iartă păcatele, dar în cel de-al doilea sunt excluse definitiv" (Omilii la Cartea Judecătorilor 7, 2 apud Everett Ferguson, op. cit., pp. 418-419). Aşadar, Origen consideră că superioritatea Botezului prin sânge faţă de Taina Botezului în general constă în faptul că nu mai există absolut nici o posibilitate ulterioară de a păcătui şi a ajunge astfel în situaţia delicată de a fi exclus pe termen lung din Biserică. Am explicat mai sus motivele pentru care pocăinţa de după Botez în cazul păcatelor grave (adulter, crimă, apostazie) era pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, diferenţa dintre Taina Botezului şi Botezul sângelui nu este una de eficacitate, ci una mai degrabă de natură practică. Martiriul primit ne absolvă de orice păcat săvârşit, dar, totodată, ne dă şi posibilitatea de a nu mai păcătui vreodată, având în vedere că trecem la cele veşnice, pe când Taina Botezului ne întăreşte în faţa păcatelor, dar nici un creştin nu are siguranţa că nu va mai săvârşi absolut nici un păcat după primirea ei. Ceea ce trebuie să avem în vedere însă este că un martiriu durează o perioadă relativ scurtă de timp, în schimb, o viaţă de suferinţe poate dura zeci de ani. Origen nu spune nimic despre acest lucru, dar creştinii care trăiesc în lume ştiu bine cât de multe au de îndurat, mai ales în vremea actuală, când nu mai suntem martirizaţi fizic, ci psihic...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

CRĂCIUNUL DOMNULUI

Evenimentul pe care creștinii îl celebrează la Crăciun nu este o apariție a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, ci nașterea unui copil, pe care numai Dumnezeu putea să-l de-a omenirii, un „născut din femeie”, care, însă, venea de la Dumnezeu și trebuia să fie povestea și explicarea lui Dumnezeu. Nașterea Celui care este Domnul și Dumnezeu nu trebuie luat în sens metaforic, dar în întregul ei sens real, istoric, pe care evanghelia o pune în evidență ca „semn”. De fapt, de trei ori, în nararea nașterii lui Isus, evanghelistul Luca repetă cu aceleași cuvinte imaginea de privit fără distrageri: „un copil înfășat în scutece zace într-o iesle” (Lc 2, 7.12.16)! Da, mai este și lumina care strălucește și învăluie păstorii, este prezentă gloria divină care provoacă teamă, este prezent corul îngerilor care cântă pace pentru oamenii iubiți de Dumnezeu, dar toate acestea nu sunt altceva decât atmosfera care pune în lumină cadrul, și încearcă să ne dezvăluie sensul pe care îl ascunde.

Semnul pe care păstorii îl primesc odată cu vestea îngerilor este de o simplitate extremă, un semn sărac, un semn aparținând umanității sărace: se naște un copil, dar în mizeria unui grajd, se naște un copil, fiul unui cuplu sărac, se naște un copil căruia îi este negată ospitalitatea. Semnul Crăciunului se află totul în acest semn! Și totuși, copilul este proclamat Mesia: Mântuitorul și Domnul este un copil sărac, fiu de oameni săraci, născut în sărăcie!

Dacă creștinii, în credința lor, nu ar menține vie legătura dintre copil și Domnul, dintre sărăcie și glorie, nu ar înțelege adevărul Crăciunului. Din păcate, creștinii sunt întotdeauna ispitiți să ascundă sărăcia nudă a copilului și ar vrea să vadă gloria lui în putere și în succes, dar icoana autentică  Crăciunului neagă, tăgăduiește aceste dorințe ale lor.

Întărit de această înțelegere a misterului înnomenirii, astfel cânta solemnitatea Crăciunului un imn creștin din secolul al IV-lea:

„În vreme ce noaptea târzie/neagră și liniștită/învăluia cu tăcerea ei văile și codrii/, Fiul lui Dumnezeu se năștea dintr-o Fecioară/și ascultătoare față de voința Tatălui/și-a început viața lui de om pe acest pământ”.

Începutul unei vieți de om pe pământ: se pare că tocmai datorită acestei extreme simplități că solemnitatea Crăciunului este atât de universală. Într-adevăr, este un mesaj simplu, la dispoziția tuturor, începând de la săracii păstori din Betlehem, și totuși, este o veste mare al unui mare mister, pentru că acel fiu de om ce se va naște va petrece într-un fel atât de ordinar cea mai mare parte a vieții lui: va umbla în mijlocul altor oameni făcând binele, va face miracolul mare al regăsirii comuniunii cu Dumnezeu și cu alții, folosindu-se de semne și minuni, legate de necesitățile esențiale ale omului: pâinea și vinul înmulțite, sănătatea redăruită, natura din nou reconciliată cu omul, fraternitatea restabilită, viața reafirmată ca fiind mai puternică decât moartea. Din acest motiv Apostolul spune că venirea lui Cristos în lume este finalizată să „ne învețe cum să trăim în această lume” (cf. Tit 2, 11-12).

La Crăciun, creștinii celebrează acest mister care a avut loc deja – venirea lui Dumnezeu în trupul lui Isus – ca promisiune și garanție a ceea ce încă mai așteaptă: ca Dumnezeu să fie prezent în întreaga umanitate și ca umanitatea să fie făcută Dumnezeu. Dar dacă acesta este fundamentul sărbătorii, atunci bucuria care sălășluiește în ea nu poate fi supusă nici unei exclusivități: este bucurie „pentru tot poporul”, pentru întreaga umanitate, destinatara iubirii lui Dumnezeu. Creștinii nu pot confisca Crăciunul, sustrăgând-o de la alții, nu pot să încătușeze speranța, care este dorința inimii tuturor oamenilor. Dacă în Isus Cristos, Creatorul s-a făcut creatură, Veșnicul s-a făcut muritor, Atotputernicul s-a făcut neputincios, acest lucru s-a întâmplat pentru ca omul să poată deveni el însuși Fiul lui Dumnezeu. Ne aflăm în fața acelui „admirabile commercium, minunat schimb”, cu care Sf. Părinți ai Bisericii din primele veacuri încercau să le explice contemporanilor lor evenimentul care redase istoriei sensul ei, mai degrabă decât să schimbe sensul acesteia. Aceasta este luminoasa speranță pe care creștinii ar trebui și astăzi să o vestească bărbaților și femeilor în mijlocul cărora trăiesc, atât de însetate de sens, atât de doritoare de speranță, atât de locuite de o așteptare mai mare decât însăși inima lor. Pentru creștini este vorba de a merge, de a sta în mijlocul oamenilor, cu aceeași bucurie cu care Dumnezeu a venit în mijlocul nostru în Fiul, Emanuel, Dumnezeul-cu noi, care nu poate și nu trebuie să mai devină Dumnezeuul-împotriva altora. Atunci Crăciunul – nu numai cel creștin, dar și cel al „tuturor”, și acea climă de bucurie contagioasă de bunătate care învinge ipocrizia unui buonism opac – nu va sfârși ars în consumarea lui în câteva ore și a multor bunuri, nu se va stinge cu sosirea răsăritului, nu va cunoaște degradarea „ofertei” de sfârșit de stagiune, dar se va dilata, multiplicându-se în viața de zi cu zi: va fi garanția unei vieți mai umane, locuită de relații autentice și de respect față de aproapele, o viață bogată în sens, capabilă să exprime în gesturi și cuvinte frumusețea și lumina, ecouri ale acelei lumini care a strălucit în miezul nopții la Betlehem, și care ar trebui să strălucească și astăzi în orice loc învăluit de întunericul durerii și al lipsei de sens. Creștinii știu prin credință că Dumnezeu a voit să se compromită în mod radical cu umanitatea făcându-se om, știu că a intrat în istorie pentru a o orienta definitiv spre ținta mântuirii, știu că a luat fragilitatea omului expus la ofensele răului, tocmai pentru a învinge răul și moartea. Iar această „cunoaștere” a lor sunt chemați să o mărturisească printr-o asumare cotidiană a sărăciei, a înjosirii, pentru a-l întâlni pe aproapele, fiind conștienți că ceea ce unește oamenii este mai mult decât ceea ce îi deosebește și îi pune unul împotriva celuilalt.

Da, dacă la Crăciun creștinii sunt în bucurie, aceasta nu este o bucurie rezervată lor, un dar pe care împărțirea l-ar face inutil: contrar, nu le este permis lor să pună stăpânire pe Crăciun, pentru că nu pot să-l sustragă pe Cristos umanității la care a fost trimis de către Tatăl: Crăciunul este o invitație la speranță, iar această speranță ne este oferită nouă tuturor

Enzo Bianchi
Dare senso al tempo

CD MEDITAZIONI PER NATALE

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian