Ce înseamnă IHS?

Întrebare: În timp ce participam la o Liturgie într-o

biserică veche, am observat că pe altar era inscripţionat “IHS”. Unul dintre membrii familiei mele a spus că aceasta înseamnă “I Have Suffered” (trad. “Eu am suferit”). Este corect?

Răspunsul simplu este: Nu, IHS nu este un acronim pentru “I Have Suffered”. IHS este o cristogramă – o combinaţie de litere care reprezintă numele sfânt “Isus”. Cărturarii din vechime abreviau numele sacru al lui Isus folosind primele două litere din nume, sau prima şi ultima literă, cu o linie deasupra grupului de litere. De exemplu, literele greceşti Chi-Rho (care arată ca şi literele X şi P) erau abrevierea numelui “Christos”. De asemenea, I (iota) şi H (eta) sunt primele litere greceşti pentru “Isus”. Cândva în secolul al II-lea, a treia literă, S (sigma), a fost adăugată, dând astfel grupul IHS. Aceste cristograme, cum sunt XP sau IHS, serveau drept coduri secrete, care, dacă erau inscripţionate pe un mormânt, indicau că acolo este un creştin decedat; sau pe poarta unei case, indicau o casă a unui creştin.

Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444) şi ucenicul său Sf. Ioan de Capistrano (1386-1456) au folosit monograma IHS pentru a promova Preasfântul Nume al lui Isus. În misiunile lor de predicare în toată Italia, ei au avut pancarte din lemn care aveau inscripţionate literele IHS înconjurate de raze. Sf. Bernardin şi Sf. Ioan binecuvântau credincioşii cu această monogramă, invocând numele lui Isus, şi multe miracole au fost relatate. De asemenea, ei încurajau oamenii să pună monograma deasupra porţilor oraşelor sau deasupra porţilor caselor în care locuiau, în locul unui însemn de familie, pentru a arăta devoţiunea şi supunerea lor faţă de Domnul.

Fiecărui element, Sf. Bernardin i-a atribuit un sens, o semnificaţie: soarele central este aluzie clară la Cristos care dă viaţă aşa cum face soarele, şi sugerează ideea de iradiere a carităţii, a iubirii. Căldura soarelui este răspândită de raze, în număr de 12 linii ondulatorii cu referire la drumurile întortocheate ale Apostolilor şi apoi 8 raze drepte care reprezintă Fericirile evanghelice; fâşia care înconjoară soarele reprezintă starea de beatitudine a celor fericiţi, care nu cunoaşte sfârşit, fondul celest este simbol al credinţei, iar aurul, al iubirii. Tot simbolul este înconjurat de inscripţia exterioară în latină luată din Scrisoarea Sf. Paul către Filipeni: “În numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt”.

Contracarând obiecţiile unora care considerau această veneraţie drept superstiţie, Papa Martin al V-lea, în anul 1427, a aprobat venerarea cuvenită a Preasfântului Nume şi a inclus şi crucea în această monogramă IHS. În mare parte datorită predicării Sf. Bernardin, Numele “Isus” a fost adăugat la rugăciunea Bucură-te, Marie: “Binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. În acest timp, de asemenea, datorită declinului grecilor şi predominanţei latinilor, IHS a fost văzut ca un acronim pentru latinescul “Iesus Hominum Salvator”, care înseamnă “Isus Mântuitorul Omenirii”.

Trigrama Sf. Bernardin a avut mare succes, răspândindu-se în toată Europa. Ioana d’Arc şi-a cusut-o pe stindardul ei de luptă, şi mai târziu a fost adoptată ca emblemă de Societatea lui Isus, care a devenit susţinătoare a cultului şi doctrinei, dedicând Preasfântului Nume al lui Isus cele mai frumoase şi măreţe biserici edificate în toată lumea.

În 1530, Papa Clement al VII-lea a autorizat Ordinul Franciscan să recite Oficiul Preasfântului Nume al lui Isus; celebrarea, de acum prezentă în diferite localităţi, a fost extinsă la toată Biserica de Papa Inocenţiu al XIII-lea în 1721. Ziua celebrării a variat între primele duminici din ianuarie, pentru a se atesta la 2 ianuarie până în anii 1970, când a fost suprimată. Papa Ioan Paul al II-lea a reintrodus-o, fixând la 3 ianuarie comemorarea facultativă în Calendarul roman sau latin.

Cel mai important este faptul ca fiecare dintre noi să arate respectul şi devoţiunea cuvenite faţă de Numele lui Isus. Ne amintim din nou cuvintele Sfântului Paul către Filipeni: “pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (2,10-11). Aşa cum numele dă identitate unei persoane, Numele lui Isus reaminteşte celui care îl aude cine este El şi ceea ce a făcut El pentru noi. Ţineţi minte că numele Isus înseamnă “Iahve mântuieşte” sau “Iahve este mântuirea”.

Cel care invocă numele Domnului nostru cu o credinţă plină de respect, apelează la El şi imploră ajutorul Său divin. Un manual vechi de spiritualitate vorbea despre patru recompense speciale pentru invocarea Numelui Preasfânt: în primul rând, Numele lui Isus aduce ajutor în nevoile trupului. Isus Însuşi a promis la Înălţarea la cer: “În Numele Meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca” (Marcu 16,17-19).

În al doilea rând, Numele lui Isus ne ajută în încercările spirituale. Isus a iertat păcatele, şi prin invocarea Numelui Său, păcatele continuă să fie iertate. La Rusalii, Sf. Petru a repetat profeţia lui Ioil: “Atunci, oricine va invoca Numele Domnului va fi mântuit” (Fapte 2,21). Atunci când Sf. Ştefan, primul martir, era ucis cu pietre, el a invocat Numele Domnului şi s-a rugat: “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu” (Fapte 7,59).

În al treilea rând, numele lui Isus protejează persoana împotriva lui Satana şi a ispitelor lui. Isus, cu autoritatea Sa, l-a certat pe Satana şi a scos demonii din oameni (a se vedea de exemplu ispitirea din deşert, Matei 4,1-11). În fine, noi primim fiecare har şi binecuvântare pin Numele Preasfânt al lui Isus. El a spus: “Adevăr, adevăr vă spun: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23-24). Mai pe scurt, Sf. Paul a spus: “Şi tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate [să le faceţi] în numele Domnului Isus” (Coloseni 3,17).

[Răspunsul original a fost completat cu câteva rânduri dintr-un material de pe Radio Vatican.]
Autor: pr. William P. Saunders 
Traducere: Gabriela Maria 
Sursa: Catholic Herald, 15 ianuarie 2014

Cum a apărat Sfântul Vasile cel Mare dreapta credință

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit.

Aceasta continuă şi astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă.

Secolul al IV-lea este descris ca fiind secolul de aur al Bisericii creştine, pentru că atunci au activat cele mai alese personalităţi ale vieţii creştine, cele mai luminate minţi ale epocii patristice. În secolul al IV-lea s-au evidenţiat trei bărbaţi virtuoşi, numiţi şi cei trei Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, care au desfăşurat o activitate literară şi pastorală de neîntrecut.

Cei trei Sfinţi Părinţi formează grupul Marilor Capadocieni. Referindu-se la aceștia trei, patrologul Andrew Louth în lucrarea The Cappadocians (p. 289) susţine că includerea în acelaşi grup a Sfântului Vasile, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, sub denumirea de Părinţii Capadocieni (iniţial, Marii Capadocieni), reprezintă produsul învăţaţilor moderni, care au considerat semnificative legăturile de familie, localizarea geografică şi angajamentul teologic similar pe care l-au perceput la cei trei. Deci, strâns uniţi de legăturile de sânge şi de prietenie, au contribuit cu toţii la triumful credinţei în Niceea şi Constantinopol, în Orient şi în special în Asia Mică. Cât priveşte talentul şi dăruirea de sine a fiecăruia pentru binele Bisericii, se poate spune că s-au completat unul pe altul: „Sfântul Vasile era cu preeminenţă un om al acţiunii şi al guvernării, Sfântul Grigorie de Nazianz, un orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, un filosof. Dintre cei trei, Sfântul Vasile era, fără îndoială, cel mai talentat” (J. Tixeront, A handbook of Patrology, p. 169). Cei trei Părinți Capadocieni reprezintă o splendidă constelaţie pe firmamentul Bisericii din Capadocia. S-a spus că, în această trinitate, sunt concentrate toate razele acelei strălucite epoci a creştinătăţii.

Calificativul de cel Mare

Teologul englez Johannes Quasten, în manualul său de Patrologie, afirmă că doar unuia singur dintre cei trei Părinţi Capadocieni i s-a atribuit numele de cel Mare, şi anume, Sfântului Vasile. Calificările sale remarcabile ca arhipăstor al Bisericii şi organizator, ca mare exponent al doctrinei creştine şi ca un al doilea Atanasie în apărarea Ortodoxiei, ca Părinte al monahismului oriental şi reformator al Liturghiei, a motivat conferirea unui astfel de titlu. Sfântul Vasile era numit Cel Mare, chiar şi în rândul contemporanilor săi şi îşi binemerita titlul din numeroase motive. Era Cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare, încă, în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, „dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul” (Otto Bardenhewer, Patrology, 1908, p. 280).

Referindu-ne la caracterul Sfântului Vasile şi la darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat, putem preciza că trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile pare să fie o deplinătate armonioasă a darurilor cu care acesta a fost înzestrat. Biserica s-a bucurat de un număr restrâns de astfel de oameni, atât de desăvârşiţi şi atât de cumpătaţi. A îmbinat la un stadiu înalt geniul din Roma cu cel din Grecia. Sfântul Vasile este atât un om al doctrinei, a cărui gândire clară, obiectivă, îndrumă o întreagă generaţie, cât şi un om de acţiune, cu un caracter ferm, care ştie ce urmăreşte şi foloseşte cu înţelepciune mijloacele pentru a-şi  îndeplini scopul.

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă şi astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă. Încă din ziua următoare morţii sale, Sfântul Vasile se bucură de cinstea de a fi numit cel Mare. Secole de-a rândul au confirmat acest omagiu, pe care puţini episcopi l-au meritat până la această treaptă.

Patrologul Ernest Simmons e de părere că ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise l-au transformat într-un doctor al Bisericii Universale, dar ar fi rămas Vasile cel Mare chiar dacă n-ar fi scris nici un rând.

În Sfântul Vasile cel Mare avem de fapt icoana ierarhului ortodox. De aceea, pentru oricine este dificil ca, în câteva pagini, să arate măcar în parte complexitatea personalităţii marelui mitropolit, măreţia slujirii lui ierarhice, sfinţenia vieţii, puterea cuvântului lui de predicator, spiritul său organizatoric şi grija faţă de săraci şi bolnavi.

A învățat tainele credinței în familie

Părinţii Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.

Aceşti creştini bogaţi, cunoscuţi mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să primească şi cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de şapte ani, trăind prigoniţi prin pădurile umbroase ale munţilor Pontului. Acolo nu-i ajungea mânia şi ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câţiva prieteni şi puţini dintre numeroşii lui slujitori.

Bunica sa după tată era Macrina cea bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Sfântul Vasile era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Sfântul Grigorie Teologul († 390), care cunoştea bine familia lui Vasile, închină rânduri mişcătoare faptelor şi virtuţii bunicului şi bunicii prietenului Vasile.

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Locul central în familie îl ocupa bunica, Macrina. Ea era o fire tare, voluntară, avea destulă învăţătură de carte şi mai ales era un purtător autentic al tradiţiei bisericeşti. Şi aceasta se întâmpla fiindcă, născându-se între anii 250 şi 255, stătuse în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul şi se adăpase cu învăţătura şi predania lui. Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de la bunica mea, Macrina. Această credinţă n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la început. Ca şi sămânţa, care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi”. (epist. 223, III). Să reţinem că cele mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutăţile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea şi, deci, faptul că el socoteşte drept criteriu al adevăratei credinţe tradiţia transmisă din generaţie în generaţie. Referitor la aceasta, în tratatul Despre Sfântul Duh, menționează: „Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele (forme de transmitere) au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii (împotriva acestei afirmaţii). Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvinte epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pâinii (sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte), pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea Tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu învirtutea tradiţiei (transmise) în mod tainic ? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează), de unde îl avem ? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de Satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul)? Nu (provin toate acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor ? De altfel, cum era posibil să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neiniţiaţi?” (Despre Sfântul Duh, cap. 27, în PSB, vol. 12, p. 79)

Apărător al dreptei credinței

 Pentru formarea viitorului apărător al tradiţiei ortodoxe, anii petrecuţi în singurătatea Pontului sunt mult mai importanţi decât cei petrecuţi în strălucitoarele centre culturale ale vremii. În aceşti ani, adânceşte studiul Sfintei Scripturi şi din moştenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre vastele şi profundele sale cunoştinţe scripturistice. Întrucât Sfântul Vasile a preferat totdeauna să facă apel la numai la aceste cunoştinţe ale sale, şi numai cu prilejuri speciale a recurs la bogatele sale cunoştinţe din cultura profană a vremii sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a doua perioadă şi poate cea mai importantă a formării sale.

Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfăşurat o complexă şi bogată activitate, desăvârşind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că dacă ar trebui să i se găsească un nume, se consideră că unul singur este care să-l exprime în întregime, aşa cum este Taumaturgul, pentru Sfântul Grigorie şi Hrisostom pentru Sfântul Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu reţinem decât acesta: Sfântul Vasile episcopul. Deosebit de scumpe îi erau Sfântului Vasile unitatea şi pacea în Biserica lui Hristos, căci „cel care caută pacea Îl caută pe Hristos, că El este pacea” (omilia la Psalmul 36, 10), iar „cine îmbrăţişează pacea în cămara sufletului său, acela pregăteşte sălaş lui Hristos, pentru că Hristos este pace şi în pace doreşte să se odihnească” (Despre îndeletnicirea cu pacea). Formula fides praecedit intellectum (credința precede înțelegerii) este enunţată uneori de Sfântul Vasile cel Mare. Scrierile sale împotriva ereziilor din acel timp sunt toate devotate fundamentării învăţămintelor tradiţionale ale Bisericii. El numește ereziile puroiul Bisericii: „urâta erezie a maniheilor, pe care, dacă ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai păcătui faţă de ceea ce i se cuvine.” (Omilii la Hexaemeron, omilia a II-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 89).

Sfântul Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii. Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creştine într-o manieră sistematică. Din contra, toate lucrările sale dogmatice au scopul clar de a combate erorile timpului său, în special pe cele ale arienilor şi pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile şi-a scris cele două opere, de maximă importanţă: Contra lui Eunomiu şi Despre Sfântul Duh.  El dezvoltă o teologie adâncă atunci când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum am precizat, el a polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian extremist. Acesta din urmă susţinea că fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea şi că omul, ştiind ce este aceasta, ştie implicit ce este Dumnezeu. Vorbind despre firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „este o realitate care trece dincolo de puterea mea de înţelegere” (epistola 234). Dumnezeu se manifestă prin lucrările sau energiile Sale. „Afirmând – zice Sfântul Vasile – că noi îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, nu făgăduim deloc că ne apropiem de El în însăşi fiinţa Lui. Căci dacă energiile Lui coboară până la noi, fiinţa Sa rămâne inaccesibilă” (Ibidem). Este aici o distincţie, însă nu o separare, între ουσια (fiinţa) divină transcendentă şi inaccesibilă şi ενεργια (energiile sau lucrările) revelatoare accesibile.

Într-una din scrisorile sale, Sfântul Vasile afirmă că„cel care se laudă că ar cunoaşte toate să ne explice mai întâi firea furnicii şi abia după aceea să discute despre natura puterii dumnezeieşti, care depăşeşte orice înţelegere. Dar dacă tu n-ai înţeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poţi lăuda că poţi cuprinde în mintea ta puterea cea neînţeleasă a lui Dumnezeu?” (epist. 16). Cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti constă tocmai „în simţământul că fiinţa lui Dumnezeu n-o putem cunoaşte” (epist. 234, II). Se spune că Eunomie a fost atât de mâhnit de înfrângere, încât n-a mai îndrăznit să replice cât timp Sfântul Vasile a fost în viaţă (cf. J. Rivière, Saint Basile, 1925, pp. 13-14).

Ce frumos precizează Sfântul Vasile într-una din epistolele sale, referitor la păstrarea și mărturisirea dreptei credințe: „Sunt conştient şi până în ceasul de faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare mai sfântă întru cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt, potrivnic învăţăturii celei sănătoase”. (Epistole, epistola 204, VI, în PSB, vol. 12, p. 420). În viziunea Sfântului Părinte, nu este dureros a suferipentru credinţă, ci insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt condamnaţi la moarte(II Cor. I, 9) nu este dureros a suferipentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este atât de neplăcut faptul dea fi răniţi în luptă, cât acela de a nu fi admişi să se lupte”. (Despre Sfântul Duh, cap. 29, în PSB, vol. 12, p. 89). Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credința cu îndrăzneală, indiferent de obstacole, opreliști și amenințări, Sfântul Vasile menționează: „… tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că,chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul — şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-şi ia curajul a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, iar noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei”. (Despre Sfântul Duh, cap. 30, în PSB, vol. 12, p. 92)

Sfântul Vasile cel Mare – Doctor al Bisericii Universale

Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte şi Învăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinţii ei, ci îi numeşte şi mari dascăli, adică îi aşează între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieştilor învăţături.Ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise, clarificarea unor termeni teologici, precum şi biruinţa sa împotriva ereziilor l-au transformat într-un Doctor al Bisericii Universale.

Această educaţie de calitate, combinaţie de sfinţenie şi caracter, această putere a autorităţii care emana de la el părea a-l ridica deasupra semenilor fără vreun efort propriu, iar sfințenia sa şi discernământul intelectual i-au permis să rezolve bine orice sarcină i-a fost încredinţată. Prin forţa caracterului şi charisma înnăscută de conducător, el a exercitat asupra contemporanilor săi o influenţă decisivă. Dificultăţile nu l-au oprit niciodată, eşecul nu l-a dezarmat; până la sfârşit, a luptat pentru adevăr şi pace. De aceea, Biserica Răsăriteană, pentru care şi-a epuizat resursele, l-a plasat printre cei mai de frunte Doctori ecumenici ai săi, pentru că învăţa pe ceilalţi prin exemplu, ca şi prin cuvânt.

El a fost socotit totdeauna ca primul dintre marii Doctori ecumenici, iar pentru faptul că a explicat dogma Sfintei Treimi a fost numit şi interpretul Cerului.

Răspunsul ferm dat guvernatorului Modest

Toată grija şi atenţia lui Vasile era să liniştească lucrurile şi să pună în evidenţă, faţă de arieni, învăţătura Bisericii. Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura niceeană, fiind un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia:

„În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult” (cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).

Minunea redobândirii unei biserici ortodoxe din mâinile arienilor

Referitor la atitudinea sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens, susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuși fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul locaș ortodox din cetatea Niceea comunității ereticilor arieni și a gonit poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţimea celor dreptcredincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o rău-credincioşilor?” Zis-a lui împăratul: „Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa”. Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri”. Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: „Vedem aici şi pe necărturarul Demostene”. Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii”. Şi a tăcut Demostene ruşinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis Sfântului Vasile: „Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credinţă cu tine”. Iar Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi Biserica să o dai arienilor”. Şi, luând Sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi şi între dreptcredincioşi pentru biserica pe care aţi luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului”. Iar Sfântul le-a zis: „Să mergeţi, şi voi arienii şi voi, dreptcredincioşilor, şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă apropiaţi de biserică. Şi de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăşi, a voastră să fie biserica”. Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioşii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită şi întărită. Şi, rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut nici un semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, strigând: Doamne miluieşte şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi.

Atunci, marele Vasile, adunând pe toţi dreptcredincioşii, cu femeile şi copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de toată noaptea, apoi au mers dimineaţa cu toţii la cea soborniceasca biserică pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile voastre şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne miluieşte”. Şi aceasta făcându-se, a poruncit Sfântul ca să se facă tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori şi a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi, glăsuind tot poporul: Amin!, îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au dezlegat peceţile şi s-a deschis uşa, ca de un vânt şi furtună mare, şi s-a lovit uşa de zid. Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: „Ridicaţi porţile voastre, ridicaţi-vă porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei”. Şi, intrând Vasile în biserică, cu toată mulţimea dreptcredincioşilor, şi, săvârşind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mulţimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credinţa lor cea rea şi la cei dreptcredincioşi s-au adăugat. Şi, aflând şi împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfântului Vasile, şi de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte şi a defăimat urâciunea relei credinţe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credinţa cea dreaptă şi a pierit rău după aceea. Că, biruit şi rănit fiind el în război, în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând şura cu foc, au aprins-o şi, acolo, împăratul arzând, şi-a dat sfârşitul. Şi a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasile, dar în acelaşi an, întru care Sfântul s-a mutat către Domnul (Cf. Proloagele pe luna Ianuarie).

Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt

Un alt aspect al activităţii Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învăţături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea Capadociei a fost acuzat că răspândeşte o învăţătură greşită cu privire la Sfântul Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul Vasile a ţinut o Liturghie solemnă şi a folosit expresia doxologică Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt alături de cea tradiţională: Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul Despre Duhul Sfânt, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium. Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuţii la formularea învăţăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh şi constituie, în acelaşi timp o grăitoare mărturie despre credinţa autorului său, care este credinţa de totdeauna a Bisericii. Deci, de la Sfântul Vasile avem noi astăzi cântarea doxologică: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. 

Înfățișând aici o parte din meritele şi succesul acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credinţă, suntem convinși că oricâte am spune despre lupta lui pentru adevărata credință, nimic parcă nu întregește portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, însă rămâne de-a pururi în memoria vie a Bisericii noastre. (Articol postat pe site-ul doxologia.ro, semnat de pr.  Liviu Petcu)

Causa causarum

Vine o femeie la cabinet cu nasul umflat. Doctorul o intreaba:

- Ce ati patit?

- O albina, raspunde femeia.

- S-a pus pe nasul dvs?

- Da.

- V-a intepat?

- N-a avut timp, ca sotul meu a si lovit-o cu lopata.

aforisme spirituale

✔ Dacă lumea ar cunoaște valoarea Sf. Euharistii, accesul la biserici ar trebui reglementat de poliție.

(Sf. Tereza de Lisieux)

✔ Când te simți bine, Liturghia o asculți; când te simți rău, și nu poți asista la ea, Liturghia o celebrezi.

(S. Pius din Pietrelcina)

✔ Oamenii sunt ca vinul. Unii devin oțet, cei mai buni îmbătrânesc bine.

(Papa Ioan al XXIII-lea)

✔ Nimeni nu poate înțelege sensul Bibliei, dacă nu are obișnuință și familiaritate cu ea prin citire.

(Sf. Isidor din Siviglia)

✔ Tot progresul spiritual se bazează pe citire și pe meditație: ccea ce ignorăm, îl obținem prin lectură; ceea ce am învățat, îl păstrăm prin meditație.

(Sf. Isidor din Siviglia)

✔ A ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos.

(Sf. Ieronim)

✔ Sf. Scriptură crește cu cel care o citește.

(Sf. Grigore cel Mare)

✔ Unii nu caută adevărul pentru că le este frică să-l găsească.

 (Sf. Maximilian Kolbe)

✔ Cine nu meditează e ca unul care nu se uită niciodată în oglindă.

(Sf. Padre Pio)

✔ Nu te baza pe om: trebuie să moară. Nu te sprijini de copac: trebuie să se usuce. Nu te sprijini de pereți: trebuie să cadă. Spirijinește-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu: El rămâne înttodeauna.

(Sf. Francisc de Assisi și Sf. Clara)

Natale nei Padri della Chiesa

Sant'Ireneo di Lione, Contro le eresie (ca. 130-202 ca.) 

s. Efrem il Siro, Inno sulla Natività 1,88-95.99 (ca. 306-373) 

san Basilio Magno, Omelie (329-379) 

san Gregorio di Nazianzo, Orazione 38,1 (330-380/390) 

sant'Ambrogio (ca. 339/340-397) 

Tirannio Rufino di Aquileia, Commento al Simbolo degli Apostoli, 8-9 (345-411) 

san Girolamo, Omelia sulla Natività del Signore, 31-40 (347-420) 

san Pietro Crisologo, Discorso 149 (ca. 380-450) 

san Romano il Melòde, Carme 10, Proemio 1,2 (ca. 490-ca. 556) 

san Gregorio Magno, Omelia 1,8 (540-640) 

Guerrico d’Igny, Sermoni per la natività del Signore, V (ca. 1070/1080-1157) 

Aelredo di Rievaulx, Discorso 2 per Natale (1110-1167) 

La prima menzione documentata della festa di Natale si trova nel Cronografo filocaliano, redatto nel 354, in cui si indica per la prima volta come festa di Natale il 25 dicembre, giorno  nel quale si apriva il calendario liturgico.  Tertulliano nell'Adversus Iudaeos, e Agostino nel De Trinitate (IV, 5, 9), ricordano come fosse  tradizione ricordare il 25 dicembre il natale del Signore.  Sisto III (432-440) decise di costruire nella chiesa di Liberio all'Esquilino - poi chiamata Santa  Maria Maggiore - una cappella che ricordasse la grotta della Natività. Nel vi secolo era ormai  nell'uso liturgico che il Papa officiasse tre messe in occasione del giorno di Natale, come  attesta il Sacramentario Gelasiano. 

Fu Gregorio Magno a stabilire in quattro settimane il tempo di Avvento in modo da  racchiuderlo nel mese di dicembre. Le letture evangeliche stabilite per le domeniche di  Avvento erano Matteo, 21, 1-9; Luca, 21, 25-33; Matteo, 11, 2-10; Giovanni, 1, 19-28. Viene  ripreso inoltre l'uso della trina celebratio per il giorno di Natale. La celebrazione cominciava  nella notte della vigilia, quando dopo la mezzanotte, ci si spostava a Santa Maria Maggiore  per la celebrazione della prima messa. Prima dell'alba, una seconda messa veniva celebrata  nella chiesa di S. Anastasia, e da qui il vescovo di Roma con i fedeli tornava a San Pietro per  l'ultima messa. 

Dio e tutte le opere di Dio sono gloria dell'uomo; e l'uomo è la sede in cui si raccoglie tutta la  sapienza e la potenza di Dio. Come il medico dà prova della sua bravura nei malati, così  anche Dio manifesta se stesso negli uomini. Perciò Paolo afferma: «Dio ha chiuso tutte le  cose nelle tenebre dell'incredulità per usare a tutti misericordia» (cfr. Rm 11, 32). Non allude  alle potenze spirituali, ma all'uomo che si mise di fronte a Dio in stato di disobbedienza e 

perdette la immortalità. In seguito però ottenne la misericordia di Dio per i meriti e il tramite  del Figlio suo. Ebbe così in lui la dignità di figlio adottivo. Se l'uomo riceverà senza vana  superbia l'autentica gloria che viene da ciò che è stato creato e da colui che lo ha creato cioè  da Dio, l'onnipotente, l'artefice di tutte le cose che esistono, e se resterà nell'amore di lui in  rispettosa sottomissione e in continuo rendimento di grazie, riceverà ancora gloria maggiore e  progredirà sempre più in questa via fino a divenire simile a colui che per salvarlo è morto. Il  Figlio stesso di Dio infatti scese «in una carne simile a quella del peccato» (Rm 8, 3) per  condannare il peccato, e, dopo averlo condannato, escluderlo completamente dal genere  umano. Chiamò l'uomo alla somiglianza con se stesso, lo fece imitatore di Dio, lo avviò sulla strada indicata dal Padre perché potesse vedere Dio e gli diede in dono il Padre. 

2. Il Verbo di Dio pose la sua abitazione tra gli uomini e si fece Figlio dell'uomo, per abituare  l'uomo a comprendere Dio e per abituare Dio a mettere la sua dimora nell'uomo secondo la  volontà del Padre. Per questo Dio stesso ci ha dato come «segno» della nostra salvezza colui  che, nato dalla Vergine, è l'Emmanuele: poiché lo stesso Signore era colui che salvava coloro  che di per se stessi non avevano nessuna possibilità di salvezza. Isaia stesso aveva predetto questo: Irrobustitevi, mani fiacche e ginocchia vacillanti, coraggio, smarriti di cuore,  confortatevi, non temete; ecco il nostro Dio, opera la giustizia, darà la ricompensa. Egli stesso  verrà e sarà la nostra salvezza (cfr. Is 35, 4). Questo indica che non da noi, ma da Dio, che ci  aiuta, abbiamo la salvezza. 

sant'Ireneo di Lione, Contro le eresie (ca. 130-202 ca.) 

I Inno sulla Natività (1,88-95.99) 

di s. Efrem il Siro (ca. 306-373) 

Questa è notte di riconciliazione, 

non vi sia chi è adirato o rabbuiato. 

In questa notte, che tutto acquieta, 

non vi sia chi minaccia o strepita. 

Questa è la notte del Mite, 

nessuno sia amaro o duro. 

In questa notte dell'Umile 

non vi sia altezzoso o borioso. 

In questo giorno di perdono 

non vendichiamo le offese. 

In questo giorno di gioie 

non distribuiamo dolori. 

In questo giorno mite 

non siamo violenti. 

In questo giorno quieto 

non siamo irritabili. 

In questo giorno della venuta di Dio 

presso i peccatori, 

non si esalti, nella propria mente, 

il giusto sul peccatore. 

In questo giorno della venuta 

del Signore dell'universo presso i servi, 

anche i signori si chinino 

amorevolmente verso i propri servi. 

In questo giorno, nel quale si è fatto povero 

per noi il Ricco 

anche il ricco renda partecipe 

il povero della sua tavola. 

Oggi si è impressa 

La divinità nell'umanità, 

affiché anche l'umanità 

fosse intagliata nel sigillo della divinità. III Inno sulla Natività 

di s. Efrem il Siro (ca. 306-373) 

1. 

Benedetto il bimbo, che oggi 

ha fatto esultare Betlemme. 

Benedetto l'infante, che oggi 

ha ringiovanito l'umanità. 

Benedetto il frutto, che ha chinato 

se stesso verso la nostra fame. 

Benedetto il buono che in un istante 

ha arricchito 

tutta la nostra povertà 

e ha colmato la nostra indigenza. 

Benedetto colui che è stato piegato dalla sua misericordia 

a prendersi cura della nostra infermità. 

Responsorio: 

Sia benedetta la tua nascita, mio Signore, che ha innalzato la nostra insipienza. 

2. 

Siano rese grazie alla fonte 

inviata per la nostra propiziazione. 

Siano rese grazie a colui che congedò 

il sabato compiendolo. 

Siano rese grazie a colui che sgridò 

la lebbra, ed essa non [poté] rimanere. 

Anche la febbre lo vide 

e fuggì. 

Siano rese grazie al clemente 

che ha portato la nostra pena. 

Gloria alla tua venuta 

che ha riportato alla vita gli uomini. 

3. 

Gloria a Colui che è venuto 

presso di noi mediante il suo primogenito. 

Gloria a quel Silente 

che ha parlato mediante la sua voce. 

Gloria a quel Sublime 

divenuto visibile mediante il suo Levante. 

Gloria a quello Spirituale 

compiaciutosi 

che divenisse corpo il proprio figlio, 

affinché, mediante esso, la sua potenza divenisse 

tangibile, 

e potessero vivere, grazie a quel corpo, 

i corpi della sua stessa stirpe. 

4. Gloria a quell'Invisibile 

il cui figlio divenne visibile. 

Gloria a quel Vivente 

il cui figlio morì. 

Gloria a quel Grande 

il cui figlio scese e si rimpicciolì. 

Gloria a quella potenza [divina] 

che si è modellata 

una figura della propria maestà 

e un'immagine della propria invisibilità. 

Con l'occhio e l'intelletto, 

con entrambi lo vediamo. 

5. 

Gloria a quell'invisibile 

che persino con l'intelletto 

non può essere minimamente toccato 

da quelli che lo vogliono scrutare, 

e fu toccato, per sua grazia, 

in virtù della [sua] umanità. 

La natura che mai 

fu palpata, 

fu legata e avvinta per le mani, 

trafitta e crocifissa per i piedi. 

Di sua propria volontà 

prese un corpo per coloro che lo afferrarono. 

6. 

Benedetto, lui che la [nostra] libertà 

ha potuto crocifiggere poiché egli gliel'ha concesso. 

Benedetto, lui che anche il legno 

ha potuto portare perché egli gliel'ha permesso. 

Benedetto, lui che anche il sepolcro 

ha potuto rinchiudere perché egli si è circoscritto 

Benedetto, lui la cui volontà 

ha condotto 

all'utero e alla nascita, 

al seno e alla crescita. 

Benedetto, lui le cui trasformazioni 

hanno dato vita a noi uomini. 

7. 

Benedetto, lui che ha segnato la nostra anima, 

l'ha adornata e l'ha sposata a sé. 

Benedetto, lui che ha fatto del nostro corpo 

una tenda della sua invisibilità. 

Benedetto, lui che nella nostra lingua 

ha tradotto i suoi segreti. Siano rese grazie a quella voce, 

di cui è cantata 

la gloria sulla nostra cetra, 

e la potenza sulla nostra arpa 

I popoli si sono radunati e sono venuti 

ad ascoltare i suoi canti. 

8. 

Gloria al figlio del Buono, 

disprezzato dai figli del maligno. 

Gloria al figlio del Giusto, 

crocifisso dai figli dell'empio. 

Gloria a colui che ci ha slegati 

ed è stato legato al nostro posto. 

Gloria a colui che si è fatto garante [per noi] 

e poi ha pagato il debito. 

Gloria al bello 

che ci ha modellati a sua somiglianza. 

Gloria al limpido 

che non ha guardato alle nostre macchie. 

9. 

Gloria a colui che ha seminato 

la sua luce nella tenebra 

— fu condannata per le sue azioni odiose, 

essa che aveva nascosto i propri segreti 

e che ci ha spogliato 

dal vestito di sozzura. 

Gloria al celeste, 

che ha mescolato 

il suo sale nel nostro intelletto, 

il suo caglio nelle nostre anime. 

Il suo corpo è divenuto pane 

per dar vita alla nostra mortalità. 

10. 

Siano rese grazie al ricco 

che ha pagato il debito per tutti noi 

ciò che non aveva preso a prestito; 

lui sottoscrisse e divenne anche nostro debitore. 

Mediante il suo giogo ha spezzato [gettando] via da noi 

le catene del nostro predatore. 

Gloria al giudice 

che fu giudicato, 

ma che ha fatto sedere i suoi dodici 

per il giudizio delle tribù, 

e che per mezzo di idioti ha condannato 

gli scribi di quel popolo. 11. 

Gloria a colui che mai 

poté essere misurato da noi. 

Il nostro cuore è troppo piccolo per lui, 

e debole anche la nostra mente. 

La nostra piccolezza è disorientata 

dalla ricchezza dei suoi discernimenti. 

Gloria a colui che sa tutto, 

e che si è sottomesso 

a domandare, per ascoltare 

e apprendere ciò che [già] sapeva, 

per rivelare, con le sue domande, 

il tesoro dei suoi benefici. 

12. 

Adoriamo colui che ha illuminato 

la nostra mente con il suo insegnamento, 

e che ha tracciato nel nostro udito 

un sentiero per le sue parole. 

Rendiamo grazie a Colui che ha innestato 

il suo frutto nel nostro albero. 

Gratitudine verso Colui che mandò 

il suo erede 

per attirarci a sé mediante lui, 

e per farci eredi insieme a lui. 

Gratitudine verso il Buono, 

causa di tutti i beni. 

13. 

Benedetto, lui che non ha biasimato, 

poiché è buono. 

Benedetto, lui che non ha guardato altrove, 

poiché è giusto. 

Benedetto, lui che ha biasimato tacendo 

per salvare con entrambe le cose. 

Forte il suo silenzio, 

e pieno di biasimo. 

Mite la sua forza, 

anche quando metteva sotto accusa: 

biasimò il falso 

ma baciò il ladro. 

14. 

Gloria all'operaio 

invisibile dei nostri pensieri. 

Il suo seme è caduto nella nostra terra 

e ha arricchito il nostro intelletto. 

Il suo prodotto è giunto al centuplo, per il granaio della nostra anima. 

Adoriamo colui che si è seduto 

e riposa, 

lui che ha camminato per via, 

ed era la via sulla via, 

e la porta per chi entra, 

per coloro che entrano nel regno attraverso di lui. 

15. 

Benedetto il pastore divenuto 

Agnello per la nostra propiziazione. 

Benedetto il tralcio divenuto 

coppa della nostra salvezza. 

Benedetto il grappolo, 

fonte del farmaco della vita. 

Benedetto anche l'agricoltore, 

lui che divenne 

il chicco seminato 

e il covone mietuto, 

l'architetto fattosi 

torre del nostro rifugio. 

16. 

Benedetto colui che si è messo a punto 

i sensi delle nostre menti 

per cantare sulle nostre cetre 

ciò che non può cantare 

la bocca di un volatile 

nelle sue melodie. 

Gloria a colui che vide 

quanto ci piaceva 

farci simili agli animali 

nella nostra ira e nella nostra avidità, 

e scese diventando uno di noi, 

affinché noi diventassimo celesti. 

17. 

Gloria a colui che mai 

è stato bisognoso dei nostri rendimenti di grazie, 

ma bisognoso perché ci ama, 

e assetato perché ci vuol bene 

e ci ha domandato di dare a lui, 

perché lui potesse dare a noi molto di più. 

Il suo frutto si è unito 

alla nostra umanità, 

affinché mediante esso fossimo attratti verso colui 

che si è piegato verso di noi. 

Mediante il frutto della radice egli ci innesterà nel suo albero. 

18. 

Rendiamo grazie a colui che fu colpito 

e che ci ha salvati per mezzo delle sue ferite. 

Rendiamo grazie a colui che ha tolto 

la maledizione mediante le sue spine. 

Rendiamo grazie a colui che ha fatto morire 

la morte mediante la propria morte. 

Rendiamo grazie a colui che tacendo 

ci ha fatto vincere in giudizio. 

Rendiamo grazie a colui che ha gridato 

nella morte che ci aveva inghiottito. 

Sia benedetto, lui i cui benefici 

hanno ridotto a nulla la sinistra. 

19. 

Glorifichiamo colui che ha vegliato 

e ha fatto addormentare il nostro predatore. 

Glorifichiamo colui che si è addormentato 

e ha cacciato via il nostro torpore. 

Gloria a Dio, 

medico della natura umana. 

Gloria a colui che, battezzato, 

ha sprofondato 

la nostra iniquità nell'abisso 

e annegato chi ci annegava. 

Diamo gloria con ogni bocca 

al Signore di ogni risorsa. 

20. 

Benedetto il medico sceso 

per un'incisione senza dolore 

e per sanare piaghe 

con una medicazione senza violenza. 

La sua nascita è il farmaco 

che ha clemenza dei peccatori. 

Sia benedetto, lui che ha dimorato nell'utero 

e lì ha edificato 

un tempio ove poter abitare, 

un santuario ove poter stare, 

un abito nel quale risplendere 

e un'armatura con la quale vincere. 

21. 

Sia benedetto, lui che la nostra bocca 

non è all'altezza di rendergli grazie, 

poiché troppo grande è il suo dono 

per chi è dotato di parola. E neppure i sensi sono all'altezza 

di rendere grazie alla sua bontà. 

Quanto più gli rendiamo grazie, 

è poca cosa. 

Ma poiché non c'è beneficio 

a tacere e patir danno, 

renda la nostra debolezza 

una melodia di ringraziamento. 

22. 

O buono, che non pretendi 

al di là delle nostre forze, 

a quale giudizio sarà sottomesso il tuo servitore 

quanto a capitale e a interesse, 

poiché non ha dato quanto poteva, 

e ha frodato su quanto doveva? 

Mare di gloria, 

che non manchi di nulla, 

accogli nella tua bontà 

una goccia di rendimento di grazie, 

di cui, per tuo dono, è umettata 

la mia lingua per renderti gloria. 

Dialogo tra i Magi e Maria 

di s. Efrem il Siro (ca. 306-373) 

I magi: A noi una stella ha annunciato 

che Colui che è nato è il re dei cieli. 

Tuo figlio ha potere sugli astri, 

essi sorgono soltanto al suo ordine. 

Maria: E io vi dirò un altro segreto, 

perché siate convinti: 

restando vergine, io ho partorito mio figlio. 

Egli è il figlio di Dio. Andate, annunciatelo! 

I magi: Anche la stella ce l'aveva fatto conoscere, 

che figlio di Dio e Signore è il tuo figlio. 

Maria: Altezze e abissi ne rendon 

testimonianza; tutti gli angeli e tutte le stelle: 

Egli è il figlio di Dio e il Signore. 

Portate l'annuncio nelle vostre contrade, 

che la pace si moltiplichi nel vostro paese. 

I magi: Che la pace del tuo figlio 

ci conduca nel nostro paese, 

con sicurezza, come noi siamo venuti, e quando il suo potere dominerà il mondo, 

che Egli visiti e santifichi la nostra terra. 

Maria: Esulti la Chiesa e canti la gloria, 

per la nascita del figlio dell'Altissirno, 

la cui aurora ha rischiarato cielo e terra. 

Benedetto Colui la cui nascita rallegra l'universo! 

Dio sulla terra, Dio in mezzo agli uomini: non un Dio che consegna la legge tra bagliori di  fuoco e suoni di tromba su un monte fumante, o in densa nube fra lampi e tuoni, seminando il  terrore tra coloro che lo ascoltano; ma un Dio incarnato, che con soavità e dolcezza parla a  creature che hanno la sua stessa natura. Un Dio incarnato, che non agisce da lontano o per  mezzo di profeti, ma attraverso l'umanità che ha assunto in proprio a rivestire la sua persona,  per ricondurre a sé, nella nostra stessa carne fatta sua, tutto il genere umano. In che modo,  per mezzo di uno solo, lo splendore raggiunse tutti? In che modo la divinità risiede nella  carne? Come il fuoco nel ferro: non per trasfor-mazione, ma per partecipazione. Il fuoco,  infatti, non passa nel ferro, ma rimanendo dov'è, gli comunica la sua virtù; né per questa  comunicazione diminuisce, ma pervade di sé tutto quello a cui si comunica. Così il Dio-Verbo,  senza mai separarsi da se stesso, «venne ad abitare in mezzo a noi»; senza subire alcun  mutamento, «si fece carne»: il cielo che lo conteneva non rimase privo di lui mentre la terra lo  accoglieva nel suo seno. 

2. Cerca di penetrare nel mistero: Dio assume la carne proprio per distruggere la morte in  essa nascosta. Come gli antidoti di un veleno, una volta ingeriti, ne annullano gli effetti, e  come le tenebre di una casa si dissolvono alla luce del sole, così la morte che dominava  sull'umana natura fu distrutta dalla presenza di Dio. E come il ghiaccio rimane solido  nell'acqua finché dura la notte e regnano le tenebre, ma tosto si scioglie al calore del sole,  così la morte che aveva regnato fino alla venuta di Cristo, appena apparve la grazia di Dio  Salvatore e sorse il sole di giustizia, «fu ingoiata dalla vittoria» (1 Cor 15,54), non potendo  coesistere con la Vita. O grandezza della bontà e dell'amore di Dio per gli uomini! Diamogli  gloria insieme ai pastori, esultiamo con gli angeli «perché oggi ci è nato il Salvatore, che è  Cristo Signore» (Le 2,11). Anche a noi il Signore non è apparso nella forma di Dio, che  avrebbe sgomentato la nostra fragilità, ma in quella di servo, per restituire alla libertà coloro  che erano in schiavitù. Chi è così tiepido, così poco riconoscente che non gioisca, non esulti,  non porti doni? Oggi è festa per tutte le creature. Nessuno vi sia che non offra qualcosa,  nessuno si mostri ingrato. Esplodiamo anche noi in un canto di esultanza. 

san Basilio Magno, Omelie (329-379) 

Cristo nasce, cantate gloria, Cristo scende dal ciclo, andategli incontro; Cristo è in terra,  alzatevi. Cantate al Signore da tutta la terra. E per riassumere queste due cose in una sola:  Gioiscano i cieli, esulti la terra, poiché colui che è del ciclo è ora in terra. Cristo si è fatto  carne, tremate e gioite; tremate per il peccato; gioite per la speranza. Cristo nasce dalla  Vergine [...]. Chi non adora colui che è il principio? Chi non loda e non glorifica colui che è la  fine? Di nuovo si dissipano le tenebre, di nuovo viene creata la luce, di nuovo l'Egitto è  tormentato dalle tenebre, di nuovo Israele è illuminato per mezzo della colonna. Il popolo che è nelle tenebre dell'ignoranza veda la grande luce della conoscenza. Le cose vecchie sono  passate, ecco, ne sono nate di nuove. 

2. Anch'io proclamerò la forza e la potenza di questo giorno; colui che non è stato generato  dalla carne si incarna; il Verbo prende consistenza; l'invisibile diventa visibile; l'intangibile si può toccare; colui che è senza tempo comincia ad esistere nel tempo; il Figlio di Dio diventa  Figlio dell'uomo, Gesù Cristo è lo stesso ieri, oggi e sempre. La festa che noi celebriamo è la  venuta di Dio tra gli uomini, perché noi possiamo accedere a Dio o (per meglio dire) ritornare  a Dio, affinchè, abbandonato l'uomo vecchio, ci rivestiamo del nuovo; e come siamo morti nel  vecchio Adamo, così viviamo in Cristo; infatti con Cristo nasciamo, siamo messi in croce, veniamo sepolti e risorgiamo. Perciò celebriamola in modo divino e non come si suoi fare nelle feste pubbliche; non con spirito mondano ma oltremondano; celebriamo non ciò che è nostro, ma di lui che è nostro o, per meglio dire, di lui che è il Signore; celebriamo non ciò che arreca infermità, ma ciò che cura; non ciò che riguarda la creazione, ma la rigenerazione. 

san Gregorio di Nazianzo, Orazione 38,1 (330-380/390) 

Ecco quale è la festa che celebriamo oggi: la venuta di Dio presso gli uomini affinchè andiamo a Dio o ritorniamo a lui - è più esatto parlare di ritorno -, affinchè deponiamo l'uomo  vecchio e ci rivestiamo del nuovo (cfr. Ef 4,22-24) e, come siamo morti in Adamo, così  viviamo in Cristo (cfr. 1Cor 15,22), nascendo con lui, con lui essendo crocifissi, con lui sepolti,  con lui resuscitando (cfr. Rm6,4; Col 2,12; Ef 2,6). [...] Per questo non celebriamo la festa come fosse una solennità profana, ma in maniera divina, non in maniera mondana, ma sovramondana, non come una nostra festa, ma come quella di colui che è nostro, o piuttosto del Signore, non come festa della malattia, ma della guarigione, non come quella della creazione, ma della ri-creazione. [...] Dio sempre fu e sempre è e sarà, o piuttosto, egli è sempre. Poiché le espressioni «era» e «sarà» corrispondono a divisioni umane del tempo e della natura sottoposte a mutamento; «colui che è» è invece il nome che si da Dio stesso quando si rivela a Mosè sulla montagna (cfr. Es 3,14). Riunendo tutto in se stesso, possiede l'essere senza principio, senza termine, è come un oceano di esistenza senza limiti né confini, che va al di là di ogni idea di tempo e di natura. [...] Ma ora sappi che Cristo è concepito. Esulta, dunque, se non come Giovanni nel seno di sua madre (cfr. Le 1,41), almeno come David al vedere che l'arca trova riposo (cfr. 2Sam 6,14); onora il censimento, grazie al quale sei stato inscritto nei cicli; celebra la Natività grazie alla quale sei stato liberato dai legami di una nascita [puramente umana, per rinascere a quella divina]; onora la piccola Betlemme che ti ha ricondotto in paradiso, adora la mangiatoia, tu che, insensato, sei stato nutrito dal Verbo. 

san Gregorio di Nazianzo, Discorsi 38,4.7.17 (330-380/390) 

Nella notte di Natale 

di sant'Ambrogio (incerto 339/340-397) 

Ascolta, tu che governi Israele, 

che siedi sopra i cherubini; 

compari in faccia ad Efraim, scuoti 

la tua potenza, e vieni. 

Vieni, redentore dei popoli, 

vanta il parto da vergine; 

ne stupisca ogni tempo: 

parto che si conviene a Dio. Non da seme maschile 

ma per mistico fiato 

si è fatto carne il Verbo di Dio 

e il frutto del ventre è fiorito. 

Il grembo della vergine si gonfia: 

chiostro permane di pudore. 

Delle virtù risplendono i vessilli: 

in quel tempio si agita Dio. 

Dal suo talamo venga, 

regale sala del pudore, 

il gigante di duplice natura 

per correre animoso la sua strada: 

l'uscita sua dal Padre, 

il suo ritorno al Padre, 

la corsa fino agli inferi, 

e il suo ritorno alla divina sede. 

Uguale al sommo Padre 

recingiti col trionfo della carne 

tu che rafforzi di valore eterno 

le debolezze della nostra carne. 

Già splende il tuo presepe 

e la notte respira la sua luce, 

che tenebra nessuna offuschi mai 

e d'incessante fede possa splendere. 

Comincia già da qui a comprendere anche la maestà dello Spirito Santo. Infatti riguardo a questo anche la parola del Vangelo afferma che. quando l'angelo parlò alla Vergine e le disse: Partorirai un figlio e gli darai nome Gesù: infatti salverà il suo popolo dai suoi peccati, ed ella rispose: In che modo avverrà questo, dal momento che non conosco uomo, allora l'angelo di Dio le disse: Lo Spirito Santo verrà su di te e la potenza dell'Altissimo ti adombrerà: perciò ciò che da te nascerà santo sarà chiamato figlio di Dio. Osserva dunque la Trinità che coopera scambievolmente. [...] E benché soltanto il Figlio nasca dalla Vergine, tuttavia è presente anche l'Altissimo, è presente anche lo Spirito Santo, perché venga santificato il concepimento della Vergine e il suo parto. Tirannio Rufino di Aquileia, Commento al Simbolo degli Apostoli, 8-9 (345-411) 

Oh, se potessi vedere quella mangiatoia in cui giacque il Signore! Ora, noi cristiani, come per tributo d'onore, abbiamo tolto quella di fango e collocato una d'argento: ma per me è più preziosa quella che è stata portata via. L'argento e l'oro si addicono al mondo pagano: alla fede cristiana si addice la mangiatoia fatta di fango. Colui che è nato in questa mangiatoia disprezza l'oro e l'argento. Non disapprovo coloro che lo fecero per rendergli onore (né in verità coloro che fecero vasi d'oro per il tempio): mi meraviglio che il Signore, creatore del mondo, nasca non in mezzo all'oro e all'argento, ma nel fango. 

san Girolamo, Omelia sulla Natività del Signore, 31-40 (347-420) 

Quando venne il Signore, nostro Salvatore, al suo primo apparire nella carne, l’angelo, unito ai cori celesti, ne diede l’annunzio ai pastori dicendo: “vi annunzio una grande gioia che sarà di tutto il popolo” (Lc 2,10). Perciò anche noi, con le stesse parole degli angeli, annunziamo una grande gioia. Oggi infatti la Chiesa è nella pace; oggi la nave della Chiesa ha raggiunto il porto; oggi, carissimi, il popolo di Cristo viene esaltato, mentre i nemici della verità sono umiliati; oggi Cristo è nella gioia e il demonio nel lutto; oggi gli angeli esultano, i demoni sono dispersi. Che dire di più? Oggi cristo, re della pace, al suo apparire ha rimosso ogni contrasto e, come lo splendore del sole illumina il cielo, cos’ egli illumina la Chiesa col fulgore della pace. Poiché “oggi vi è nato un Salvatore” (Lc 2,11). O quanto è desiderabile la pace, stabile fondamento della religione cristiana e celeste ornamento dell’altare del Signore! Che cosa possiamo dire che sia degno di questa pace? Il nome stesso di Cristo è Pace. Lo dice l’Apostolo: “Cristo è la nostra pace, colui che ha fatto dei due un popolo solo” (Ef 2,14). Ma, come per la visita di un sovrano si sgombrano le piazze e tutta la città è una festa di fiori e di luci affinché nulla possa apparire meno degno della presenza del re, così ora, all’arrivo di Cristo, re della pace, sia rimossa ogni tristezza e, allo splendore della verità, scompaia la menzogna, si dissolva la discordia, risplenda la carità. E se anche in terra i santi esaltano la 

pace, lo splendore della sua lode ridonda nell’alto dei cieli; cantano gli angeli: “Gloria a Dio nel più alto dei cieli e pace in terra agli uomini che egli ama” (Lc 2,14). Vedete, fratelli, come tutte le creature del cielo e della terra si scambiano il dono della pace: gli angeli dal cielo annunziano pace alla terra, i santi tutti sulla terra lodano insieme Cristo, nostra pace, innalzano tra gli angeli; e i mistici cori cantano: “Osanna nel più alto dei cieli”. Diciamo allora anche noi con gli angeli: “Gloria a Dio, che ha umiliato il demonio ed esaltato il suo Cristo; gloria a Dio che ha annientato la discordia e ha ristabilito la pace 

san Pietro Crisologo, Discorso 149 (ca. 380-450) 

Betlemme ha riaperto l'Eden, vedremo come. Abbiamo trovato le delizie in un luogo nascosto, nella grotta riprenderemo i beni del paradiso. Là, è apparsa la radice da nessuno innaffiata da cui è fiorito il perdono. Là, si è rinvenuto il pozzo da nessuno scavato, dove un tempo Davide ebbe desiderio di bere. Là, una vergine,con il suo parto ha subito estinto la sete di Adamo e la sete di Davide. Affrettiamoci dunque verso quel luogo dove è nato, piccolo bambino, il Dio che è prima dei secoli. Il padre della madre è, per sua libera scelta, divenuto suo figlio; il salvatore dei neonati è un neonato egli stesso, coricato in una mangiatoia. Sua madre lo contempla e gli dice: «Dimmi, figlio mio, come sei stato seminato in me, come sei stato formato? Io ti vedo, o carne mia, con stupore, poiché il mio seno è pieno di latte e non ho avuto uno sposo; ti vedo avvolto in panni, ed ecco che il sigillo della mia verginità è sempre intatto: sei tu infatti che l'hai custodito quando ti sei degnato di venire al mondo, bambino mio, Dio [che sei] prima dei secoli». 

san Romano il Melòde, Carme 10, Proemio 1,2 (ca. 490-ca. 556) 

1. Che cosa vuol dire questo censimento del mondo alla nascita del Signore, se non che sta nascendo nella carne colui che avrebbe iscritto i suoi eletti nell'eternità? Al contrario il Profeta dice dei reprobi: Siano cancellati dal libro della vita e non siano annoverati tra i giusti. E giustamente il Signore nasce a Betlemme: poiché Betlemme vuol dire casa del pane. Egli è infatti colui che dice: Io sono il pane vivo che viene dal cielo. Il luogo dunque dove nasce il Signore, già prima ch'egli nascesse fu chiamato casa del pane, perché doveva manifestarvisi nella carne colui che avrebbe saziato gli eletti di cibo spirituale. Ed egli nacque non in casa sua, ma per la via, per far capire ch'egli, assumendo la natura umana, nasceva in una veste che non era la sua. Non era sua, s'intende, perché, essendo Dio, la sua propria natura è la divina. La natura umana gli apparteneva, perché Dio è padrone di tutto, e perciò sta scritto: 

Venne a casa sua.

2. Nella sua natura divina ci stava, prima dei tempi, nella nostra ci venne in un'epoca della nostra storia. Perciò, se colui che è eterno, si fa nostro compagno nel tempo, possiamo dire che viene in un campo che gli è estraneo. E poiché il Profeta dice: Ogni uomo è fieno, il Signore, fattosi uomo, cambiò il nostro fieno in grano, poiché egli dice di se stesso: Se il chicco di frumento non cade in terra e muore, rimane solo. Perciò anche, appena nato, è messo nella mangiatoia, perché nutrisse tutti i fedeli, rappresentati dagli animali, col frumento della sua carne. E che cosa vuol dire l'apparizione dell'angelo ai pastori che vegliavano e la luce che li avvolse, se non che coloro i quali guardano con amore il gregge, dei fedeli hanno, più degli altri, il privilegio di vedere le cose celesti? Mentre essi piamente vegliano il gregge, la grazia divina più largamente splende su di loro. L'angelo annunzia che è nato il Re e cori di angeli gli fanno eco e cantano: Gloria nei cieli a Dio e pace in terra agli uomini di buona volontà. 

san Gregorio Magno, Omelia 1,8 (540-640) 

1. Vi siete riuniti, fratelli, per ascoltare la parola di Dio. Ma Dio ha provveduto a qualcosa di meglio per noi: oggi non ci é stato dato solo di ascoltare, ma anche di vedere la Parola di Dio, se solo andassimo fino a Betlemme e guardassimo questa Parola, che il Signore ha fatto e ci ha mostrato. Dio sapeva che i sensi degli uomini sono incapaci di comprendere le realtà invisibili, indocili ad imparare quelle celesti, e anche duri a prestar fede, a meno che l’oggetto stesso proposto alla fede non si presenti visibilmente ai sensi stessi per convincerli. (...) Dio, volendo soddisfare con ogni mezzo la nostra ottusità, dopo aver reso udibile la sua Parola, oggi l’ha resa per noi anche visibile, anzi persino toccabile. (..) Ora in altri passi troverai che non solo la Parola di Dio si é fatta per noi visibile e toccabile, ma persino gustabile e annusabile, perché ha certamente cercato per sé un accesso all’anima attraverso tutte le vie dei sensi, in modo che come era entrata per i sensi la morte, così per gli stessi ritornasse anche la vita. Così dunque la Parola si é fatta carne per noi, che siamo carne, in modo che noi (...) possiamo concovare tutti i sensi a testimonianza dell’udito, affinché tutti i nostri sensi di comune accordo e a una sola voce proclamino: Come abbiamo ascoltato, così abbiamo visto. Tuttavia ora é stato concesso alla vista molto più di quanto mai lo era stato all’udito, dal momento che ora si vede la Parola che é Dio, mentre prima era ritenuta grande cosa ascoltare qualunque parola provenisse da Dio. Inoltre, fratelli, ho visto con certezza che la parola, che proviene da Dio, veniva talvolta ascoltata con noia, ma la Parola, che é Dio, forse che potrà essere vista senza gioia? (..). 

2. Se soltanto la devozione illuminasse l’occhio di colui che contempla, che cosa si può vedere di altrettanto piacevole, che cosa si può pensare di tanto salvifico? Che cosa edifica in modo uguale il comportamento, rafforza la speranza, infiamma l’amore? Se dunque si trova tra di noi qualche fratello tediato (...) vada fino a Betlemme, e lì fissi a lungo lo sguardo in ciò, in cui gli angeli desiderano fissare lo sguardo: la Parola di Dio, che il Signore ci ha mostrato. 

Si raffiguri con lo spirito come giaceva lì nella mangiatoia il Sermone di Dio vivo ed efficace. É assolutamente un sermone sicuro e degno di essere accolto da tutti, il tuo onnipotente Sermone, o Signore, che disceso in un così profondo silenzio dalle dimore regali del Padre nelle mangiatoie degli animali, conversa nel frattempo in modo migliore con noi per mezzo del suo silenzio. Chi ha orecchie per ascoltare, ascolti che cosa ci dice questo devoto e mistico silenzio della Parola eterna: poiché, se ciò che ho udito non mi inganna, tra le altre cose di cui 

parla, parla della pace per il popolo dei santi, a cui ha imposto un religioso silenzio la riverenza e l’esempio del suo. Ed é stato veramente molto giusto imporlo. Che cosa infatti dà prestigio alla disciplina del silenzio con un peso così grande e una così grande autorità e che cosa frena con così tanto terrore l’inquieto male delle lingue e le tempeste di parole, come il Sermone di Dio che tace in mezzo agli uomini? (...) 

3. O fratelli: se volgiamo con devozione e diligenza l’attenzione a questa Parola, che il Signore oggi ha fatto e mostrato a noi, di quante cose e con quanta facilità possiamo venir ben istruiti da lui. Certamente la Parola é stata condensata in modo tale, che in lui é portata a perfezione ogni parola, che é ordinata alla salvezza (...). Ma quale meraviglia, se la Parola di Dio ha condensato per noi tutte le sue parole, quando ha voluto che persino se stesso venisse condensato e ridotto in qualche modo, al punto da essersi come ristretto dalla sua incomprensibile immensità alle strettezze dell’utero, e aver concesso di essere contenuto in una mangiatoia lui che contiene il mondo? In cielo questa Parola rende stupefatte le virtù angeliche nella sua temibile altezza, nella mangiatoia nutre i semplici e i tardi. Là é imperscrutabile alle sottilissime intelligenze degli angeli, qui é palpabile anche per gli ottusi sensi degli uomini. Poiché infatti Dio non poteva parlare a noi come ad esseri spirituali, ma come ad esseri carnali, la sua Parola si é fatta carne, affinché ogni carne potesse non solo ascoltare, ma anche vedere ciò che la bocca del Signore ha detto. 

Guerrico d’Igny, Sermoni per la natività del Signore, V (ca. 1070/1080-1157) 

«Oggi ci è nato un Salvatore, che è Cristo Signore, nella città di Davide» (Lc 2, 11). Questa città è Betlemme ed è là che dobbiamo accorrere, come fecero i pastori appena udito l'annunzio... «È questo per voi il segno: troverete un bambino, avvolto in fasce, che giace in una mangiatoia (Lc 2, 12). Ora ecco che vi dico che dovete amarlo: temete il Signore degli angeli, ma amatelo tenero bambino; temete il Signore della potenza, ma amatelo avvolto in fasce ; temete il Re del cielo, ma amatelo deposto in una mangiatoia... È poi una cosa straordinaria essere avvolto in fasce, giacere in una mangiatoia? Non si avvolgono in fasce anche gli altri bambini ? Che segno è questo? ... Molte cose ci sarebbero da dire su questo mistero ; ma...in breve, Betlemme, «casa del pane» è la santa Chiesa, in cui si dispensa il corpo di Cristo, il vero pane. La mangiatoia di Betlemme è l'altare in chiesa. Qui si nutrono le creature di Cristo. Le fasce sono il velo del sacramento. Qui, sotto le specie del pane e del vino, c'è il vero corpo e sangue di Cristo. In questo sacramento noi crediamo che c'è Cristo vero, ma avvolto in fasce ossia invisibile. Non abbiamo nessun segno così grande e evidente della natività di Cristo come il corpo che mangiamo e il sangue che beviamo ogni giorno accostandoci all'altare: ognigiorno vediamo immolarsi colui che una sola volta nacque per noi dalla Vergine Maria. Affrettiamoci dunque, fratelli, a questo presepe del Signore; ma prima, per quanto ci è possibile, prepariamoci con la sua grazia a questo incontro, perché ogni giorno e in tutta la nostra vita, «con cuore puro, coscienza retta e fede sincera» (2 Cor 6, 6), possiamo cantare insieme agli angeli: «Gloria a Dio nel più alto dei cieli e pace in terra agli uomini che egli ama» (Lc 2, 14). 

Aelredo di Rievaulx, Discorso 2 per Natale (1110-1167)