ROLUL PATROLOGIEI ÎN CADRUL ECUMENISMULUI

Patristica trimite, deci, la depozitul credinței creștine, apărată/păzită și transmisă în mod fidel de Părinții Bisericii. Fidelitate nu înseamnă însă monotonie, sau, mai rău încă, monomanie. Patristica nu este un monolog a mai multor voci, ci - pentru a folosi un titlu de-a lui Unamuno - un monodialog, în sensul că Părinții transmit cu toții aceeași credință, dar în feluri diferite și în contexte diferite. Pe de altă parte, ecumenismul nu este un -ism printre altele, ci trimite, așa cum am spus în deschidere, la unitatea esențială a Bisericii în Duhul Sfânt. Fără unitate, nu există Biserică, pentru că Isus Cristos nu este nici EXCLUSIV ortodox, nici EXCLUSIV catolic sau protestant, ci numai INCLUSIV ortodox, catolic, protestant. Cele trei dimensiuni asumate de fiecare din tradițiile creștine pe care le-am amintit – cunoașterea, în ortho-doxie, universalitatea (în catolicism), capacitatea profetică (în Reformă) – se regăsesc în aceeași tradiție care coboară până la Părinții Bisericii. Aceeași Părinți pentru toți! Impozanta operă ce se derulează în fața ochilor noștri, de mai bine de un deceniu, Ancient Christian Commentaries on Scripture, sub conducerea lui Thomas C. Oden, dovedește într-un mod foarte concret până la ce punct patristica a devenit un capitol esențial pentru anumite comunități protestante. (…). Laicii (credincioși sau nu), formează de acum principalul rezervor de cercetători și de istorici unde abordarea se situează la jumătatea drumului dintre apologetica autoritară a unui trecut îndepărtat și relativismul ideologic al trecutului recent.


În Occidentul celui de-al doilea mileniu – scrie André de Halleux în cartea lui profetică Patrologie et oecuménismo, recurgerea la Sfinții Părinți nu a folosit deseori decât polemicilor și apologeticii, vizavi de abordarea Orientului între catolici și protestanți deopotrivă. (…). Dar ecumenicitatea patrologiei necesită mai ales luarea în considerație a locului său teologic propriu, care a instituit-o martor privilegiat al Tradiției Bisericii încă nedespărțite. Totuși, el ține să precizeze: Reîntoarcerea la primul mileniu nu înseamnă în nici un caz o reîntoarcere în timp, pentru că aceasta ar implica o teologie a repetiției. Aceasta constă mai degrabă în căutarea unei reconcilieri a divergențelor considerate astăzi ca divizive, care ar duce la restaurarea , fără compromisuri, nici ambiguități, a adevărului în dragoste, unde se mărturisește încă în mod unanim comunitatea conciliară a epocii patristice.

Cristian Badilită, Introduction, în Patristique et Oecumenisme, Beauchesne-Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010, pp. IX-X.

NOI ȘI BISERICA - De meditat



„Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari sîntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. (…) Închine-se nerozii. Filozofia noastră se pune mai presus de nevoile închinăciunii. Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft! Închiză-se bisericile, surpă-se zidurile lor! Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritual de examen. Noi sîntem oameni moderni. Măture-se dărîmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dînsul, ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată.
Un slujitor al altarului cînd stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignaţius al Constantinopolului, mi-a spus cu adînc amar – Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu? – Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac osăminte de măreţi voievozi? Se va schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu s-o reîntoarcă la dînsul? Dumnezeu ştie.“
I.L. Caragiale, în Opere, vol. IV, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“, 1938 (v. şi nr. 355, 356).

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/

CRĂCIUNUL - FACEREA A DOUA

La Crăciun, Dumnezeu Tatăl purcede din nou la o nouă creație, și face acest lucru pentru a-i arăta omului că nu l-a abandonat după căderea în păcat, ci, prin trimiterea Fiului său în lume, vrea să-și manifeste iubirea lui fără margini. În cartea Facerii se spune că atunci când Dumnezeu a început să creeze această lume, totul se afla în beznă, era haos, dezordine. Am putea asemăna acest haos cu întunericul ce se coboară seară de seară. Iată că, după o perioadă de educare a poporului ales, tot într-o noapte, tot într-o lume care se afla în dezordine și în haos, Dumnezeu coboară, de această dată prin Fiul său, pentru a restabili creația inițială, pentru a aduna lutul împrăștiat al omului și a-l recreea, după imaginea Fiului său. Noaptea, acest timp ambiguu, timpul liniștii dar și timpul atâtor lacrimi, timpul nelegiuirilor făptuite pe ascuns, dar și timpul faptelor mari ale divinității și ale omului, timpul Nașterii lui Cristos și timpul Învierii celui Răstignit. Dumnezeu se coboară în roua nopții pentru a da viață omului, pentru a-l trezi la viață. Parcă este fără logică acest Dumnezeu. Tocmai atunci când oamenii dorm (dar când nu dorm oamenii?!!!), El vine cu o noutate. Îmi amintesc cum uneori, reîntorcându-mă acasă din Italia de la studii, ajungeam noaptea. Mă așteptau cu toții, mama, frații și surorile și,  după gesturile de tandrețe, săruturi nesfârșite și lacrimi de bucurie pentru revederea care în sfârșit sosise, povesteam până spre dimineață ce se mai petrecuse de la ultima vizită făcută acasă. La fel, Cristos vine noaptea, revine printre noi sub chipul unui copil. După ce vom merge la Sf. Liturghie din noaptea de Crăciun, reîntorcându-ne acasă, nu va fi greșit, dacă ne vom pune la taclale, în fața bucatelor frumos pregătite și al unui pahar cu vin (de ce nu!), povestind faptele mărețe auzite la biserică. Să ne bucurăm, să devenim copii, nu neapărat buni, poate chiar mai puțin serioși decât de obicei, să admirăm brăduțul împodobit și chipurile celor dragi. Să ne bucurăm, pentru că s-a născut BUCURIA VEȘNICĂ, Cristos Domnul, Emanuel-Dumnezeu cu noi. Ce frumos ar fi dacă ne-am și spovedi bine înainte cu câteva zile de Crăciun! Sufletul nostru ar fi mai imaculat decât zăpada de afară (sperăm să țină până la Crăciun!), chipul nostru ar fi mai luminos decât toate luminile întinse pe drumuri și pe brăduți. Zâmbetul nostru ar fi mai parfumat decât cetina pmului de Crăciun. Cuvintele noastre ar fi mai dulci decât toate cântecele pe care le vom auzi în acest timp preasfânt al Nașterii Domnului.
Cristos se naște, Cristos coboară, auziți neamuri acestea și minunați-vă. Nicăieri nu s-a mai petrecut o asemenea minune...

Petru Crisologul, Predici, 148

Nașterea lui Cristos nu provine dintr-o necesitate, ci din puterea lui Dumnezeu... Este sacramentul iubirii lui care redă mântuirea oamenilor.
Cel care l-a făcut pe om să se nască dintr-un pământ feciorelnic, a făcut să se nască, prin propria naștere, un om dintr-un trup inviolat. Mâna care luase pământul pentru a ne plăsmui, a voit să ia ea însăși trupul pentru a ne reînnoi. Creatorul în creatură și Dumnezeu în trup: este o onoare pentru creatură fără să fie o dezonoare pentru Creator. Pentru ce, o, omule, ai puțină valoare în ochii tăi, în vreme ce ești atât de prețios în ochii lui Dumnezeu? De ce cauți din ce materie ai luat plăsmuit și nu cauți sensul existenței tale? Această mare locuință care este lumea vizibilă nu a fost oare construită pentru tine? Pentru tine lumina alungă întunericul ce te înconjoară, mărginește noaptea și măsoară ziua. Pentru tine cerul se iluminează de la lumina unui alt soare, lună și stele. Pentru tine pământul este îmbrăcat cu flori, cu păduri și fructe. Pentru tine a fost creată atât de frumoasă minunata varietate a ființelor din văzduh, din câmpii și din apă...

Dar Domnul vrea să înmulțească încă și mai mult gloria ta. Imprimă în tine imaginea Lui, pentru ca această imagine să facă vizibilă pe pământ prezența Creatorului invizibil; ți-a dat locul Lui în această lume pământească pentru ca marea împărăție a acestei lumi să nu fie lipsită de un reprezentant al Domnului... Și ceea ce Dumnezeu a creat în tine cu puterea Lui, a avut bunătatea să o asume în sine. A voi să se arate în mod real în om, în care, până în acel moment, apăruse numai în imagine. A dăruit omului să fie în realitate ceea ce înainte era numai prin asemănare...
Din acest motiv, Cristos a luat în sine copilăria și a acceptat să fie hrănit; s-a inserat în timp pentru a instaura singura vârstă perfectă, vârsta care rămâne și pe care el însuși a făcut-o. Poartă omul pentru ca omul să nu mai poată cădea; cel pe care El îl crease terestru, acum îl face să devină ceresc. Celui care era însuflețit cu un suflet omenesc, îi dăruiește viața Duhului lui Dumnezeu; îl transportă cu totul în Dumnezeu până la punctul că nu mai rămâne nimic în el din tot ce era păcat, moarte, durere, suferință, din tot ceea ce era pur pământesc, în virtutea meritelor Domnului nostru Isus Cristos care fiind Dumnezeu, viețuiește și domnește cu Tatăl în unire cu Duhul Sfânt, acum și totdeauna și în vecii vecilor. Amin.

Maxim Mărturisitorul, Capitole teologice, 1,8-13

Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat în trup odată pentru totdeauna. Dar, în cei care doresc, El vrea să renască continuu în duh, pentru că El iubește oamenii. Astfel, devine din nou copil și se formează în acești oameni odată cu progresul lor în virtute. Cuvântul se manifestă în măsura în care știe că poate fi primit de cel care-l primește: nu limitează manifestarea gloriei lui din gelozie, ci măsoară intensitatea darului lui după dorința celui ce dorește să-L vadă. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă totdeauna, după dispozițiile celui care-l primește: totuși, datorită imensității misterului, El rămâne invizibil pentru toți. Din acest motiv Apostolul, pătrunzând cu acuitate puterea misterului, spune: Isus Cristos este același, ieri, astăzi și în veacuri (Ev 13, 8): el demonstra astfel că a înțeles bine perena noutate a misterului și intuia că inteligența nu va putea niciodată să o posede ca pe un lucru învechit.

Cristos Dumnezeu se naște în timp și se face om asumând un trup omenesc dotat cu suflet inteligent: se naște în timp, El care a făcut să existe toate din nimic... Și iată că într-o zi strălucește din Orient o stea și îi conduce pe magi la locul întrupării Cuvântului. O realitate creată indica astfel în mod mistic pe cel care se află dincolo de orice percepție sensibilă, cel care depășește cuvintele legii și ale profeților, cel care conduce neamurile spre strălucitoarea lumină a cunoașterii.
Într-adevăr, cuvântul legi și al profeților conduce la cunoașterea Cuvântului întrupat, ca o stea care, înțeles cu devoțiune, îi conduce pe cei chemați de puterea harului, adică pe cei aleși după planul lui Dumnezeu (Rom 8, 28).
Astfel, Dumnezeu se face în totalitate om și, asumându-l pe acesta, nu refuză nimic din ceea ce este propriu naturii umane, în afara păcatului, care, pe de altă parte, nu aparține părții lui esențiale... Dumnezeu face din sine însuși remediul naturii umane și îl reconduce - prin divinitatea pe care o așază în el - la intensitatea harului ce îi fusese dat dintr-u început. Șarpele a pus veninul răutății lui în pomul cunoașterii și a determinat astfel ruina neamului omenesc, care îi va gusta roadele; la fel, atunci când cel Rău a voit să devore trupul Domnului, prin puterea divinității care era în El, la rândul lui și-a găsit ruina.
O, imens mister al întrupării lui Dumnezeu! O, veșnic mister!... Cum poate Cuvântul să fie în mod substanțial în trup ca persoană și, în același timp - totdeauna ca persoană și în mod substanțial - să fie cu totul în Tatăl? Cum poate Cuvântul să fie într-o vreme cu adevărat Dumnezeu prin natură și să se facă, prin natură, cu adevărat om? Și toate acestea fără a refuza absolut nici natura divină, după care este Dumnezeu, nici natura noastră, după care s-a făcut om? Numai credința poate să îmbrățișeze aceste mistere, credința care este fundamentul a tot cee ce depășește ceea ce putem înțelege și a tot ceea ce putem pronunța.

RUGĂCIUNEA ÎN ISTORIE

Poate să supere sau să indispună pe unii, dar de fiecare dată când izbucnește un război, succesorul lui Petru, papa, invită la rugăciune cu insistență pentru ca să se deschidă căile păcii, ale dialogului și, deci, ale reconcilierii; episcopi și păstori ai altor confesiuni invită și ei la rugăciune; creștini de toate vârstele, bărbați și femei din toate colțurile lumii se adresează Dumnezeului lor, Tatăl tuturor, printr-o suferită implorare. Rit inutil? Refugiu tranchilizant pentru conștiință? Nu, tocmai rugăciunea este elocința credinței lor: dacă nu ar fi rugăciunea – această îndreptare spre Dumnezeu cu apelativul tu – nu ar exista nici credința, care înseamnă încredere a pusă în Dumnezeu, adeziune față de Domnul cel viu. Pentru creștin este tocmai rugăciunea acțiunea prin excelență, opera de îndeplinit, practica, acțiunea eficace în istorie. Atunci când se trăiesc ceasuri de război, fiecare măsoară înainte de toate neputința, incapacitatea să înțeleagă cu claritate motivele înseși ale unui conflict. Dar tocmai măsurând propria neputință creștinul se adresează Domnului: nu pentru a invoca soluții magice, nu pentru a se simți sustras angajării și responsabilității, nu pentru a fi scutit de istorie, ci pentru că credința lui în Domnul istoriei îl poartă să mijlocească.
Acum, a mijloci înseamnă a face un pas între, a se mișca între două realități, a introduce într-o situație negativă elemente capabile să o schimbe: înseamnă a deveni solidari cu cel care se află în nevoie, dând din interior ajutorul posibil, înseamnă mai ales a face voința Domnului care este totdeauna voință de iertare, de pace, de viață plină. Isus a spus: Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer! (Lc 11, 13). Iată lucru bun pe care creștinii îl cer în rugăciune: Duhul Sfânt acționează în inimile și mințile oamenilor și trimite gânduri și proiecte de pace. Iată ce anume creștinii sunt siguri că obțin, pentru că Isus a promis… Atunci această rugăciune devine eficace în istorie, o rugăciune capabilă să adune urletele victimelor, strigătele care invocă dreptate. Această rugăciune se face vocea întregului sânge vărsat, de la cel al lui Abel cel drept până la cel al săracilor, al kosovarilor fără apărare, albanezi sau sârbi, victimele unei violențe și al unui război decis de alții pe spatele lor, un război din care nu pot ieși învingători ci numai învinși: bărbați și femei desfigurați pentru câteva generații de brutalitatea violenței ființei umane asupra omului.

Rugăciunea este o componentă esențială a istoriei pentru că strigătul săracilor și al victimelor care urcă la Dumnezeu cerând dreptate și pace nu se pierde, așa cum a spus Isus: Dumnezeu nu va face oare dreptate celor aleși ai săi care strigă la el zi și noapte? (Lc 18, 7). Cine crede că rugăciunea este o evaziune din istorie, o reducere la preț scăzut, demonstrează că nu cunoaște așteptarea, speranța și trăiește succesiunea evenimentelor ca un veșnic continuum în care domnește fatalismul și lectura cinică a realității. Atunci când succesorul lui Petru cere Bisericii să se roage, îi cere să fie coerentă ca niciodată cu propria-i credință, să stea în istorie cu armele ce îi sunt proprii, armele mântuitoare ale mijlocirii, îi cere să stea în lume fără a fi lumească, să asume un comportament inspirat din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cum spune Psalmistul: Ascult Cuvântul Domnului. Dumnezeu vorbește despre pace poporului său, credincioșilor săi, pentru ca să nu se reîntoarcă la nebunia lor (Ps 85, 9).

Fără rugăciune, există numai o vagă apartenență la creștinism, nu există credință autentică ci numai ideologie, nu există speranță ci numai autosuficiență, nu există caritate ci numai frenezia protagonismului filantropic. Da, și atunci când aparențele par să afirme contrariul, rugăciunea – dialog cu Dumnezeul care mântuiește – va salva lumea.
ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.121-123
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

CRISTOS IUBEȘTE COPILĂRIA: Leon cel Mare, Predici, 37, 2-3

Atunci când splendoarea noii stele i-a condus pe magi să-l adore pe Isus, ei nu l-au văzut poruncind diavolilor, vindecând morții, redând vederea celor orbi, celor șchiopi vigoarea picioarelor sau celor muți cuvântul: l-au văzut ca un copil tăcut, liniștit, abandonat în întregime grijilor mamei: în el nu apărea nici un semn al puterii, ci se revela marea minune a umilinței. Aspectul însuși al sfintei copilării, la care se adaptase Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, punea în fața ochilor ceea ce într-o zi El va predica urechilor, și ceea ce încă sunetul vocii nu vestea, deja efectul vederii învăța. Într-adevăr, întreaga acțiune victorioasă a Răscumpărătorului, care l-a învins pe diavol și lumea, a început cu umilință și se împlinește în umilință. El a început zilele lui, de el însuși predispuse, în persecuție, și în persecuție i-a sfârșit; nu lipsește infantului suportarea suferințelor, nici viitorului suferind blândețea infantilă, pentru că Unul Născut al lui Dumnezeu, umilind maiestatea Lui, a acceptat să se nască ca om și să fie ucis de oameni.
Astfel, deci, Atotputernicul Dumnezeu a făcut bună, cu privilegiul umilinței lui, cauza noastră deja pierdută; El a distrus moartea cu autorul morții, mai precis nu sustrăgându-se de la tot ceea ce persecutorii îl supuseseră, ci tolerând cu blândețe și suavitate, din ascultare față de Tatăl, cruzimea celor care l-au chinuit. Cât este convenabil, deci, să fim umili, cât este de bine să fim răbdători și noi, iar atunci când întâlnim vreo suferință trebuie să o suportăm pentru bunul nostru merit! Cine se va lăuda că are inima castă sau este curat de păcat? (Prov 20, 9). Sf. Ioan spune: Dacă spunem că nu am păcătuit, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi (1 In 1, 8); Cine se va afla lipsit de păcat astfel ca în el dreptatea să nu aibă nimic să condamne, nici mila să ierte?
 De aceea, întreaga înțelepciune a vieții creștine, dragilor, nu constă în multe vorbe goale, nici în dispute subtile și nici în dorința de laudă și glorie, ci în umilință adevărată, voită, pe care Domnul Isus Cristos a ales-o, din sânul mamei până la supliciul crucii, preferând-o oricărui prestigiu, și pe care ne-a învățat-o nouă. Atunci când discipolii discutau între ei, așa cum spune evanghelistul, cine este cel mai mare dintre ei în împărăția cerurilor, El a chemat un copil, l-a pus în mijlocul lor și a spus: Adevăr vă spun: dacă nu veți deveni ca și copii nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18, 1; Mc 9, 33-37; Lc 9, 44-48). Cristos iubește copilăria, pe care la început a acceptat-o în inimă și în trup. Cristos iubește copilăria, spre care orientează comportamentul celor adulți și face ca oamenii să o îmbrățișeze în bătrânețea lor. După exemplul lui, El îi umilește pe cei pe care, apoi, îi înalță în Împărăția Lui veșnică.

Grigore din Nazianz, Predica 45, 7-9

Dumnezeu îl creează pe om. I-a trupul materiei pe care îl făcuse în precedență și depune în el suflul vieții, extrăgându-l din sine însuși: acest suflu - așa cum spune Scriptura - este suflet inteligent și imaginea lui Dumnezeu... Domnul așază omul pe pământ ca paznic al creației vizibile și îl introduce în misterele duhului; îl pune ca rege asupra a tot ceea ce există pe pământ, dar supus al împărăției cerurilor... Omul însă nu a ascultat de porunca ce îi fusese dată și, datorită răutății lui, a fost îndepărtat de pomul vieții, alungat din paradis și separat de Dumnezeu... Starea lui cerea de acum un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu și un ajutor mai mare i-a fost dat.
Acest ajutor a fost Cuvântul însuși al lui Dumnezeu: Cel care există înaintea veacurilor, invizibilul, incomprehensibilul, incorporalul, principiul care se naște dintru început, semnul imobil, imaginea perfectă, cuvântul definitiv al Tatălui. Și iată: el se îndreaptă spre propria imagine și, din iubire față de trup, se îmbracă cu acest trup; din iubire față de suflet, se coboară împletind persoana lui divină cu un suflet inteligent. El, Cuvântul, vrea să purifice, grație identificării totale pe acela cu care se asimilează, făcându-se în totul adevărat om, în afară de păcat. Zămislit din Fecioară, deja purificată în precedență în trup și suflet prin opera Duhului, Cuvântul se naște Dumnezeu și după asumarea trupului. El este unul prin fuziunea pe care o împlinește în sine a celor două realități opuse, trupul și duhul: unul divinizează, celălalt este divinizat.
O, fuziune nemaiauzită, o întrepătrundere paradoxală! Cel care este, vine în timp; necreatul se face obiect al creației. Cel care nu are dimensiuni intră în timp și în spațiu și un suflet spiritual se face mijlocitor între divinitate și greutatea trupească. Cel care îmbogățește, se face sărac și cerșește trupul meu, pentru ca eu să fiu îmbogățit de divinitatea Lui. El, care este plinătatea, se golește, se dezbracă pentru puțin timp de gloria Lui, pentru ca eu să pot fi părtaș al plinătății Lui.
Câtă bogăție de îndurare! Ce mare mister mă învăluie! Am fost făcut părtaș de imaginea lui Dumnezeu și nu am știu să-l păstrez: acum Dumnezeu se face părtaș în trupul meu, atât pentru a salva imaginea pe care mi-a dat-o, cât și pentru a face nemuritor trupul meu. Intră în comuniune cu noi, într-un fel nou, încă și mai profundă decât prima dată: cu cel cu care o vreme împărtășise binele, acum împărtășește răul; această din urmă comuniune este și mai demnă de Dumnezeu și, pentru cel care are minte, încă și mai sublimă.

Doamne, josnicia acestei lumi Te primejduieşte mereu. Cum să fac să Te salvez? (T. Livaditis)

Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru... Timpul aşteptării e pe sfârşite.

Timpul petrecut în întuneric, în incertitudine, în ameninţarea eternităţii morţii, rece ca un pistol la ceafă, şi-a epuizat esenţa destructivă. Lumina S-a pogorât şi a preschimbat într-o clipă noaptea în zori de zi, eternitatea pieirii în eternitatea fericirii, incertitudinea în exaltare, aşteptarea în împlinire. Lumina S-a pogorât şi i-a redat lumii demnitatea, darul pierdut prosteşte şi în zadar regretat atâta timp. Lumina S-a pogorât şi a vindecat toată boala în care putrezea fiinţa umană, în antecamera iadului din ea însăşi. Lumina S-a pogorât şi a lăsat din nou drumul de la animalitate înspre îndumnezeire deschis şi liber, pentru ca oricine să poată păşi pe el cu speranţa răsplatei - bucuria deplină a regăsirii patriei care-l aşteaptă încă dinainte de a se naşte.

Aşadar, puţin a mai rămas până când minunea va împlini, şi acest an, aşteptarea strămoşilor şi-a atâtor drepţi, ştiuţi şi neştiuţi. Încă puţin, şi va răsuna, în miez de noapte, în tăcerea înfricoşătoare a tainei pe care mintea nu poate decât s-o cinstească tot prin tăcere, ţâşnind din imensitatea universului şi din pulberea îngheţată a stelelor, un strigăt straniu şi de neînţeles. Izbindu-se de urechi surde şi inimi moarte, răsună mai curând a litanie de jale decât a imn de triumf.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”

Un cântec rostit în şoaptă, care încremeneşte pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări, lăsând în urma lui pustiul acestei lumi încă şi mai înspăimântător.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”

Dar ce inimi Îl mai aşteaptă astăzi, ca să-Ţi înalţe slavă? Cui îi mai pasă cu adevărat de venirea Lui din înălţimile slavei cereşti, în mijlocul celor pe care i-a creat să fie ai Săi şi numai ai Săi?

