joi, 8 mai 2008

Mărturie despre Pr. Gheorghe Dumitraş, "ciocârlia subteranelor"

Pr. GHEORGHE DUMITRAŞ

09 mai 1923 – 06 octombrie 1965

Pr. Gheorghe Dumitraş s-a născut în primăvara anului 1923, fiind al doilea copil al familiei lui Mihai şi Veroana Dumitraş. Cel dintâi, Iosif murise de mic la doar câteva luni. Au suportat cu greu tinerii părinţi această pierdere căci voiau să-şi înceapă familia sub protecţia Sf. Iosif, purtătorul de grijă a lui Isus şi soţul Mariei, închinând lui primul născut. Dumnezeu le-a mai dăruit apoi încă patru băieţi şi trei fete.

După ce a absolvit clasele primare în satul natal, Nisiporeşti, se înscrie şi urmează cursurile Seminarului Franciscan din Hălăuceşti. Filosofia şi anul de noviciat le face la Săbăoani, trecând apoi la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra (jud. Bacău). În toamna anului 1943 este încorporat la Şcoala de ofiţeri în rezervă din Bacău iar în luna martie a anului 1944, când frontul de răsărit a ajuns în Moldova întreaga şcoală se refugiază în Transilvania, la Gurahonţ.

După trei ani de teologie, în luna octombrie a anului 1947, împreună cu un grup de fraţi franciscani conduşi de Pr. Iosif Tălmăcel, ajunge la Seminarul Franciscan din Oradea pentru învăţarea ritului oriental şi terminarea ultimului an de teologie. Într-o scrisoare datată 01. XI. 1947 comunică părinţilor primele impresii: „Am ajuns cu bine la Oradea după opt zile de drum. Am fost foarte bine primiţi. Înalt Prea Sfinţia Sa episcopul Valeriu Traian Frenţiu ne-a primit în audienţă şi ne-a vorbit mult. Apoi ne-a arătat tot palatul episcopal…”. Va cânta în corul dirijat de fratele Hubic iar Pr. Dărăban îşi aminteşte că l-a auzit cântând şi la Biserica din Drăgeşti cu ocazia pelerinajului din anul 1948. În luna martie a anului 1948 este hirotonit preot împreună cu Mihai Rotaru în catedrala Sf. Nicolae de către episcopul Ioan Suciu. Termină teologia şi în vara aceluiaşi an este trimis la noul centru franciscan din Sanislău. Pastoraţia abia începută i-a fost de scurtă durată căci doar numai după câteva luni s-a pus în aplicare Decretul 358/1948 de desfiinţare a Bisericii greco-catolice urmat apoi de prigonirea acelor credincioşi şi preoţi care nu au acceptat trecerea la ortodoxie.

Înzestrat cu o voce deosebită, s-a afirmat ca un bun muzician încă din timpul seminarului de la Hălăuceşti unde în scurt timp a învăţat să cânte la orgă sub îndrumarea Pr. Carmil Tocănel de la care primeşte şi primele noţiuni de compoziţie. În afara bisericilor din satele Hălăuceşti, Săbăoani, Luizi-Călugăra şi Valea Seacă, a cântat şi în biserica din Bacău şi Galaţi.

Se bucura de mare popularitate şi organele Securităţii de la Ministerul de Interne au început să se agite. Trebuia să dispară cât mai repede. În toamna anului 1949 se înscrie şi urmează cursurile Conservatorului dar la începutul anului 1950 este arestat pe motiv că face parte dintr-un grup implicat în spionaj în favoarea Vaticanului. Anchetele şi torturile din beciurile Ministerului de Interne au durat mai bine de un an şi printr-un simulacru de judecată este condamnat în urma procesului din 14-17 septembrie 1951 la închisoare pe viaţă împreună cu ceilalţi preoţi din lot, respectiv: Tătaru, Vameşiu, Mihoc, Rotaru, Ritti, mitropolitul Alexandru Todea şi episcopul Guţiu.

Se spune că la proces judecătorul le-a sugerat să-şi pună un avocat în apărare. Unul din grup s-a ridicat şi a spus că nu este nevoie de apărător, căci dacă au greşit cu ceva vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi nu înaintea oamenilor după care cei din grup s-au ridicat şi în frunte cu Pr. Gheorghe Dumitraş au cântat din toate puterile „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat”, spre surprinderea şi deruta completului de judecată, acuzatorilor şi pazei.

Familia nu a mai ştiut nimic încă de la arestare. Nu avea dreptul la vizite şi nici la corespondenţă. Prin anul 1952 soţul uneia din surori auzind că s-ar afla în închisoarea de la Piteşti s-a hotărât să încerce să-i facă o vizită. Prezentându-se la conducerea închisorii a fost mai întâi interogat după care i s-a aplicat un tratament corporal sever. A fost sfătuit să nu mai încerce să-l caute altădată pentru că ar putea să aibă probleme mai mari. A fost un exemplu trist şi pentru fraţi şi părinţi care s-au resemnat lăsând totul în voia lui Dumnezeu.

În închisoare a avut o comportare exemplară. Este îndrăgit şi respectat de toţi cei ce-l cunosc. Îndrăgit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a făcut şi la Piteşti la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, de o puritate şi căldură rar întâlnită, numele lui Ghiţă Dumitraş s-a asociat definitiv în memoria deţinuţilor din Piteşti cu sărbătorile de Paşti şi Crăciun.

An de an, în Noaptea de Înviere şi apoi în Noaptea de Crăciun, se repeta cu regularitate aceeaşi scenă. În liniştea ce se lăsa peste puşcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui Dumitraş. Din celula lui, aşezat pe calorifer şi cu geamul deschis, Dumitraş cânta pentru toată închisoarea. Cânta, fără să-şi stăpânească glasul, în aşa fel încât fiecare deţinut din cea mai îndepărtată celulă să-l poată auzi. Nu era Paşti în care să nu ascultă Preconiul şi nici Crăciun în care vocea minunată să nu rupă tăcerea nopţii şi să învăluie puşcăria cu cântec de colinde.

Urmarea era ştiută! Dumitraş era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Când gardienii veneau să-l scoată din celulă, îl găseau la uşă, aşteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau însă înţeleşi să nu-i deschidă uşa la celulă, decât după ce Dumitraş îşi termina repertoriul. Fermecaţi de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, preferând să întârzie în dosul uşii, pe coridor, şi să-l asculte până la sfârşit.

Era numit şi „ciocărlia subteranelor” căci atât cât l-a ajutat sănătatea cânta şi în galeriile minei de la Baia Sprie. Aici, cu ocazia unui Crăciun deţinuţii au refuzat să lucreze şi au încercat să realizeze, cât de cât o atmosferă de sărbătoare a Naşterii Domnului. Pr. Ghiţă Dumitraş şi-a cântat repertoriul de colinde după care s-a cântat în cor toate colindele cele mai cunoscute. Desigur că şi aici au urmat represaliile conducerii cu măsuri dintre cele mai severe.

Eliberat în anul 1964, Părintele Ghiţă, bolnav de tuberculoză, contractată în închisoarea din Piteşti îşi reia activitatea pastorală atât cât putea. Spre sfârşitul lunii septembrie a anului 1965, aflându-se la Horleşti (Iaşi), cade la altar în timp ce celebra Sf. Liturghie şi este transportat la spital cu diagnosticul comoţie cerebrală cu pareză. După circa două săptămâni, la 06 octombrie 1965 părăseşte această lume pentru a-l preamări în veşnicie pe Pruncul Isus şi Maica sa Preasfântă pe care i-a iubit şi l-a slujit cu întreaga-i fiinţă. A fost adus şi înmormântat în cimitirul din Nisiporeşti, cu modestie, aşa cum i-a fost şi viaţa.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial