Viaţa spirituală - secretul perseverării în chemare

A persevera, dar... numai astăzi!

Perseverenţa în chemare nu trebuie considerată niciodată ca fiind ceva scontat, ci are nevoie de o muncă susţinută de fidelitate, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieţii.

Se povesteşte că într-o zi, un frate mai tânăr, care trăia în deşert, a alergat la un călugăr mai în vârstă şi i-a spus: "Ah, Părinte, ştii ceva? Fratele Ioan a ieşit şi s-a întors în lume". Bătrânul, fără să se uimească, i-a răspuns: "Fiul meu, nu trebuie să fii surprins, deoarece mulţi pleacă. Minunează-te, mai degrabă, că cineva rămâne!".

Este un fapt plină de acea înţelepciune pe care o găsim frecvent în spusele părinţilor pustiului. Îl povesteşte fratele Ben Harrison, un misionar al Carităţii Maicii Tereza de Calcutta, care a lucrat în formare şi în apostolatul comunităţilor sale, pentru cei fără casă, prizonieri şi drogaţi, într-un articol care a apărut în revista americană Human development, şi care este dedicat temei perseverenţei în viaţa religioasă.

Reacţia pe care a avut-o acel frate care plecase consternat de la confratele său mai în vârstă este probabil aceiaşi pe care ar putea-o simţi fiecare dintre noi atunci când cineva din comunitatea noastră decide să plece, abandonând modul de viaţă pe care-l îmbrăţişase. Iar această reacţie este încă şi mai puternică dacă abandonarea este făcută de cineva care a lucrat şi a contribuit la formarea noastră şi care era considerat un exemplu şi un model de virtute. Fără îndoială că este foarte greu să cunoaştem motivele profunde care-l determină pe cineva să facă acest pas regretabil. Aşa cum observă Ben Harisson, "ne tulbură faptul că atâtea persoane deosebite şi promiţătoare abandonează viaţa religioasă, deseori după mulţi ani de slujire, aparent gratificantă şi angajantă". Dar, observă, "mulţumim lui Dumnezeu, că, din când în când, sunt celebrate diferite jubileuri pentru a ne aminti că sunt şi cei care rămân. Apoi, există lista confraţilor decedaţi care ne spune că există dintre aceia care au fost statornici până la sfârşit".

Perseverenţa nu trebuie considerată niciodată scontată

În susţinerea celor spuse mai sus, Ben Harrison povesteşte propria sa experienţă, pentru a arăta cum perseverenţa în chemare nu este ceva dat ca scontat încă de la început, şi că aceasta, dimpotrivă, implică o muncă asiduă, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieţii.

"Îmi amintesc - scrie - când am intrat pentru prima oară în convent. Nu eram sigur că voi reuşi să rămân mai mult de o săptămână. Apoi, în timp ce treceau lunile, continuam să rămân surprins de faptul că încă mai eram acolo prezent. Luam lucrurile doar aşa cum veneau, zi după zi, şi aşteptam să văd cât va dura aceasta. În sfârşit, după câţiva ani de profesiune temporară, venise momentul să decid dacă să fac profesiunea perpetuă. Mă gândeam îndelung şi cu multă dificultate la posibilele opţiuni ce-mi stăteau în faţă". Nu a fost o decizie uşoară "întrucât avusesem mereu teamă să-mi asum un angajament, aşa încât gândul de a mă consacra lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii mele (dar şi celorlalte realităţi implicite consacrării) mi se părea imposibil".

Avea impresia că se aseamănă cu un alcoolic, preocupat de ideea că nu va mai putea bea un pahar în toată viaţa sa. S-a gândit atunci la sfatul care se dă alcoolicilor ajutaţi să iasă din obişnuinţa dobândită şi care-i ţine asemenea unor prizonieri, adică de a nu face propuneri pentru perioade prea lungi - lucru imposibil de respectat - ci doar să încerce să nu mai bea, câte o zi după alta. Este o sugestie ce poate fi posibilă, mai spune, "astfel am continuat să rezist, o zi după alta".

În toate comunităţile religioase, se obişnuieşte să se propună un curs de exerciţii spirituale ca pregătire înainte de profesiunea solemnă. Aşa a fost şi pentru Ben Harrison, care povesteşte: "În a treia zi a acelor exerciţii spirituale, cu câteva luni înainte de profesiunea perpetuă, mi-am dat seama că am o puternică dorinţă de a mă consacra lui Dumnezeu pe acest drum, de a mă dărui definitiv Absolutului. Ştiam, însă, că marea bucuria pe care o aveam în acel moment în inimă nu va dura pentru totdeauna, şi, că va veni şi ziua în care mă vor asalta îndoielile şi ispitele. Cum aş fi putut aşadar să fac acel pas asumându-mi un angajament atât de mare, ştiind că totul se va schimba? Bine, mai aveam la dispoziţie câteva săptămâni sau luni, înainte de acel moment şi astfel am continuat să-mi trăiesc chemarea o zi după alta".

Însă, teama nu dispăruse complet. "Cu aproximativ o lună înainte de acea dată, mi s-a permis să am o zi în care să mă dedic rugăciunii. Mă simţeam neliniştit şi mă dorea capul. În momentul în care m-am întrebat dacă acesta era un semn al temerii mele datorat apropriatului angajament pe care trebuia să mi-l iau, mi s-a părut că această explicaţie nu era prea convingătoare. Şi, deoarece uneori contrastul sentimentelor produce un astfel de efect, m-am întrebat dacă nu era posibil ca această stare să fie mai degrabă un simptom al fericirii decât al fricii? Mi-am dat seama, că de fapt, îmi reprimam o bucurie exagerată, că în sfârşit găsisem ceva, sau pe Cineva, şi că doream să mă consacru fără nici o reţinere. Am continuat să număr zilele, decis să mă bucur de toată pregătirea necesară pentru acel mare eveniment, iar în ziua fixată pentru profesiunea perpetuă i-am cerut cu multă simplitate lui Dumnezeu: "Ce vrea ca să eu fac astăzi?". În inima mea am simţit o liniştită siguranţă: "Vreau ca astăzi tu se te consacri mie total şi pentru totdeauna".

Ceea ce contează este dăruirea totală şi absolută de sine

Amintindu-şi de acea experienţă Ben Harrison scrie: "Este un lucru ciudat. Uneori noi ne gândim la profesiune ca la un angajament care durează pentru o anumită perioadă, doar o perioadă mai lungă decât profesiunea temporară. În formula de depunere a voturilor, în fraternitatea mea, noi spunem că facem voturile pentru toată viaţa. Însă eu am înţeles că sensul profund al voturilor nu se măsoară în ani sau în alt mod. În acest act de credinţă şi de iubire eu spun că acum, în acest moment, vreau să-i dăruiesc lui Dumnezeu tot ceea ce sunt, tot ceea ce am, tot ceea ce iubesc, tot ceea ce fac şi tot ceea ce voi deveni, şi că vreau să fac aceasta în mod absolut, total, astăzi, pentru totdeauna în timp şi dincolo de timp. Aceasta este dorinţa mea. Perpetuu nu înseamnă zece, douăzeci sau cincizeci de ani, în funcţie de cât îmi este dat să mai trăiesc. Perpetuu înseamnă: pentru tot timpul şi dincolo de tot timpul, doresc să fiu unit cu Dumnezeul meu fără întrerupere, începând cu acest moment până în veşnicie".

Dar ne întrebăm: "Cum este posibil să faci o astfel de dăruire de sine? Dacă nu sunt stăpân pe mine însumi, cum pot să mă ofer pe mine însumi? Dacă nu sunt stăpân pe zilele şi orele mele, şi cu atât mai mult pe viitorul meu, cum le pot dărui altcuiva?" Şi iată răspunsul: "Ştiu doar că am această dorinţă şi că această voinţă mi-a fost pusă în inimă în acest moment precis. Şi că această dorinţă pot să o şi pierd, în momentul imediat următor. Nu pot, deci, să mă încred în mine sau în ceva ce se află înlăuntrul meu, nu mă pot încrede în mine însumi, nici în cuvântul meu sau în promisiunea mea solemnă. Pot doar să mă încred în Dumnezeu, în milostivirea şi harul său. Totuşi, dorinţa de a-i aparţine lui este în acest moment atât de mare încât eu sunt gata să fiu ridicol, riscând falimentul şi dezonoarea. Sunt gata să-mi asum riscul de a-l provoca pe Dumnezeu să facă pentru mine ceea ce eu nu aş reuşi niciodată să fac de unul singur. Şi, aşa mă decid să fac profesiunea mea perpetuă". Este vorba despre un angajament care îmbrăţişează întreaga mea viaţă, dar care trebuie trăit zi după zi. De altfel, autorul face următoarea observaţie: "Cred că trebuie să-mi trăiesc vocaţia zi de zi. Magistrul meu de noviciat ne-a spus că şi Maica Tereza, când era tânără, obişnuia să spună: "Să nu vă miraţi, surorilor, dacă într-o bună zi Maica voastră ar pleca cu un bărbat".

Ben Harrison comentează: "Sunt de părere că nu era vorba la Maica Tereza de ispita de a se mărita, cât mai degrabă de intenţia sa de a le face pe surori să înţeleagă, desigur cu mult umor, că ele trebuiau să depindă de o intimă uniune cu Isus şi nu de propria ei persoană". Aceasta ne ajută să înţelegem că nici persoanele sfinte nu pot să fie sigure de ele însele. Cu cât sunt mai sfinte cu atât sunt mai convinse de acest lucru. În ceea ce mă priveşte, prefer să recunosc aceasta şi să spun: "Va fi un miracol dacă eu nu voi pleca", decât să cred că nu voi avea niciodată vreo îndoială".

Prin urmare, este necesar să analizăm bine existenţa îndoielilor şi dificultăţilor în viaţa noastră. Ele au o funcţie providenţială: "Ne menţin oneşti, ne amintesc din ce suntem făcuţi, şi câtă nevoie avem de Dumnezeu. Ne constrâng să luăm şi să reluăm hotărârea de a-l urma, o decizie care, ori de câte ori o luăm, se întăreşte tot mai mult".

Dar, problema nu este doar aceasta, pentru că, este adevărat, şi noi ne schimbăm. De altfel, "eu nu mai sunt acelaşi om cu cel care a făcut profesiunea. Chiar şi celulele trupului meu s-au schimbat, iar unele dintre ele chiar de mai multe ori. Dumnezeu m-a vindecat de multe slăbiciuni, mi-a dat puţină înţelepciune, curaj şi convingere, pe care nu le aveam la început. Cu aceste daruri, în lume aş putea să am noroc; după toate câte am primit în aceşti ani, aş putea să duc o viaţă mult mai avantajoasă, mai fericită, mai echilibrată decât aceea pe care aş fi avut-o dacă nu mă făceam frate. Şi atunci de ce "să nu-mi iau catrafusele şi să plec?".

Cineva ar putea spune: "Dar, cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?" Alţii ar putea adăuga: "?i-ai dat cuvântul în mod solemn, i-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu. Cum poţi contrazice toate acestea?". Aş putea răspunde că aş avea foarte multe motive să fac aşa ceva şi că mă cunosc destul de bine ca să ştiu că pot găsi, într-un fel sau altul, o justificare: "Nu ştiam la ce mă angajez"; "M-am schimbat de-a lungul anilor"; "Institutul s-a schimbat"; "Eram prea tânăr". Nu, nu ajunge ruşinea ca să fiu suficient de puternic sau să mă facă să rămân fidel. Dacă eu nu aş fi aici din iubire faţă de Dumnezeu, de ce ar trebui să-mi apăr onoarea?

Atunci, ce poate să-mi dea puterea de a persevera? Dacă cineva priveşte la sine însuşi şi la propria slăbiciune ar putea spune: "Nu ştiu dacă există ceva (în mine) care ar putea să mă păstreze fidel. S-ar putea întâmpla ca să plec chiar mâine. Însă ceea ce cred este că trebuie să mă încred în Dumnezeu, să mă rog lui cerându-i să continue să-mi dea dorinţa de a fi cu totul al său, în fiecare zi, zi de zi. Trebuie să fiu pregătit să trăiesc într-o nesiguranţă totală, sărac cu duhul, fără încredere în propria mea voinţă. Trebuie să fiu gata să cred că Dumnezeu îmi va da tot ceea ce îmi este de trebuinţă ca să fiu fidel, în fiecare zi. Pot să-i cer lui Dumnezeu să nu permită ca eu să abandonez acest drum. Pot să-l implor să mă facă să înţeleg nevoia absolută pe care o am de el, aşa încât să-i pot rămâne ataşat ca şi cum ar fi el cel care... îmi salvează viaţa în timpul unei furtuni. Pot să mă angajez, iar şi iar, de multe ori la rând. În momentul schimbării şi al creşterii, al găsirii salvării şi a noii vieţi, în momentul îndoielilor şi al întrebărilor, eu trebuie să dau totul, mereu şi continuu, trebuie să simt din nou nimicul meu şi bucuria care îmi vine din convingerea de a-i aparţine lui, mereu tot mai mult, dându-i astăzi ceea ce ieri nu primisem încă. Pentru că, dacă focul nu arde mereu tot mai adânc în inima trunchiului, va sfârşi prin a se stinge".

Foarte important este să avem o călăuză spirituală

Ben Harrison observă că pentru a fi perseverenţi şi a susţine propria fidelitate, pe lângă rugăciune, hrana lecturii spirituale, primirea sfintei Împărtăşanii în starea de har şi reînnoirea prin spovadă, este important să avem un director spiritual sau "cineva care să mă oblige să fiu sincer cu mine însumi". Şi adaugă: "Ştiu bine că sunt capabil să mă înşel pe mine însumi şi să-mi justific dorinţele. Tocmai de aceea am nevoie de cineva care să mă ajute să văd înşelăciunile mele şi cele ale vrăjmaşului. Chiar şi fraţii mei, precum şi cei săraci continuă să mă cheme pe calea cea dreaptă, cu condiţia ca eu să le acord atenţie şi să fiu dispus să-i ascult!".

Reluând sfatul iniţial al fidelităţii trăite zi de zi, Harrison povesteşte o altă întâmplare interesantă din viaţa părinţilor pustiului, care are ca protagonişti tot doi călugări, unul mai tânăr şi altul mai în vârstă: "Un tânăr călugăr merge la un altul mai în vârstă şi-i spune: «Părinte nu mai pot. Plec». Călugărul mai în vârstă îi răspunde: «Mai aşteaptă până mâine dimineaţă, dormi bine şi vei fi pregătit de plecare». Dimineaţa următoare tânărul călugăr vine din nou: «Bine, părinte, acum plec». «Nu», îi răspunde bătrânul, «mai aşteaptă doar o zi, stai liniştit şi spune-ţi rugăciunile. Poţi să pleci mâine». «Încerci să mă păcăleşti?», i-a spus tânărul, «mâine îmi vei spune din nou acelaşi lucru». «Desigur», i-a răspuns bătrânul, «acesta este modul în care am rămas eu statornic în chemarea mea, zi de zi. Aşa a fost timp de şaptesprezece ani, după care mi-am găsit pacea»".

Ben Harrison încheie spunând: "În ceea ce mă priveşte, acum sunt cu puţin mai mult de şaptesprezece ani şi nu mi-am găsit încă pacea unei certitudini totale. Cine ştie cât va mai dura? Ca să fiu sincer, nici nu mă interesează. Dumnezeu este «Cel Fidel». El ne dăruieşte «voinţa şi puterea de a acţiona» (Fil 2,13). Să ne rugăm ca el să continue să ne dăruiască aceste două daruri, iar noi să continuăm să rămânem deschişi să le primim, doar în această zi"¹.

Sursa: Testimoni 19/2011

Traducere de fr. Virgil Blaj OFMConv

Notă:
¹ Este bine să ne amintim că şi Ioan al XXIII-lea, în timpul anilor de seminar, şi-a luat următoarea hotărâre: "Vreau să fiu bun doar astăzi", şi a deveni sfânt!