Escatologia la Origen

Împreună cu teoria preexistenţei sufletelor, doctrina escatologică a fost tema cea mai dezbătută, poate şi cea mai greşit înţeleasă şi cea mai puţin analizată în nuanţele sale, în ezitările şi antitezele sale. Vom examina pe scurt unele aspecte:
Moarte şi nemurire
 După distincţia stoică a binelui, a răului şi a indiferentului, Origen distinge trei feluri de moarte:

- o „moarte a păcatului”, care este bună, deoarece constă în conformarea cu Cristos;
- o „moarte datorată păcatului”, care este rea, deoarece se opune vieţii divine din noi;
- o „moarte comună” (indiferentă sau fizică), care nu este nici bună nici rea în sine: este inevitabilă pentru fiinţele compuse din trup şi suflet şi constă în separarea acestor două elemente. Ea, ca „umbră”, este imaginea morţii „adevărate”, cea spirituală a sufletului cauzat de păcat. Există într-adevăr o legătură între păcat şi moarte, pentru că aceasta este pedeapsa lui (dar moartea nu are numai acest aspect atât de negativ: uneori poate să aibă o valoare răscumpărătoare, graţie sacrificiului lui Cristos, cum se întâmplă în cazul martiriului). Moartea fizică privează trupul de viaţă, nu sufletul, care este nemuritor din natura sa. El trebuie să primească remuneraţia finală, să realizeze dorinţa sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu (această dorinţă nu se poate realiza deplin pe acest pământ) şi să participe pe deplin la realităţile inteligibile şi divine. Trupul însuşi, la înviere va fi „îmbrăcat” de nemurire, şi de aceea va poseda o calitate care îi este proprie sufletului, fără a-şi modifica substanţa. Dar o altă moarte, pe care vom numi-o „datorită harului”, poate să fie primită de suflet: este acea care provine de la Cristos (care suprimă moartea păcatului), şi care este un dar divin prin care omul are parte de imutabilitatea şi impecabilitatea care îi este proprie lui Dumnezeu.

Timpul intermediu dintre moarte şi înviere. După moartea trupească, cu toată probabilitatea sufletul păstrează un anumit înveliş corporal, definibil, după cum gândeau medio şi neoplatonicii, ca „vehicul al sufletului”. Ţinând cont de merite sau nemerite, sufletul va obţine respectiv fericirea sau va avea parte de pedeapsa focului (cfr., PA 1, praef., 5). Acest foc „care nu se stinge niciodată”, „veşnic” cum este numit de NT, diferit de cel care purifică, este aprins de păcătosul însuşi şi este alimentat de remuşcarea pentru propriile păcate şi de sfâşierea interioară, datorată lipsei de armonie şi de conştiinţa de a nu fi ajuns la acel finis pentru care omul a fost creat.

Origen mai vorbeşte despre conceptul de purificare escatologică (Purgatorul) folosind diferite imagini şi pune bazele ei biblice mai ales asupra 1 Cor 3, 11-15: Dumnezeu ca „foc care devoră”, consumă materialele inflamabile ca lemnul, paiele sau pleava (simboluri ale păcatelor veniale) şi încearcă aurul şi argintul (faptele de virtute). Sufletul îşi dă seama că păcatul îl separase oarecum grav de Dumnezeu: în această îndepărtare, şi remuşcare constă maxima pedeapsă pentru un creştin. Cei care au ajuns în fericirea veşnică, nu stau degeaba, dar plini de caritate şi grijă pentru cei care încă mai trăiesc pe pământ, îi ajută cu mijlocirea lor, deoarece pentru sfinţi, în mod paradoxal, nu există bucurie perfectă, până când nu suferă pentru greşelile noastre şi plâng pentru păcatele noastre.

Învierea
 În conformitate cu întreaga tradiţie a Bisericii, Origen afirmă cu certitudine învierea noastră şi că aceasta va fi modelată pe cea a lui Cristos. Este totuşi adevărat că aici pe pământ a avut deja loc o „primă înviere” prin botez, dar adevărata şi a „doua înviere” va avea loc la sfârşitul timpurilor. Între trupul terestru şi cel înviat există în acelaşi timp identitate şi alteritate, ca între sămânţă şi plantă (cf., 1 Cor 15, 35-38). Origen încearcă să exprime această idee în trei feluri, recurgând şi la concepte filosofice:

- distincţia dintre substanţa materială, care rămâne identică, şi calităţile care variază, trebuind să se adapteze situaţiei în care se găseşte trupul, deci din terestre devin cereşti şi spirituale;
- teoria stoică a „raţiunilor seminale” (lógos spermatikós), care este o forţă de creştere, de evoluţie dinamică şi în acelaşi timp de individualizare, şi face astfel ca de la un stadiu embrionar să se treacă la potenţialităţile care zac în ea (de la bob la spic, de la sperma umană la om, etc.);
- ideea unei forme corporale caracterizante (eîdos), care nu trebuie confundată cu „aparenţa exterioară”, care este un principiu activ de unitate, care asigură identitatea corpului terestru, chiar dacă în veşnica sa revărsare de elemente materiale, care se reînnoiesc ca apele unui râu care curge.

Între cei care învie pentru glorie şi cei care învie pentru condamnare există o diferenţă fundamentală: primii vor trăi în unitate şi armonia celor trei componente (trup, suflet şi spirit), iar ceilalţi se vor simţi sfâşiaţi în fiinţa lor cea mai intimă, pentru că sunt lipsiţi de spirit (darul lui Dumnezeu este luat înapoi de către Dumnezeu), în timp ce sufletul şi trupul merg în gheenă sau infern.

Extras din Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și patristică, vol. I, Serafica, Roman 2006, pp. 296-298.