Vântul spulberat
toţi aburii care-au întunecat razele soarelui.
Înserarea îşi împleteşte părul
în cosiţe roşiatice, înaintea ochilor vlăguiţi ai zilei.
Tăcerea şi Amurgul, neprieteni ai omului,
se strecoară mână în mână prin vâlcele.
Îşi suflă farmecul peste ziua ce se sfârşeşte,
împresurând pământul, aerul, stelele, marea;
Lumina, sunetul, mişcarea
răspund prin propriul lor mister.
Vântul s-a liniştit; iarba uscată de sub turla bisericii
nu-i mai simte blândeţea adierii.
Morţii îşi dorm somnul în morminte.
Şi în somnul lor, un răsunet care dă fiori,
pe jumătate gând, pe jumătate simţire,
se strecoară de-abia auzit în întuneric,
ca dinspre paturile lor roase de viermi,
amestecându-se cu liniştea nopţii şi tăcerea cerului.
În atâta solemnitate, moartea e blândă,
deloc înfricoşătoare, senină ca această noapte.
Şi aici pot să sper,
asemenea unui copil care se joacă printre morminte,
că moartea ţine departe de privirile omeneşti
dulci secrete, vise minunate
ascunse în încremenirea somnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial