Cel ce ai mulţime de îndurări şi putere nebiruită, miluieşte-ne!

Un mare paradox al învăţăturii creştine este viziunea asupra libertăţii. Ca Unul ce este Iubirea absolută, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertatea de a alege, de a decide singur dacă vrea să trăiască în comuniune cu Făcătorul său, sau în afara vieţii dumnezeieşti. Desigur, în atotştiinţa Sa, El ar fi putut să facă imposibilă ispita şarpelui sau măcar căderea în păcat a primilor oameni, însă nu a vrut aceasta, fiindcă omul nu ar fi avut libertatea să îşi manifeste şi el dragostea pentru Creatorul său, altfel spus să întoarcă dragostea primită prin însăşi chemarea la viaţă. Libertatea s-ar putea defini nu numai din punct de vedere uman, ci chiar şi divin, ca un act de profundă smerenie. Este îngrădirea propriei puteri din dragoste pentru celălalt, oricum s-ar manifesta acesta. O dragoste pentru un celălalt poate imperfect, supus greşelii, care uneori te provoacă, sau care chiar îţi face rău.

Şi Hristos a manifestat aceeaşi dragoste unită cu libertatea, în timpul misiunii Sale pământeşti. A vindecat pe demonizatul din ţinutul gherghesenilor (Lc. 8, 26 ş.u.), care nu mai era liber în chinurile sale. În schimb, atunci când locuitorii din cetate L-au rugat să plece de la ei, i-a ascultat. Le-a recomandat şi ucenicilor săi, atunci când îi trimisese în prima lor misiune de apostolat, să nu propovăduiască prin forţă Cuvântul, ci să plece de acolo unde nu vor fi primiţi (Lc. 9, 5). Dumnezeu nu intră cu sabia, nu obligă la supunere faţă de El şi de legea Sa, nu împinge pe nimeni de la spate să Îl accepte şi să se mântuiască. Însă dimpotrivă, cheamă la Sine şi pe cei consideraţi în mod obişnuit drept condamnaţi iadului încă din timpul vieţii (Mt. 11, 28).

Pentru noi, cei de astăzi, poate vameşii nu mai sunt printre cei cu meserii damnate. Înainte însă, ca unii care percepeau taxe celor care intrau sau ieşeau dintr-o cetate sau dintr-un ţinut, nu aveau o imagine prea bună. Tot pe vremuri, printre celelalte categorii de oameni "ai celui rău" erau prostituatele, vicioşii, cei de altă religie. Mai puţin supuşi păcatului erau văzuţi cei care aveau nevoie de prostituate, cei care făceau posibile viciile, dacă erau urmaşi ai lui Avraam. Viziunea societăţii asupra ei înseşi şi asupra propriei credinţe însă nu s-a schimbat foarte mult nici până azi. Tot la fel îi privim cu coada ochiului pe cei vicioşi, pe cei de alte religii şi în general pe cei care se comportă altfel decât normal. Poate că nu îi judecăm din capul locului ca pierduţi, însă îi includem în categoria celor mai răi decât noi, aflaţi undeva sub noi pe o scară a dreptăţii. Această practică de a-i judeca pe ceilalţi este considerată falsă şi e cu totul înlăturată de către autorul Acatistului Mântuitorului, acum un mileniu. În icosul al treilea el exclamă plin de smerenie: "Iisuse, Cel ce ai mulţime de îndurări, Care ai chemat pe vameşi şi pe păcătoşi şi pe necredincioşi, nu mă trece cu vederea acum pe mine, cel asemenea lor; ci, ca nişte mir de mult preţ, primeşte cântarea aceasta: Iisuse, puterea cea nebiruită…"

Credinciosul creştin este acela care iartă greşiţilor săi, în acelaşi fel în care ştie că primeşte iertări nenumărate de la Tatăl Cel ceresc (Mt. 6, 12). El se smereşte pe sine şi găseşte adevărată afirmaţia că e mai păcătos decât cei consideraţi scursurile societăţii. Se vede pe sine asemenea femeii de moravuri uşoare, care într-un moment de cumpănă a venit şi a plâns pentru păcatele ei, spălând picioarele Domnului cu mirul cel de mult preţ, amestecat cu propriile lacrimi (Lc. 7, 38).

În ochii omului credincios, Iisus este "puterea cea nebiruită", Care iartă şi cele mai mari grozăvii, dacă I se cere dintr-o inimă plină de pocăinţă, şi Care face din prigonitori şi vameşi - apostoli, din desfrânate mironosiţe şi din necredincioşi cuvioşi mărturisitori. Toate acestea sunt posibile în Hristos. El nu închide uşile celor ce se pocăiesc din adâncul inimii, adică decid absolut liber, într-un moment de răscruce al vieţii, să părăsească drumul cel rău şi să se întoarcă.

Autor: D. Popoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Rolul Bisericii în apariţia primelor spitale în Imperiul Bizantin

Relaţia dintre Biserică şi medici în general a fost una foarte bună în decursul veacurilor. În ciuda unor conflicte care au apărut odată cu monopolul secularismului în majoritatea societăţilor occidentale, relaţia aceasta se menţine în condiţii bune şi în prezent. Vom discuta în cele ce urmează despre cum au apărut primele spitale clasice şi ce rol a avut Biserica din acest punct de vedere.

Timothy S. Miller a scris în anul 1985 o lucrare antologică intitulată "The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire". În această lucrare, el a revoluţionat efectiv conceptele existente la vremea respectivă în ceea ce priveşte apariţia spitalului şi rolul indiscutabil al Bisericii din acest punct de vedere. Miller a criticat în special două asemenea concepte cu care încă mai vin şi astăzi o serie de cercetători, şi anume că spitalul a fost încă de la început o instituţie creată de societate şi că acesta a înflorit în special în spaţiul apusean. Aceste două idei sunt pur şi simplu eradicate de dovezile aduse de Timothy S. Miller. Din contră, spitalul a fost încă de la început o instituţie întemeiată şi controlată de Biserică şi, de asemenea, această instituţie s-a născut şi s-a dezvoltat în Răsăritul creştin cu mai bine de opt secole (!) înainte ca Occidentul să aibă ceva asemănător. Deşi în zilele noastre spitalele din Occident beneficiază de un personal poate mai bine instruit şi de condiţii net superioare pentru desfăşurarea activităţii decât cele din răsăritul Europei, lucrurile nu au stat astfel încă din Antichitate, aşa cum se consideră în mod eronat de mulţi specialişti. Imperiul Bizantin a fost prima locaţie din lume unde a apărut şi s-a dezvoltat într-un mod remarcabil instituţia spitalului. Este momentul să facem o incursiune în trecut pentru a descoperi rădăcinile acestei apariţii.

Biserica Ortodoxă şi apariţia spitalului

Miller observă încă de la începutul lucrării că primele instituţii care amintesc de spital au apărut în cadrul Imperiului Bizantin: "Aceste xenones bizantine au reprezentat nu doar primele instituţii publice care au oferit îngrijire medicală celor bolnavi, ci şi cele care au condus la crearea mediilor spitaliceşti din cursul Evului Mediu, de la care atât Apusul Latin, cât şi Răsăritul islamizat şi-au dezvoltat facilităţile pentru bolnavi. A scrie despre apariţia şi dezvoltarea centrelor de îngrijire a bolnavilor în Imperiul Bizantin înseamnă să scrii primul capitol al istoriei instituţiei spitalului" ("The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire", John Hopkins University Press, Baltimore, 1985, p. 4). "Xenones" se numeau acele locuri unde puteau fi îngrijiţi străinii, însă nu doar aceştia, ci şi cei săraci sau grav bolnavi care nu îşi puteau permite un medic. Aceste xenones au evoluat în timp, ajungând la situaţia în care şi-au permis, prin finanţarea pe scară largă oferită de Biserică, să angajeze şi să susţină mai mulţi medici al căror rol era acela de a oferi anumite tratamente gratuite celor care aveau nevoie de ele, dar nu îşi permiteau să le plătească. Comentând asupra acestei afirmaţii importante a lui Miller, cercetătorul american Stanley Samuel Harakas observa că "Biserica guverna aceste spitale, le finanţa şi oferea oameni care să ocupe poziţiile principale în ele. Ea a înfăptuit acest lucru ca pe o parte a chemării sale de ''a iubi'' oamenii şi ca o parte a asemănării sale cu Dumnezeu. Dumnezeu era considerat, mai presus de toate ca Philanthropos, "Iubitorul de oameni"" (Stanley Harakas, "Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition", The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 75). Aşadar, Biserica a stat la baza naşterii primelor spitale importante din cadrul istoriei omenirii şi doar partea răsăriteană a avut rolul principal în această direcţie. Aşa cum oberva tot Miller: "Exceptând un exemplu din secolul al VII-lea din Spania vizigotă, nici una dintre instituţiile filantropice ale Europei Occidentale nu a oferit acces la medici pentru cei bolnavi, până în secolul al XII-lea" ("The Birth of the Hospital...", p. 4). Aşadar, au existat centre şi în Apus, unde bolnavii erau îngrijiţi. Desigur, toate acestea erau întreţinute şi finanţate în special de Biserică. Însă "nici unul dintre acestea nu permitea accesul medicilor la cei bolnavi". Vorbim de o îngrijire pur speculativă şi care, chiar dacă avea cele mai bune intenţii la bază, se dovedea adesea neputincioasă în faţa bolilor şi epidemiilor devastatoare. Biserica Ortodoxă a fost prima care a permis medicilor să îi îngrijească pe cei bolnavi, nu pentru că şi-ar fi pierdut credinţa în puterea rugăciunii sau în mila lui Dumnezeu şi a sfinţilor, ci pentru că a considerat că medicina nu este un lucru contrar credinţei, ci un element prin care Dumnezeu Însuşi lucrează şi poate oferi alinare.

Medicina - meserie a iubirii aproapelui

Timothy S. Miller observă în continuare: "Pe măsură ce Biserica Ortodoxă a ajuns să considere profesia medicală drept un element central al iubirii de oameni, ea s-a considerat obligată să ofere acest ajutor tuturor oamenilor - şi în special celor săraci - prin sponsorizarea spitalelor. De vreme ce majoritatea ierarhilor Bisericii a continuat să considere medicina drept una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creştine până în zilele cele de pe urmă ale Imperiului Roman de Răsărit, spitalele au fost în continuare finanţate. Spre exemplu, în anul 1440 mănăstirea cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul din Petras încă mai finanţa un spital deschis publicului" ("The Birth of the Hospital...", p. 61). Biserica Ortodoxă a considerat întotdeauna medicina drept un dar de la Dumnezeu, un miracol în sine care trebuie preţuit, admirat şi încurajat să se dezvolte. Deşi majoritatea spitalelor funcţionau în cadrul mănăstirilor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mâna monahilor sau a monahiilor fără ca aceştia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers şi mai departe şi a ales să finanţeze spitalele nu doar cu bani, ci şi cu personal medical instruit, precum şi auxiliar. Medicii erau plătiţi pentru a avea grijă de cei bolnavi care nu îşi puteau permite tratamente medicale. Exemplul oferit de Miller este unul cutremurător. Cu toate că Imperiul Bizantin îşi trăia în anul 1440 partea finală a existenţei sale, care urma să se curme tragic peste doar 13 ani, odată cu cucerirea ultimei cetăţi importante, şi anume Constantinopolul, încă mai exista cel puţin un exemplu de spital deschis publicului şi finanţat de Biserică şi, probabil, de curtea imperială. Imperiul Bizantin, secătuit de resurse financiare, de oameni şi teritorii, care influenţase cultural şi la nivel diplomatic un areal extins de la nordul torid al Africii şi până la stepele înfrigurate ale viitorului stat rus şi din Italia până în inima vechiului Imperiu Persan, nu neglija să aibă grijă de bolnavii săi. Imaginea aceasta ar trebui să ne rămână adânc impregnată astăzi, când observăm un real dispreţ adresat profesiei medicale şi rolului crucial pe care aceasta îl are în cadrul societăţii. Poate că o reîntoarcere în trecut ne-ar face să ne reconsiderăm părerea faţă de frumuseţea şi nobleţea acestei meserii pe care Biserica nu doar "a tolerat-o", ci a făcut-o să progreseze şi să se dezvolte pentru a ajunge la maturitatea sa profundă de dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor aflaţi în suferinţă.

 

(Articol publicat în "Ziarul Lumina" din data de 15 noiembrie 2012)

Foto: Bolnița de ma Mănăstirea Neamț

Vatican: Audienţa generală de miercuri, 14 noiembrie 2012. Despre căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu

Anul Credinţei. Căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu

 

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

 

Miercurea trecută am reflectat asupra dorinţei de Dumnezeu pe care fiinţa umană o poartă în adâncul ei. Astăzi aş vrea să continui să aprofundez acest aspect meditând pe scurt împreună cu voi asupra câtorva căi pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Însă aş vrea să amintesc că iniţiativa lui Dumnezeu precede mereu orice iniţiativă a omului şi, chiar şi în drumul spre El, este El cel dintâi care ne luminează, ne orientează şi ne conduce, respectând mereu libertatea noastră. Şi tot El ne face să intrăm în intimitatea sa, revelându-se şi dăruindu-ne harul pentru a putea primi această revelaţie în credinţă. Să nu uităm niciodată experienţa sfântului Augustin: nu noi posedăm Adevărul după ce l-am căutat, ci Adevărul ne caută şi ne posedă.

Totuşi există căi care pot deschide inima omului la cunoaşterea lui Dumnezeu, există semne care conduc spre Dumnezeu. Desigur, adesea riscăm să fim orbiţi de licăririle mondenităţii, care ne fac mai puţin capabili să parcurgem aceste căi sau să citim aceste semne. Însă Dumnezeu nu încetează să ne caute, este fidel faţă de omul pe care l-a creat şi l-a răscumpărat, rămâne aproape de viaţa noastră, pentru că ne iubeşte. Aceasta este o certitudine care trebuie să ne însoţească în fiecare zi, chiar dacă anumite mentalităţi răspândite fac mai dificil pentru Biserică şi pentru creştin să comunice bucuria Evangheliei la toată făptura şi să-i conducă pe toţi la întâlnirea cu Isus, unicul Mântuitor al lumii. Însă aceasta este misiunea noastră, este misiunea Bisericii şi fiecare credincios trebuie s-o trăiască în bucurie, simţind-o ca proprie, printr-o existenţă însufleţită într-adevăr de credinţă, marcată de caritate, de slujirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi şi capabilă să iradieze speranţă. Această misiune străluceşte mai ales în sfinţenia la care suntem cu toţii chemaţi.

Astăzi - ştim asta - nu lipsesc dificultăţile şi încercările pentru credinţă, adesea puţin înţeleasă, contestată, refuzată. Sfântul Petru le spunea creştinilor săi: "Fiţi gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră" (1Pt 3,15). În trecut, în Occident, într-o societate considerată creştină, credinţa era ambientul în care se mişca; referinţa şi adeziunea la Dumnezeu erau, pentru majoritatea oamenilor, parte a vieţii zilnice. Mai degrabă cel care nu credea trebuia să justifice propria necredinţă. În lumea noastră, situaţia s-a schimbat şi tot mai mult cel care crede trebuie să fie capabil să dea cont de credinţa sa. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Fides et ratio, sublinia că credinţa este pusă la încercare şi în perioada contemporană, străbătută de forme subtile şi viclene de ateism teoretic şi practic (cf. nr. 46-47). De la iluminism încoace, critica adusă religiei s-a intensificat; istoria a fost marcată şi de prezenţa de sisteme ateiste, în care Dumnezeu era considerat o simplă proiecţie a sufletului uman, o iluzie şi produsul unei societăţi deja falsificată de atâtea alienări. Apoi, secolul trecut a cunoscut un puternic proces de secularism, în căutarea autonomiei absolute a omului, considerat ca măsură şi artizan al realităţii, dar sărăcit de realitatea sa de creatură "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru credinţă: de fapt, există o formă de ateism pe care-l definim, întocmai, "practic", în care nu se neagă adevărurile credinţei sau riturile religioase, ci pur şi simplu sunt considerate irelevante pentru existenţa zilnică, dezlipite de viaţă, inutile. Atunci, adesea se crede în Dumnezeu în mod superficial şi se trăieşte "ca şi cum Dumnezeu n-ar exista" (etsi Deus non daretur). Însă, la sfârşit, acest mod de a trăi este şi mai distructiv, pentru că duce la indiferenţa faţă de credinţă şi faţă de problema despre Dumnezeu.

În realitate, omul, separat de Dumnezeu, este redus la o singură dimensiune, cea orizontală, şi tocmai acest reducţionism este una din cauzele fundamentale ale totalitarismelor care au avut consecinţe tragice în secolul trecut, precum şi a crizei de valori pe care o vedem în realitatea actuală. Întunecând referinţa la Dumnezeu, s-a întunecat şi orizontul etic, pentru a lăsa spaţiu relativismului şi unei concepţii ambigue de libertate, care în loc să fie eliberatoare ajunge să-l lege pe om de nişte idoli. Ispitirile pe care Isus le-a înfruntat în deşert înainte de misiunea sa publică reprezintă bine acei "idoli" care-l fascinează pe om când nu merge dincolo de el însuşi. Dacă Dumnezeu pierde centralitatea, omul îşi pierde locul său just, nu mai găseşte situarea sa în creaţie, în relaţie cu ceilalţi. Nu a apus ceea ce înţelepciunea antică evocă prin mitul lui Prometeu: omul crede că poate să devină el însuşi "dumnezeu", stăpân al vieţii şi al morţii.

În faţa acestui tablou, Biserica, fidelă faţă de mandatul lui Cristos, nu încetează niciodată să afirme adevărul despre om şi despre destinul său. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă în mod sintetic aşa: "Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său" (Constituţia Gaudium et spes, 19).

Aşadar, care răspunsuri este chemată credinţa să dea, cu "dulceaţă şi respect", ateismului, scepticismului, indiferenţei faţă de dimensiunea verticală, pentru ca omul din timpul nostru să poată continua să se întrebe cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi să parcurgă căile care conduc la El? Aş vrea să amintesc câteva căi, care derivă fie din reflecţia naturală, fie din însăşi forţa credinţei. Aş vrea să le rezum în mod foarte sintetic în trei cuvinte: lumea, omul, credinţa.

Primul: lumea. Sfântul Augustin, care în viaţa sa a căutat îndelung Adevărul şi a fost prins de Adevăr, are o pagină foarte frumoasă şi celebră în care afirmă astfel: "Întreabă frumuseţea pământului, a mării, a aerului rarefiat şi răspândit peste tot; întreabă frumuseţea cerului..., întreabă toate aceste realităţi. Toate îţi vor răspunde: priveşte-ne şi observă cât de frumoase suntem. Frumuseţea lor este ca un imn al lor de laudă. Ori, aceste creaturi aşa de frumoase, dar şi schimbătoare, cine le-a făcut dacă nu unul care este frumuseţea în mod imutabil?" (Sermo 241, 2: PL 38, 1134). Cred că trebuie să recuperăm şi să-l facem pe omul de astăzi să recupereze capacitatea de a contempla creaţia, frumuseţea sa, structura sa. Lumea nu este o magmă informă, ci cu cât o cunoaştem mai mult cu atât îi descoperim mecanismele minunate, cu atât vedem un plan, vedem că există o inteligenţă creatoare. Albert Einstein a spus că în legile naturii "se revelează o raţiune aşa de superioară încât toată raţionalitatea gândirii şi a orânduirilor umane este în comparaţie cu ea o reflexie absolut nesemnificativă" (Il Mondo come lo vedo io, Roma 2005). Deci o primă cale care conduce la descoperirea lui Dumnezeu este contemplarea creaţiei cu ochi atenţi.

Al doilea cuvânt: omul. Tot sfântul Augustin are apoi o frază celebră în care spune că Dumnezeu este mai intim mie decât sunt eu pentru mine însumi (cf. Confesiuni III, 6, 11). De aici el formulează invitaţia: "Nu ieşi afară din tine, reintră în tine însuţi: în omul interior locuieşte adevărul" (De vera religione, 39, 72). Acesta este un alt aspect pe care noi riscăm să-l pierdem în lumea zgomotoasă şi dispersivă în care trăim: capacitatea de a ne opri şi de a privi în profunzime în noi înşine şi a citi acea sete de infinit pe care o purtăm înăuntru, care ne face să mergem mai departe şi trimite la Cineva care poate s-o umple. Catehismul Bisericii Catolice afirmă astfel: "Cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, omul se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu" (nr. 33).

Al treilea cuvânt: credinţa. Mai ales în realitatea timpului nostru nu trebuie să uităm că o cale care conduce la cunoaştere şi la întâlnirea cu Dumnezeu este viaţa de credinţă. Cine crede este unit cu Dumnezeu, este deschis la harul său, la forţa carităţii. Astfel existenţa sa devine mărturie nu despre sine însuşi, ci despre Cel Înviat, şi credinţa sa nu se teme să se arate în viaţa zilnică, este deschisă la dialogul care exprimă prietenie profundă faţă de drumul oricărui om şi ştie să deschidă lumini de speranţă la nevoia de răscumpărare, de fericire, de viitor. De fapt, credinţa este întâlnire cu Dumnezeu care vorbeşte şi acţionează în istorie şi care converteşte viaţa noastră zilnică, transformând în noi înşine mentalităţi, judecăţi de valoare, alegeri şi acţiuni concrete. Nu este iluzie, fugă de realitate, refugiu comod, sentimentalism, ci este implicare a întregii vieţi şi este vestire a Evangheliei, Veste Bună capabilă să-l elibereze pe omul întreg. Un creştin, o comunitate care sunt activi şi fideli faţă de proiectul lui Dumnezeu care ne-a iubit cel dintâi, constituie o cale privilegiată pentru cei care sunt în indiferenţă sau în îndoială cu privire la existenţa sa şi la acţiunea sa. Însă acest lucru cere de la fiecare să facă tot mai transparentă propria mărturie de credinţă, purificând propria viaţă pentru ca să fie conformă cu Cristos. Astăzi mulţi au o concepţie limitată despre credinţa creştină, pentru că o identifică cu un simplu sistem de credinţe şi de valori şi nu atât cu adevărul despre un Dumnezeu care s-a revelat în istorie, doritor să comunice cu omul faţă în faţă, într-un raport de iubire cu el. În realitate, la fundamentul oricărei învăţături sau valori există evenimentul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în Cristos Isus. Creştinismul, înainte de a fi o morală sau o etică, este primirea persoanei lui Isus. Pentru aceasta, creştinul şi comunităţile creştine trebuie înainte de toate să privească şi să facă să se privească la Cristos, adevărată Cale care conduce la Dumnezeu.

Benedictus pp. XVI

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

Într-un compartiment de tren, un oltean și un ardelean...

Într-un compartiment de tren, un oltean și un ardelean. La un moment dat, ardeleanul scoate o litră de pălincă, slănină, pită, sfarmă o ceapă și începe să mănânce, trăgând din când în când și din palincă…
Olteanului i se face de o dușca, dar cum să intre în vorbă?
La un moment dat, văzând că țuica e pe terminate, își ia inima în dinți și se apropie de ardelean:
- Mă cheama Radu!
- Apăi, no, dacă te cheamă, du-te…

FRICA PROPRIULUI ADEVĂR...!

de Egidio Chiarella*

ROMA, sâmbătă, 3 noiembrie 2012 (ZENIT.org) – Nu există ocazie, privată sau publică, unde să nu se discute despre posibilitatea de îmbunătățire a existenței umane, cu teorii și discuții destul de angajante. Pentru cel care-și spune creștin, acest lucru se prezintă de multe ori eronat și chiar incoerent. De ce? Nu este un mister, din păcate, că tocmai cel care-l urmează pe Cristos, în diferite momente ale cotidianității, denaturează ideea adevărului evanghelic. Și face acest lucru, acceptând uneori compromisurile, în numele unui prezumtiv nobil scop: a învinge sfidările care-l așteaptă. Se „distrage”, însă, până la punctul că nu mai recunoaște veridicitatea Cuvântului. Deci, creștinului îi este frică de adevăr, care stă la baza credinței lui. Vorbește despre altceva.

 Un dezastru! „Un pumn în stomac” pentru cel care crede și face partea lui pentru a salva omul! O debandadă? Cine va putea vreodată să schimbe lumea, dacă cel care cunoaște adevărul se rușinează să-l transmită? Creștinul de astăzi s-a adaptat unei omologări spre jos, iar această orientare este periculoasă. Totul s-a aplatizat. Rolurile, funcțiunile, responsabilitățile tind să fie amestecate, răsturnate, dezactivate. Se „sfărâmă” totul în numele unei ciudate egalități, care aplatizează și standardizează esența societății. Astfel se demolează înnăscuta extraordinară capacitate de omului de a unifica, deși în diversitatea rolurilor. În diferență, într-adevăr, că se construiește adevărata unicitate. Harababura conștiințelor și a talentelor produce o formă mediocră de conviețuire, întârziind răscumpărarea umanității și obscurând dimensiunea ei supranaturală.

În acest context se naște frica față de propriul adevăr. Și totuși, istoria a atestat profețiile anunțate poporului lui Israel. Isus, cu operele și învățăturile lui a indicat, tuturor oamenilor, calea pentru cucerirea armoniei fizice și morale. Un traseu, acesta, de parcurs în fiecare zi. Credinciosul să aibă bucuria de a contamina apropiatul distras sau pierdut în „moda” timpului. Să fie profet și mesager al Cuvântului și să nu accepte în mod pasiv nivelarea talentelor omului. Dacă lipsește Cristos, se riscă să se răspundă numai seducțiilor. Contrar, gândurile umane trebuie să elimine ispitele. Diavolul știe că, falsificând un intelect sănătos, mai ales dacă îndeplinește un rol de decizie, încetinește adevărul lui Dumnezeu pe acest pământ. Astfel scria Sf. Paul Corintenilor: „… Mă tem însă că, așa cum șarpele cu malițiozitatea lui a sedus-o pe Eva, la fel gândurile voastre să fie în vreun fel conduse pe un drum greșit din simplitatea și puritatea lor față de Cristos”. Dar și atunci când omul va reuși, cu ajutorul rugăciunii, să fie mai puternic decât satana, apărând astfel propriul adevăr, nu va trebui niciodată să lase să slăbească inima lui. Răul va tenta, cu putere, să-și reia primitivul lui loc.

Este iluminant în această privință un fragment din evanghelia după Luca, în care diavolul stabilește să se reîntoarcă în casa pe care o lăsase mai înainte: „… Revenit, o găsește măturată și ornată. Atunci merge, ia alte șapte duhuri mai rele decât el, intră și pun stăpânire pe acea casă. Iar ultima condiție a acelui om devine mai rea decât prima”. Adevăratul creștin schimbă lumea, nu ascunde adevărul.

Celebră a rămas predica Sf. Leon cel Mare (440-461) cu ocazia Crăciunului (Sermo 21, 3), unde sfătuiește fiecare credincios să se trezească din somn și din lenea spirituală: „Agnosce, christiane, tuam dignitatem”, „Recunoaște-ți creștinule demnitatea ta”. Astăzi creștinul nu mai are demnitatea lui. Nu o cunoaște, decât numai în teorie. Nu știe să identifice adevărata sa natură! Aceasta este marea mizerie, sărăcia, sărăcirea lumii. Ar fi suficient ca un singur creștin să trăiască demnitatea lui, pentru ca lumea să fie încălzită de o mare lumină.

*Egidio Chiarella, pubblicista-giornalista, collabora con il Ministero dell’Istruzione, a Roma. E’ stato docente di ruolo di Lettere presso vari istituti secondari di I e II grado a Lamezia Terme (Calabria). Dal 1999 al 2010 è stato anche Consigliere della Regione Calabria. Ha conseguito la laurea in Materie Letterarie con una tesi sulla Storia delle Tradizioni popolari presso l’Università degli Studi di Messina (Sicilia). E’ autore del romanzo La nuova primavera dei giovani.

Catehizarea, o dimensiune mistagogică a Bisericii

Catehizarea patristică înainta treptat, de la cele mai simple până la cele mai dificile şi esenţiale teme ale credinţei creştine şi ale vieţii tainice a Bisericii. Păstorii responsabili care şi-au asumat lucrarea catehetică trebuiau să dispună de experienţă duhovnicească, precum şi de judecată vizionară, fără greşeală.

Harisma discernământului era necesară şi pusă în mişcare de iubire, astfel încât începătorii să nu fie inhibaţi de noţiuni şi adevăruri adânci, ci treptat să se maturizeze înăuntrul lor cuvântul lui Dumnezeu. Catehizarea nu are drept scopuri realizarea unei educaţii religioase informative, ci iniţiere în adevărurile şi în Tainele Bisericii, iniţiere în scopurile iconomiei dumnezeieşti. Starea catehumenilor este "de trecere", şi ca "limite", ei se găsesc între o lume veche şi una nouă, între credinţă şi necredinţă, şi din acest motiv ei au nevoie de o atenţie specială. Chiar faptul că lucrarea catehizării a avut drept unul din scopurile ei principale iniţierea în Tainele şi viaţa duhovnicească a Bisericii, centrarea vieţii oamenilor pe relaţia vie cu trupul mistic al lui Hristos şi pe integrarea esenţială a lor în comunitatea Sfinţilor arată caracterul mistagogic intens al catehizării. O catehizare fără această raportare la elementul liturgic şi mistagogic este de neconceput pentru Părinţii Bisericii. Analiza Sfintei Liturghii, comentariile teologice ale momentelor esenţiale ale vieţii duhovniceşti prin participarea la practica latreutică a Bisericii ocupau un loc important în cadrul catehizării. Avem, de asemenea, în catehizarea Bisericii o teologie minunată despre icoane, despre simbolurile credinţei, despre cele săvârşite în cadrul cultului. Cu alte cuvinte, avem o catehizare ce funcţionează în interiorul cadrelor de cult, ce se alimentează şi se îmbogăţeşte din Taine, o catehizare ce slujeşte. Aceste accente au o mare însemnătate pentru educaţia creştină actuală, fiindcă catehizarea noastră de azi nu trebuie să se îndrepte spre o abordare sau o excludere pur idealistă, să se refere la teme teoretice, filozofice şi sociale mai mult decât la formele vieţii ecleziastice. Catehizarea este chemată să nu furnizeze catehumenilor mai mult temele unei morale rigide, generale, ale unui eticism îngust şi ale unei vieţi culturale oarecare, în loc de a împărtăşi subiectul mântuirii şi al modurilor în care ea se trăieşte în viaţa liturgică şi tainică a Bisericii. Rugăciunea Domnească ocupa un loc central şi special în catehizarea Bisericii primelor secole. Conţinutul teologic al acestei rugăciuni este aproape o recapitulare a întregii teologii a Bisericii, fiind "sinteza întregii Evanghelii". Dar şi raportarea la simboluri, la icoane şi actele cultice este semnificativă ethosului catehetic patristic. Pentru tradiţie toate se transfigurează şi se sfinţesc în cadrul cultului şi-ndeosebi în Sfânta Liturghie, tocmai datorită harului şi prezenţei Sfântului Duh. Taina Dumnezeieştii Euharistii este jertfă, mijloc al Învierii şi medicament, inel de legătură însufleţitor şi unificator între toţi membrii trupului bisericesc. Această putere unificatoare este, potrivit Sfântului Ignatie Teoforul, putere "curăţitoare" a influenţelor erozive şi, concomitent, realizează trupul sinaxei ca să fie poporul lui Dumnezeu. Biserica, după formularea lui Nicolae de Cabasila, "constă în Taine". Aceasta înseamnă că Tainele alcătuiesc conţinutul credinţei şi esenţa vieţii duhovniceşti, precum se accentuează şi în Catehezele Mistagogice. Astfel, ethosul creştin ortodox ce urmăreşte formarea credincioşilor prin cateheză se realizează în cadrul a doi factori esenţiali ai realităţii liturgice: participarea reală la Tainele Bisericii şi păstrarea tradiţiei noastre liturgice sfinte şi eclesiale. De aceea catehizarea Bisericii cuprinde, printre altele, şi o teologie minunată despre Taine. Şi cel mai important, în această mistiriologie este faptul că, în timp ce pe de-o parte se dă o mare importanţă Tainelor Bisericii pentru înfăptuirea mântuirii, pe de alta nu se absolutizează nici o Taină concretă. Absolutul se găseşte în har. Harul este liturghia inimii, care însufleţeşte trupul prin circulaţia sângelui cu viaţă. Desigur, avem o preferinţă specială şi emfază pentru Taina Botezului şi a Sfintei Euharistii, dar toate Tainele, în general şi în parte, se consideră în principal "moduri" şi "forme" de trăire a uneia şi unice Taine a mântuirii şi a Tainei Bisericii. În consecinţă, fiecare Taină conţine toată mântuirea, şi nu o parte a ei. Participarea la fiecare Taină trebuie să creeze sentimentul deplinătăţii mântuirii. Tainele oferă iertarea păcatelor, adică vindecarea membrilor bolnavi, şi fiecare în parte săvârşeşte o lucrare liturgică specială şi de neînlocuit. Botezul renaşte fiecare membru şi-l altoieşte în trupul Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie clădeşte unitatea trupului Bisericii, hrănind mădularele cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mirul dă tăria să fie distruse puterile demonice şi săvârşeşte lucrările sănătăţii vieţii. Asemenea particularităţi au şi celelalte Taine. De precizat că Tainele sunt indisolubil legate de trunchiul lor, Biserica, aşa cum sunt ramurile de copac, după expresia Sfântului Nicolae Cabasila. De asemenea, în tradiţia patristică nu se observă legătura obligatorie a diferitelor Taine între ele, precum se întâmplă uneori cu noi, când o Taină este partea celeilalte. De exemplu, Taina Mărturisirii ca parte a Sfintei Euharistii. Convingerea tradiţiei era că totalitatea mântuirii se află în fiecare Taină, chiar şi în fiecare act şi manifestare a Bisericii. Orice efort de "împărţire" sau de "distribuire" a mântuirii, exaltarea sau absolutizarea unor Taine, se opune concepţiilor catehetice ale tradiţiei patristice, ce vede mântuirea în ansamblul ei, şi nu în roadele ei în parte şi în efectele speciale ale diferitelor Taine şi acte liturgice ale Bisericii.

În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii

Catehizarea Bisericii vede toate Tainele că ajung la scopul final al Iconomiei dumnezeieşti. Această tradiţie, ce este biblică şi patristică, despre o unică şi unitară Taină este foarte interesantă şi cu valenţe pentru epoca noastră, în care nu s-au prezentat simplu tendinţe, ci a reuşit să se cultive în conştiinţele credincioşilor această absolutizare a diferitelor Taine (şi din păcate chiar a unor ierurgii). Emfaza absolută asupra tainei a sau b face să se piardă scopul final al vieţii creştine, care sunt izbăvirea şi mântuirea omului în Hristos. Dar şi accentuarea unei Taine în defavoarea alteia, precum şi distingerea unei dogme în defavoarea alteia este posibil să pricinuiască confuzie în viaţa credincioşilor şi să apară deviaţii variate, astfel încât să fie scindată unitatea credinţei şi să se denatureze caracterul omogen al spiritualităţii ortodoxe. În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii. De aceea şi participarea noastră la orice Taină trebuie să aibă un caracter universal şi să fie determinantă pentru trăirea mântuirii. Multitudinea Tainelor nu înseamnă deloc fragmentarea mântuirii. Înseamnă foarte simplu că acelaşi fapt îl vedem şi-l trăim din părţi diferite. Multitudinea Tainelor lărgeşte şi universalizează trăirea mântuitoare. Dacă vreţi, creşte şi înmulţeşte această trăire. Nu o împuţinează şi nici nu o fărâmiţează. Harul dumnezeiesc al Tainelor îndreaptă natura sau fiinţa creaturilor raţionale într-un mod creator, vindecător şi transfigurator, dar firesc. Caracterul mistagogic intens face din catehizare, precum şi din predică un instrument liturgic pentru înfăptuirea şi trăirea mântuirii. Catehizarea şi predica trebuie să-şi cunoască locul lor corect în cult. Locul catehizării este aproape de Taine şi de celelalte acte liturgice ale Bisericii. Nu-i vorba despre un simplu învăţământ sau educaţie, ci despre mistagogie. Viaţa "tainică" departe de mistagogie sfârşeşte într-o stereotipie. Golul unei slujiri fără mistagogie este umplut de inerţie şi sterilitate duhovnicească. Şi cel mai rău: în loc să stăpânească în sfârşit elementele învierii, stăpânesc apăsător chinul, tristeţea şi impasul. Predica în Biserica Noului Testament funcţiona mântuitor (1 Cor. 1, 21). Aşa a fost înţeleasă şi catehizarea în tradiţia ortodoxă. Ele nu trebuie să fie considerate funcţii de importanţă secundară pentru viaţa Bisericii, precum şi pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor, şi de aceea nu este firesc să fie dezgolite de elementul harismatic şi mistagogic. Trebuie să conştientizăm că viaţa duhovnicească, aşa cum este prezentată în tradiţia catehetică, nu este ceva ce se câştigă numai prin lupta personală, ci ceva mai profund, ce se transmite esenţial din generaţie în generaţie prin Taine. Ceea ce numim ethos eclezial, creştere duhovnicească şi maturitate în cadrul unei comunităţi se înfăptuieşte în modul cel mai bun în cadrul sinaxelor latreutice ale Bisericii. Acolo au loc naşterea şi creşterea duhovnicească, învăţarea limbajului credinţei. Şi după cum limba maternă nu este cuprinsă în procesele învăţării, în legile vreunei educaţii artistice, astfel şi limba maternă a credinţei "se învaţă" într-o relaţie foarte substanţială cu trunchiul Bisericii.

 

Autor: T. Mada

Sursa: www.ziarullumina.ro

ISUS CRISTOS: UNICUL RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE DESPRE MOARTE

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul pământesc

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 3 noiembrie 2012 (www.zenit.org).

Cu toții murim. Fiecare știe că mai degrabă sau mai târziu va muri. Acest mai târziu este foarte indeterminat și, în orice caz, atunci când omul se gândește la moarte, în mod normal face referință la moartea altora, nu la cea proprie. Există totdeauna vreun vecin, vreun prieten sau vreo rudă care moare, iar aceste persoane care mor ne amintesc în mod simplu că se moare.

Filosoful existențialist Martin Heidegger afirmă în această privință: „Se spune: Cu acesta <>. Se contestă morții certitudinea ei”[1]. În expresia „se moare”, spunem în mod impersonal că fiecare ființă umană este destinată morții, dar nu suntem implicați în primă persoană în ceea ce afirmăm. Mai scrie filosoful: „Într-o zi sau alta se va sfârși prin a muri, dar, pentru moment, încă nu. […]. În cotidianitate recunoaște o specie de certitudine a morții. Nimeni nu se îndoiește că se moare. Dar aceasta <> nu poartă cu sine a fi siguri a ceea ce se potrivește morții, în sensul posibilității caracteristicii și specifice a [ființei umane]”[2].

În fața temei morții, există o diferență calitativă între a spune „se moare” și „eu mor”.

În al doilea caz, cel care vorbește nu vrea să spună că moare în acel moment, dar că moartea este o personală posibilitate a lui, ba chiar, este posibilitatea extremă care îl face conștient că toate certitudinile în care își înrădăcinase propria existență sunt posibilități pure care, ca atare, pot să dispară de la un moment la altul.

 După Heidegger, umanitatea „înainte de toate și mai mult” trăiește o existență inautentică, dominată de „pălăvrăgeala” lui „se spune”, iar trecerea la o existență autentică are loc atunci când ființa umană „anticipă” propria moarte, nu în sensul că se sinucide sau că este obsedat de gândul morții.

A anticipa moartea înseamnă a nu mai fi dispersați în mii de activități, gândind că se primește viața din ceea ce este caduc și trecător, și să se recunoască indefinitivitatea posibilităților concrete pe care viața ni le prezintă.

Omul de astăzi trăiește cufundat într-o cultură atee și materialistă care a narcotizat întrebările cele mai profunde ce provin fin fiecare suflet: „cine sunt? De unde vin? Unde merg?”.

Reflecția heideggeriană asupra tematicii morții poate să ajute omul de astăzi să se interogheze în mod serios asupra propriei vieți, să caute un răspuns sensului vieții, pentru că, dacă moartea este o scufundare în nul, a trăi este un efort inutil.

Ca orice filosof, Heidegger nu poate da răspuns interogativelor și dorințelor celor mai profunde ale spiritului uman, care vrea să știe ce se ascunde în spatele enigmei morții, chiar dacă în mod conștient reprimă întrebările lui cele mai radicale.

Isus Cristos este unicul răspuns tuturor întrebărilor care chinuie sufletul uman: „Ne-ai făcut pentru Tine, și inima noastră este neliniștită până nu se va hodini întru Tine”, spunea Sf. Augustin.

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul terestru, pentru că numai El vine din cer, și poate să ne reveleze ce ne așteaptă după moarte.

Este necesar să credem în El pentru a avea un răspuns exhaustiv tuturor întrebărilor noastre asupra vieții după moarte, dar pentru a crede este necesară credința. credința nu este o credință umană, dar este „dar gratuit al lui Dumnezeu”, iar Isus Cristos – afirmă papa Benedict al XVI-lea, „creează în inima noastră dorința de a-L urma pentru a intra în totalitate, într-o zi, în iubirea Lui, atunci când vom primi o locuință nu construită de mâini umane, în ceruri. Nu există persoană care să nu fie ajunsă și interpelată de această iubire fidelă, capabilă să-i aștepte și pe cei care continuă să răspundă cu nu­-ul refuzului și al împietririi inimii. Dumnezeu ne așteaptă, ne caută totdeauna, vrea să ne primească în comuniune cu sine, pentru a dărui fiecăruia dintre noi plinătate de viață, de speranță și de pace”[3].

Papa subliniază că credința nu numai că este un dar divin, dar și că „este un act cu care mă încredințez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată și mă iubește; este adeziune la un «Tu» care-mi dăruiește speranță și încredere”[4], deci, actul de credință reclamă răspunsul liber al omului, care poate să refuze darul oferit de Dumnezeu.

Afirmă în această privință, papa Benedict al XVI-lea: „În jurul nostru, însă, vedem în fiecare zi că mulți rămân indiferență sau refuză să primească această veste. La sfârșitul evangheliei după Marcu, astăzi avem cuvinte dure ale Înviatului care spune: «Cine crede și va fi botezat se va mântui, dar cine nu crede va fi condamnat» (Mc 16, 16), se pierde pe sine însuși. Aș vrea să vă invit să reflectați asupra acestui lucru. Încrederea în acțiunea Duhului Sfânt trebuie să ne împingă întotdeauna să mergem și să predicăm evanghelia, spre o curajoasă mărturisire a credinței; dar, în afara posibilității unui răspuns pozitiv dat darului credinței, există și posibilitatea refuzului Evangheliei, al neacceptării întâlnirii vitale cu Cristos”.

Papa invită pe toți creștinii să vestească Evanghelia, pentru că din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu vine mântuirea pentru toți cei care îl primesc și-i spun „da” lui Isus Cristos, iar acest „da” transformă viața, îi deschide calea spre o plinătate de semnificație, o face atât de nouă, bogată în bucurie și în speranță încrezătoare[5]    

---

[1] M. Heidegger, Essere e Tempo, Longanesi, Milano 1976, p. 314.

[2] Ibidem, p. 311.

[3] Benedetto XVI, Udienza generale, 30 maggio 2012.

[4] Benedetto XVI, Udienza generale, 24 ottobre 2012.

[5] Ibidem.

 

Răbdarea noastră cea de toate zilele

În gândirea creştină, mântuirea se arată la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnându-Şi Apostolii să suporte "până la sfârşit" reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic. La rândul său, sfătuindu-i pe galateni să umble în viaţă sub călăuzirea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel, mult încercatul misionar, nu uita să includă răbdarea îndelungată printre roadele vieţii harice. O altă sintagmă proverbială, poate mai rezonantă prin dramatismul istoriei din care descinde, complineşte accepţia biblică a temei: "răbdarea lui Iov". Adică spiritul hiperrezistent, imun la deznădejde, de care dă dovadă celebrul personaj devenit simbolul anduranţei desăvârşite. Într-adevăr, dintr-o anumită perspectivă, a răbda înseamnă şi a îndura. Mai ales a îndura. Împrejurări nefavorabile, tergiversări ingrate ale existenţei, oameni, gânduri, neputinţe (proprii sau induse), răul din lume. Ce te faci, aşadar, când un concert inextricabil al realităţilor din afara ta te reprimă cu o forţă pe care, oricum ai încerca să i te împotriveşti, nu o poţi respinge? Răspuns: cauţi răbdarea. Dacă ai şansa unei robusteţi lăuntrice de factură stoică, vei asimila această virtute ca pe o formă pasivă a curajului (Petru Creţia), ca pe o rezistenţă sacră, intim conectată la un ideal care întârzie să se contureze. Şi îţi va fi, desigur, mai uşor. Dacă nu, îţi vei supune spiritul unei tensiuni corozive pe care nu o vei stinge, poate, niciodată. Totul ţine, repet, de o atitudine existenţială izbăvitoare, rod al trudei de sine, pentru care nu poţi fi decât recunoscător semenilor care te-au învăţat, salvator, să o practici. Iată de ce, în viziunea unui spirit rebel ca Schiller, pacienţa neostensivă este apanajul "sufletelor mari"!

 

Există, totuşi, tipuri şi faţete ale răbdării. E recomandabil, de pildă, să ai răbdarea lucrului bine făcut. Cultura profunzimii şi a seriozităţii întreprinderilor tale, indiferent de sfaturile fast-food ale unora, este condiţia esenţială a perenităţii. Dacă, în genere, s-a dovedit că "timpul nu cruţă nimic din ce a fost făcut fără el", exigenţa autoimpusă a calităţii te transformă finalmente în propriul tău didact, după ce te-a purtat îndelung prin tărâmul uceniciei atente şi însetate de perfecţiune. Precipitarea maladivă în a obţine totul imediat nu este, în mod sigur, semnul unei bune întemeieri spirituale. Există, orice ar spune temerarii necopţi, o rânduială şi un ritm ale existenţei pe care nu e bine să le tulburi, ci să le observi cu înţelepciune şi, dacă poţi, să le asumi. Trebuie să ai, de asemenea, o anume îngăduinţă în raport cu semenii, un tact relaţional, evitând să-i percepi după unele gesturi fugare sau după caracterizări indirecte, adesea tendenţioase. Vei învăţa, astfel, că persoana umană este mult mai mult decât scăderile ei. Şi, dacă îi vei căuta adâncimile, cu răbdare şi dragoste, aşa cum o face Creatorul, îi vei descoperi tainiţe sufleteşti care o apropie mai mult de Bine şi de Frumos decât de opusul lor, chiar dacă acestuia din urmă îi aduce atât de des tributuri.

Există, apoi, răbdarea de a nu cârti, de a nu te răzvrăti împotriva unei stări factuale frustrante, chiar dacă toate datele contextului te îndreptăţesc să "dai cu pumnul în masă" şi să spui "până aici!". Atitudinea fratelui fiului risipitor din parabolă este întrucâtva grăitoare pentru această direcţie de conduită. Acest Cain al Noului Testament se supune desăvârşit poruncilor tatălui, dar nu poate răbda iubirea copleşitoare arătată fiului întors ("înviat"), dispus la ispăşire totală. În loc să-l sensibilizeze, tabloul mărinimiei părinteşti îl abrutizează şi, în consecinţă, se revoltă orgolios. Cuminţenia lui se dovedeşte infirmă şi mediocră! De-a lungul timpului, mitul Fratelui a proliferat în umanitatea noastră sub forma unor tipologii sinistre, de care încă nu e târziu să ne pocăim. Ele se cer exorcizate prin cultura fraternităţii de cea mai pură sorginte evanghelică.

Tot în perimetrul discuţiei de faţă intră şi răbdarea de sine. Dacă a suporta cerbiciile etice ale celorlalţi constituie un supliciu social, a te răbda devine o acută problemă de conduită intrapersonală. Există, aici, din fericire, o premisă benefică. A ajunge să-ţi pui problema autorăbdării presupune un progres notabil în cunoaşterea de sine. Îţi ştii destul de bine firea pentru a-ţi identifica propriile porniri şi habitudini dezavuabile. Rămâne doar să te angajezi în corijarea lor. Iată considerentul pentru care înţelepciunea filocalică atribuie cunoaşterii de sine o valoare superioară chiar putinţei de a învia morţii sau de a vedea îngerii. În fine, mă gândesc şi la o altă latură a pacienţei, implicită oarecum celei descrise mai sus: răbdarea dialogului autentic. Ea vine din acea frumuseţe caracterială, rarisimă în zilele noastre, a ştiinţei de a doza inspirat cuvântul şi tăcerea. "Cel mai bun vorbitor, spune undeva Cicero, este acela care ştie când să tacă". Rapacitatea verbală are rolul nefast de a eclipsa trăiri şi sensibilităţi nebănuite ale interlocutorului. Educaţia de azi, la toate nivelurile ei, ar realiza multe dacă ne-ar învăţa răbdarea să ne ascultăm unii pe alţii, în loc să ne dominăm reciproc prin vorbe, cât mai multe vorbe.

 

Autor: M. D. Ciobotă

Sursa: www.ziarullumina.ro

Când devine bogăţia obstacol pentru mântuire?

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv):

"Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi." (Luca XVI, 19-31)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXII-a după Rusalii condamnă nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea care l-au "coborât" pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman.

A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător faţă de Dumnezeu, nici milostiv faţă de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăţia materială, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, înţelegem că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut şi pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.

Nu bogăţia l-a dus în iad pe omul cel bogat, ci reaua ei întrebuinţare. Pentru că nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt bune sau rele în ele însele. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "... Nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi. Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din Împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici de bunurile cereşti."1

Sfânta Evanghelie de astăzi nu vorbeşte despre alte fapte rele ale bogatului nemilostiv, în afară de faptul că trăia întru îndestulare. Desigur, se înţelege că toate faptele rele pe care le va fi săvârşit în viaţa lui au fost pedepsite, însă el este osândit mai ales pentru nepăsarea sau indiferenţa lui faţă de suferinţa aproapelui său. Ştim din Sfânta Scriptură a Noului Testament că oamenilor li se va cere răspuns şi pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le împlinească, dar le-au nesocotit. Adică nu se acceptă ca firească indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
"- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?

- Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor."2

Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre Judecata viitoare (Matei 25, 31-46) spune că Fiul Omului sau Împăratul Judecător va zice celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Matei 25, 34). Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: "am fost bolnav şi nu M-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu M-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat". Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.

Deci, criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor. Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi. Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.

Mântuitorul Iisus Hristos le spune celor de-a stânga sa, celor nemilostivi: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul (sau iadul) cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat" (Matei 25, 41-43). Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor. Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită şi milostivă.

Aşadar, înţelegem că omul are o foarte mare responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în suferinţă, încât mântuirea lui depinde de atitudinea lui faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru om cei care au primit ajutorul lui când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de el sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor.

Trăim astăzi într-o vreme de criză economico-financiară, care în mare parte se datorează lăcomiei unora în defavoarea altora. Această criză aduce suferinţă, sărăcie şi necaz celor mai mulţi dintre oameni. Din păcate, astăzi există unii oameni care au belşug de lucruri materiale, dar le risipesc cu multă uşurinţă şi nepăsare, în timp ce alţi oameni mor de foame. În acest sens, cineva se ruga cu aceste cuvinte: "Dă, Doamne, pâine celor flămânzi, şi foame de Tine celor ce au prea multă pâine!" Deci, mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori faţă de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet.

Astfel, criza financiară de astăzi este în esenţă tot o criză spirituală. De aceea, într-o lume aflată în criză spirituală, morală, economică şi ecologică, credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El sunt surse de speranţă şi de putere spirituală pentru solidaritate, pentru lupta împotriva păcatului, împotriva sărăciei şi suferinţei, singurătăţii şi disperării, dezbinării şi conflictelor de tot felul. Aşadar, comuniunea cu Dumnezeu trebuie să devină centrul vieţii particulare şi sociale. Întreaga viaţă umană este chemată să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respiraţie a sufletului şi printr-o vedere divino-umană a umanităţii şi a creaţiei. De multe ori vedem că ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenţii bune, ci, pentru a ajuta aproapele în situaţiile lui dificile, trebuie să cerem şi noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5 ). De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovniceşte în ucenicii Săi, poate alunga demonii.

În concluzie, din Evanghelia de astăzi înţelegem că bucuria egoistă de bunurile materiale ale lumii pământeşti trecătoare, trăită în izolare şi indiferenţă de oamenii săraci, este o falsă bucurie care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Nu bucuria lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite şi milostive, bucuria vieţii în comuniune cu alţii este adevărata bucurie a vieţii.

Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu Cel milostiv pentru a ne dărui puterea spirituală de a preţui şi cultiva chipul Său în noi şi chipul Său din fiecare om. Să ne rugăm lui Dumnezeu să sălăşluiască în noi prin Duhul Său Cel Sfânt şi să ne dăruiască puterea de a înlocui egoismul cu solidaritatea, indiferenţa cu grija faţă de alţii, obsesia profitului cu bucuria dăruirii, teama cu încrederea, violenţa cu pacea, disperarea cu speranţa, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

Note:
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, Omilia a III-a.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, Omilia a şaptea.

 

Sursa: www.basilica.ro

Reflecţie: Bostanii goi de Halloween

Sfârşitul lunii octombrie este marcat de un eveniment, pe care unii îl definesc ca fiind o sărbătoare, care s-a răspândit tot mai mult sub impulsul substanţial al televiziunii, cinema-ului şi al internetului şi care reuneşte persoanele într-o atmosferă "decorată" de bostani goi, schelete, cranii, corniţe, vampiri, stafii etc. (Fiecare după doza de imaginaţie pe care o are!). Nu trebuie să facem un efort prea mare pentru a ne da seama de aspectul comercial al evenimentului, însă se impune o reflecţie mai amănunţită asupra acestui aspect. Este doar un fel de carnaval? E o joacă "nevinovată"? E un alt mod de distracţie? E ceva "haios"?

 

 

Care este istoria acestui fenomen?

 

Vechii celţi aveau o sărbătoare a sfârşitul verii, a perioadei recoltelor şi a începutului iernii denumită samhain. Era, de fapt, sărbătoarea Anului Nou. Exista o legendă potrivit căreia spiritele morţilor din timpul anului se întorceau în noaptea de 31 octombrie pentru a căuta un corp pe care să îl posede în anul următor. Pentru a nu fi posedaţi, celţii stingeau focul din sobă pentru a face casa rece şi neprimitoare. Apoi se mascau şi se îmbrăcau respingător pentru a alunga spiritele.

După ce celţii s-au convertit la creştinism au rămas reminiscenţe ale acestei sărbători care, de data aceasta, a ajuns să aibă loc în preajma a două sărbători ale Bisericii Catolice: Solemnitatea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie) şi Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi (2 noiembrie).

La începutul secolului al XIX-lea emigranţii irlandezi au adus cu ei sărbătoarea samhain în Statele Unite ale Americii unde a şi primit denumirea de All Hallows Eve (Ajunul tuturor sfinţilor), transformată apoi în Halloween.

 

 

Cum a ajuns Halloween-ul să aibă o aşa amploare?

 

 

În SUA s-a răspândit ca o oportunitate nouă de distracţie, care a fost speculată de mediile comerciale, pentru care a devenit o ocazie de noi profituri, astfel încât campania de susţinere din partea televiziunilor nu a fost tocmai întâmplătoare. Prin "contribuţia" mass-mediei Halloween-ul a ajuns din SUA şi în Europa, iar magazinele şi cluburile profită din plin!

 

 

Este ceva rău să te distrezi de Halloween?

 

 

Valenţele care au devenit comune pentru acest eveniment pot fi considerate îngrijorătoare. Dincolo de accentele groteşti şi macabre se remarcă înclinaţia spre esoteric şi malefic. O rapidă căutare pe internet confirmă lucrul acesta! Iar când aceste manifestări îi vizează pe copii, aspectul devine şi mai îngrijorător!

Este problematic şi faptul că Hallowen-ul pune cu totul în umbră două sărbători catolice importante. Exemplul sfinţilor care ne transmit prin viaţa lor multe valori umane şi creştine este înlocuit de manifestări "animate" de personaje macabre: spirite, stafii, schelete, vampiri etc. Cultul răposaţilor şi amintirea celor dragi, care au trecut din această lume, sunt acoperite de manifestări de exorcizare a morţii. Probabil nimeni nu ar fi încântat dacă, de exemplu, ziua sa de naştere ar fi pusă în umbră de proprii prieteni cu o distracţie de felul acesta.

Pe tonalităţi mai grave (şi poate nu departe de adevăr) sunt unii care afirmă că fenomenul satanismului nu este străin de Halloween.

 

 

Aşadar, este de preferat ca în familie, în şcoli şi în parohii să nu fie "sărbătorit" Halloween-ul?

 

 

Da! Se poate şi fără! Cei care se ocupă, în mod serios, de educaţia copiilor şi a tinerilor ştiu că au o datorie de a-i îndrepta pe aceştia spre ceea ce este frumos şi are valoare. Simţul binelui şi al frumosului nu trebuie să lipsească din educaţie. Însă, manifestările legate de Halloween nu au nimic de-a face cu estetica vieţii! A-i "transporta" pe copii şi tineri într-o lume de vrăjitoare, strigoi şi vampiri este cel puţin în defavoarea lor, dacă nu chiar periculos. Numai faptul de a-i vedea deghizaţi în diferite personaje, deloc încântătoare, stârneşte îngrijorare.

 

 

Ce se poate face pentru a contracara Halloween-ul?

 

 

Înainte de toate se impune o mai atentă reflecţie din punct de vedere educativ. Tendinţele deviante ale unor tinerilor şi violenţa ce se manifestă în rândul unora dintre ei nu sunt străine de promovarea unor manifestări cum ar fi Halloween-ul. Nu întâmplător Ministerul Educaţiei din Rusia interzice orice astfel ne manifestare în şcoli. În Filipine, şcolile catolice sunt unite în hotărârea de a tutela binele elevilor evitând orice manifestare de genul Halloween.

Dintr-un punct de vedere creştin lucrul cel mai important de făcut ar fi tocmai "recucerirea" valorii Solemnităţii Tuturor Sfinţilor şi a Pomenirii Tuturor Credincioşilor Răposaţi. În multe locuri în ajunul sărbătorii dedicate tuturor sfinţilor au loc adoraţii euharistice, seri de rugăciune, meditaţii despre sfinţi etc. Există şi iniţiative de genul "HOLYween" prin care se promovează vieţile sfinţilor şi se cere credincioşilor să expună imagini ale sfinţilor la ferestre, pe balcoane, la locul de muncă etc.

Aşadar, cine are capul pe umeri îşi dă seama de felul în care trebuie să se raporteze la fenomenul Halloween, iar cine se mulţumeşte cu "bostanii goi"... poate anul viitor se va răzgândi!

 

Autor: Pr. Felix Roca

Sursa: www.ercis.ro