E drept, lumea în care Domnul Se va naşte peste puţin timp nu se proclamă “atee”, ba chiar tună şi fulgeră împotriva “ateilor” şi nu scapă nici un prilej de a face paradă cu “credincioşia” ei trâmbiţată de 90% din cetăţeni. În forfota kitschului jenant al “muzicii pop”, a magazinelor pline de cumpărători extaziaţi, a reclamelor scabroase, a maculaturilor de scandal, a show-urilor Tv care fac orice persoană decentă să se ruşineze că aparţine speciei umane, cuvântul “Crăciun” e pe buzele tuturor. Nu există reclamă, magazin, “talk-show” sau “pop-show” de două parale în care acest cuvânt să nu fie rostit până la exasperare. “Crăciunul” pare a fi centrul tuturor preocupărilor, esenţa tuturor trăncănelilor, target-ul tuturor vânzărilor, stimulentul tuturor veniturilor şi profiturilor.

Dar... peste minciuna neobrăzată a lumii “credincioase” s-a lăsat demult negura. Dumnezeu este izgonit. Nimeni n-are nevoie ca prezenţa Lui să-i obstrucţioneze “distracţiile”.
Şi “banchetul” îşi dezlănţuie zgomotul, străvechiul asasin al oricărei păci, în cavalcada halucinantă a marşului spre neant al sufletelor moarte.
Doar îngerii şi câţiva păstori neştiuţi rămân să-I cânte slavă Pruncului divin adăpostit în iesle.

“Şi pe pământ pace...”
“între oameni bunăvoire...”

Doamne, dacă astăzi Te-am chema sau Ţi-am deschide uşa să intri în coliba sufletelor noastre, să Te adăposteşti în ea, ca-n ieslea de odinioară, de gerul pe care păcatele şi ipocrizia îl aştern neîncetat în lume, cu ce gânduri ne-ai întinde mâna?

Tu, Care cunoşti această colibă mai bine decât am putea-o noi cunoaşte după osteneala a nu ştiu câte vieţi, spune, ce găseşti înăuntru?

Tu, Care n-ai avut pe pământ vreun loc unde să-Ţi pleci capul, ce odihnă Îţi afli în locul care poartă pecetea Duhului Tău, în sufletul pe care Tu l-ai creat şi la uşa căruia baţi atât de discret?

Acum, când urâţenia lumii Te alungă, iar oamenii Te-au uitat, acum, când nu mai ai loc printre sclavii idolilor deveniţi tirani ai conştiinţelor, vei mai găsi, Doamne, vreo ultimă colibă cu lampa aprinsă şi puţin foc în sobă, unde să nu Te simţi un străin sau oaspete nepoftit şi unde să nu-Ţi fie frig? Vei mai găsi o iesle în care răsuflarea unui strop de căldură şi sinceritate să fie singurul dar pe care omenirea poate să Ţi-l ofere, drept recunoştinţă pentru atâta iubire?

Acum, că Te pregăteşti să cobori din nou printre noi, cum să Te primim, Doamne, în colibe părăginite,
prăfuite şi îngheţate, unde de-atâta timp nu se mai zăreşte vreo lumină la fereastră?
Şi în ce iesle Îţi vei mai afla adăpost, când nici la curtea răstignitorilor de altădată nu Te-ai simţit mai singur şi mai străin ca-n lumea care astăzi mai şi pretinde că Te cinsteşte?

Şi totuşi, vino, Doamne...
Chiar dacă-i atât de şubredă şi falsă credinţa pe care o mai găseşti pe pământ.
Chiar dacă în coliba mea e ger, chiar dacă orbecăim prin întuneric, chiar dacă în sobă focul nu s-a mai aprins demult. Vino, şi cu simpla Ta prezenţă spulberă bezna şi adu în dar lumina, aprinde focul în inimă şi fă din coliba asta sumbră şi de nimic palat în care să locuieşti şi să fii stăpân doar Tu.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”

Cântecul s-a stins deja pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări. Au tăcut îngerii, au tăcut şi păstorii.
Lumea îşi continuă aceeaşi viaţă searbădă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar Domnul va veni din nou în iesle şi în acest an. Şi va veni până la sfârşitul veacurilor.
Pentru cei care L-au preamărit şi încă Îl preamăresc, pentru cei care încă Îl mai caută, pentru cei care Îl mint, pentru cei care L-au uitat.

Şi poate din iubirea Lui fără margini vor înflori iar, cândva, cântări de slavă în inimi secătuite.
Autor: S.M.

CATEDRALA SAGRADA FAMILIA - BARCELLONA

Formidabila arhitectură a catedralei Sagrada Familia din Barcellona.